Adevěrul, aprilie 1937 (Anul 51, nr. 16312-16337)

1937-04-12 / nr. 16322

ANUL 51.­No. 16.322 Luni 12 Aprilie 1837 FONDATORI . *** ^ BELLMAN 1888—1897 . AJ tUBOATUHl: const Mn .le 1897_1920 Director ^V**0 .*i«HAIL SADOVEANU .»SSÎÎS I 10 sS,a"' 2 Lei BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5-7-9 ABONAMENTE «m itiu pe un ap I Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-3. Străinătatea: 3-84-33. V­ORBE In altă parte, va apărea pentru prietinul Brătescu-Voineşti un răs­puns cu privire la diversitatea for­melor democraţiei. Pentru d-sa asta ar însemna că incriminatul cuvânt e un proteu ce nu există. Eu îl văd mai cu asupra de măsură. Un cuvânt, e o convenţie. Iau act că d-sa vrea să strice un tratat recunoscut de toţi cei care vorbim această dulce limbă românească. Lăsând asta şi acceptând că pentru Brătescu-Voineşti democra­ţia nu există, mă întorc şi citesc cu mirare şi întrucâtva cu satisfacţie aceste rânduri în ultimul d-sale ar­ticol. Din afară, afirmă d-sa, îl împie­dică pe poporul nostru, în desvol­­tarea lui, ameninţarea năvălirii co­munismului... „...Iar dinăuntru — continuă d-sa, hotărîndu-se la o­­,,Veritas erga omnes”. — ne împie­dică şi ne ameninţă ticăloşia poli­­ticianilor. Ambiţia lor nemăsurată şi nemăsurata lor sete de notorie­tate şi de câştig fără muncă, — ig­noranţa lor, — uşurinţa cu care, fără nici o pregătire, ajung în posturile de comandă, lipsa complectă din sufletul lor a unei table erarhice de valori morale, impunitatea de care s’au bucurat în decursul vre­­unei pentru îmbogăţirea lor din je­fuirea bugetului sau din afaceri pă­gubitoare Ţării, — criminala uşu­rinţă cu care se lasă ademeniţi de un blid de ținte, oferit de nişte pa­raziţi îmbogăţiţi din jăcmănirea a­­vuţiilor Ţării şi blestemata înles­nire cu care aceşti paraziţi reuşesc să ne dividă pentru a ne domina desgustătoarea laşitate a politicia­­nilor faţă de o anumită presă — formidabila coaliţie şi solidaritate a răilor, secilor şi lipsiţilor de ca­racter, care zădărnicesc toate sfor­ţările puţinilor adevăraţi şi serioşi oameni politici, — toate acestea şi toată frământarea, neliniştea şi cri­za morală, rezultate din toate ace­stea, nu numai că ne împiedică de a ne înălţa, dar ne târăsc în jos, ne ameninţă cu ruşinea de a merita să ni se strige în faţă: „Singurul nume potrivit formei de cârmuire ce aţi reuşit să vă daţi şi pe care o meri­taţi este acela de judeo- pehlivario­­cratie !“ Crezi d-ta că nu subscriu la toa­te­­aceste rele pe care le constaţi într’o proză aşa de energică? Aşa este, cele mai multe din relele a­­cestea există, cei mai mulţi din a­­ceşti energumeni denunţaţi au fost şi sunt în fiinţă în mijlocul acestu popor, numai cât ei n’au o naţiona­litate precisă şi o confesiune anu­mită. Asemenea podoabă, a omenirii în general şi a Ţării noastre în spe­cial, are un nume care e acelaşi de când e lumea lume. (Iar chestie de dicţionar!) Pentru d-ta nu poate fi un se­­cret că foile acestea, „Adevărul” şi „Dimineaţa” de când apar, au com­bătut, sub lumina ideilor democra­tice (îngădue-mi adjectivul), poli­ticianismul din această Ţară, lipsa de caracter a unora, neonestitatea altora, uşurinţa, neseriozitatea şi tot cortegiul pe care îl desfăşori d-ta cu atâta putere în rândurile de mai sus. In aceste coloane de luptă îm­potriva răutăţii şi ilegalităţii m’am alăturat şi eu mai de mult. Ai sub­scris şi d-ta aici, şi n’ai făcut rău. Dacă erau bune, atunci, aceste gazete, apoi tot aşa de bune nă­­dăjduesc să fie acum, când le con­duc eu. Democraţia aceia pe care au propagat-o ele mai înainte o serveşte acum o altă generaţie, în­tru care mă găsesc. Democraţia aceia pe care au ser­vit-o ele, cu toate scăderile ei, cu toată