Adevěrul, septembrie 1936 (Anul 50, nr. 16136-16160)
1936-09-01 / nr. 16136
ANUL 50-No. 16.136 8 padini Martie Sefltembrie 1935 — -------------------------------------------mm n M M mnorii noului cabinst Tătărascu au dsps jură-I I H . N'. vschi obiceiu ai absraitst, să lucreze Ia FONDATORI:f, SfcK ......r ' -------------ABONAMENTE 750 lei pe un an I lQ ’dubU,’’'* 1*'’ 3 LEI BIROURILI: București, .Sir, Cons. Mills (Surinar) Vq. 5—7—3 TELEFOANE: Provincia:^ 3.81-3E ______________ 200 lei pe 3 | Străinătatea : 3-84-33. —^ ------■mrürriüiTHMi---------- ’ ' -------- - --------------- --------- --L. - -------------- -----------------------------!----- Noul guvern Tătărescu împrejurările în care d. Tătărescu și cabinetul d-sale au demisionat, pentru ca după câteva ore să se formeze un nou minister Tătărescu, au surprins desigur opinia publică. Este drept că de câţiva ani am început să ne deprindem cu asemenea surprize. Efectul lor asupra noastră este din ce în ce mai slab. Ceea ce a impresionat mai mult, a fost absenţa d-lui Nicolae Titulescu din noua listă ministerială. D. Titulescu a adus ţării, sub atâtea guverne, imense servicii. Activitatea pe care a desfăşurat-o în apus, succesele pe care le-a dobândit în toate cauzele mari ce i-au fost încredinţate, alianţele vechi pe care Ie-a consolidat, legăturile noui pe care Ie-a creat, toate acestea au dat activităţii d-lui Titulescu o strălucire rară. D-sa este unul dintre puţinii bărbaţi politici români, cari se bucură peste graniţă nu numai de lin mare prestigiu, ci şi de reale, simpatii. In asemenea împrejurări, este natural ca absenţa d-sale din noul guvern să pricinuiască în Occident cel puţin nedumeriri, dacă nu chiar îngrijorări. Din fericire locul d-lui Titulescu a fost încredinţat unuia dintre bătrânii liberali, colaborator intim al lui Ionel Brătianu, fost ministru al României la Paris, profund ataşat alianţelor noastre şi politicii iniţiate de Brătianu, de Take Ionescu şi de d. Tituiescu, d. Victor Antonescu. D-sa numără şi la Paris şi în celelalte ţări prietene nouă, simpatii cari vor fi deosebit de utile ţării, mai ales în momentul acesta. Intr’o telegramă, pe care d. Tătărescu a expediat-o d-lui Tituiescu, d-sa lămurește că în alcătuirea noului minister și în trecerea d-lui Victor Antonescu la departamentul externelor, a fost condus de considerentul că în împrejurările de astăzi, guvernul trebue să aibă un caracter strict de partid. Rămâne de văzut felul cum va fi primită de opinia publică această lămurire a d-lui preşedinte de consiliu. Schimbările, care s’au făcut la celelalte departamente, nu sunt prea importante. Trebue subliniată prezenţa d-lui Idea la interne. D-sa este un vechiu liberal, este unul din păstrătorii tradiţiei liberale şi probabil că va imprima la ministerul ce conduce ritmul adecvat. La justice a venit d. Mircea Djuvara, unul dintre elementele cele mai distinse ale partidului liberal. Trecerea d-lui Cancicov la ministerul de finanţe îi va oferi desigur un foarte larg câmp de activitate, pentru însuşirile d-sale. Este natural ca să aşteptăm noul guvern la lucru. Nu ştim ce va face; nu ştim dacă această nouă formaţiune Tătărescu va izbuti să corijeze erorile comise de cealaltă formaţiune prezidată tot de d-sa. In orice caz, guvernul întâmpină mari dificultăţi şi înlăuntru şi in afără, înlăuntru, din pricina curentelor extremiste şi, în special, a extremismului de dreapta, care a fost sistematic încurajat până acum. In