Adevěrul, ianuarie 1936 (Anul 50, nr. 15936-15958)

1936-01-21 / nr. 15951

Mărfi 21 Ianuarie IS36 Cu o zi înainte de începerea va­canţei de Crăciun s-a depus pe bi­roul Camerei, din iniţiativă parla­mentară, un proect de lege, referi­tor la limita de vârstă a profesorilor universitari. Prin el se urmăreşte reducerea acesteia de la 70 de ani cât este în prezent, la aceea de 65, cu posibilitatea de a mai fi prelun­gită cu încă doi ani, la cererea celui în cauză. După cum era de aşteptat, acest proect, venit pe neaşteptate, a stâr­nit multe şi vehemente proteste. U­­niversitari de seamă l-au conside­rat ca un gest absurd şi jignitor. Sub presiunea acestor atitudini, ministrul instrucţiunii l-a desavuat formal Deasemeni, se pare că şi în sânul guvernului, a fost primit cu răceală şi desaprobări. Opinia pu­blică, şi ea, l-a înregistrat cu îndo­­eli şi cu sentimentul firesc că, pen­tru asemenea probleme, oricare ar fi legitimitatea lor, trebuesc folo­site totuşi alte procedeuri, mai lo­iale, mai gândite şi mai pline de respect, faţă de calitatea şi demni­tatea categoriilor la care se referă. In faţa acestor coaliţii de protes­te, desigur, proectul va cădea. Pro­blema, sub semnul căreia s-a năs­cut, va rămâne însă în picioare. Dacă principial respingem proectul, în chipul cum s’a produs, discuţia o găsim însă necesară, nu numai din partea noastră, ci din partea tuturor acelora care ar avea, în a­­ceastă chestiune, ceva de apărat sau de adăogat. & * P Mai întâiu, cu titlul de paranteză, câteva cuvinte, despre metoda fo­losită cu prilejul acestui proect. S-a depus din iniţiativă parlamen­tară. Nu ştim numele şi calitatea socială a semnatarilor lui minimali. Nu ştim în ce măsură au fost con­vinşi de problema în sine, sau mai de­grabă intimidaţi de vreo invita­ţie pe care n’o putea refuza. Nu ştim dacă printre ei este vreun u­­­niversitar. Despre unul singur care ar fi fost, am aflat mai târziu, că-şi retrage iscălitura. Dacă aceşti sem­natari sunt sau nu informaţi asupra problemei universitare şi asupra statutului social la care au dreptul autorităţile ştiinţei, deasemeni, nu putem preciza nimic. Ori fără aces­te date, după părerea noastră cât se poate de necesare în motivarea unui act de atât de mare importan­ţă culturală şi socială, proectul ne apare ca şi anonim, sau, în tot ca­zul, ca isvorînd dintr’o logică laxă’ şi periculoasă, a arbitrarului. Nu vrem să facem aici critica ini­ţiativei parlamentare. Dimpotrivă, o socotim ca pe ceva necesar şi cu mare forţă de susţinere, pentru ideea democratică. Ea însă nu poa­te să atace, cu aceaşi îndreptăţire, orice fel de problemă. Ar însemna, în acest caz, să se nesocotească cu , totul cerinţa competenţei tehnice. , S-ar da loc la o simplificare pericu­loasă a ideei de organizare socială. , In chipul acesta, parlamentul şi-ar , aroga o prerogativă dictatorială ce-ar veni în conflict, deabinelea, cu­­ însăşi doctrina pe care se înteme- j iază. Iniţiativa parlamentară, după , credinţa noastră, o vedem ca pe ceva necesar, în acele chestiuni­­ care privesc o svâcnire a senti-­­ mentului public, sau o trăsătură de , destin, pentru întreaga societate , naţională. Sunt, în viaţa unui stat , naţional, momente a căror iniţiativă , trebue s-o aibă, nu un guvern sau­­ altul, ci însuşi glasul naţiunii, întru- , pat prin reprezentanţii ei fireşti. Sunt momentele în care se afirmă, , nu atât o construcţie de cabinet şi­­ de raţiune circumstanţială, ci în­­­­suşi nevoia de viaţă, elanul creator,­­ sentimentul de ea însăşi, al unei na-­­­ţiuni.