Adevěrul, ianuarie 1936 (Anul 50, nr. 15936-15958)
1936-01-21 / nr. 15951
Mărfi 21 Ianuarie IS36 Cu o zi înainte de începerea vacanţei de Crăciun s-a depus pe biroul Camerei, din iniţiativă parlamentară, un proect de lege, referitor la limita de vârstă a profesorilor universitari. Prin el se urmăreşte reducerea acesteia de la 70 de ani cât este în prezent, la aceea de 65, cu posibilitatea de a mai fi prelungită cu încă doi ani, la cererea celui în cauză. După cum era de aşteptat, acest proect, venit pe neaşteptate, a stârnit multe şi vehemente proteste. Universitari de seamă l-au considerat ca un gest absurd şi jignitor. Sub presiunea acestor atitudini, ministrul instrucţiunii l-a desavuat formal Deasemeni, se pare că şi în sânul guvernului, a fost primit cu răceală şi desaprobări. Opinia publică, şi ea, l-a înregistrat cu îndoeli şi cu sentimentul firesc că, pentru asemenea probleme, oricare ar fi legitimitatea lor, trebuesc folosite totuşi alte procedeuri, mai loiale, mai gândite şi mai pline de respect, faţă de calitatea şi demnitatea categoriilor la care se referă. In faţa acestor coaliţii de proteste, desigur, proectul va cădea. Problema, sub semnul căreia s-a născut, va rămâne însă în picioare. Dacă principial respingem proectul, în chipul cum s’a produs, discuţia o găsim însă necesară, nu numai din partea noastră, ci din partea tuturor acelora care ar avea, în această chestiune, ceva de apărat sau de adăogat. & * P Mai întâiu, cu titlul de paranteză, câteva cuvinte, despre metoda folosită cu prilejul acestui proect. S-a depus din iniţiativă parlamentară. Nu ştim numele şi calitatea socială a semnatarilor lui minimali. Nu ştim în ce măsură au fost convinşi de problema în sine, sau mai degrabă intimidaţi de vreo invitaţie pe care n’o putea refuza. Nu ştim dacă printre ei este vreun universitar. Despre unul singur care ar fi fost, am aflat mai târziu, că-şi retrage iscălitura. Dacă aceşti semnatari sunt sau nu informaţi asupra problemei universitare şi asupra statutului social la care au dreptul autorităţile ştiinţei, deasemeni, nu putem preciza nimic. Ori fără aceste date, după părerea noastră cât se poate de necesare în motivarea unui act de atât de mare importanţă culturală şi socială, proectul ne apare ca şi anonim, sau, în tot cazul, ca isvorînd dintr’o logică laxă’ şi periculoasă, a arbitrarului. Nu vrem să facem aici critica iniţiativei parlamentare. Dimpotrivă, o socotim ca pe ceva necesar şi cu mare forţă de susţinere, pentru ideea democratică. Ea însă nu poate să atace, cu aceaşi îndreptăţire, orice fel de problemă. Ar însemna, în acest caz, să se nesocotească cu , totul cerinţa competenţei tehnice. , S-ar da loc la o simplificare periculoasă a ideei de organizare socială. , In chipul acesta, parlamentul şi-ar , aroga o prerogativă dictatorială ce-ar veni în conflict, deabinelea, cu însăşi doctrina pe care se înteme- j iază. Iniţiativa parlamentară, după , credinţa noastră, o vedem ca pe ceva necesar, în acele chestiuni care privesc o svâcnire a senti- mentului public, sau o trăsătură de , destin, pentru întreaga societate , naţională. Sunt, în viaţa unui stat , naţional, momente a căror iniţiativă , trebue s-o aibă, nu un guvern sau altul, ci însuşi glasul naţiunii, întru- , pat prin reprezentanţii ei fireşti. Sunt momentele în care se afirmă, , nu atât o construcţie de cabinet şi de raţiune circumstanţială, ci însuşi nevoia de viaţă, elanul creator, sentimentul de ea însăşi, al unei na-ţiuni. De bună seamă, problema la care ne referim nu face parte dintre acestea. Limita de vârstă se