afară, din pricina evenimentelor din ce în ce mai grave. Este nevoe de alte metode decât cele utilizate în trecut. Va avea d. Tătărescu la sfârşitul unei guvernări, energia de-a părăsi procedee ce s’au dovedit greşite şi de-a porni o politică nouă? Este singura întrebare, care se pune în momentul de faţă, indiferent de schimbările de persoane ce s’au făcut în compoziţia cabinetului. Cert este că două trebue să fie liniile de mişcare ale noului minister. In politica internă, o reîntoarcere hotărîtă, sinceră şi deplină la principiile adevăratului regim constituţional. Prin aceasta, înţelegem abandonarea oricărei politici de înţelegere sau chiar numai de cochetare cu curentele anarhice, cari tind în chip evident la răsturnarea actualei orânduiri de stat și la introducerea dictaturii. Am spus-o de atâtea ori; nu este nevoe de exces de zel, nu este nevoe de metode ilegale. Acestea ar îndârji curentele și le-ar spori intensitatea. Este nevoe numai de apuicarea cinstită a legii penale, faţă de oricine înfrânge această lege. In politica externă, guvernul trebue să meargă pe linia noastră tradiţională. Prezenţa d-lui Antonescu la departamentul afacerilor străine este o puternică garanţie în acest sens. Orice abatere de la aceste linii luari, va accentua şi mai mult criza prin care trece România şi ne va crea o situaţie extrem de dificilă, ceea ce trebue evitat cu toată prudenţa şi cu toate silinţele. Ad. Carnetul meu „UMANITĂŢI“ La Budapesta s‘a întrunit, deunăzi, ■ un congres deosebit de interesant, la care au luat parte câţiva, dintre inte- lectualii cei mai proeminenţi ai Euro- ipei. Reuniunea aceasta a avut drept obiect „Rolul umanităţilor în formaţiunea p ’’m modern“ ,Xmn,^.i.,aţite“, — adică studiul limbilor oasice dus până la ultima expresie a eticului, devenit cult, _ sunt o disciplină crâncen atacată şi sub- preţuită. I Trepidaţia evenimentelor de azi, nervozitatea^ contimporanilor au determinat ca stimme „pactice“ să aibă precădere. Spiritualul a făcut loc ştiinţei exacte, iar filologia clasică celei moderne. S-au făcut tot felul de experienţe, de la război şi încoace, pentru a se găsi o cumpăna învăţământului nostru secundar şi universitar. Dar echilibrul acesta de forţe este departe din a fi fost găsit. Fiecare nou ministru de instrucţie a schimbat preparaţia materiilor, încercând, să dea precădere, când ramurii ştiinţifice, când celei literare. Problema „umanităţilor“ nu a căpătat soluţionarea aşteptată, întrucât nici o iniţiativă ministerială nu a reuşit să insufle şi condiţiunile „spirituale“ inerente unor asemenea preocupări. Dar, să desprindem câteva concluziuni din desbaterile congresului de la Budapesta Din partea Franţei au luat parte Paul Valéry şi Georges Duhamel. Germania pură, neatinsă de pintenii nazismului, era reprezentată prin Thomas Mann, Spania prin d. de Madamaiga, Danemarca prin d. Broendall (sa P vântul care nera vizitat, nu de mult), Italia prin d. Oretti, Cehoslovacia prin Karl Capek. După ce au definit rolul culturii greco-latine in evoluţia civilizaţiunii, iluştrii reprezentanţi ai culturii au arătat că studiul „umanităţilor“ nu trebue privit prin interesul său practic imediat ( deşi folosul e incontestabil) ci prin sensul luminos, prin perspectivele largi, optimiste pe care le oferă vieţii. Georges Duhamel, stilistul magic al scrisului francez modern, nu a pierdut prilejul de a vorbi despre utilitatea ştiinţelor zise „inutile". El a riscat chiar o definiţie