­­ De bună seamă, problema la care ne referim nu face parte dintre a­­cestea. Limita de vârstă se încă­­într-o mare problemă socia- I lă, ale cărei frământări actuale al­­cătuesc o notă a vremei, pe tot cu­prinsul lumii civilizate. Rezolvarea ei nu este un lucru uşor. Soluţiile simpliste n‘ar putea decât s‘o a­­graveze. Peste tot se fac, în acea­stă direcţie, studii numeroase. Mai mult ca oricând, se cer luminile oa-­­ menilor de specialitate şi alături de­­ acestea, viziunile pozitive ale socio-­­ logilor, în ce priveşte stilul viitoa- c relor aşezări ale lumii Or, faţă de­­ aceste perspective, adânci şi com­plexe, desigur, soluţia rapidă şi­­ simplistă a unui grup de 20 de inşi­­ sau chiar mai mulţi, nu ar putea în-­­ semna un motiv eficient şi, am pu­tea spune, nici măcar unul care să poată fi luat în seamă. Afară de aceasta, mai este de re­marcat şi un alt fapt. Proectul des­pre care vorbim se adresează pro­fesorimii universitare, corp de elită, în viaţa şi structura unei societăţi. Intr-o astfel de chestiune interesând statutul ei social, nu avea oare dreptul să fi şi ea, măcar întrebată? Nu putem împinge gândul democra­tic, până peste limite fireşti. Mai sunt şi altfel de drepturi, ce trebu­esc ţinute în seamă, altele decât a­­celea care să rezulte din calcul vo­turilor sau din orientarea afecţiu­nilor populare. Democraţiei înseşi, nu i-ar conveni să se treacă, dispre­ţuitor, peste ele. De aceea, socotim că, măcar din punctul de vedere al procedeului urmat, proectul în ches­tie a fost o greşală şi, ca atare, că­derea lui nu va fi altceva decât o sancţiune firească, împotriva unei măsuri ce tindea să frângă, prin mijloace alăturea cu drumul, echi­librul necesar al faptelor. Şi acum, câteva cuvinte despre problema în sine. Fireşte, aceasta e o chestiune neasemănat mai grea. Sub diferite forme, ea va trebui re­luată. Deocamdată, ne mărginim a stabili câteva jaloane, din acelea în jurul cărora vor trebui desbătute, în primul rând, aspectele şi soluţiile problemei. Fără îndoială, tineretul din vre­murile noastre traversează o epocă de criză şi de neînţelegeri, din par­tea generaţiilor înaintaşe. Locurile de răspundere, acelea care pot da efectiv sentimentul creaţiei, sunt o­­cupate până la saturaţie. Multe din ele sunt încredinţate unor neche-­ maţi, care nu fac altceva decât să­ le întreţină, parazitar, doar, exis-­ tenţa bugetară şi latura de paradă­ a platformei lor publice. Vacante în epoca de incertitudini şi de răstur­nări ce­ a urmat imediat răsboiului, ocuparea lor s-a făcut după criterii improvizate, arbitrare, pe alocuri străine cu totul, de rigorile selectă­rilor adevărate şi laborioase. Lip­siţi de vocaţia creaţiei spirituale, mulţi dintre aceştia s‘au avântat în politică sau în activităţi lăturalnice unde, cu şi mai mare uşurinţă, în acelaş cadru de criză a valorilor ce este firesc să urmeze marilor răsturnări sociale, şi-au câştigat, unul după altul, toate galoanele, ce aveau să facă din ei o adevărată clasă de tentaculari, de cumularzi şi de privilegiaţi. Din nefericire, o bună parte din­tre aceştia fac parte din corpul di­dactic universitar. Sunt aceia care nu au avut niciodată, faţă de catedra lor, un sentiment mai pronunţat de răspundere. Au abandonat-o (de fapt, nu şi de formă) cu uşurinţă, pentru orice altă activitate, pentru un mandat de parlamentar, pentru un consiliu de administraţie, pentru exercitarea profesiunei libere şi ceea ce e mai dureros, pentru ori­care dintre acele însărcinări ele­mentare, pe care le inventează gu­vernele pentru favoriţi şi cari, în lnd, n’au decât misiunea redusă a earadărilor, a procopselilor uşoare şi a figuraţiei. Cum aceştia sunt foarte mulţi, a fost firesc ca, la un moment