Adevěrul, octombrie 1949 (Anul 63, nr. 17582-17607)
1949-10-01 / nr. 17582
* •' ’ ' i ANUL 63 - Nr. 17.582 poștală plătită In numerar conform aprobării Direcțiunii 4 PAGINI 4 LEI Generale P. T. T. Nr. 140.306/946 și 261.020/947 Al. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDATORI, CONST. GRAUR 1921-1030 B. BRANIȘTEANU 1897-1947 Proprietari S. A. „Sărindar” EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL“ ŞI „DIMINEAŢA” Registrul de publicaţii al Trib. Ilfov S. I. Corn. Nr. 142/946 " ------ Sâmbătă 1 Octomb. 1949 Director: H. soREAHu BIROURILE: BUCUREŞTI I Str. BREZOIANU 14 | Telefoane. | Adiţia şi Publicitatea * 5.57.63 „Poporul nostru este doritor de pace şi este hotărît ca şi pe viitor să ia parte activă la lupta pentru asigurarea păcii". (Din Apelul Comitetului Permanent pentru Apărarea Păcii din R. P. R. lansat cu ocazia Zilei de 2 Octombrie, — Ziua Internaţională a Luptei pentru Pace). Arma atomicăîn perspectiva ultimelor evenimente Comunicatul transmis In noaptea de 24 Septembrie de agenţia TASS, prin care se precizează că Uniunea Sovietică a descoperit Încă din 1947 secretul armei atomice şi că posedă această armă, va căpăta, suntem încredinţaţi. In perspectiva timpului, o semnificaţie istorică: însăşi cariera armei atomice, al cărei secret era atribuit unei singure puteri, se află chiar dîn acea noapte, la o cotitură. Caracterul ei de armă de distrugere In massă n’a fost niciodată tăgăduit, dar era evident pentru oricine că vuetul publicitar ce însoţise masacrele atomice de la Hiroshyma şi Bikini tindea să avizeze lumea asupra sumbrelor aplicaţiuni practice, care nu erau la îndemâna tuturora. Se poate afirma, aproape fără greş, că speranţele legitime ale umanităţii de a vedea în sfârşit statornicindu-se evul de pace pentru care s-au făcut atâtea jertfe, erau grevate de un presupus desechilibru de forţe, bizuit pe supremaţia atomică. Oamenii de stat, ziariştii, şi strategii, toţi aceia care-şi întocmeau socotelile pornind de la amăgitoarea premiză că pot ţine arma atomică suspendată deasupra unei lumi înfricoşate, se văd nevoiţi în mai puţin de patruzecişiopt de ore să-şi modifice socotelile şi să-şi amintească, aşa cum face un senator american, că „energia atomica nu trebue să fie Întrebuinţată pentru distrugerea umanităţii, ci pentru binele ei“. E neîndoios că un asemenea limbaj nu ar fi fost posibil Înaintea comunicatului deşteptător la realitate din noaptea de Sâmbătă 24 Septembrie . La lumina comunicatului sovietic omenirea a putut întrezări posibilitatea atât de râvnită a unei Înseninări a orizontului politic- Destrămarea norului amăgitor al monopolului nuclear a creat condiţiunile unei mai bune vizibilităţi şi oamenii de stat vor avea prilejul unei reexaminări realiste a situaţiei ţinând seamă de voinţa de pace a popoarelor. Propunerile fericite ale Uniunii Sovietice, privind interzicerea necondiţionată a folosirii armei atomice şi Înfiinţarea unui sistem de control practic, riguros, al fabricaţiei materialelor atomice, apar acum în lumina lor adevărată, ca o expresie a politicii de pace — mai mult, ca o declaraţie de pace pe care o mare putere conştientă de forţa ei o adresează celorlalte puteri, invitându-Ie să-şi aducă aportul lor la construcţia unei lumi pacifice. S-ar putea ca oamenii de Stat, care au abuzat de presupunerea că deţin exclusiv această armă, măsurându-şi imensele răspunderi ce le au faţă de viitorul popoarelor, să-şi aducă aminte că energia nucleară nu trebue să servească la pulverizarea civilizaţiei, ca o forţă pusă în slujba neantului.Această