împotrivirea unora, răutatea altora, cu toate rezistenţele şi sa­botările, a izbutit totuşi să ne ducă, în mai puţin de un veac, de la stări precare economice, de la mizeria morală a vasalităţii politice, acolo unde suntem. Aşa încât puţintel i se datoreşte mai ales acestei de­mocraţii plăpânde că am străbătut anume etape, iar pe slujitorii ei îi numeşti chiar d-ta! Puţintel, deci, i se datoreşte şi acestei prese căreia d-ta îi aplici, arbitrar, epitete nouă. Realităţile însă stau deoparte în viaţă, iar vorbele — în dicţionar sau în afara dicţionarului. Mihail Sadoveanu Cutia fără fund S-a stricat cutia poştală de la un vagon de tramvai, i-a sărit fundul. Nu se ştie cum s-a produs stricăciu­nea. Pare totuşi ciudat, acest fel de deteriorare — căci exprimă, cu deose­bită răutate, faimoasa perfidie a lucru­rilor. Scrisorile se depun în cutia poştală a tramvaiului, fiindcă sosesc mai repe­de şi mai direct la gară, când colo, corespondenţa­­pleacă pe fundul deschis al cutiei şi ajunge intre mine şi în no­roiul de pe stradă. Corespondenţă expediată prin bunele oficii ale S. T. B.-ului este o acţiune indemânatecă de toreador,­­ căci cutia­­ spânzură intre coarnele unui taur a­­meninţător. In moment c­­ând expedi­torul se apropie de poşta tramvaiului, conductorul sună înadins sau porneşte. Fiecare lucru are jocul lui. T­impul e scurt şi preţios, uneori. Araba împiedică, în acest caz, orice control; de altfel, cui să-i treacă prin minte că trebue să cerceteze, dacă cu­tia poştală are sau nu are fund? Mulţumit că a reuşit să prindă tram­vaiul, omul se retrage din faţa primej­diei’ şi greacă satisfăcut — iar in urma lui i se rostogoleşte corespondenţă In noroi, ca o pălărie smulsă de vânt.. Pentru conductorul tramvaiului, ca­re împlineşte o muncă monotonă, per­­fidia aerului, — personificată prin lâ­­diţa fără fund ce samănă scrisorile­­ în drum — trebue să fie­­ o distracţie plăcută, o amuză graba deponenţilor, teama lor de puterea şi capriciile b­a­­laurului pe care-l conduce, încrederea lor în trăinicia cutiilor poştale şi, mai ales, rezultatul final. Are ce povesti, diseară, în cârciuma din preajma depoului, la un şpriţ, intre­i colegi...­­ — He-he-he! Hi-hi-hi! . La o staţie, trecătorii au observat câ scrisorile se împrăştie pe os. L-au in- * 1 vitat să le culeagă. A refuzat — și nici cutia n’a scos-o din fața vagonului. De . ce s‘o scoată? . Un conductor de tramvai nu-i un­­ curier poştal, ci un conductor! Nu-i­­ așa?­­ — Şi scrisorile? — Le-a cules cine a vrut!... — He-he-he! Hi-hi-hi! F. Dima * SALA TRONULUI Sala Tronului in care s’a ținut Consiliul de Coroană de as­eară IN PAGINA VI A: OF­ERTANTELE HOTĂRÂRI ALE consiliului de coroană OMul­­ui de Coroană de om­ a avizat că A. S. R. Principele Nicolae încetează de drept de a mai face parte din Familia Domnitoare și pierde toate drepturie și prerogativele legate de această calitate. CHESTIA ZILEI „Părintele remanierii“ D-nu­ Cipăianu, Gane şi Ghiaţă n’au fost promo­vaţi miniştri la proectata remaniere* (Ziarele) D. DINU BRATIANU pleacă la Atena. Cum l-a convins d. Tătărescu? * IN Anglia s'a admis o indemni­zaţie pentru şeful opoziţiei. De-aceia politicianii noştri au făcut atâtea partide care ar putea avea avantaje şi în opoziţie. Desen de ROSS Intre Hitler şi Ludendorff ! A făcut sensaţie telegrama din Berlin, care a anunţat împăcarea rueinerului cu generalul Luden­­­­dorff, care a rămas simplu general fiindcă la vreme a refuzt să accep­te titlul de mareşal pe care d. Hit­­­­ler i-1 oferise. In foarte scurt timp senzaţia s’a potolit. S‘a aflat că nici Fuehrerul nu oferise generalului ce ar fi vroit acesta, nici generalul nu i-a făcut d-lui Hitler concesiile pe care ace­sta le-a aşteptat. Generalul Ludendorff nu vine în fruntea armatei Reichului. El a ob­ţinut numai de la Fuehrer concesia ca să se poată agita liber în do­meniul religiei. Militar genial, ge­neralul Ludendroff e tocmai con­trarul în materie filosofică. Sub in­fluenţa soţiei sale, el s‘a deturnat dela religia creştină şi s‘a îndrep­tat spre o religie neopăgână, pe care o soarbe din „izvorul sfânt al puterei germane“.