dat, iutilitatea lor, în posturile de mare răspundere ale învăţământului uni­versitar, să înceapă a fi înţeleasă şi, ca atare, a nu mai fi acceptată, de către opinia publică. Lor li se datoreşte atmosfera de neîncredere şi de scepticism care se ţese, din ce în ce mai stăruitor, în jurul uni­versităţilor noastre. Criza, prin ca­­egoriile de sacrificaţi şi de nemul­­ţumiţi pe care i-a creat, a fost de­­ latură să sporească, până la tragic,­­ ir.e­st sentiment De aici, până la­­ conştiinţa că se impune o reacţiune energică, nu mai era, deci, decât un pas. Faptul că se iveşte un proect de lege, care să reducă forţat limi­ta de vârstă a universitarilor, este o dovadă palpabilă a unei asemenea tendinţe. Insă întorcând faţa medaliei, se înfăţişează o altă realitate. De fapt, proectul în chestiune, are să lo­vească nu împotriva acestora ci, dimpotrivă, împotriva celor buni. învăţământul nostru universitar numără o gardă de onoare, cu sem­nificaţii istorice, pentru cultura şi rosturile de viaţă ale statului no­stru. Sunt oamenii care au pus ba­zele ştiinţei româneşti şi ale aşeză­mintelor menite s-o promoveze. Au pregătit sufletul întregirii. Au lup­tat cu convingere, pentru o doctri­nă spirituală, care să justifice şi pe planul imponderabilelor, destinul şi dreptul nostru la viaţă, ca naţiune. Sunt oamenii care au pregătit ge­neraţiile de profesionişti, ce­ au ştiut să ducă la victorie, organizările şi răspunderile statului nostru, ca so­cietate modernă. O bună parte din­tre aceştia, în cadrul proectului de care ne ocupăm, ar trebui, prin ur­mare, să plătească din păcatele vreunei şi mai ales, din păcatele a­­celora faţă de care, au totuşi şi ei o vină : aceea că i-au lăsat să pă­trundă lângă ei. Bineînţeles, în marginea unei a­­semenea probleme, avem datoria e­­lementară de a fi mai circumspecţi, mai înţelegători, mai înarmaţi cu motive adevărate şi, în special, cu mai mult curaj, de a socoti nu în genere, ci pe fiecare, aşa cum se cuvine. Este în joc soarta unei ge­neraţii istorice, faţă de care s-ar impune, poate, în primul rând, nu valul material şi dureros al expro­prierilor ci, dimpotrivă, o conştiinţă clară, a omagiului şi a recunoştin­ţei. * Scurtarea limitei de vârstă este, într-adevăr, o necesitate, dar nu nu­mai pentru profesorii universitari, ci pentru toate categoriile de dem­­nitari. Privit parțial, ca în proec­tul în chestiunea, faptul nu are aerul unor gânduri de statorniciri noui de dreptate, ci mai degrabă, pe acela al unor răsbunări sau al unor avân­­tări sterile. Energiile tinere, ţinute în loc, din cauza orgoliului sau e­­goismului celor bătrâni, nu sunt nu­mai acelea care aspiră la situaţiile universitare. Le întâlnim peste tot: în magistratură, în armată, în func­ţiunile administrative, în corpul tehnic, în lumea profesorilor secun­dari ca şi în aceea a dascălilor de şcoală primară. Un suflet, o credinţă şi un curaj pentru problemele de viaţă ale ti­neretului, este drept, lipsesc deo­camdată, în etica şi preocupările clasei noastre conducătoare. Le af­­tăm însă încrezători, cu sentimen­tul că în această aşteptare se cu­prinde ceva adânc, din înseşi rostu­rile de propăşire viitoare ale so­cietăţii noastre. Până atunci, însă, ne înscrim, categoric, împotriva tuturor impro­vizărilor, care nu ar putea altceva, decât să jicnească, să învrăjbească, să simplifice și să falsifice, pe ne­drept realitatea. Prof. Ion Zamfirescu ■ mm—— ■'■»■■■■ # D­ISCUȚII LIMITA DE VÂRSTĂ A UNIVERSITARILOR D. Roosevelt a primit demisiile d-lor Coolidge și Robert WASHINGTON, 18 (Rador). — D. Roosevelt, președintele Statelor Unite a acceptat demisiile d-lor Thomas Jefferson