încăîntr-o mare problemă socia- I lă, ale cărei frământări actuale alcătuesc o notă a vremei, pe tot cuprinsul lumii civilizate. Rezolvarea ei nu este un lucru uşor. Soluţiile simpliste n‘ar putea decât s‘o agraveze. Peste tot se fac, în această direcţie, studii numeroase. Mai mult ca oricând, se cer luminile oa- menilor de specialitate şi alături de acestea, viziunile pozitive ale socio- logilor, în ce priveşte stilul viitoa- c relor aşezări ale lumii Or, faţă de aceste perspective, adânci şi complexe, desigur, soluţia rapidă şi simplistă a unui grup de 20 de inşi sau chiar mai mulţi, nu ar putea în- semna un motiv eficient şi, am putea spune, nici măcar unul care să poată fi luat în seamă. Afară de aceasta, mai este de remarcat şi un alt fapt. Proectul despre care vorbim se adresează profesorimii universitare, corp de elită, în viaţa şi structura unei societăţi. Intr-o astfel de chestiune interesând statutul ei social, nu avea oare dreptul să fi şi ea, măcar întrebată? Nu putem împinge gândul democratic, până peste limite fireşti. Mai sunt şi altfel de drepturi, ce trebuesc ţinute în seamă, altele decât acelea care să rezulte din calcul voturilor sau din orientarea afecţiunilor populare. Democraţiei înseşi, nu i-ar conveni să se treacă, dispreţuitor, peste ele. De aceea, socotim că, măcar din punctul de vedere al procedeului urmat, proectul în chestie a fost o greşală şi, ca atare, căderea lui nu va fi altceva decât o sancţiune firească, împotriva unei măsuri ce tindea să frângă, prin mijloace alăturea cu drumul, echilibrul necesar al faptelor. Şi acum, câteva cuvinte despre problema în sine. Fireşte, aceasta e o chestiune neasemănat mai grea. Sub diferite forme, ea va trebui reluată. Deocamdată, ne mărginim a stabili câteva jaloane, din acelea în jurul cărora vor trebui desbătute, în primul rând, aspectele şi soluţiile problemei. Fără îndoială, tineretul din vremurile noastre traversează o epocă de criză şi de neînţelegeri, din partea generaţiilor înaintaşe. Locurile de răspundere, acelea care pot da efectiv sentimentul creaţiei, sunt ocupate până la saturaţie. Multe din ele sunt încredinţate unor neche- maţi, care nu fac altceva decât să le întreţină, parazitar, doar, exis- tenţa bugetară şi latura de paradă a platformei lor publice. Vacante în epoca de incertitudini şi de răsturnări ce a urmat imediat răsboiului, ocuparea lor s-a făcut după criterii improvizate, arbitrare, pe alocuri străine cu totul, de rigorile selectărilor adevărate şi laborioase. Lipsiţi de vocaţia creaţiei spirituale, mulţi dintre aceştia s‘au avântat în politică sau în activităţi lăturalnice unde, cu şi mai mare uşurinţă, în acelaş cadru de criză a valorilor ce este firesc să urmeze marilor răsturnări sociale, şi-au câştigat, unul după altul, toate galoanele, ce aveau să facă din ei o adevărată clasă de tentaculari, de cumularzi şi de privilegiaţi. Din nefericire, o bună parte dintre aceştia fac parte din corpul didactic universitar. Sunt aceia care nu au avut niciodată, faţă de catedra lor, un sentiment mai pronunţat de răspundere. Au abandonat-o (de fapt, nu şi de formă) cu uşurinţă, pentru orice altă activitate, pentru un mandat de parlamentar, pentru un consiliu de administraţie, pentru exercitarea profesiunei libere şi ceea ce e mai dureros, pentru oricare dintre acele însărcinări elementare, pe care le inventează guvernele pentru favoriţi şi cari, în lnd, n’au decât misiunea redusă a earadărilor, a procopselilor uşoare şi a figuraţiei. Cum aceştia sunt foarte mulţi, a fost firesc ca, la un moment dat, iutilitatea lor, în