­­ Această religie neo-păgână deo­potrivă de duşmană creştinismului r ca şi mozaismului, a devenit după împăcarea cu Fuehrerul, egal în­dreptăţită cu celelalte confesiuni in stat. S-a crezut chiar un moment ca religia generalului va fi privilegiată faţă de celelalte. Căci cum se ştie biserica romano-catolică, precum şi cea protestantă, sunt aprig pri­gonite de regimul nazist. In tot cazul, se vede şi generalul Ludendorff a demonstrat-o în scris, ca a capatat toate libertăţile pentru propovăduirea şi răspândirea neo­­păgânismului său. — ceia ce ar fi o primă, unică şi caracteristică con­cesie făcută de şeful nazismului, li­­bertăţei gândirei, dacă de gândire poate fi vorba în acest caz.­­ Dar pe un alt teren s-a căutat ex­plicaţia dece d. Hitler a ţinut să se împace cu generalul Ludendorff. A­­cesta se bucură încă de o mare ad­miraţie în cercurile armatei germa­ne. Generalii de azi au fost căpitani şi maiori în marele război. Ei nu în­ţelegeau cum ar putea să continue ruptura între generalul Ludendorf şi apărarea Reichului, căreia el i-ar putea aduce mari foloase. Genera­lii aceştia au simţit poate chiar ne­voia ca el să uzeze de marea sa autoritate militară pentru a abate politica externă de la mari greşeli ce ar putea avea consecinţe grave, dezastruoase chiar, pentru şansele militare ale Reichului. Astfel generalii sunt contra aven­­turei din Spania şi Ludendorff­e cu dânşii în această privinţă. In ce priveşte Rusia sovietică ei sunt contra politicei de aţâţare şi, dim­potrivă, pentru o acţiune diplo­matică urmărind o apropiere de ea, pentru reîntoarcerea adică la politica de la Rapallo. In acest sens ar fi vorbit generalul cu Fuehrerul. E greu de controlat pentru ca să­­ se ştie precis dacă într’adevăr ge-­­ neralul Ludendorff i-a vorbit d-lui Hitler astfel. Dar principial nu exi­stă nici un motiv pentru ca să se creadă altfel. Nu este nici un se­cret că toţi generalii germani în frunte cu statul major, sunt adver­sarii unei politici antiruse şi parti­zanii unei înţelegeri cu guvernul din Moscova. Coşmarul unu război pe două fronturi a tulburat totdeauna som­nul generalilor germani. După răz­boiul mondial nu e nici un motiv să se creadă că şi-au schimbat păre­rea. Cu atât mai mult cu cât ar­mata roşie este, după părerea tu­turor oamenilor competenţi, altfel şi mai bine pregătită ca oameni şi material, decât a fost cea ţaristă. Dar chiar dacă s‘ar contesta sau s‘ar pune la îndoială această con­statare, experienţa trecutului arată că o oştire atât de formidabilă ca număr, ca cea rusească, exercită la începutul operaţiilor şi multă vreme după aceia, o aşa presiune, leagă în faţa ei atâtea forţe ale duşmanului, încât miza ce reclamă nfruntarea ei, riscă să compromită grav jocul. Generalul Ludendorff ştie ceva in această privinţă. El nu poate să nu înţeleagă după război, adevărul constatărei istoricului militar rus Zavicikovski, că prin marile ofen­sive ce a întreprins în 1915 pe fron­tul estic, Ludendorff însuşi a răpit Germaniei şansele victoriei. Intr’un nou război, care ar fi mai grozav decât cel din 1914, lucrurile nu s’ar putea petrece altfel. Inter­venţia rusă ar fi fatală germanilor cum a fost şi atunci. Căci echitatea obligă să se recunoască faptul is­toric că fără tăvălucul rusesc, Franţa şi Anglia ar fi avut o situa­ţie absolut defavorabilă