Coolidge, subse­cretar de stat al tezaurului şi Ro­bert, secretar adjunct al tezaurului. Cei doi membri ai guvernului a­­merican vor părăsi guvernul pe ziua de 15 Februarie, dată pe care demisiile lor au fost primite. Preşedintele Roosevelt a adresat d-lor Coolidge şi Robert câte o scrisoare foarte amicală, mulţumin­­du-le pentru serviciile aduse statu­lui in timpul cât au condus desti­nele tezaurului american. D. Coolidge arată în scrisoarea de demisie că ea este motivată de anumite împrejurări, iar d. Robert afirmă că se retrage din cauza afacerilor sale personale, de care trebue să se ocupe. Mihai sau Mihail Eminescu? de PROF. I. CREŢU In Biblioteca şcolară au apărut două volume din opera lui Emi­­nescu, conţinând o schiţă biogra­fică, poezii şi basmul Făt Frumos din lacrimă. Ceea ce reţin în arti­colul de faţă din această publica­­ţiune este faptul atât de îmbucu­rător că, in schiţa biografică amin­tită, editorii acestei biblioteci fo­losesc pentru numele de botez al poetului forma Mihail, iar numele literar al celui mai m­are poet al Românilor este notat M. Eminescu, in concordanţă cu tradiţia noastră literară. Acest fapt mă bucură, cu atât mai mult, cu cât el are loc în­­tr'o vreme in care e la modă ca editorii şi biografii actuali ai lui Eminescu să prezinte numele lite­rar al marelui nostru poet sub forma Mihai Eminescu, ceea ce este nu numai o eroare ştiinţifică ci şi o impietate. Pentru exemplificare citez: Leca Morariu“ „Mihai Emi­nescu“, Lămuriri pentru viaţa şi opera lui Eminescu. Cernăuţi, a­­nul I, 1930, anul II, 1931; N. Petraşcu: Mihai Eminescu, Bucu­reşti, Cultura Naţională; Gh. Căli­­nescu: Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Cultura Naţională 1932; Gh. Călinescu: Opera lui Mihai Eminescu Vol. I Bucureşti, Cultura Naţională. Vol. II şi III „Fundaţia pentru literatură şi artă“ „Regele Carol II“; C. Botez, Mihai Emi­nescu, Poezii. Bucureşti, Cultura Naţională 1933. In cele ce urmează voiu încerca să arăt că Emnescu şi-a semnat operele sale M. Eminescu, prin pres­curtarea numelui de botez înţele­gând totdeauna forma Mihail şi nu Mihai, şi că tendinţa sus citaţilor biografi şi editori de a schimba forma M. Eminescu sau Mihail Eminescu nu Mihai Eminescu nu co­respunde nici adevărului istoric şi nici voinţei şi conştiinţei acelei per­sonalităţi literare care a fost Emi­nescu. Este adevărat că deşi „numele care le s'au dat pruncului la botez este Mihail“ (vezi registrul de naştere şi botez din 1850 al bisericii Uspenia din Botoşani), forma fa­miliară a numelui de botez al lui Eminescu, atât în copilărie cât şi la maturitate, a fost în mod obiş­nuit Mihai. In scrisorile membri­lor familiei către Eminescu sau că­tre alte persoane—ca spre exemple ale Henrietei Eminovici către Corne­lia Emilian şi ale lui­ Matei Emino­vici, precum şi în cele ale lui Emi­nescu către membrii familiei sale, numele lui de botez apare perma­nent sub forma Mihai. Şi chiar a­­tunci când tânărul Eminovici la vârsta de 14 ani — in 1864 — cere un post de copist la Tribunalul din Botoşani, numele lui de botez este semnat Mihai (Eminovici). Dar, atât în conştiinţa lui Eminescu —­­mai ales in conştiinţa lui — cât şi a celorlalţi, numele Mihai este fo­losit pentru omul Eminescu şi nu pentru a desemna personalitatea ar­tistică şi culturală care a fost Emi­nescu. Numele acestei personali­tăţi a fost creeat de Eminescu, im­pus de dânsul in scrieri şi in ma­nifestări publice, adoptat de pu­blic şi perpetuat în conştiinţa şi tradiţia noastră literară sub forma Mihail Eminescu şi ca atare trebue respectat de toată lumea. Prima manifestare literară a lui Eminescu: „La moartea lui Aron Pumnul“ este semnată M. G. Emi­novici, la 12 ianuarie 1866. Ce formă a numelui de botez se înţelege in Reprimirea studenţilor medici­­nişti exmatriculaţi din Iaşi TA­şi, 18.