posturile de mare răspundere ale învăţământului universitar, să înceapă a fi înţeleasă şi, ca atare, a nu mai fi acceptată, de către opinia publică. Lor li se datoreşte atmosfera de neîncredere şi de scepticism care se ţese, din ce în ce mai stăruitor, în jurul universităţilor noastre. Criza, prin caegoriile de sacrificaţi şi de nemulţumiţi pe care i-a creat, a fost de latură să sporească, până la tragic, ir.est sentiment De aici, până la conştiinţa că se impune o reacţiune energică, nu mai era, deci, decât un pas. Faptul că se iveşte un proect de lege, care să reducă forţat limita de vârstă a universitarilor, este o dovadă palpabilă a unei asemenea tendinţe. Insă întorcând faţa medaliei, se înfăţişează o altă realitate. De fapt, proectul în chestiune, are să lovească nu împotriva acestora ci, dimpotrivă, împotriva celor buni. învăţământul nostru universitar numără o gardă de onoare, cu semnificaţii istorice, pentru cultura şi rosturile de viaţă ale statului nostru. Sunt oamenii care au pus bazele ştiinţei româneşti şi ale aşezămintelor menite s-o promoveze. Au pregătit sufletul întregirii. Au luptat cu convingere, pentru o doctrină spirituală, care să justifice şi pe planul imponderabilelor, destinul şi dreptul nostru la viaţă, ca naţiune. Sunt oamenii care au pregătit generaţiile de profesionişti, ce au ştiut să ducă la victorie, organizările şi răspunderile statului nostru, ca societate modernă. O bună parte dintre aceştia, în cadrul proectului de care ne ocupăm, ar trebui, prin urmare, să plătească din păcatele vreunei şi mai ales, din păcatele acelora faţă de care, au totuşi şi ei o vină : aceea că i-au lăsat să pătrundă lângă ei. Bineînţeles, în marginea unei asemenea probleme, avem datoria elementară de a fi mai circumspecţi, mai înţelegători, mai înarmaţi cu motive adevărate şi, în special, cu mai mult curaj, de a socoti nu în genere, ci pe fiecare, aşa cum se cuvine. Este în joc soarta unei generaţii istorice, faţă de care s-ar impune, poate, în primul rând, nu valul material şi dureros al exproprierilor ci, dimpotrivă, o conştiinţă clară, a omagiului şi a recunoştinţei. * Scurtarea limitei de vârstă este, într-adevăr, o necesitate, dar nu numai pentru profesorii universitari, ci pentru toate categoriile de demnitari. Privit parțial, ca în proectul în chestiunea, faptul nu are aerul unor gânduri de statorniciri noui de dreptate, ci mai degrabă, pe acela al unor răsbunări sau al unor avântări sterile. Energiile tinere, ţinute în loc, din cauza orgoliului sau egoismului celor bătrâni, nu sunt numai acelea care aspiră la situaţiile universitare. Le întâlnim peste tot: în magistratură, în armată, în funcţiunile administrative, în corpul tehnic, în lumea profesorilor secundari ca şi în aceea a dascălilor de şcoală primară. Un suflet, o credinţă şi un curaj pentru problemele de viaţă ale tineretului, este drept, lipsesc deocamdată, în etica şi preocupările clasei noastre conducătoare. Le aftăm însă încrezători, cu sentimentul că în această aşteptare se cuprinde ceva adânc, din înseşi rosturile de propăşire viitoare ale societăţii noastre. Până atunci, însă, ne înscrim, categoric, împotriva tuturor improvizărilor, care nu ar putea altceva, decât să jicnească, să învrăjbească, să simplifice și să falsifice, pe nedrept realitatea. Prof. Ion Zamfirescu ■ mm—— ■'■»■■■■ # DISCUȚII LIMITA DE VÂRSTĂ A UNIVERSITARILOR D. Roosevelt a primit demisiile d-lor Coolidge și Robert WASHINGTON, 18 (Rador). — D. Roosevelt, președintele Statelor Unite a acceptat demisiile d-lor Thomas Jefferson Coolidge, subsecretar