energie trebue îndrumată spre ţeluri creatoare, menite să uşureze munca oamenilor, grăbind mişcarea necontenită spre progres a umanității. Ad. TELEFONUL LA SATE O ştire de presă, provenind din sursa Administraţiei Poştelor şi Telecomunicaţiilor, vestea zileie trecute, că până la 7 Noembrie Încă 4 Judeţe vor cunoaşte binefacerile extinderii serviciului telefonic in mediul rural. Nu ştim încă numărul exact al comunelor rurale bucurându-se de binefacerile liniei telefonice. După tempo-ul in care se lucrează la „Poştă” avem insă impresia că el e mare şi, mai mult decât sigur, In curând va creşte şi mai mult. Călătorul aventurat în Inima Bărăganului sau prin satele risipite dealungul stepei dobrogene, iarna, când viscolele năpraznice şi zăpada căzând din văzduh in avalanşe, Intrerupeau pentru un timp indeterminabil orice comunicaţie cu restul ţării îşi dă seama mai bine decât oricine de ceea ce înseamnă telefonul Instalat In sate şi cătune- Aparatul telefonic In mediul rural înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât medicul sosit la timp, incendiul localizat, şi chiar procurarea de mărfuri sau obiecte fără nevoia deplasării costisitoare şi răpitoare de timp. înseamnă, cu alte cuvinte, introducerea progresului acolo unde prea multă vreme au domnit ignoranţa şi mizeria. Nag. GLOSE POLITICE ! Ştiinţa Era o vreme când imaginaţia dispunea de resurse mai bogate decât ştiinţa. Un Jules Verne putea să scoată dintr'o fantezie supraîncălzită, adevărate anticipări ştiinţifice. In ultimele decenii însă, ştiinţa a înaintat atât de rapid în domeniul infinit al necunoscutului, încât imaginaţiei celei mai diverse îi vine greu să se ţină după realităţile desfăşurate de ştiinţă. Este tocmai ceea ce a putut determina un grup de scriitori din familia spirituală a succesorilor lui Jules Verne, să tragă semnalul de alarmă: nu-l mai ajută fantezia să... inventeze. Ce-i de făcut? Adunaţi într'un congres ad- hioc convocat, ei n'au putut afla din gura preşedintelui lor decât următoarea sentinţă de condamnare: ,,Oamenii de ştiinţă ne vin cu lucruri in faţa cărora fantezia noastră nu mai face doi bani". Vacanţă... Din cauza devalorizării, guvernul provincial din Bombay adeclarat o vacanţă generală de 3 zile. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, guvernul Indian a fost obligat să ordone o a patra zi de vacanţă, din pricina izbucnirii unui muson formidabil, care a paralizat complet toată viaţa ţinutului. Ploaia avea aspectul unei cascade, care împiedeca aproape cu totul vizibilitatea. Oamenii surprinşi pe străzi, au trebuit să înoate ca să poată ajunge la locuinţele lor. Timp de 24 ore bengalezii şi cei din ţinuturile apropiate au trăit un adevărat cataclism. „Teorie“ Un apărător de ultimă oră al cauzei devalorizării lirei sterline încearcă să fie şi fostul preşedinte al partidului laburist, profesorul Harold Laski. Într-un articol publicat în oficiosul ,,Daily Herald", Laski vrea să convingă pe muncitorii britanici că nu ar fi cazul să reacţioneze la măsura devalorizării. „Hotărînd să devalorizeze— scrie Laski — guvernul şi-a asumat un risc legat de mari pericole". Până la riscul guvernului — care se poate traduce practic prin eventuala înfrângere a laburiştilor în alegerile viitoare — păturile salariate au un risc imediat, acela de a nu mai putea face faţă urcării sensibile a preţurilor articolelor de consum. Asemenea răspunsuri la tezele apărătorilor politicii economice a guvernului, le pot citi şi experţi care teoretizează despre obligaţia salariaţilor de a ,,înţelege" starea de