­­ Comisiunea facul­tăţii de medicină din Iaşi s’a întrunit astă seară şi a hotărît, in urma discuţiunilor, reprimirea celor 79 de studenţi exmatricu­­aţi cu prilejul ultimelor inci­­dente de la această facultate. ADEVĂRUL SENZAŢIONAL ! ■ Ultimul număr al excelentei , reviste REALITATEA ilustrată FOTOGRAFII INTIME Şl INEDITE DIN V­IATA TITEI CRISTESCIi Inginerul Ciul­­ey Detectivul Pe»^ seu Sora şi mama Titei U«. lese Senzaţionala­­..sci­ţie de pe morman.u TITEI CRI­STESCU D. Ho­ta Cuza si alte fotografii senzaționale. publică Condamnarea unor asasini IAŞI, 18. 00 Curtea cu juri a adus azi noapte la ora 11 verdictul în pro­cesul Iosif Pogomolniţ din Soroca şi a fratelui lui, Bereu. Primul a fost condamnat la 15 ani de ocnă, iar cellalt la 5 ani reclu­ziune. Ei simt solidari la plata sumei de 50.000 lei despăgubiri civile. Acuzaţii sunt învinuiţi că au ucis în sala palatului de justiţie din Iaşi pe săteanul Toncilă din comuna Dohaniţa, jud. nostru. RAZELE MORŢÎέ­TrăZBOIUL VIITOR Experţii sunt cu toţii de acord că pe lângă ororile bombelor incendia­re şi încărcate cu gaze asfixiante, războiul viitor va aduce o armă nouă „razele morţii”, una dintre cele mai promiţătoare descoperiri ale ştiinţei. Laboratoarele secrete ale războiului n'au pus încă în acţiune aceste raze, în actuala invazie italiană a Etio­piei, pentru că nu era nevoie de ele. Ultimul număr al excelentei reviste „REALITATEA ILUSTRATĂ” publi­că un senzaţional reportaj în acea­stă chestiune. Copilul lui Lindbergh trăeşte ? NEW-YORK, 18 (Rador). Autorităţile din Akron (Ohio) fac­ cercetări în le­gătură cu un copil de cinci ani, care, după de­claraţiile unei femei, ar fi copilul colonelului Lindbergh. Copilul a fost ridicat de autorităţi din casa­ unui căruţaş cu numele de Dolsen. Soţia acestuia, care a murit acum■ doi ani, a fost o prietenă intimă a Vio­lettei Sharp, care era gu­vernanta copilului lui Lindbergh. Însuşi Dolsen ar fi de­clarat mai de mult faţă de mai­ multe persoane, că se îndoeşte de identitatea copilului său. prescurtarea M, vom vedea mai uşor din a doua manifestare lite­rară a poetului care are loc la 25 Februarie 1866, când i se publică, in revista „Familia“ din Pesta, poezia „De-aşi avea“. Cu această ocazie Iosif Vulcan, care este şi naşul literar al lui Eminescu întru­cât i-a schimbat numele de Emino­vici în acela de Eminescu — schim­bare acceptată de Eminescu — spune: — „Mi-aduc şi acum aminte cum într-o dimineaţă de Februarie primii o scrisoare din Bucovina în care un tânăr, — după cum serie­de 16 ani îmi trimitea nişte încer­cări literare. Era tânărul Michail Eminovici“ (Gh. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu, pag. 107). Aşa­dar, ori va fi semnat tânărul poet numai scrisoarea cu numele Michail Eminovici, iar poezia cu numele de botez prescurtat M. Emi­novici, cum a făcut cu ocazia poe­ziei „La moartea lui Aron Pumnul“, ori va fi semnat şi poezia cu nu­mele de botez Întreg — adică Mi­chail — relatat mai sus de Iosif Vulcan, concluzia logică ce se im­pune este că încă de la primele sale manifestări literare sub forma prescurtată M, a numelui său de botez, Eminescu înţelegea Mihail — şi nu Mihai. Voiu căuta să întăresc această concluzie prin dovezile ce vor urma. Se ştie că in mod permanent scrierile lui Eminescu au apărut în diferite publicaţiuni („Familia“, „Convorbiri literare“, „Timpul“, „Cu­rierul de Iaşi“, etc.) semnate M. Eminescu, Eminescu sau numai