de stat al tezaurului şi Robert, secretar adjunct al tezaurului. Cei doi membri ai guvernului american vor părăsi guvernul pe ziua de 15 Februarie, dată pe care demisiile lor au fost primite. Preşedintele Roosevelt a adresat d-lor Coolidge şi Robert câte o scrisoare foarte amicală, mulţumindu-le pentru serviciile aduse statului in timpul cât au condus destinele tezaurului american. D. Coolidge arată în scrisoarea de demisie că ea este motivată de anumite împrejurări, iar d. Robert afirmă că se retrage din cauza afacerilor sale personale, de care trebue să se ocupe. Mihai sau Mihail Eminescu? de PROF. I. CREŢU In Biblioteca şcolară au apărut două volume din opera lui Eminescu, conţinând o schiţă biografică, poezii şi basmul Făt Frumos din lacrimă. Ceea ce reţin în articolul de faţă din această publicaţiune este faptul atât de îmbucurător că, in schiţa biografică amintită, editorii acestei biblioteci folosesc pentru numele de botez al poetului forma Mihail, iar numele literar al celui mai mare poet al Românilor este notat M. Eminescu, in concordanţă cu tradiţia noastră literară. Acest fapt mă bucură, cu atât mai mult, cu cât el are loc într'o vreme in care e la modă ca editorii şi biografii actuali ai lui Eminescu să prezinte numele literar al marelui nostru poet sub forma Mihai Eminescu, ceea ce este nu numai o eroare ştiinţifică ci şi o impietate. Pentru exemplificare citez: Leca Morariu“ „Mihai Eminescu“, Lămuriri pentru viaţa şi opera lui Eminescu. Cernăuţi, anul I, 1930, anul II, 1931; N. Petraşcu: Mihai Eminescu, Bucureşti, Cultura Naţională; Gh. Călinescu: Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Cultura Naţională 1932; Gh. Călinescu: Opera lui Mihai Eminescu Vol. I Bucureşti, Cultura Naţională. Vol. II şi III „Fundaţia pentru literatură şi artă“ „Regele Carol II“; C. Botez, Mihai Eminescu, Poezii. Bucureşti, Cultura Naţională 1933. In cele ce urmează voiu încerca să arăt că Emnescu şi-a semnat operele sale M. Eminescu, prin prescurtarea numelui de botez înţelegând totdeauna forma Mihail şi nu Mihai, şi că tendinţa sus citaţilor biografi şi editori de a schimba forma M. Eminescu sau Mihail Eminescu nu Mihai Eminescu nu corespunde nici adevărului istoric şi nici voinţei şi conştiinţei acelei personalităţi literare care a fost Eminescu. Este adevărat că deşi „numele care le s'au dat pruncului la botez este Mihail“ (vezi registrul de naştere şi botez din 1850 al bisericii Uspenia din Botoşani), forma familiară a numelui de botez al lui Eminescu, atât în copilărie cât şi la maturitate, a fost în mod obişnuit Mihai. In scrisorile membrilor familiei către Eminescu sau către alte persoane—ca spre exemple ale Henrietei Eminovici către Cornelia Emilian şi ale lui Matei Eminovici, precum şi în cele ale lui Eminescu către membrii familiei sale, numele lui de botez apare permanent sub forma Mihai. Şi chiar atunci când tânărul Eminovici la vârsta de 14 ani — in 1864 — cere un post de copist la Tribunalul din Botoşani, numele lui de botez este semnat Mihai (Eminovici). Dar, atât în conştiinţa lui Eminescu —mai ales in conştiinţa lui — cât şi a celorlalţi, numele Mihai este folosit pentru omul Eminescu şi nu pentru a desemna personalitatea artistică şi culturală care a fost Eminescu. Numele acestei personalităţi a fost creeat de Eminescu, impus de dânsul in scrieri şi in manifestări publice, adoptat de public şi perpetuat în conştiinţa şi tradiţia noastră literară sub forma Mihail Eminescu şi ca atare trebue respectat de toată lumea. Prima manifestare literară a lui Eminescu: „La moartea lui Aron