admirabilă, spunând că umanismul este „ansamblul de noţiuni care nu par susceptibile de o aplicare imediată“. Thomas Mann a atras atenţiunea dea nu se acorda „umanităţilor“ un sens strict filologic. Dimpotrivă, ele trebuiesc integrate într-o sferă cât mai largă, şi puse la încercare în lupta Împotriva fanatismului epocii Noul umanism trebuie să aibă lin caracter „viril,“, dinamic, colectiv, care să valorice datele ştiinţelor pozitive, spiritualizându-le, insă. Iată chemarea stegarilor spiritului universalist: plămădirea moştenirii clasice in formele pozitivismului postbelic. Cine trebuie să lupte pentru izbândirea acestui primat? Toţi aceia cari se simt otrăviţi de materialismul egoist, de luptele sanguinare dintre indivizi şi grupuri, în sfârşit, cei ce tânjesc după un liman d° seninătate şi echilibru. Neo-umanismul in epoca noastră de atrocităţi şi răsturnări sociale? Da, tocmai acum. Nimeni nu va cuteza să-i răpună, ci cel mult să-l falsifice, să-l deterioreze. Aici stă primejdia din greşelile ce se pot săvârşi in aplicarea acestei noi metode, care ar putea (şi ar trebui) să schimbe însuşi modul nostru de a cugeta şi simţi. Pedagogia neo-humanismului: e disciplină de a cărei desvoltare se leagă, poate, însuşi viitorul civilizaţiunii europene. Fără acest suport, cine ştie încotro se va îndrepta drumul „civilizator“ al continentului. M. Grindea Glose politice... D. DR. COSTINESCU LA SĂNĂTATE In ultimele două luni, apropiaţii d-lui dr. Costinescu anunţau că d-sa şi-a exprimat dorinţa să părăsească ministerul de industrie, pentru a relua conducerea ministerului sănătăţii. Iniţiaţii ştiau de altfel, că d-sa n’a primit cu inima uşoară, la precedenta remaniere, să abandoneze ministerul sănătăţii, unde socotea că are de aplicat un vast program, preşedintele de consiliu a satisfăcut acum dorinţa d-lui dr. Costinescu. In felul acesta, sănătatea publică recapătă pe un om care s’a consacrat problemelor de higiena socială şi de asistenţă. La ministerul sănătăţii, sunt multe lacune de împlinit. Anumite meschinării ale unui politicianism de suburbie au împiedicat un trecut, ca să se acorde atenţia cuvenită problemelor sănătăţii publice. D. dr. Costinecu începuse un ministeriat in condiţiuni din cele mai promiţătoare. Iar d. Nistor, care l-a înlocuit în cele câteva luni cât d-sa a condus industria, s’a străduit să-l urmeze pe drumul cel bun. Cu atât mai bine, dacă împrejurările au îngăduit ca d. dr. Costinescu să revină la departamentul de care se simţea profund legat. ■" ..... " 1 •—■ ■ Interim NAZBATII____ CEEA CE NU ŞTIAU EI„. Miniştrii din fostul guvern erau acuzaţi că nu ştiu nimic din ce se petrece. Când primul ministru i-a convocat în consiliu ca să-i anunţe că au demisionat, au rămas stupefiaţi. : : Kix Noua politică a Poloniei Vizita la Paris a generalului Rydz Smigly Generalul RYDZ SMIGLY După vizita generalului Gamelin, şeful marelui stat major francez, la Varşovia, se anunţase că generalul Rydz Smigly, generalissimul armatei poloneze va înapoia această vizită, ducându-se la 6 Septembrie la Paris. Dar telegraful anunţă acum, că generalul Rydz-Smigly a plecat la Paris înaintea termenului stabilit şi nu e de mirat că faptul acesta e pus de presa apuseană, în legătură cu ultimele incidente ce s’au produs în politica internaţională, în special cu fixarea la doi ani a serviciului militar în Germania, ceia ce implică o formidabilă sporire a oştirei germane. Atât vizita generalului Gamelin la