necesitate, în nenumăratele scrisori din public pe care le publică presa britanică în fiecare zi. O cerere La o ultimă şedinţă ţinută în cadrul actualei sesiuni din Paris a Organizaţiei pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură — UNESCO, de pe lângă ONU, delegatul Poloniei a cerut ca această organizaţie să-şi înceteze definitiv activitatea în Germania. O cerere similară privitoare la Japonia, a fost formulată de către delegatul Filipinelor. Concert de muzică de cameră la un club al minerilor din bazinul Donesalui. CRONICA EVENIMENTELOR EXTERNE Poziţia guvernului laburist in Camera Comunelor Desbaterile din parlamentul britanic asupra devalorizării lirei sterline au prilejuit opoziţiei conservatoare şi liberale un foc concentric asupra întregii activităţi a guvernului laburist. Asistăm nu la o simplă atitudine negativă faţă de recenta operaţiune financiară, ci la un aspru, strâns şi pasionant rechizitoriu al celor patru ani de guvernare ai d-lui Attlee, Bevin şi Cripps. Un tablou sumbru în ce priveşte viitorul Marei Britanii şi o acumulare de greşeli în trecut. — Iată cam ce se degajă din discursurile opozanţilor. .,In ultimii patru ani — spune leaderul conservator — guvernul a dovedit o completă lipsă de pricepere financiară”. Apoi: „o redresare economică nu este posibilă sub actualul guvern”. Desigur, acuzaţii care nu mai sunt inedite ele fiind conţinute şi în cartea-program pe care conservatorii au publicat-o acum câteva luni, prefaţând campania electorală din 1950. Dar, reeditarea lor din Camera Comunelor înseamnă că totuşi nimic nu s’a schimbat în bine, în ultimul timp, în Anglia. D. Cripps, deschizând actuala desbatere, a mărturisit că ,,credea sincer” că nu va fi nevoe de o devalorizare, atunci când vorbise Camerei, în luna Iulie. ,,Dar — a adăugat d-sa — din August a devenit evident că situaţia este foarte rea şi devalorizarea necesară”. D. Cripps a conchis mulţumit: ..devalorizarea nu este o primă măsură temporară. Este ceva definitiv de acum înainte, este să economisim şi să evităm risipa”. Opoziţia a răspuns însă imediat, că ideea este cam tardivă: „S-au risipit banii, timp de patru ani, rezervele toate sunt epuizate, ţara este pe punctul de a fi falimentară atât intern cât şi extern“. Numai cheltuelile administrative au fost sporite sub laburişti cu patruzeci la sută faţă de trecut. „Marea Britanie are impozitele cele mai ridicate din lume. Şi nici măcar devalorizară nu va servi la ceva“. ,,Prin devalorizare — spune opoziţia — Anglia va trebui să plătească odată şi jumătate mai scump importurile ei din zona dolar”. In schimb, ea va suferi concurenţă pentru exporturile ei din partea altor ţări europene, care au devalorizat şi ele, reducând preţurile fabricatelor şi materialelor. In acest fel se vede că scăparea Angliei nu poate rezida decât in „munca, înţelegerea şi sacrificiile consimţite”, de naţiune, sacrificii trecute şi viitoare. Fiindcă, după opoziţie, este o iluzie să se creadă că „urcarea preţurilor va fi stăvilită“. Un comentator englez, ocupându-se de tratativele care au Început între conducătorii sindicatelor şi d. Cripps în legătură cu repercusiunile devalorizării, socoteşte că pentru moment aceşti conducători „Îşi vor impune o expectativă” pentru a vedea „ce măsuri va lua guvernul pentru a amortiza şocul devalorizării“. Dar, acelaş comentator adaugă: „Pentru membrii federali şi sindicali vestea devalorizării a fost ceva desagreabil. Ei ar vrea pe deo parte să-şi ţină unele angajamente faţă de partidul laburist (să nu ceară sporuri, de exemplu), dar