Pumnul“ este semnată M. G. Eminovici, la 12 ianuarie 1866. Ce formă a numelui de botez se înţelege in Reprimirea studenţilor medicinişti exmatriculaţi din Iaşi TAşi, 18. Comisiunea facultăţii de medicină din Iaşi s’a întrunit astă seară şi a hotărît, in urma discuţiunilor, reprimirea celor 79 de studenţi exmatricuaţi cu prilejul ultimelor incidente de la această facultate. ADEVĂRUL SENZAŢIONAL ! ■ Ultimul număr al excelentei , reviste REALITATEA ilustrată FOTOGRAFII INTIME Şl INEDITE DIN VIATA TITEI CRISTESCIi Inginerul Ciuley Detectivul Pe»^ seu Sora şi mama Titei U«. lese Senzaţionala..sciţie de pe morman.u TITEI CRISTESCU D. Hota Cuza si alte fotografii senzaționale. publică Condamnarea unor asasini IAŞI, 18. 00 Curtea cu juri a adus azi noapte la ora 11 verdictul în procesul Iosif Pogomolniţ din Soroca şi a fratelui lui, Bereu. Primul a fost condamnat la 15 ani de ocnă, iar cellalt la 5 ani recluziune. Ei simt solidari la plata sumei de 50.000 lei despăgubiri civile. Acuzaţii sunt învinuiţi că au ucis în sala palatului de justiţie din Iaşi pe săteanul Toncilă din comuna Dohaniţa, jud. nostru. RAZELE MORŢÎÎTrăZBOIUL VIITOR Experţii sunt cu toţii de acord că pe lângă ororile bombelor incendiare şi încărcate cu gaze asfixiante, războiul viitor va aduce o armă nouă „razele morţii”, una dintre cele mai promiţătoare descoperiri ale ştiinţei. Laboratoarele secrete ale războiului n'au pus încă în acţiune aceste raze, în actuala invazie italiană a Etiopiei, pentru că nu era nevoie de ele. Ultimul număr al excelentei reviste „REALITATEA ILUSTRATĂ” publică un senzaţional reportaj în această chestiune. Copilul lui Lindbergh trăeşte ? NEW-YORK, 18 (Rador). Autorităţile din Akron (Ohio) fac cercetări în legătură cu un copil de cinci ani, care, după declaraţiile unei femei, ar fi copilul colonelului Lindbergh. Copilul a fost ridicat de autorităţi din casa unui căruţaş cu numele de Dolsen. Soţia acestuia, care a murit acum■ doi ani, a fost o prietenă intimă a Violettei Sharp, care era guvernanta copilului lui Lindbergh. Însuşi Dolsen ar fi declarat mai de mult faţă de mai multe persoane, că se îndoeşte de identitatea copilului său. prescurtarea M, vom vedea mai uşor din a doua manifestare literară a poetului care are loc la 25 Februarie 1866, când i se publică, in revista „Familia“ din Pesta, poezia „De-aşi avea“. Cu această ocazie Iosif Vulcan, care este şi naşul literar al lui Eminescu întrucât i-a schimbat numele de Eminovici în acela de Eminescu — schimbare acceptată de Eminescu — spune: — „Mi-aduc şi acum aminte cum într-o dimineaţă de Februarie primii o scrisoare din Bucovina în care un tânăr, — după cum seriede 16 ani îmi trimitea nişte încercări literare. Era tânărul Michail Eminovici“ (Gh. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu, pag. 107). Aşadar, ori va fi semnat tânărul poet numai scrisoarea cu numele Michail Eminovici, iar poezia cu numele de botez prescurtat M. Eminovici, cum a făcut cu ocazia poeziei „La moartea lui Aron Pumnul“, ori va fi semnat şi poezia cu numele de botez Întreg — adică Michail — relatat mai sus de Iosif Vulcan, concluzia logică ce se impune este că încă de la primele sale manifestări literare sub forma prescurtată M, a numelui său de botez, Eminescu înţelegea Mihail — şi nu Mihai. Voiu căuta să întăresc această concluzie prin dovezile ce vor urma. Se ştie că in mod permanent scrierile lui Eminescu au apărut în diferite publicaţiuni („Familia“, „Convorbiri literare“, „Timpul“, „Curierul de Iaşi“, etc.) semnate M. Eminescu, Eminescu sau numai E. exceptând bineînţeles