Varşovia, cât şi cea pe care o face acum generalul Rydz-Smigly la Paris, sunt considerate ca manifestaţiuni de mare importanţă. In special se crede că ele reprezintă o schimbare în politica externă poloneză, mai exact o revenire a acesteia la unica atitudine posibilă, cea a alianţei cu Franţa. E drept să înregistrăm că ziarele poloneze cari au susţinut politica d-lui Beck, care a fost caracterizată ,de acordul căruia i-a urmat flirtul cu Germania, afirmă că nici un moment Polonia nu s’a depărtat de alianţa cu Franţa şi că s’a arătat în orice moment gata a face faţă obligaţiunilor ce ar putea decurge pentru dânsa, din această alianţă. Rămâne însă fapt, că toţi observatorii obiectivi ai politicei externe poloneze au avut o altă impresiune, aceia că Polonia s’a apropiat de Germania în aşa grad, încât valoarea alianţei sale apărea foarte redusă pentru Franţa şi prin repercusiune şi pentru ceilalţi aliaţi ai ei, mai exact, pentru cellalt aliat al ei, pentru România. Nimănui, afară de Germania, nu i-a putut părea bine de o asemenea întorsătură. In Franţa simpatia pentru Polonia este tradiţională. Acolo ideia liberării Poloniei a găsit refugiu, azil, acolo ea a găsit pe cei mai mari şi mai curajoşi susţinători. Şi dacă în cele din urmă poporul polonez s’a liberat prin, propria sa bravură, e indiscutabil că eroismul acesta nu s’a putut manifesta cu succes, decât în conjunctura liberală şi democratică pe care a creat-o marele război. In asemenea condiţii acea politică poloneză care avea toate aparentele că se îndreaptă fie chiar şi numai indirect, împotriva Franţei, a provocat pretutindeni stupoare şi, evident, regrete. Regretele acestea au fost cu deosebire puternice în România, care iubeşte sincer po- porul polonez, cu care nu are nici un interes divergent, ci, vitale interese comune. Dacă toate aparenţele nu înşală însă, ne apropiem de momentul în care visul urît al depărtărei politicei poloneze de aliaţii ei, se va risipi, ne apropiem de momentul în care, aparenţele unei dizlocări a politicei poloneze — şi aparenţele contează adesea în politica internaţională cât şi unele realităţi, fiindcă le influenţează pe acestea — vor face loc unor aspecte reale de sinceră şi reală restabilire a vechilor raporturi de prietenie şi alianţă, singurele cari pot contribui la garantarea păcei, a păcei care rămâne obiectivul ferm al politicei externe a Franţei ca şi a Poloniei, ca şi a României, ca şi a Micei Antante. Dacă acest rezultat va fi definitiv atins, meritul va fi, în cea mai mare parte, a preşedintelui republicei poloneze şi a generalului Rydz-Smgly , care, purtând titlul de inspector general al armatei, este în acelaş timp a doua personalitate în stat, preşedintele Consiliului venind în rang, după dânsul. " . Mai de mult s’a auzit că generalul nu se împacă cu acea politică, despre care, cel mai puţin lucru ce se poate spune , este, că justifica, prin aparenţele ei, părerea că Polonia se orientează spre Germania. Numirea sa, în conformitate cu dorinţa bine cunoscută a mareşalului Pilsudsky, ca inspector general al armatei şi deci ca persoana care are să decidă de toate problemele din legătură cu apărarea naţională, inclusiv politica externă, a fost considerată ca simptomul vizibil al revenirei Poloniei la practica alianţelor sale, iar schimbul de vizite de care ne ocupăm aci, poate fi considerat ca o confirmare a acestei reveniri. Evenimentul este de o importantă, ale cărei proporţii sunt atât de