pe de altă parte ei nu pot lucra Împotriva muncitorimii. Cum să-i convingi insă pe aceştia că trebue să accepte privaţiunile, să suporte costul scump al vieţii (fiindcă preţurile se vor urca neîndoielnic) fără ca să aibă şi un beneficiu”. In acest fel, concluziile presei coincid cu părerile opoziţiei că, în fond, dacă totul rezidă în munca şi sacrificiile englezilor, atunci „devalorizarea nu a fost o soluţie”. Ea, cel mult, va aduce noui greutăţi economice, iar în domeniul politic „tensiunea dintre partide s‘ar putea să devină tot mai mare’ . Desbaterile din Camera Comunelor sunt de altfel o confirmare a acestui punct de vedere. T. S. Destăinuirile generalului Pero Popivoda E fără îndoială că toţi acei care au cetit articolul d-lui Pero Popivoda, general maior din armata iugoslavă, articol intitulat „Activitatea trădătoare a clicii Tito Rankovici în perioada luptei de eliberare naţională a popoarelor iugoslave” şi publicat în „Scânteia” din 28 Septembrie au rămas impresionaţi de aceste uluitoare destăinuiri. Acest articol, constituind prin amănuntele riguroase pe care le aduce un document de mare importanţă pentru istoria războiului din Balcani şi pentru biografia personală a actualilor conducători ai guvernului din Belgrad — a fost pe bună dreptate reprodus de toate ziarele şi a stârnit o enormă vâlvă. Din capul locului, generalul-maior Popivoda afirmă că „mulţi oameni din conducerea aşa numitului P.C.I. sunt de multă vreme agenţi plătiţi ai serviciilor de spionaj imperialiste“ — învinuire gravă pe care o accentuează astfel : „Faptele privitoare la activitatea mârşavă a clicii Tito—Rankovici sunt deasemenea confirmate şi prin aceia că Tito şi complicii lui au fost încă în perioada războiului, cei mai Înverşunaţi duşmani ai mişcării de eliberare naţională din Iugoslavia”. Generalul Popivoda care a comandat multe detaşamente din armata populară şi a fost din prima până în ultima zi a răsboiului in diferite regiuni din Iugoslavia, a avut posibilitatea să constate cu ochii proprii „rezultatele acţiunilor criminale pe care Tito şi complicii lui le-au desfăşurat pe ascuns şi în mod sistematic cu începere din 1941”. Şi el citează fapte concrete pentru a ilustra acuzaţia că actualii conducători de la Belgrad au întreţinut raporturi cu ocupantul nazist, au tratat cu dânsul şi s'au bucurat chiar de bunăvoinţa Gestapoului. Despre activitatea altui membru al conducerii iugoslave şi anume Mose Prade, în Muntenegru, generalul Popivoda declară că în Iulie 1941, începuse „să organizeze Împuşcarea în massă a partizanilor activi” — în timp ce Djilas „a cerut să înceteze lupta armată împotriva ocupantului”. Ocupându-se de comportarea lui Tito, în cursul celor mai hotărîtoare operaţii militare — şi amintind manevrele sale din Martie 1943,când nemţii au propus un „armistiţiu” forţelor de partizani — generalul Popivoda le înfăţişează ca pline de echivoc. Acest „armistiţiu“ oferit de inttlerişti tocmai când armata populară se afla într’o situaţie grea, a fost negociat de Velebit, împuternicitul lui Tito, cu comandamentul german, undeva in valea râului Rama. „In urma „tratativelor” duse cu nemţii ne arată generalul — focarul principal al forţelor de partizani (aproape 25.000 oameni) s’a pomenit înconjurat in bazinul râurilor Tara şialva’VTot atunci datorită conducerii suspecte a operaţiilor, nemţii au isbutit să înconjoare pe partizani la Sutesca — şi „in panica ca s’a produs, Djilas a dispărut, iar răniţii au început să se sinucidă în massă. Tito şi Rankovici — continuă acest martor al evenimentelor — au