multe articole şi notiţe din „Timpul“ şi „Curierul de Iaşi“, care nu poartă nici o semnătură. De asemenea, scrisorile către Titu Maiorescu, Veronica Micle, Chibici, V. G. Morţun, Cornelia Emilian, etc., sunt semnate M. Eminescu sau simplu Eminescu. Rapoartele şi procesele verbale redactate in calitate de revizor şcolar, sunt, în genere, semnate M. Eminescu sau simplu Eminescu. Rapoartele şi procesele verbale redactate în calitate de revizor şcolar, sunt, în genere, semnate M. Eminescu, Eminescu sau numai E., exceptând bineînţeles multe articole şi notiţe din „Timpul“ şi „Curierul de Iaşi“, care nu poartă nici o semnătură. De asemenea, scrisorile către Titu Maiorescu, Veronica Micle, Chibici, V. G. Morţun, Cornelia Emilian, etc., sunt semnate M. Eminescu sau simplu Eminescu. Rapoartele şi procesele verbale redactate în calitate de revizor şcolar, sunt, în genere, semnate M. Eminescu. Protestul către Consiliul permanent, întâmpinarea către Prezidentul Curţii de Conturi, demisia de la „Curierul de Iaşi“, sunt de asemenea semnate M. Eminescu. Că prin prescurtarea M. a numelui său de botez, Eminescu înţelegea totdeauna forma Mihail şi nu Mihai, aveam mai multe dovezi pe care ni le procură câteva acte oficiale — unele provocate de indicaţiile lui Eminescu însuşi, altele scrise cu propria sa mână sau numai semnate de el — precum şi câteva scrisori ale lui Eminescu, afară de mărturii scrise ale prietenilor sau ale scriitorilor contemporani. Iată-le: „In 1868, Eminescu intră ca sufleur la Teatrul Naţional, cu contract în regulă prin care se stipulează că d. Mihail Eminescu se angajează sufleur II şi copist“ (Gh. Călinescu op. c. pag. 155). In Almanahul Societăţii Junimea, în care figurează, membrii acestei Societăţi cu numele şi pronumele lor, anul intrării în societate, data naşterii, etc. la numărul 49 al acestui registru se află scris: „Mihail Eminescu, intrat în societate la 1871 (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare“ Vol. 4). In fine, — pentru a aduce dovada cea mai indiscutabilă — într’o scrisoare din 8 Noembrie 1874 adresată Veronichii Micle, poetul semnează Mihail Eminescu. (G. Călinescu „Viața lui Mihai Eminescu pag. 355). In articolul ..In Nirvana“ scris de L L. Caragiale, acesta povestind împrejurările în care l’a cunoscut pe Eminescu spune: „Mă recomand.” Mihail Eminescu. Aşa l’am cunoscut eu”. In conştiinţa prietenilor si cunoscuţilor forma numelui de botez al lui Eminescu era de asemenea in mod constant Mihail si nu Mihai, astfel: T. Maiorescu, în studiul său .Direcţia nouă în vnezia şi proza, română" din 1872, scrie despre Eminescu: „Cu totul osebit în felul său, om (Citiţi continuarea în pagina Vl-a) M. EMINESCU Pagina 5-a I UZINELE ROMÂNEI 1 Ing. BASILE VÂLCOVICI & Co. 9 , BUCUREȘTI, Şos. VITA» No. 232 - 246, Telef. 3.48.03 1 FURNIZEAZĂ AVANTAJOS: I CUTII, BIDOANE și PLACARDE de Reclamă din Tablă Litografiată I ŢEVI de PLUMB II ALICE de VÂNAT MARIMILE | Sărbătorirea profesorului Paul Negulescu Am fost fericit să iau parte ca reprezentant al facultăţii de drept din Cluj, la sărbătorirea d-lui prof. Paul Negulescu, pentru 35 ani de nobilă şi rodnică muncă. Am arătat cu acea ocaziune că temeinica sa pregătire ştiinţifică, sprijinită pe o cultură istorică aleasă, peunoştinţa aprofundată a istoriei dreptului român şi a vechilor aşezări româneşti, pe studii remarcabile de etnografie şi de psihologie a poporului român, a putut face dintr’nsul cel mai desăvârşit maestru de drept public pe care l’a putut avea acest popor. Toţi care gândesc sănătos în această ţară, in problemele