considerabile, încât nu se poate exagera în aprecierea lor. Tocmai în acest moment, când Europa e la un deget de război, când pasivitatea politicei statelor pacifiste, a alimentat în primă linie dinamismul german, restabilirea in integrum a alianţelor Poloniei, însemnează în acelaş timp restabilirea echilibrului forţelor, menite să fie în frâu tendinţele războinice. Toată lumea care judecă onest, obiectiv, înţelege azi, că sub masca pretinsei sale frice de Rusia sovietică, Germania pregăteşte războiul de mâine, pentru realizarea ţintelor sale imperialiste. ‘ Dintre ţările cari în virtutea experienţei lor istorice, sunt îndreptăţite a privi cu neîncredere spre colosul rus. Polonia şi România stau în primul loc. Ele ştiu că trebuie să practice faţă de ei faimosul timeo Danaos... Dar ele nu au alegere. Astăzi Rusia, chiar dacă nu admiţi că în virtutea ideologiei sale, dar în vederea intereselor sale, înclină spre politica de pace. Or, cum spuneam, ca şi Franţa, ca şi Anglia, Polonia şi România nu pot să vroiască altceva. Cu întoarcerea Poloniei la vechea ei politică, la cea pe care Franţa şi România, împreună cu aliaţii ei din Mica Antantă, nu au părăsit-o niciodată, linia de despărţire între statele pacifice şi cele războinice, e trasă tranşant. Şuvoiul propagandei naziste e indiguit. Planurile aventuroase ale reacţiunei sunt stăvilite. Mulţumită omului care a văzut în mod clar desfăşurarea evenimentelor şi primejdiile ce ele implică pentru ţara sa, pentru Europa. E bine ca să se ştie cine este acest om, cine este generalul Rydz- Smigly. El nu a început prin a intra în cariera militară. E, ca să zicem aşa, un civil devenit militar în lupta pentru liberarea ţărei sale, a poporului său. A studiat literatura şi a absolvit academia artelor frumoase, secţia picturei. In tot timpul cât a studiat şi după aceia a fost un partizan al organizaţiei secrete pentru liberarea Poloniei, creată şi condusă de mareşalul Pilsudsky, al cărui colaborator şi prieten intim a fost. Când a izbucnit războiul mondial şi mareşalul, pe atunci socialistul revoluţionar, a trimis în bătălie legionarii săi, licenţiatul, pictorul Rydz a adoptat ca toţi legionarii un pseudonim, Smigly, adică abil, real, întreg, sigur de ţinta. După voinţa mareşalului aceste pseudonime au devenit în Polonia renăscută, titluri de nobleţe. In marele război şi apoi, în 1920, în războiul cu Rusia, şi-a câştigat generalul Rydz-Smigly, galoanele?. El este ceia ce trebuie să fie ult comandant modern de oştire, un militar dublat de un intelectual. Tot timpul s’a ocupat și se ocupă, cum e natural, cu studii militare, iar orele libere sunt hărăzite lecturei în cele mai variate domenii. Viitorul război,dacă va fi și vai, azi pare că va fi, fiind destinat să fie totalitar, nu numai în sensul distructiv al cuvântului ce-i dă generalul Ludendorff, ci şi în cel că va reclama dela conducătorii săi cunoştinţe în toate domeniile şi acea umanitate naturală beligeranţilor cari au evitat războiul şi nu l-au acceptat decât pentru că adversarul nu a vroit pacea. 