Adevěrul, aprilie 1937 (Anul 51, nr. 16312-16337)
1937-04-12 / nr. 16322
ANUL 51.No. 16.322 Luni 12 Aprilie 1837 FONDATORI . *** ^ BELLMAN 1888—1897 . AJ tUBOATUHl: const Mn .le 1897_1920 Director ^V**0 .*i«HAIL SADOVEANU .»SSÎÎS I 10 sS,a"' 2 Lei BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5-7-9 ABONAMENTE «m itiu pe un ap I Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-3. Străinătatea: 3-84-33. VORBE In altă parte, va apărea pentru prietinul Brătescu-Voineşti un răspuns cu privire la diversitatea formelor democraţiei. Pentru d-sa asta ar însemna că incriminatul cuvânt e un proteu ce nu există. Eu îl văd mai cu asupra de măsură. Un cuvânt, e o convenţie. Iau act că d-sa vrea să strice un tratat recunoscut de toţi cei care vorbim această dulce limbă românească. Lăsând asta şi acceptând că pentru Brătescu-Voineşti democraţia nu există, mă întorc şi citesc cu mirare şi întrucâtva cu satisfacţie aceste rânduri în ultimul d-sale articol. Din afară, afirmă d-sa, îl împiedică pe poporul nostru, în desvoltarea lui, ameninţarea năvălirii comunismului... „...Iar dinăuntru — continuă d-sa, hotărîndu-se la o,,Veritas erga omnes”. — ne împiedică şi ne ameninţă ticăloşia politicianilor. Ambiţia lor nemăsurată şi nemăsurata lor sete de notorietate şi de câştig fără muncă, — ignoranţa lor, — uşurinţa cu care, fără nici o pregătire, ajung în posturile de comandă, lipsa complectă din sufletul lor a unei table erarhice de valori morale, impunitatea de care s’au bucurat în decursul vreunei pentru îmbogăţirea lor din jefuirea bugetului sau din afaceri păgubitoare Ţării, — criminala uşurinţă cu care se lasă ademeniţi de un blid de ținte, oferit de nişte paraziţi îmbogăţiţi din jăcmănirea avuţiilor Ţării şi blestemata înlesnire cu care aceşti paraziţi reuşesc să ne dividă pentru a ne domina desgustătoarea laşitate a politicianilor faţă de o anumită presă — formidabila coaliţie şi solidaritate a răilor, secilor şi lipsiţilor de caracter, care zădărnicesc toate sforţările puţinilor adevăraţi şi serioşi oameni politici, — toate acestea şi toată frământarea, neliniştea şi criza morală, rezultate din toate acestea, nu numai că ne împiedică de a ne înălţa, dar ne târăsc în jos, ne ameninţă cu ruşinea de a merita să ni se strige în faţă: „Singurul nume potrivit formei de cârmuire ce aţi reuşit să vă daţi şi pe care o meritaţi este acela de judeo- pehlivariocratie !“ Crezi d-ta că nu subscriu la toateaceste rele pe care le constaţi într’o proză aşa de energică? Aşa este, cele mai multe din relele acestea există, cei mai mulţi din aceşti energumeni denunţaţi au fost şi sunt în fiinţă în mijlocul acestu popor, numai cât ei n’au o naţionalitate precisă şi o confesiune anumită. Asemenea podoabă, a omenirii în general şi a Ţării noastre în special, are un nume care e acelaşi de când e lumea lume. (Iar chestie de dicţionar!) Pentru d-ta nu poate fi un secret că foile acestea, „Adevărul” şi „Dimineaţa” de când apar, au combătut, sub lumina ideilor democratice (îngădue-mi adjectivul), politicianismul din această Ţară, lipsa de caracter a unora, neonestitatea altora, uşurinţa, neseriozitatea şi tot cortegiul pe care îl desfăşori d-ta cu atâta putere în rândurile de mai sus. In aceste coloane de luptă împotriva răutăţii şi ilegalităţii m’am alăturat şi eu mai de mult. Ai subscris şi d-ta aici, şi n’ai făcut rău. Dacă erau bune, atunci, aceste gazete, apoi tot aşa de bune nădăjduesc să fie acum, când le conduc eu. Democraţia aceia pe care au propagat-o ele mai înainte o serveşte acum o altă generaţie, întru care mă găsesc. Democraţia aceia pe care au servit-o ele, cu toate scăderile ei, cu toată împotrivirea