politice şi administrative ce ne stăpânesc, sunt elevii săi. El este maestrul nostru al tuturor, indiferent dacă tineri sau bătrâni, am avut fericirea sau nu, să fim studenţii săi în lunga şi bogata sa carieră profesională. Strălucita critică pe care a adus-o Statului nostru capitalist burghez face astăzi fondul gândirii politice a tuturor acelora care doresc Îndreptarea stărilor nenorocite din această ţară prin aşezarea Statului nostru pe temeliile lui fireşti. S’a creat la 1886 în această ţară un Stat care nu a avut nimic comun cu realitatea. Acest Stat nu a fost „un rezultat armonic al unei desvoltări obşteşti” ci, un amestec de civilizaţie şi sălbătăcie”. S’a creiat un Stat burghez fără burghezie, fără capital, fără o tradiţie burgheză, bazat pe sacrificarea ţârănimei care, pentru a putea să ajute la crearea cu orice preţ a unei burghezii române şi unui capital naţional a trebuit să fie ţinută in întuneric, în sărăcie, şi în mizerie morală. Dar aci a fost cauza tuturor nenorocirilor noastre. „O societate — după cum arată aşa de frumos — se desvoltă şi devine puternică, dacă există intre membrii ei sentimentul de solidaritate. Acest sentiment nu poate să existe decât atunci când fiecare individ recunoaşte celorlalţi indivizi şi fiecăruia în parte aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care le are el însuşi...” şi in această ţară nu poate fi vorba de o solidaritate, de o solidaritate naţională. După cum foarte bine ne spune „Societatea românească are incă structura medievală, e incă bazată pe principiul protecţiei, iar nu pe acela al egalităţii“ şi „în societăţile bazate pe protecţie, nu se poate desvolta decât numai parazitismul“. S’a creiat un Stat în care s’au introdus forme fără fond, s’au introdus forme din apus care nu aveau nici o legătură cu realitatea noastră socială. S’au făcut sacrificii imense şi s’au cules rezultate de nimic,in toate direcţiile. Pentru creiarea şi sprijinirea unei burghezii care totuşi nu a reuşit să fie românască, am stors ţara, am jertfit imensele averi ale Statului, am sacrificat agricultura, baza reală a economiei noastre, am sacrificat viaţa şi propăşirea unui popor întreg, am ruinat creditul şi numele ţării în afară. Cât de luminoase şi de concrete sunt îndemnurile d-sale pentru buna organizare a acestei ţări: întâi, răspândirea culturei în popor; al doilea observarea legalităţii şi organizarea unei bune administraţii; al treilea desvoltarea unei vieţi economice sănătoase pentru creiarea unei clase rurale româneşti care să servească de suport nouei organizaţii: al patrulea, desvoltarea unei vieţi regionale şi locale cu o sănătoasă educaţie cetăţenească; al cincilea recunoaşterea in economia naţională a primatului agricol. Şi apoi, cât de strălucită e viziunea sa retrospectivă asupra organizării care trebuia să se dea Statului român la 1866! Câtă realitate ar fi fost, in urmă, in Constituţia de la 1923, care ar fi aşezat definitiv ţara întregită, în făgaşul ei real, pe bazele principiilor democratice şi solidariste! Dacă burghezia română, care a stăpânit în partide această ţară, nu a putut ierta aspra sa critică şi nu i-a folosit luminile pentru organizarea acestui Stat, care a crescut haotic, şi necivilizat, astăzi, în ziua falimentului politicei de Stat a acestei burghezii, el are marea mulţumire să constate că acei ce vor trebui să reclădească noul Stat vor găsi ca singura cale pentru salvarea ţării, luminoasa cale arătată de profesorul Negulescu în „organizarea raţională“ ce ne preconizează. Cât de magistrală este metoda de lucru pe care ne-o indică; cât