E. exceptând bineînţeles multe arti­cole şi notiţe din „Timpul“ şi „Cu­rierul de Iaşi“, care nu poartă nici o semnătură. De asemenea, scrisorile către Titu Maiorescu, Veronica Micle, Chibici, V. G. Morţun, Cornelia Emilian, etc., sunt semnate M. Eminescu sau simplu Eminescu. Rapoartele şi pro­cesele verbale redactate in calitate de revizor şcolar, sunt, în genere, semnate M. Eminescu sau simplu Eminescu. Rapoartele şi procesele verbale redactate în calitate de revizor şcolar, sunt, în genere, sem­nate M. Eminescu, Eminescu sau numai E., exceptând bineînţeles multe articole şi notiţe din „Tim­pul“ şi „Curierul de Iaşi“, care nu poartă nici o semnătură. De asemenea, scrisorile către Titu Maiorescu, Veronica Micle, Chibici, V. G. Morţun, Cornelia Emilian, etc., sunt semnate M. Eminescu sau simplu Eminescu. Rapoartele şi procesele verbale redactate în ca­litate de revizor şcolar, sunt, în genere, semnate M. Eminescu. Pro­testul către Consiliul permanent, întâmpinarea către Prezidentul Curţii de Conturi, demisia de la „Curierul de Iaşi“, sunt de asemenea semnate M. Eminescu. Că prin prescurtarea M. a nume­lui său de botez, Eminescu înţele­gea totdeauna forma Mihail şi nu Mihai, aveam mai multe dovezi pe care ni le procură câteva acte ofi­ciale — unele provocate de indica­ţiile lui Eminescu însuşi, altele scrise cu propria sa mână sau nu­mai semnate de el — precum şi câteva scrisori ale lui Eminescu, afară de mărturii scrise ale prie­tenilor sau ale scriitorilor contem­porani. Iată-le: „In 1868, Eminescu intră ca su­­fleur la Teatrul Naţional, cu con­tract în regulă prin care se stipu­lează că d. Mihail Eminescu se an­gajează sufleur II şi copist“ (Gh. Călinescu op. c. pag. 155). In Almanahul Societăţii Juni­mea, în care figurează, membrii a­­cestei Societăţi cu numele şi pro­numele lor, anul intrării în socie­tate, data naşterii, etc. la numărul 49 al acestui registru se află scris: „Mihail Eminescu, intrat în so­cietate la 1871 (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare“ Vol. 4). In fine, — pentru a aduce dovada cea mai indiscutabilă — într’o scri­soare din 8 Noembrie 1874 adre­sată Veronichii Micle, poetul sem­nează Mihail Eminescu. (G. Căli­nescu „Viața lui Mihai Eminescu pag. 355). In articolul ..In Nirvana“ scris de L L. Caragiale, acesta povestind împrejurările în care l’a cunoscut pe Eminescu spune: „Mă recomand.” Mihail Eminescu. Aşa l’am cunoscut eu”. In conştiinţa prietenilor si cunos­cuţilor forma numelui de botez al lui Eminescu era de asemenea in mod constant Mihail si nu Mihai, astfel: T. Maiorescu, în studiul său .Di­recţia nouă în vnezia şi proza, ro­mână" din 1872, scrie despre Emi­nescu: „Cu totul osebit în felul său, om (Citiţi continuarea în pagina Vl-a) M. EMINESCU Pagina 5-a I UZINELE ROMÂNEI 1 Ing. BASILE VÂLCOVICI & Co. 9 , BUCUREȘTI, Şos. VITA» No. 232 - 246, Telef. 3.48.03 1 FURNIZEAZĂ AVANTAJOS: I CUTII, BIDOANE și PLACARDE­­ de Reclamă din Tablă Litografiată I ŢEVI de PLUMB I­I ALICE de VÂNAT MARIMILE | Sărbătorirea profesorului Paul Negulescu Am fost fericit să iau parte ca re­prezentant al facultăţii de drept din Cluj, la sărbătorirea d-lui prof. Paul Negulescu, pentru 35 ani de nobilă şi rodnică muncă. Am arătat cu acea ocaziune că te­­meinica sa pregătire ştiinţifică, spri­jinită pe o cultură istorică aleasă, pe­unoştinţa aprofundată a istoriei dreptului român şi a vechilor aşe­­zări româneşti, pe studii remarcabile de etnografie şi de psihologie a po­porului român, a putut face dintr’­­nsul cel mai desăvârşit maestru de drept public pe care l’a putut avea acest popor. Toţi care gândesc sănătos în acea­stă ţară, in