unora, răutatea altora, cu toate rezistenţele şi sabotările, a izbutit totuşi să ne ducă, în mai puţin de un veac, de la stări precare economice, de la mizeria morală a vasalităţii politice, acolo unde suntem. Aşa încât puţintel i se datoreşte mai ales acestei democraţii plăpânde că am străbătut anume etape, iar pe slujitorii ei îi numeşti chiar d-ta! Puţintel, deci, i se datoreşte şi acestei prese căreia d-ta îi aplici, arbitrar, epitete nouă. Realităţile însă stau deoparte în viaţă, iar vorbele — în dicţionar sau în afara dicţionarului. Mihail Sadoveanu Cutia fără fund S-a stricat cutia poştală de la un vagon de tramvai, i-a sărit fundul. Nu se ştie cum s-a produs stricăciunea. Pare totuşi ciudat, acest fel de deteriorare — căci exprimă, cu deosebită răutate, faimoasa perfidie a lucrurilor. Scrisorile se depun în cutia poştală a tramvaiului, fiindcă sosesc mai repede şi mai direct la gară, când colo, corespondenţapleacă pe fundul deschis al cutiei şi ajunge intre mine şi în noroiul de pe stradă. Corespondenţă expediată prin bunele oficii ale S. T. B.-ului este o acţiune indemânatecă de toreador, căci cutia spânzură intre coarnele unui taur ameninţător. In moment când expeditorul se apropie de poşta tramvaiului, conductorul sună înadins sau porneşte. Fiecare lucru are jocul lui. Timpul e scurt şi preţios, uneori. Araba împiedică, în acest caz, orice control; de altfel, cui să-i treacă prin minte că trebue să cerceteze, dacă cutia poştală are sau nu are fund? Mulţumit că a reuşit să prindă tramvaiul, omul se retrage din faţa primejdiei’ şi greacă satisfăcut — iar in urma lui i se rostogoleşte corespondenţă In noroi, ca o pălărie smulsă de vânt.. Pentru conductorul tramvaiului, care împlineşte o muncă monotonă, perfidia aerului, — personificată prin lâdiţa fără fund ce samănă scrisorile în drum — trebue să fie o distracţie plăcută, o amuză graba deponenţilor, teama lor de puterea şi capriciile balaurului pe care-l conduce, încrederea lor în trăinicia cutiilor poştale şi, mai ales, rezultatul final. Are ce povesti, diseară, în cârciuma din preajma depoului, la un şpriţ, intrei colegi... — He-he-he! Hi-hi-hi! . La o staţie, trecătorii au observat câ scrisorile se împrăştie pe os. L-au in- * 1 vitat să le culeagă. A refuzat — și nici cutia n’a scos-o din fața vagonului. De . ce s‘o scoată? . Un conductor de tramvai nu-i un curier poştal, ci un conductor! Nu-i așa? — Şi scrisorile? — Le-a cules cine a vrut!... — He-he-he! Hi-hi-hi! F. Dima * SALA TRONULUI Sala Tronului in care s’a ținut Consiliul de Coroană de aseară IN PAGINA VI A: OFERTANTELE HOTĂRÂRI ALE consiliului de coroană OMului de Coroană de om a avizat că A. S. R. Principele Nicolae încetează de drept de a mai face parte din Familia Domnitoare și pierde toate drepturie și prerogativele legate de această calitate. CHESTIA ZILEI „Părintele remanierii“ D-nu Cipăianu, Gane şi Ghiaţă n’au fost promovaţi miniştri la proectata remaniere* (Ziarele) D. DINU BRATIANU pleacă la Atena. Cum l-a convins d. Tătărescu? * IN Anglia s'a admis o indemnizaţie pentru şeful opoziţiei. De-aceia politicianii noştri au făcut atâtea partide care ar putea avea avantaje şi în opoziţie. Desen de ROSS Intre Hitler şi Ludendorff ! A făcut sensaţie telegrama din Berlin, care a anunţat împăcarea rueinerului cu generalul Ludendorff, care a rămas simplu general fiindcă la vreme a refuzt să accepte titlul de mareşal pe care d. Hitler i-1 oferise. In foarte scurt timp senzaţia s’a potolit. S‘a aflat că nici Fuehrerul nu oferise generalului ce ar fi vroit acesta, nici generalul nu i-a făcut d-lui Hitler concesiile pe care acesta le-a aşteptat. Generalul Ludendorff