şi Kaizerul a ar fi câştigat probabil războiul. A­­ceasta nu o ştie nimeni mai bine decât militarii germani. Chiar şi defecţiunea finală a aliatului rus, nu a mai putut aduce germanilor posibilitatea victoriei. De aceia generalii germani vor cere mereu diplomaţiei germane ca să evite orice politică ale cărei ul­time consecinţe ar putea fi un răz­boi pe două fronturi. De aceia şi diplomaţii germani şi însuşi d. Hit­ler, caută un acord pacific pe un front sau pe altul. De aceia ei se străduesc să câştige favorurile Marei Britanii şi un acord cu dân­sa, cu scopul de a o despărţi pe a­­ceasta de Franţa, sau cel puţin de a atrage şi pe­ Franţa în acest a»­­cord. Dacă însă, până în cele din urmă, o asemenea politică nu ar reuşi. E INAFARA DE ORICE ÎNDOIALA CA GERMANIA VA CĂUTA O APROPIERE DE RUSIA. UN A­­CORD CU EA Reichul a mai în­cheiat doar la Rapallo un asemenea acord, iar d. Hitler a fost acela care l-a prelungit, după ce guver­­nnere ce-i precedaseră au hezitut s-o facă. Iar tradiţia diplomaţiei bis­­narkiene este că Germania trebuie să întreţie bune raporturi cu Rusia pentru ca să aibă spatele liber în vederea unui eventual război spre­­est, unde singur generalii germani caută revanşa. ...Ce i-o mai fi spus generalul Ludendorff d-lui Hitler, se poate presupune. Mai întâi că poporul german trebuie hrănit la „izvorul sfânt al puterei germane“ pentru ca unirea sa să fie liber consimţită. Căci, cum a scris el în cartea sa ,Războiul real“, „unitatea unui po­por obţinută prin forţă... nu e o u­­nitate cum trebuie naţiunei şi ar­matei în război, ci o unitate meca­nică, constituind o periculoasă ilu­zie pentru guvern şi stat“. Dacă d. Hitler crede că neopă­­gânismul generalului Ludendorff ,mare îndeplini acest rol, e altă chestie. Unitatea aceasta liber con­simţită, pornită din libertate însă, este, după acest general cu atât mai necesară cu cât el mai este convins că „în războiul total ce este războiul viitor, punctul de gravitate va fi în popor“. Ceia ce pune în discuţie însăşi u­­tilitatea regimului dictatorial, pen­tru perspectiva biruinţei în acest război. B. Brănişteanu Ce fel de părinte eşti, că ne-ai lăsat orfanii... CIOSE POLITICE ! MILION DE COPII In conferinţa ţinută la Dalles, în­titulată „Cum să salvăm copiii ?“,­­­d. prof. dr. Titus Cane, secreta­rul general al ministerului sănătă­ţii, a dat câteva date impresionante asupra mortalităţii infantile. Deşi avem o mare natalitate, fiind prima ţară ca prolificitate de ne­continent, — suntem şi cea din lătu­­ară din Europa ca mortalitate infantilă. „In ultimii zece ani, — a spus con­ferenţiarul, — am pierdut peste 1 milion de prunci subt un an“. La noi din 100 copii — 18 mor­ințime de a împlini un an. Iar în nordvestul Europei, din 100 copii sunt un an mor 4-10. E o situaţie catastrofală. D. prof. dr. Gane arată cauzele, indică şi remediile. Ceiace s'a fă­cut nu-i destul. E vorba de îmbu­nătăţit — dacă vrem o reformă ra­dicală — condiţiile sociale şi cul­turale in care trăesc masele. In timpul câre moartea ne de­vastează satele, care-i contribuţia societăţii româneşti la opera de hi­giena socială ? Trimitem la ţară echipele urii, nu echipe de lumină­tori şi de misionari ai asistenţei medicale. Situaţia e tragică: mor o sută de mii de prunci pe an! Cum ii sal­văm ? In răspunsul dat de „Parid" unor ziare care discută problema peşte­lui, — se spune printre altele ur­mătoarele : „Problema pisciculturii s’a pus şi în România — şi este pe cale de a fi rezolvată cu ajutorul statului. Solu­ţionarea ei va duce la mărirea pro­ducţiei, la oftinirea peştelui şi la posibilităţi de export". Cum piscicultura dă roade după doi sau trei ani — înseamnă că dacă probleme va fi chiar rezol­vată (nu