ales unităţile cele mai proaspete şi pentru a-şi salva pielea, au străpuns încercuirea. Până In ziua de astăzi, nu se ştie când şi cum a reuşit Tito să se strecoare din încercuire” — precizează generalul Popivoda Mai aflăm din expunerea generalului, că Tito Intenţiona să se predea nemţilor şi că „Sreten Jurevici şi Arso Iovanovici l-au silit sub A. B. (Continuare în pag. 2 a) (Din „XJ.R.S.S. In construcție"1 Nr. 5) Cursurile marilor aşezăminte culturale s’au deschis. Cheamă la ele o tinerime, care trebue pregătită pentru marea ei misiune, de a fi propagatoarea şi creatoarea culturei viitoare a ţării. Trebue să sublinem un fapt, care poartă în el şi o lecţie. Studenţii de azi, profesioniştii de mâine, e de dorit, sa evite urmărirea scopului imediat al plasării în funcţiuni şi al creării unei situaţii materiale. Aceasta va veni, desigur, de la sine, pentru că în câmpul muncii, fie manuale, fie intelectuale, e normal ca cei bine pregătiţi să-şi găsească locul indicat şi cu ei împreună posibilităţile de traiu. Dar ceea ce este de dorit e faptul ca aceste consecinţe să fie lăsate pe planuri secundare, faţă de dragostea de carte, faţă de pasiunea studiului. Curiozitatea de a şti — dorinţa de a fi în curent cu ceea ce este remarcabil într’o ramură de cunoştinţe — iată factorii de ascensiune din timpul adolescenţei. Când un tânăr începe a prinde din universitate curiozitatea şi dragostea de carte şi de probleme, el rămâne şi în restul vieţii cu aceleaşi înclinări făcând cu mijloace superioare ceeace la început era numai făgăduială şi fericită previziune de viitor. E cazul tuturor marilor oameni de ştiinţă, Darwin, Pasteur sau Pavlov, care n’au aşteptat brevetul şi certificatul de studii pentru a fi din tinereţe muncitori geniali. Cât este de adevărat că pasiunea studentului din universitate face pe omul mare de mai târziu, ne-o arată şi viaţa recent actualizată a lui Pavlov, care a trecut dincolo de mediul provincial şi de atmosfera părintească îndemnătoare la alte preocupări, dar pe care el le-a depăşit, prin dorinţa de a servi ştiinţa într-un mod ce l-a făcut ilustru. Epoca studenţilor care formau din înscrierea în universitate o profesiune, — atât de inutil prelungită — era uceniciei lor pe băncile şcoalei, au devenit anacronice, în vremea când intensificarea muncii creează pivotul vieţii sociale. Cursurile universităţilor s-au deschis. Ele pot fi laboratorul unor mari personalităţi de mai târziu. Aceasta e opera viitorului. A prezentului este ca studenţii să colaboreze cu profesorii lor, la înaintarea culturală, lucru ce nu se poate realiza decât prin muncă permanentă şi dragoste de problemele vieţii. GR. TAUŞAN Carnetul nostru învăţătura in universitate CHESTIA ZILEI LIMBAJ CIFRAT — Vrei un foi? — Nu. Un cauciuc Nit* automobilifii vindeau cârciumarilor țuica transportată clandestin în pneuri de cauciuc. CRONICA BUCUREŞTEANĂ UN REPORTAJ AL STRĂZII MELE Un vecin târşit in surprizele psi-ihotehnicii, m’a supus unui „test” Punându-mi sub ochi o fotografie cu străzi şi case, luate de sus, m’a invitat să-i răspund ce cartier” sau „ce sector de cartier, înfăţişează. Mă fălesc că sunt dintre puţinii bucureşteni, cari cunosc bine Capitala. Zeci de ani am bătut-o in lung şi in lat; sunt familiarizat cu periferiile şi suburbanele ei; am apucat mahalalele încă in faşă; am asistat la ieşirea lor din nebuloasă şi la treptata lor desvoltare urbanistică ; m’am maturizat paralel cu fundăturile devenite uliţe, cu uliţele ajunse străzi, cu străzile crescute bulevarde. Şi iată-mă, stând ca viţelul la poarta