nu vine în fruntea armatei Reichului. El a obţinut numai de la Fuehrer concesia ca să se poată agita liber în domeniul religiei. Militar genial, generalul Ludendroff e tocmai contrarul în materie filosofică. Sub influenţa soţiei sale, el s‘a deturnat dela religia creştină şi s‘a îndreptat spre o religie neopăgână, pe care o soarbe din „izvorul sfânt al puterei germane“. Această religie neo-păgână deopotrivă de duşmană creştinismului r ca şi mozaismului, a devenit după împăcarea cu Fuehrerul, egal îndreptăţită cu celelalte confesiuni in stat. S-a crezut chiar un moment ca religia generalului va fi privilegiată faţă de celelalte. Căci cum se ştie biserica romano-catolică, precum şi cea protestantă, sunt aprig prigonite de regimul nazist. In tot cazul, se vede şi generalul Ludendorff a demonstrat-o în scris, ca a capatat toate libertăţile pentru propovăduirea şi răspândirea neopăgânismului său. — ceia ce ar fi o primă, unică şi caracteristică concesie făcută de şeful nazismului, libertăţei gândirei, dacă de gândire poate fi vorba în acest caz. Dar pe un alt teren s-a căutat explicaţia dece d. Hitler a ţinut să se împace cu generalul Ludendorff. Acesta se bucură încă de o mare admiraţie în cercurile armatei germane. Generalii de azi au fost căpitani şi maiori în marele război. Ei nu înţelegeau cum ar putea să continue ruptura între generalul Ludendorf şi apărarea Reichului, căreia el i-ar putea aduce mari foloase. Generalii aceştia au simţit poate chiar nevoia ca el să uzeze de marea sa autoritate militară pentru a abate politica externă de la mari greşeli ce ar putea avea consecinţe grave, dezastruoase chiar, pentru şansele militare ale Reichului. Astfel generalii sunt contra aventurei din Spania şi Ludendorffe cu dânşii în această privinţă. In ce priveşte Rusia sovietică ei sunt contra politicei de aţâţare şi, dimpotrivă, pentru o acţiune diplomatică urmărind o apropiere de ea, pentru reîntoarcerea adică la politica de la Rapallo. In acest sens ar fi vorbit generalul cu Fuehrerul. E greu de controlat pentru ca să se ştie precis dacă într’adevăr ge- neralul Ludendorff i-a vorbit d-lui Hitler astfel. Dar principial nu există nici un motiv pentru ca să se creadă altfel. Nu este nici un secret că toţi generalii germani în frunte cu statul major, sunt adversarii unei politici antiruse şi partizanii unei înţelegeri cu guvernul din Moscova. Coşmarul unu război pe două fronturi a tulburat totdeauna somnul generalilor germani. După războiul mondial nu e nici un motiv să se creadă că şi-au schimbat părerea. Cu atât mai mult cu cât armata roşie este, după părerea tuturor oamenilor competenţi, altfel şi mai bine pregătită ca oameni şi material, decât a fost cea ţaristă. Dar chiar dacă s‘ar contesta sau s‘ar pune la îndoială această constatare, experienţa trecutului arată că o oştire atât de formidabilă ca număr, ca cea rusească, exercită la începutul operaţiilor şi multă vreme după aceia, o aşa presiune, leagă în faţa ei atâtea forţe ale duşmanului, încât miza ce reclamă nfruntarea ei, riscă să compromită grav jocul. Generalul Ludendorff ştie ceva in această privinţă. El nu poate să nu înţeleagă după război, adevărul constatărei istoricului militar rus Zavicikovski, că prin marile ofensive ce a întreprins în 1915 pe frontul estic, Ludendorff însuşi a răpit Germaniei şansele victoriei. Intr’un nou război, care ar fi mai grozav decât cel din 1914, lucrurile nu s’ar putea petrece altfel. Intervenţia rusă ar fi fatală germanilor cum a fost şi atunci. Căci echitatea obligă să se recunoască faptul istoric că fără tăvălucul rusesc, Franţa şi Anglia ar fi avut o situaţie absolut defavorabilă şi Kaizerul