3. Bî’ăriiştsarsp Contractele colective sub dictatura şi democraţie Acum vreo două săptămâni, generalul Metaxas, primul ministru dictatonar al Grepei, a introdus, în regimul muncii, sistemul contractelor colective. Prin acestea se fixează un minimum de salariu pentru lucrători şi pentru funcţionarii particulari. Semnând acordul, împreună cu reprezentanţii asociaţiunilor patronale şi, cum spun ştirile din Gracia, împreună cu preşedinţii federaţiunii muncitoreşti din Atena şi din Pireu, d. Metaxas a declarat — extragem aceasta dintr’o publicaţie străină, — „că n’a iscălit încă niciodată un act cu mai multă bucurie şi cu mai mult optimism pentru viitor“. Cu prilejul acesta ziarele greceşti au amintit şi declaraţiunea făcută de d. Metaxas la Cameră. El a spus: „Mijlocul cel mai eficace pentru a opri agitaţiile subversive este înlăturarea terenului favorabil desvoltării lor. Pentru ca muncitorii să rămână surzi faţă de propagandele rele, este necesar să li se acorde protecţie şi ajutor“. Contractele de muncă în Grecia au eşit din această concenţie a generalului. Ideia a fost luată din Franţa, unde DL Léon Blum făcuse tocmai să se voteze noua, legislaţie socială, între care se află şi contractul de muncă. La Paris, în momentul când guvernul a venit cu proectele sociale, o parte din presă i-a acuizat că lucrează sub impulsiune comunistă. Contractele de muncă au fost considerate şi ele ca ceva revoluţionar. Iată, însă, că generalul Metaxas, dictatorul anti-socialist şi anti-comunist al Greciei, adversarul implacabil al marxismului, face, la ctenariamritol muncii, ceea ce a făcut marxistul Léon Blum în Franţa. Este, evident, o ironie în apropierea acestor două nume şi acestor două rânduri de fapte. Dar apropierea aceasta nu este decât aparentă. D. Metaxas şi d. Léon Blum urmăresc lucruri cu totul deosebite. Contractele de muncă din Grecia şi din Franţa nu sunt nici ele aceleaşi, chiar dacă textele sunt identice, ceea ce, de altfel, nu ştim. Contractele de muncă făcute sub un regim de dictatură sunt una şi cele făcute sub un regim democratic sunt alta. Intre el nu există nicio asemănare. Intr’un regim de dictatură, contractele de muncă şi legile sociale în general sunt aplicate într’alt spirit şi cu alte tendinţe decât într’un regim democratic. Aci ele sunt de drept, sunt rezultatul unor concepţiuni sociale, ele sunt decretate de sus, ca un act de bunăvoinţă personală, legat de conţiuni stricte şi totdeauna revocabil. Legat, in primul rând, de condiţiunea de a accepta răpirea libertăţii de asociere şi de gravă şi de a asculta orbeşte de poruncile dictaturii. In regim democratic, legile sociale şi contractele de muncă se adaugă la libertatea politică. In acest regim legile sociale contribue a face din muncitor un cetăţean din ce în ce mai conştient de valoarea persoanei sale şi a rolului său în societate. Din contră, sub dictatură distrugerea libertăţilor în schimbul unei legislaţii sociale precare, fără posibilitate de a fi apărată, face pe muncitor, cum de altminteri şi pe ceilalţi locuitori, să nu se mai simtă cetăţeni în accepţiunea înaltă a acestui cuvânt. .Diferența între avantagiile unui regim și ala celuilalt este vizibilă și nu mai trebue insistat asupra ei. I. CHESTIA ZILEI UN RECORD jrSKUj ----- Șefule, am venit la putere... ----- Dar când ai plecat ----- Am plecat dimineaţa şi am venit seara... In ajutorul tineretului de PROF. P. V. HANEŞ Groaznica sărăcie şi nesfârşitele lipsuri care se acumulează dela războiu încoace, pe tot întinsul ţării şi In toate casele isbesc în primul rând pe cei slabi, pe cei săraci şi tineri. Cine şi-a putut face rezerve, fie din munca trecutului, fie din moşteniri, fireşte că poate rezista, cât va mai putea rezista, dar săracii şi tinerii cu ce să reziste? Cei bogaţi şi cei maturi au, deci, datoria să-şi pună mereu această problemă şi să-i găsească soluţiunea. Tineretul însuşi — cel intelectual în primul rând .