problemele politice şi administrative ce ne stăpânesc, sunt elevii săi. El este maestrul nostru al tuturor, indiferent dacă tineri sau bătrâni, am avut fericirea sau nu, să fim studenţii săi în lunga şi bo­gata sa carieră profesională. Strălucita critică pe care a adus-o Statului nostru capitalist burghez face astăzi fondul gândirii politice a tuturor acelora care doresc Îndrep­tarea stărilor nenorocite din acea­stă ţară prin aşezarea Statului no­stru pe temeliile lui fireşti. S’a creat la 1886 în această ţară un Stat care nu a avut nimic comun cu realitatea. Acest Stat nu a fost „un rezultat armonic al unei desvol­­tări obşteşti” ci, un amestec de civi­lizaţie şi sălbătăcie”. S’a creiat un Stat burghez fără burghezie,­­ fără capital, fără o tradiţie burgheză, ba­zat pe sacrificarea ţârănimei care, pentru a putea să ajute la crearea cu orice preţ a unei burghezii ro­mâne şi unui capital naţional a tre­buit să fie ţinută in întuneric, în să­răcie, şi în mizerie morală. Dar aci a fost cauza tuturor nenorocirilor noastre. „O societate — după cum arată aşa de frumos — se desvoltă şi devine puternică, dacă există in­tre membrii ei sentimentul de soli­daritate. Acest sentiment nu poate să existe decât atunci când fiecare individ recunoaşte celorlalţi indivizi şi fiecăruia în parte aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care le are el însuşi...” şi in această ţară nu poate fi vorba de o solidaritate, de o solidaritate naţională. După cum foarte bine ne spu­ne „Societatea românească­ are incă structura medievală, e incă ba­zată pe principiul protecţiei, iar nu pe acela al egalităţii“ şi „în societă­ţile bazate pe protecţie, nu se poate desvolta decât numai parazitismul“. S’a creiat un Stat în care s’au in­trodus forme fără fond, s’au intro­dus forme din apus care nu aveau nici o legătură cu realitatea noastră socială. S’au făcut sacrificii imense şi s’au cules rezultate de nimic,­in toate direcţiile. Pentru creiarea şi sprijinirea unei burghezii care totuşi nu a reuşit să fie românască, am stors ţara­, am jertfit imensele averi ale Statului, am sacrificat agricul­tura, baza reală a economiei noastre, am sacrificat viaţa şi propăşirea unui popor întreg, am ruinat creditul şi numele ţării în afară. Cât de luminoase şi de concrete sunt îndemnurile d-sale pentru bu­na organizare a acestei ţări: întâi, răspândirea culturei în popor; al doilea observarea legalităţii şi­­ or­ganizarea unei bune administraţii; al treilea desvoltarea unei vieţi econo­mice sănătoase pentru creiarea unei clase rurale româneşti care să ser­vească de suport nouei organizaţii: al patrulea, desvoltarea unei vieţi regionale şi locale cu o sănătoasă e­­ducaţie cetăţenească; al cincilea re­­cunoaşterea in economia naţională a primatului agricol. Şi apoi, cât de strălucită e viziu­nea sa retrospectivă asupra organi­zării care trebuia să se dea Statului român la 1866! Câtă realitate ar fi fost, in urmă, in Constituţia de la 1923, care ar fi aşezat definitiv ţara întregită, în făgaşul ei real, pe ba­zele principiilor democratice şi so­­lidariste! Dacă burghezia română, care a stăpânit în partide această ţară, nu a putut ierta aspra sa critică şi nu i-a folosit luminile pentru organiza­rea acestui Stat, care a crescut hao­tic, şi necivilizat, astăzi, în ziua fa­limentului politicei de Stat a acestei burghezii, el are marea mulţumire să constate că acei ce vor trebui să reclădească noul Stat vor găsi ca singura cale pentru salvarea ţării, luminoasa cale arătată de profeso­rul Negulescu în „organizarea raţio­nală“ ce ne preconizează. Cât de magistrală este metoda de lucru pe care ne-o