a ar fi câştigat probabil războiul. Aceasta nu o ştie nimeni mai bine decât militarii germani. Chiar şi defecţiunea finală a aliatului rus, nu a mai putut aduce germanilor posibilitatea victoriei. De aceia generalii germani vor cere mereu diplomaţiei germane ca să evite orice politică ale cărei ultime consecinţe ar putea fi un război pe două fronturi. De aceia şi diplomaţii germani şi însuşi d. Hitler, caută un acord pacific pe un front sau pe altul. De aceia ei se străduesc să câştige favorurile Marei Britanii şi un acord cu dânsa, cu scopul de a o despărţi pe aceasta de Franţa, sau cel puţin de a atrage şi pe Franţa în acest a»cord. Dacă însă, până în cele din urmă, o asemenea politică nu ar reuşi. E INAFARA DE ORICE ÎNDOIALA CA GERMANIA VA CĂUTA O APROPIERE DE RUSIA. UN ACORD CU EA Reichul a mai încheiat doar la Rapallo un asemenea acord, iar d. Hitler a fost acela care l-a prelungit, după ce guvernnere ce-i precedaseră au hezitut s-o facă. Iar tradiţia diplomaţiei bisnarkiene este că Germania trebuie să întreţie bune raporturi cu Rusia pentru ca să aibă spatele liber în vederea unui eventual război spreest, unde singur generalii germani caută revanşa. ...Ce i-o mai fi spus generalul Ludendorff d-lui Hitler, se poate presupune. Mai întâi că poporul german trebuie hrănit la „izvorul sfânt al puterei germane“ pentru ca unirea sa să fie liber consimţită. Căci, cum a scris el în cartea sa ,Războiul real“, „unitatea unui popor obţinută prin forţă... nu e o unitate cum trebuie naţiunei şi armatei în război, ci o unitate mecanică, constituind o periculoasă iluzie pentru guvern şi stat“. Dacă d. Hitler crede că neopăgânismul generalului Ludendorff ,mare îndeplini acest rol, e altă chestie. Unitatea aceasta liber consimţită, pornită din libertate însă, este, după acest general cu atât mai necesară cu cât el mai este convins că „în războiul total ce este războiul viitor, punctul de gravitate va fi în popor“. Ceia ce pune în discuţie însăşi utilitatea regimului dictatorial, pentru perspectiva biruinţei în acest război. B. Brănişteanu Ce fel de părinte eşti, că ne-ai lăsat orfanii... CIOSE POLITICE ! MILION DE COPII In conferinţa ţinută la Dalles, întitulată „Cum să salvăm copiii ?“,d. prof. dr. Titus Cane, secretarul general al ministerului sănătăţii, a dat câteva date impresionante asupra mortalităţii infantile. Deşi avem o mare natalitate, fiind prima ţară ca prolificitate de necontinent, — suntem şi cea din lătuară din Europa ca mortalitate infantilă. „In ultimii zece ani, — a spus conferenţiarul, — am pierdut peste 1 milion de prunci subt un an“. La noi din 100 copii — 18 morințime de a împlini un an. Iar în nordvestul Europei, din 100 copii sunt un an mor 4-10. E o situaţie catastrofală. D. prof. dr. Gane arată cauzele, indică şi remediile. Ceiace s'a făcut nu-i destul. E vorba de îmbunătăţit — dacă vrem o reformă radicală — condiţiile sociale şi culturale in care trăesc masele. In timpul câre moartea ne devastează satele, care-i contribuţia societăţii româneşti la opera de higiena socială ? Trimitem la ţară echipele urii, nu echipe de luminători şi de misionari ai asistenţei medicale. Situaţia e tragică: mor o sută de mii de prunci pe an! Cum ii salvăm ? In răspunsul dat de „Parid" unor ziare care discută problema peştelui, — se spune printre altele următoarele : „Problema pisciculturii s’a pus şi în România — şi este pe cale de a fi rezolvată cu ajutorul statului. Soluţionarea ei va duce la mărirea producţiei, la oftinirea peştelui şi la posibilităţi de export". Cum piscicultura dă roade după doi sau trei ani — înseamnă că dacă probleme va fi chiar rezolvată (nu numai „pe cale") ...nu