— se organizează să-şi apere existenţa, iar noi nu trebue să rămânem surzi nici la frământarea,nici la soluţiunile lui. In primul rând, trebuie să risipim neîncrederea cu care tineretul priveşte pe conducători. Nu trebuie să-i răspundem: „N’avem ce-ţi face, nici noi nu trăim mai bine”. Trebuie să-i răspundem cu preocupări pline de grijă şi de simpatie şi mai ales cu jertfe in favoarea lui. Să nu facem impresiunea că ne simţim foarte bine în dosul poziţiilor câştigate şi înttărite. Cei bătrâni şi cei maturi au rolul de a îngriji, ocroti şi înălţa tineretul. „ Rolul acesta nu trebuie să-l , uităm mai ales în aceste vremuri grele. Suntem in plin războiu im- 1 potriva mizeriei. I Faceţi o comparaţie între acest războiu şi cel obişnuit contra duşmanilor. Contra duşmanilor luptă ; tineretul, contra mizeriei trebuie să lupte cei maturi şi cei bătrâni. înainte de toate, să nu provocăm tineretul. S’a făcut o lege — , ba mai multe — contra cumulului. S’au întocmit comisiuni pe Mini-istere pentru aplicarea ei. In acele comisiuni, s’au numit cumularzi. Nu e aceasta o provocare? Legile cumulului permit încă situaţiuni materiale, care apar fantastice faţă de mizeria în care se sbate tineretul. Nu se poate face revederea lor? Nu se poate ajunge la , realizarea principiului: un om, o funcţie, o leafă? Iată ce scrie,in această privinţă un ziar din Galaţi. ITX nu încasează decât vreo 32.000 lei lunar de la primărie. Intre 20.000și 30.000, când lucrează Farlamentul. Lei 8000 la C. F. R.. Lei 12.000 la Seminarul Sf. Andrei. Lei 15.000 la Elisabeta Doamna. Lei 4000—5000 ca delegat la U. C. G.”. In total 87.000 (optzeci și șapte de mii de lei) pe lună! Să fie oare adevărat? Ori e o poveste? Intr’adevăr numai în poveşti ar mai fi îngăduite, astăzi asemenea lefuri. Inchipuiţi-vă câţi tineri s’ar putea utiliza cu părţi infime din aceste lefuri, cu cât am reduce mizeria Galaţilor, câtă proaspătă energie s’ar introduce în treburile publice. Ţara e plină de cumularzi, cărora puţin le pasă dacă tineretul are ori n’are unde munci. Ei nu simt primejdia la care este expusă ţara din cauza nemulţumirilor din ce în ce mai adânci, dar sacrificarea plusului lor de venituri, a devenit imperioasă. Tineretul să ducă mai departe lupta, fiindcă începutul s’a făcut şi numai începutul e greu. Citeşti în ziare despre prelungirea limitei de vârstă la Curtea de Casaţie, despre menţinerea în Universităţi a profesorilor ieşiţi la pensie, în genere despre menţinerea în funcţiuni peste termenele legale. Sunt oportune asemenea măsuri in mijlocul referinţei generale a tineretului, provocată de lipsa de locuri? Cu orice tânăr te’ntâlneşti, îţi povesteşte fapte de necrezut. Dacă e medic, iţi înşiră un număr nesfârşit de medici care ocupă la (Citiţi continuarea în pagina Iî-a) NOTE PRIMUL ministru e încredinţat că a făcut o remaniere largă. i Largă, fiindcă au încăput in noul cabinet, toţi vechii miniştri... plus unul? ! DIN curiozităţile teatrului': i Actorii italieni păşesc în scenă numai cu dreptul!. Dacă sunt de dreapta! *• BANCA Naţională a întocmit un nou proiect pentru asigurarea depozitelor bancare. I Unde sunt insă depozitele? Kt (Citit! continuarea în pagina l1-a) PENTRU PACE!.. de IZABELA SACOVEANU Războiul a fost o catastrofă pentru toate epocile istorice, din trecut şi până azi. Dar, dacă oamenii de altă dată nu au încercat să pună stavilă prin voinţa şi rezistenţa judecăţii