numai „pe cale") ...nu vom avea peste mult si eftin decât peste doi-trei ani. Oricum, aceste perspective ne bucură. Ele insă nu ne pot opri să ne ex­primăm un regret: dece nu s'a re­zolvat problema acum doi-trei ani? Atunci... am fi avut peste in a­­bundenţă şi cu preţ redus, chiar în momentul de faţă. M. Sevastos N­ĂZBÂTII ASIGURĂRI PREALABILE In vederea alegerilor comunale, primarii din Capitală vor demisiona din parlament. N’ar fi mai bine să se asigure în prealabil de mandatul de primar? R?x ADMINISTRAȚIE Pentru cimentarea democraţiei româneşti g_ Din cuvântă- TH rile ce s’au ţinut Jp % în campania e-Jpss* If !­­lectorală pentru S&aK mm* ila& alegerile comu­­nale, vom releva câteva din ideile unui important discurs, rostit în sa­la „Izbânda“ de către d. V. V. Stan­­ciu. Fostul deputat de Ialomiţa a ex­plicat rostul cartelului dintre na­­ţional-ţărănişti, conservatori şi so­­cial-democraţi. Momentul politic actual cere o unire de forţe politice ale căror ideologii să aibă puncte de contact. Trăim momentul concentrării for­ţelor. De o parte — a observat d. V. V. Stanciu — e lumea celor ce nu pre­­ţuesc viaţa altora, a celor ce cred în existenţa oamenilor predestinaţi, trimişi de providenţă să conducă, de căpăstru, turmele umane. De altă parte, lumea celor ce respectă viaţa omenească, munca şi libertatea, cele două expresiuni ale personalităţii umane. Ne aflăm, deci, în faţa unui front al dreptei, agresiv in metodele de luptă şi de afirmare (copie fidelă a sistemelor de teroare utilizate de hitlerism în perioada de infiltrare) căruia ar trebui să i se răspundă cu un front al stângii, cu o concentrare de forţe ale democratei româneşti. Dar — a subliniat d. V. V. Stan­ciu — viciul cel mare al democra­ţiei noastre este lipsa de curaj şi, adeseori, laşitatea. Mai precis, cu­rajul democraţiei este în sens unic: suportă injurii, nedreptăţi, bătăi şi gloanţe. Dar nu are forţa necesară de a lovi pentru dreptate. Acest prim cartel electoral, poate fi considerat ca începutul unei re­deşteptări? Să nădăjduim că da. D. V. V. Stanciu a atacat şi altă problemă, destul de interesantă, aceia a tineretului. D-sa şi-a pus întrebarea: de ce este atras tine­retul în mişcările de extremă dreaptă? Şi a găsit explicaţia psihologică în necesitatea de consumare a ener­giilor tinereşti, în nevoia de acţiune, de eroism. Fascismul oferă iluzia eroismului. De aceia tineretul preferă în locul unui ideal fără luptă, o luptă fără ideal. Vom recunoaşte că în discursul de la „Izbânda”, d. V. V. Stanciu a expus câteva din aspectele cele mai vii ale politicii româneşti, cu o re­marcabilă clară-vedere. Concentrarea forţelor democra­tice este singura, absolut singura posibilitate de stăvilire a fascismu­lui, la noi. Partidul naţional-ţărănesc punând în practică acest deziderat, va juca un rol istoric şi va fi salvatorul unei tari care a suportat destulă vreme jugul străin. Este limpede pentru toată lumea (şi numai proştii sau cei ce fac pe proştii nu înţeleg) că amorul subit al Germaniei şi al tuturor ţărilor fasciste faţă de România este în fond amorul pentru petrolul şi grâul românesc. Bogăţiile pământului nostru au fost destulă vreme în mâini străine pentru ca să le oferim iarăş — ne­siliţi de nimeni — sub egida celui mai zgomotos „naţionalism”. In ce priveşte problema tineretu­lui, evident că ei trebue cucerit ofe­­rindu-i-se posibilitatea de a-şi des­cărca energia, sufletul, eroismul. Şi, mai ales, ar trebui să se facă apel la generozitatea lui, totdeauna prezentă, totdeauna arzătoare. Tineretul, care n’a dovedit nicio­dată predilecţii pentru utilizarea cu­ţitelor, a ciomagului sau a bâtei în revendicările sale, ar trebui să-și afirme dreptul la o viață mai bună prin