vom avea peste mult si eftin decât peste doi-trei ani. Oricum, aceste perspective ne bucură. Ele insă nu ne pot opri să ne exprimăm un regret: dece nu s'a rezolvat problema acum doi-trei ani? Atunci... am fi avut peste in abundenţă şi cu preţ redus, chiar în momentul de faţă. M. Sevastos NĂZBÂTII ASIGURĂRI PREALABILE In vederea alegerilor comunale, primarii din Capitală vor demisiona din parlament. N’ar fi mai bine să se asigure în prealabil de mandatul de primar? R?x ADMINISTRAȚIE Pentru cimentarea democraţiei româneşti g_ Din cuvântă- TH rile ce s’au ţinut Jp % în campania e-Jpss* If !lectorală pentru S&aK mm* ila& alegerile comunale, vom releva câteva din ideile unui important discurs, rostit în sala „Izbânda“ de către d. V. V. Stanciu. Fostul deputat de Ialomiţa a explicat rostul cartelului dintre naţional-ţărănişti, conservatori şi social-democraţi. Momentul politic actual cere o unire de forţe politice ale căror ideologii să aibă puncte de contact. Trăim momentul concentrării forţelor. De o parte — a observat d. V. V. Stanciu — e lumea celor ce nu preţuesc viaţa altora, a celor ce cred în existenţa oamenilor predestinaţi, trimişi de providenţă să conducă, de căpăstru, turmele umane. De altă parte, lumea celor ce respectă viaţa omenească, munca şi libertatea, cele două expresiuni ale personalităţii umane. Ne aflăm, deci, în faţa unui front al dreptei, agresiv in metodele de luptă şi de afirmare (copie fidelă a sistemelor de teroare utilizate de hitlerism în perioada de infiltrare) căruia ar trebui să i se răspundă cu un front al stângii, cu o concentrare de forţe ale democratei româneşti. Dar — a subliniat d. V. V. Stanciu — viciul cel mare al democraţiei noastre este lipsa de curaj şi, adeseori, laşitatea. Mai precis, curajul democraţiei este în sens unic: suportă injurii, nedreptăţi, bătăi şi gloanţe. Dar nu are forţa necesară de a lovi pentru dreptate. Acest prim cartel electoral, poate fi considerat ca începutul unei redeşteptări? Să nădăjduim că da. D. V. V. Stanciu a atacat şi altă problemă, destul de interesantă, aceia a tineretului. D-sa şi-a pus întrebarea: de ce este atras tineretul în mişcările de extremă dreaptă? Şi a găsit explicaţia psihologică în necesitatea de consumare a energiilor tinereşti, în nevoia de acţiune, de eroism. Fascismul oferă iluzia eroismului. De aceia tineretul preferă în locul unui ideal fără luptă, o luptă fără ideal. Vom recunoaşte că în discursul de la „Izbânda”, d. V. V. Stanciu a expus câteva din aspectele cele mai vii ale politicii româneşti, cu o remarcabilă clară-vedere. Concentrarea forţelor democratice este singura, absolut singura posibilitate de stăvilire a fascismului, la noi. Partidul naţional-ţărănesc punând în practică acest deziderat, va juca un rol istoric şi va fi salvatorul unei tari care a suportat destulă vreme jugul străin. Este limpede pentru toată lumea (şi numai proştii sau cei ce fac pe proştii nu înţeleg) că amorul subit al Germaniei şi al tuturor ţărilor fasciste faţă de România este în fond amorul pentru petrolul şi grâul românesc. Bogăţiile pământului nostru au fost destulă vreme în mâini străine pentru ca să le oferim iarăş — nesiliţi de nimeni — sub egida celui mai zgomotos „naţionalism”. In ce priveşte problema tineretului, evident că ei trebue cucerit oferindu-i-se posibilitatea de a-şi descărca energia, sufletul, eroismul. Şi, mai ales, ar trebui să se facă apel la generozitatea lui, totdeauna prezentă, totdeauna arzătoare. Tineretul, care n’a dovedit niciodată predilecţii pentru utilizarea cuţitelor, a ciomagului sau a bâtei în revendicările sale, ar trebui să-și afirme dreptul la o viață mai bună prin alte