lor, la nebunia colectivă, care prăbuşea mulţimile în distrugere reciprocă, aceasta a fost pentru că nu-şi dădeau seama de toate urmările lui catastrofale şi pentru că îl priveau, ■ totuşi, ca un mijloc practic pentru soluţionarea unor dificultăţi. Mai putem noi care rămâne cu braţele încrucişate faţă de simptomele unei noi‘dezlănţuiri de forţe nebune, Intr’un nou războiu cu resursele techniicei moderne, noi care nu am uitat încă, grozăviile măcelului inutil, din ultimul războiu? " Pentru ce au murit atâtea milioane de fiinţe omeneşti? Pentru ce s’au distrus atâtea valori umane? Pentru ce s’au prăbuşit câteva generaţii? Care au fost urmările pentru soluţionarea dificultăţilor in problemele interne şi externe? Cui a folosit jertfa vieţilor tinere în tranşee, în spitale, prin văgăunile în care ne-am pitit cu toţii? Durerea noastră, care am văzut pierind floarea omenirii, rodul trudelor noastre de o viaţă înteagă, cărora ni s’a stins lumina ori cărei bucurii odată cu viaţa celor scumpi? Cui au servit jertfele de tot felul, mizeria, foametea, şomajul de atunci şi până azi? Hienele care s’au înbuibat din marele stârv rămas după urmele războiului? Cred oare cei ce pregătesc o nouă catastrofă, mai înfiorătoare decât cea la care am luat parte, că această catastrofă îi va cruţa în potopul ei cotropitor? Războiul se va deslănţui pe sus, prin aer, distrugerea va fi complectă şi fără cruţare pentru toţi. Nu vor mai fi combatanţi şi necombatanţi, nici învingători sau învinşi, vom pieri toţi deavalma, iar hienele, care vor veni după noi, nu vor mai avea cu ce să se înbuibe, căci totul va fi şters de pe faţa pământului, în blestemata noastră civilizaţie. Toţi ştim ce ne aşteaptă, vedem limpede cum mergem spre distrucţia finală şi rămânem hipnotizaţi, cu ochii fixi spre orizontul din care se arată prăpădul, fără să încercăm a găsi o ieşire, raza salvatoare, colacul de mântuire de care să ne agăţăm! Doctorul Berillon, în „Courrier Medical” observă că nici pictorii, nici sculptorii din antichitate nu reprezintă omul şezând picior, peste picior, aşa cum se găseşte în mai toate atitudinile preferate ale pictorilor, sculptorilor şi mai ales ale fotografilor din vremea noastră. „Această atitudine”, zice doctorul Berillon, nu numai că nu e estetică, dar traduce o slăbire generală a voinţei şi a caracterului”. Numai prin această surpare a vigilenţei morale şi a puterii caracterului ne putem explica pasivitatea, cu care generaţiile de după războiu, se lasă târâte ca vitele la abator, spre un nou măcel, în care este angajată pieirea propriei lor patrii, odată cu distrugerea civilizaţiei, fără un efort, fără o protestare, resemnate şi pasive ca nişte fiinţe necuvântătoare. Cine se mai îndoieşte că războiul va fi pentru toţi, fără deosebire, o catastrofă inimaginabilă? Totuşi ca şi când în această catastrofă ar fi destinaţi să piară numai aceia cari vor fi aleşi pentru aleatoriu, ca în alte vremuri, toţi se preocupă numai de ineresul lor imediat, lăsând carul statului să fie dus de toţi nebunii, cu toate riscurile, spre abisul căscat care ne aşteaptă pe toţi. Există, totuşi, o mântuire, mai avem o frână pe care o putem stăpâni chiar în ceasul al unsprezecelea, în care ne aflăm, mai putem schimba politica şi opri potopul: Pacifismul. Lumea este desigur pentru pace, poporul, mulţimea doresc pacea cu pasiune. Fiecare în parte doreşte pacea, dar nimeni nu e pregătit să facă cel mai mic efort pentru realizarea idealului de