indică; cât de valoroasă este ideea de a pune la baza organizării Statului voinţa ho­tărâtă şi inteligentă; cât de fecundă este cerinţa sa ca Statul să-şi dea un plan de activitate în toate direc­ţiile pe care să-l aducă cu stăruinţă la îndeplinire. Un rând, un cuvânt din progra­mul său de redresare a Statului nu poate fi nesocotit, chiar dacă spe­ranţa sa în foloasele pe care le-ar aduce împiedicarea parlamentului de a face controlul executivului şi administraţiei, nu poate fi astăzi îm­părtăşită de toată lumea. Concepţia marelui profesor despre rolul şi rostul funcţionarilor publici în administraţia de Stat, trebue să stea în întregime la baza modificării statutului funcţionarilor publici. Statul are trebuinţă de funcţionari puţini, bine pregătiţi şi devotaţi, pe care să-i recruteze prin concurs şi să-i avanseze în urma unor exame­ne severe. Statul trebue să ridice nivelul moral al administraţiei publice şi al auto­rităţii de Stat, instituind un control sever al activităţii funcţionarilor,, salarizându-i omeneşte şi dându-le toate răsplătirile şi ajutoarele pen­tru menţinerea şi sporirea devota­mentului lor. Regret că astăzi când se lucrează atât de intens la „simplificarea apa­ratului de Stat“ la „organizarea mi­nisterelor“ la „organizarea admini­straţiei locale, la aşezarea pe nouă baze a „Statutului funcţionarilor pu­blici“ profesorul emerit, conducăto­rul singurei şcoale de ştiinţe admi­nistrative, omul de ştiinţă cu o acti­vitate de atât de prodigioasă, cât de rodnică, nu este chemat să-şi spună cuvântul şi să indrumeze Statul ro­mân spre forma pe care o aşteaptă de o sută de ani. Regret, nu pentru dânsul ci pentru această ţară con­damnată să trăiască din improvi­zaţii şi din înclinaţii de moment. Termin exprimându-mi admiraţia pentru întreaga operă a profesoru­lui Negulescu, care poartă, pe lângă erudiţia desăvârşită, pecetea unui suflet mare, şi îi urez încă mulţi ani, de muncă nobilă şi roditoare, pentru a avea fericirea să constate că şi în această ţară, unde meritul este recu­noscut atât de greu, învăţăturile sale au fost ascultate, urmate, şi aduse la îndeplinire, spre fericirea acestei ţări, pe care el o iubeşte atât de mult. N. Ghiulea Profesor la Facultatea de drept din Cluj. D. Prof. PAUL NEGULESCU împotriva dictaturii Şarlatanii mulţi şi, uneori, chiar oameni de bună credinţă insuficient informaţi cred în binefacerile dic­taturii. Ultimul număr din Cuvântul Liber discută problema sub toate aspec­tele ei. D. F. Dima se ocupă de ,,Frontul dictaturilor“. D. Eugen Jebeleanu omagiază, sub titlul „Hitler coloni­zează România“ , chestiunea fai­mosului plebiscit pe care germanii din România l-au organizat, con­form instrucţiunilor primite de la Berlin. Acţiunea lui „Hitler în Balcani“ este studiată de d. L. A. într-un ar­ticol de senzaţionale revelaţiuni. „Un pacifist în închisorile „hitle­­riste“ articolul d-lui Liviu Teodoru, arată viaţa de chin din faimoasele lagăre de concentrare. D. Tudor Teodorescu-Branişte în articolul „Doctrina bâtei“ arată cât de inutilă este încercarea dreptei româneşti de a-şi da o doctrină. Cuvântul Liber, în toate aceste ar­ticole, face un aspru rechizitoriu re­gimului dictatorial. Arestarea a doi directori ai soc. „Lyonnaise Capitalisation” Ei ar fi defraudat caută milioane franci PARIS, 18 (Rador). — Doi directori ai societă­ţii „Lyonnaise Capitalisa­tion" au fost arestaţi eri la Lyost. Se afirmă că aceştia ar fi defraudat o treime din capitalul de 300 milioane franci. Clientela societăţii era alcătuită îndeosebi din ţărani şi mici rentieri, cari îşi încredinţaseră a­­cestei societăţi economii a­le lor.

Next