de valoroasă este ideea de a pune la baza organizării Statului voinţa hotărâtă şi inteligentă; cât de fecundă este cerinţa sa ca Statul să-şi dea un plan de activitate în toate direcţiile pe care să-l aducă cu stăruinţă la îndeplinire. Un rând, un cuvânt din programul său de redresare a Statului nu poate fi nesocotit, chiar dacă speranţa sa în foloasele pe care le-ar aduce împiedicarea parlamentului de a face controlul executivului şi administraţiei, nu poate fi astăzi împărtăşită de toată lumea. Concepţia marelui profesor despre rolul şi rostul funcţionarilor publici în administraţia de Stat, trebue să stea în întregime la baza modificării statutului funcţionarilor publici. Statul are trebuinţă de funcţionari puţini, bine pregătiţi şi devotaţi, pe care să-i recruteze prin concurs şi să-i avanseze în urma unor examene severe. Statul trebue să ridice nivelul moral al administraţiei publice şi al autorităţii de Stat, instituind un control sever al activităţii funcţionarilor,, salarizându-i omeneşte şi dându-le toate răsplătirile şi ajutoarele pentru menţinerea şi sporirea devotamentului lor. Regret că astăzi când se lucrează atât de intens la „simplificarea aparatului de Stat“ la „organizarea ministerelor“ la „organizarea administraţiei locale, la aşezarea pe nouă baze a „Statutului funcţionarilor publici“ profesorul emerit, conducătorul singurei şcoale de ştiinţe administrative, omul de ştiinţă cu o activitate de atât de prodigioasă, cât de rodnică, nu este chemat să-şi spună cuvântul şi să indrumeze Statul român spre forma pe care o aşteaptă de o sută de ani. Regret, nu pentru dânsul ci pentru această ţară condamnată să trăiască din improvizaţii şi din înclinaţii de moment. Termin exprimându-mi admiraţia pentru întreaga operă a profesorului Negulescu, care poartă, pe lângă erudiţia desăvârşită, pecetea unui suflet mare, şi îi urez încă mulţi ani, de muncă nobilă şi roditoare, pentru a avea fericirea să constate că şi în această ţară, unde meritul este recunoscut atât de greu, învăţăturile sale au fost ascultate, urmate, şi aduse la îndeplinire, spre fericirea acestei ţări, pe care el o iubeşte atât de mult. N. Ghiulea Profesor la Facultatea de drept din Cluj. D. Prof. PAUL NEGULESCU împotriva dictaturii Şarlatanii mulţi şi, uneori, chiar oameni de bună credinţă insuficient informaţi cred în binefacerile dictaturii. Ultimul număr din Cuvântul Liber discută problema sub toate aspectele ei. D. F. Dima se ocupă de ,,Frontul dictaturilor“. D. Eugen Jebeleanu omagiază, sub titlul „Hitler colonizează România“ , chestiunea faimosului plebiscit pe care germanii din România l-au organizat, conform instrucţiunilor primite de la Berlin. Acţiunea lui „Hitler în Balcani“ este studiată de d. L. A. într-un articol de senzaţionale revelaţiuni. „Un pacifist în închisorile „hitleriste“ articolul d-lui Liviu Teodoru, arată viaţa de chin din faimoasele lagăre de concentrare. D. Tudor Teodorescu-Branişte în articolul „Doctrina bâtei“ arată cât de inutilă este încercarea dreptei româneşti de a-şi da o doctrină. Cuvântul Liber, în toate aceste articole, face un aspru rechizitoriu regimului dictatorial. Arestarea a doi directori ai soc. „Lyonnaise Capitalisation” Ei ar fi defraudat caută milioane franci PARIS, 18 (Rador). — Doi directori ai societăţii „Lyonnaise Capitalisation" au fost arestaţi eri la Lyost. Se afirmă că aceştia ar fi defraudat o treime din capitalul de 300 milioane franci. Clientela societăţii era alcătuită îndeosebi din ţărani şi mici rentieri, cari îşi încredinţaseră acestei societăţi economii ale lor.