alte metode, prin alte căi. O programare a lor se cere imperios conducerii partidului naional-țără­­nesc care — în actualul moment politic — poate fi îndrumătorul unei opinii publice în derută şi al unui tineret angajat într’o „luptă fără ideal”. Deci, pe deoparte concentrarea forţelor democratice, iar pe de alta, acţiune dinamică, tinereţe curaj. Armonizarea forţelor vii ale par­tidului în cadrul acestui unan nu poate duce decât la izbândă. Horea Roman MARGARITA DELAVRANCEA de IZABELA SADOVEANU Cunosc o familie de oameni de gust şi suflete nobile, în care Mary Delavrancea şi fiicele sale­­ sunt ,naşele“ copiilor lor, adică un grup de zâne fermecătoare cobo­­rînd de undeva, din locaşul lor mistic şi aducând, din vreme în vreme, zile de sărbătoare, poezii, senin şi bucurie cerească^— cume­trilor şi finilor lor. Am întâlnit a­­cum câteva zile pe şeful acestei fa­milii, care a vrut să mă ia aproa­pe pe sus, spre a mă duce în casa lor, unde veneau în acea zi, „na­şele“. Dac aş fi ştiut că­ aveam no­rocul să mai văd odată pe acea dintre ele care ne-a părăsit... Dar nu-mi simţeam sufletul destul de luminos pentru sărbătoarea „naşe­lor“ şi nu voiam să pun vreo um­bră pe bucuria acestei întâlniri... Cea mai veche amintire despre­­Belos“ Delavrancea o am de pe când era o fetiţă de vreo patru ani. Barbu Delavrancea mă lua de la pensionul ,,Mam’ Mitică“ în zilele când avea la masă sarmale sau varză cu slănină, îmi amintesc de pe acele vremuri pe Cella cu părul in lungi zulufi pe spate, la piano, executând cu micile ei de­lete de copil minune bucăţi din Mozart sau Schumann, iar micuţa Belos plângând cu capul ascuns in cârlionţa ei rebeli, pedepsită pen­tru cine ştie ce năzdrăvănie... Am regăsit-o apoi în diferite momente ale vieţii şi am avut un timp fericirea să o am colegă la Şcoala Normală „Elena Doamna“. Oriunde şi în orice împrejurare, Bébé Delavrancea a fost pentru cei ce-o întâlneau o delectare. Ochii ei cu privirea albastră şi aur, mişcă­rile, gesturile erau o mulţumire pentru cei din jurul ei. Toată poe­zia şi armonia muzicală din sufle­tul lui Barbu şi al lui Mary se tra­duseseră în personalitatea şi fiinţa sa. Când intr­a în cancelaria neutră şi cenuşie a şcolii, se făcea deoda­tă luminos şi confortabil, în jurul mesei unde luam ceaiul. Ia recrea­ţia mare tot ce spunea ea nu pu­tea fi spus decât de ea, fără să se poate zice că era o mare sau stră­lucită inteligenţă. De obicei, vor­bea de animale sau de copii. Era o candoare, o fineţă şi un fel, de humor în observaţiile făcute, o atât de fericită alegere în vorbele şi faptele cu iese din gura şi viaţa vietăţilor pe care le iubea, încât toată lumea se însenina şi se des­făta, ţâră nici o rezervă, în drăgă­laşa ei prezenţă. In zilele când a­­vea ore la şcoală îi pândeam so­sirea de la o fereastră de sus, de la etaj. Când se arăta după halta de la Cotroceni cu caţaveica îmblănită, uşoară, care-i învăluia mărunta şi graţioasa ei făptură ca şi când ar fi fost „blana ei proprie“, nu-mi mai puteam lua ochii de la ea până ce intra în cancelarie. Fiecare pas mă ţinea încordată ca o aventură miraculoasă în desfăşurare. O ve­deam aplecându-se puţin şi sco­ţând un mic pacheţel pe care-l în­tindea cuiva ce nu se vedea încă... Grija, o călea cenuşie cu cârlionți ca ai lui Bébé, o pândea de dimi­neață în poarta școlii. Aceiaşi sce­nă duioasă, delicată, plină de o bucurie mereu preînoită, se petrecea intre cele două prietene, izbucnind la Grifa, in explozii de entuziasm delirant, numai după vacanţe, când işi revedea prietena după o lungă şi chinuitoare absenţă... Orice vorbă, orice gest, orice privire venea de la ea cum trebuia şi când trebuia pentru ca să o ex­(Citiți continuarea în pagina 2-a)

Next