nouă, înaintea unei poze cu străzi şi case, peisaj destul de cuprinzător ca să nu samene cu altul la fel, ca atunci când fragmentele sunt prea sumare. Având adicătelea, semnalmentele sale... antropometrice distincte, o fizionomie precis conturată şi dacă vreţi, chiar semne particulare. In cele din urmă m’am dat bătut. Fotografia reprezenta pur şi simplu..., cartierul unde locuesc. O fi fost defectuoasă ? Aşi! perfectă. Se deosebeau toate trăsăturile ei familiare, strada pe unde circul de patru ori pe zi, micul squar unde mă opresc adesea să-mi leg şireturile de la pantofi, biserica veche cu grădină. Şi, o, ironie ! — se distingea chiar blocul unde sălăşluesc de zece ani! Şi dacă mi-ar fi dat prin minte să-mi pun ochelarii, cu siguranţă identificam pe inefabilul adminis Istrator, aşteptându-şi la uşă locatarii, ca să încaseze interminabila cotă de întreţinere. Aşadar, examenul a dovedit că nu-mi cunosc cartierul. Că nu-l cunosc în ansamblu. Posedam câteva indicaţii topografice, ce s’au infiltrat în memorie, mecanic, zi de zi, şi an de an, funcţionând automat, ele reprezentând punctele de reper ale unei panorame retranşate pe plan secund. ★ Când îmi spune cineva că e străin de ceea ce se petrece în preajma lui imediată, că nu ştie cum îi cheamă pe vecinii de apartament , că n’a înregistrat cu starea civilă respectivă, mutra unui colocatar, — încerc un sentiment de ciudă impotrivă-i... E o trăsătură de insociabiîtate, care trădează o fire ţâfnoasă, distantă, megalomană., Sudura dintre oamenii care convieţuesc sub acelaş acoperiş, dintre aceştia şi populaţia cartierului, şi care-i o necesitate umană, sudura asta, zic, se săvârşeşte prin mijlocirea acelei instinctive curiozităţi animale, început ce poate deveni solidă prietenie conştientă. Indiferenţa şi izolarea de ambianţă reclasifică pe plan moral, pe plan psihic, deosebirile de odinioară situate pe plan social. Nu fac parte din categoria „discreţilor” cari nu intervin când un soţ sau un ibovnic nervos, sau pradă ebrietăţii, îşi cotonogeşte nevasta, în apartamentul de alături. Cunosc cazul unui atare suflet „manierat”, ce nu s’a lăsat corupt de suspinele suspecte ce răsbeau prin perete, dealungul unei nesfârşite nopţi de iarnă. N’a ciocănit la uşă, să întrebe pe vecina celibatară, dacă e cumva suferindă, dacă n’are nevoe de vreo asistenţă. Nu s’a interesat nici a doua zi. Deabia peste trei zile, o dâră de sânge prelinsă pe culoar de sub uşa megieşei, a scos in vileag drama unei nopţi de iarnă, când o femeie singură şi-a dat sufletul cu ultima picătură a unei emoragii nestăvilite. îmi veţi spune că in ceea ce mă priveşte există explicaţii concludente. Te pomeneşti că oi fi presbit că ochiul meu s’a nărăvit să vadă la distanţă, peste vatra cartierului? Că mai curând cuprinde alt cartier, la capătul traectoriei sale vizuale ? Sunt şi inşi dintre ăştia pe lume* Care preferă să-şi facă veacul aiurea. Pleacă dimineaţa, stau toată ziua în alt sector cu cafenele şi bodegi, ca să se întoarcă noaptea acasă. Gând să se familiarizeze cu un peisaj, ce pretinde răgaz ca să te împrieteneşti cu dânsul, ca să-i recunoşti obrazul fiinţelor şi lucrurilor, cuprinse în cadrul lui ? Dacă nu te îmbie inima, poţi dispune de toate ceasurile vremii, fără să legi nimic în simţirea ta umană, deşi stai şi priveşti lumea de la fereastră cât e ziua de mare. Sudura nu operează. Nu-i clei, ci apă chioară. Pentru oamenii de omenie, există oricând răgaz. Cartierele muncitoreşti sunt un exemplu de sociabilitate. In acest sens, ar tre________F. BRUNEA-FOX (Continuare în pag. 2-a)