metode, prin alte căi. O programare a lor se cere imperios conducerii partidului naional-țărănesc care — în actualul moment politic — poate fi îndrumătorul unei opinii publice în derută şi al unui tineret angajat într’o „luptă fără ideal”. Deci, pe deoparte concentrarea forţelor democratice, iar pe de alta, acţiune dinamică, tinereţe curaj. Armonizarea forţelor vii ale partidului în cadrul acestui unan nu poate duce decât la izbândă. Horea Roman MARGARITA DELAVRANCEA de IZABELA SADOVEANU Cunosc o familie de oameni de gust şi suflete nobile, în care Mary Delavrancea şi fiicele sale sunt ,naşele“ copiilor lor, adică un grup de zâne fermecătoare coborînd de undeva, din locaşul lor mistic şi aducând, din vreme în vreme, zile de sărbătoare, poezii, senin şi bucurie cerească^— cumetrilor şi finilor lor. Am întâlnit acum câteva zile pe şeful acestei familii, care a vrut să mă ia aproape pe sus, spre a mă duce în casa lor, unde veneau în acea zi, „naşele“. Dac aş fi ştiut că aveam norocul să mai văd odată pe acea dintre ele care ne-a părăsit... Dar nu-mi simţeam sufletul destul de luminos pentru sărbătoarea „naşelor“ şi nu voiam să pun vreo umbră pe bucuria acestei întâlniri... Cea mai veche amintire despreBelos“ Delavrancea o am de pe când era o fetiţă de vreo patru ani. Barbu Delavrancea mă lua de la pensionul ,,Mam’ Mitică“ în zilele când avea la masă sarmale sau varză cu slănină, îmi amintesc de pe acele vremuri pe Cella cu părul in lungi zulufi pe spate, la piano, executând cu micile ei delete de copil minune bucăţi din Mozart sau Schumann, iar micuţa Belos plângând cu capul ascuns in cârlionţa ei rebeli, pedepsită pentru cine ştie ce năzdrăvănie... Am regăsit-o apoi în diferite momente ale vieţii şi am avut un timp fericirea să o am colegă la Şcoala Normală „Elena Doamna“. Oriunde şi în orice împrejurare, Bébé Delavrancea a fost pentru cei ce-o întâlneau o delectare. Ochii ei cu privirea albastră şi aur, mişcările, gesturile erau o mulţumire pentru cei din jurul ei. Toată poezia şi armonia muzicală din sufletul lui Barbu şi al lui Mary se traduseseră în personalitatea şi fiinţa sa. Când intra în cancelaria neutră şi cenuşie a şcolii, se făcea deodată luminos şi confortabil, în jurul mesei unde luam ceaiul. Ia recreaţia mare tot ce spunea ea nu putea fi spus decât de ea, fără să se poate zice că era o mare sau strălucită inteligenţă. De obicei, vorbea de animale sau de copii. Era o candoare, o fineţă şi un fel, de humor în observaţiile făcute, o atât de fericită alegere în vorbele şi faptele cu iese din gura şi viaţa vietăţilor pe care le iubea, încât toată lumea se însenina şi se desfăta, ţâră nici o rezervă, în drăgălaşa ei prezenţă. In zilele când avea ore la şcoală îi pândeam sosirea de la o fereastră de sus, de la etaj. Când se arăta după halta de la Cotroceni cu caţaveica îmblănită, uşoară, care-i învăluia mărunta şi graţioasa ei făptură ca şi când ar fi fost „blana ei proprie“, nu-mi mai puteam lua ochii de la ea până ce intra în cancelarie. Fiecare pas mă ţinea încordată ca o aventură miraculoasă în desfăşurare. O vedeam aplecându-se puţin şi scoţând un mic pacheţel pe care-l întindea cuiva ce nu se vedea încă... Grija, o călea cenuşie cu cârlionți ca ai lui Bébé, o pândea de dimineață în poarta școlii. Aceiaşi scenă duioasă, delicată, plină de o bucurie mereu preînoită, se petrecea intre cele două prietene, izbucnind la Grifa, in explozii de entuziasm delirant, numai după vacanţe, când işi revedea prietena după o lungă şi chinuitoare absenţă... Orice vorbă, orice gest, orice privire venea de la ea cum trebuia şi când trebuia pentru ca să o ex(Citiți continuarea în pagina 2-a)