Adevěrul, octombrie 1949 (Anul 63, nr. 17582-17607)

1949-10-01 / nr. 17582

* •' ’ ' i ANUL 63 - Nr. 17.582 poștală plătită In numerar conform aprobării Direcțiunii 4 PAGINI 4 LEI Generale P. T. T. Nr. 140.306/946 și 261.020/947 Al. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDATORI, CONST. GRAUR 1921-1030 B. BRANIȘTEANU 1897-1947 Proprietari S. A. „Sărindar” EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL“ ŞI „DIMINEAŢA” Registrul de publicaţii al Trib. Ilfov S. I. Corn. Nr. 142/946 " ------ Sâ­mbătă 1 Oct­omb. 1949 Director: H. soREAHu BIROURILE: BUCUREŞTI I Str. BREZOIANU 14 | Telefoane. | Adiţia şi Publicitatea * 5.57.63 „Poporul nostru este doritor de pace şi este hotărît ca şi pe viitor să ia parte activă la lupta pentru asigurarea păcii". (Din Apelul Comitetului Permanent pentru Apărarea Păcii din R. P. R. lansat cu ocazia Zilei de 2 Octombrie, — Ziua Int­­ernaţională a Luptei pentru Pace). Arma atomică­în perspectiva ultimelor evenimente Comunicatul transmis In noap­tea de 24 Septembrie de agenţia TASS, prin care se precizează că Uniunea Sovietică a descoperit Încă din 1947 secretul armei ato­mice şi că posedă această armă, va căpăta, suntem încredinţaţi. In perspectiva timpului, o semnifica­ţie istorică: însăşi cariera armei atomice, al cărei secret era atribuit unei singure puteri, se află chiar dîn acea noapte, la o cotitură. Carac­terul ei de armă de distrugere In massă n’a fost niciodată tăgăduit, dar era evident pentru oricine că vuetul publicitar ce însoţise ma­sacrele atomice de la Hiroshyma şi Bikini tindea să avizeze lumea asupra sumbrelor aplicaţiuni prac­tice, care nu erau la îndemâna tu­turora. Se poate afirma, aproape fără greş, că speranţele legitime ale umanităţii de a vedea în sfârşit sta­­tornicindu-se evul de pace pentru care s-au făcut atâtea jertfe, erau grevate de un presupus desechili­­bru de forţe, bizuit pe supremaţia atomică. Oamenii de stat, ziariştii, şi stra­tegii, toţi aceia care-şi întocmeau socotelile pornind de la amăgitoa­­rea premiză că pot ţine arma a­­tomică suspendată deasupra unei lumi înfricoşate, se văd nevoiţi în mai puţin de patruzecişiopt de ore să-şi modifice socotelile şi să-şi amintească, aşa cum face un se­nator american, că „energia ato­mica nu trebue să fie Întrebuinţată pentru distrugerea umanităţii, ci pentru binele ei“. E neîndoios că un asemenea limbaj nu ar fi fost posibil Înaintea comunicatului deşteptător la rea­litate din noaptea de Sâmbătă 24 Septembrie . La lumina comunicatului sovie­tic omenirea a putut întrezări po­sibilitatea atât de râvnită a unei Înseninări a orizontului politic- De­strămarea norului amăgitor al mo­nopolului nuclear a creat condi­­ţiunile unei mai bune vizibilităţi şi oamenii de stat vor avea prilejul unei reexaminări realiste a situa­ţiei­ ţinând seamă de voinţa de pace a popoarelor. Propunerile fericite ale Uniunii Sovietice, privind interzicerea ne­condiţionată a folosirii armei ato­mice şi Înfiinţarea unui sistem de control practic, riguros, al fabricaţiei materialelor atomice, a­­par acum în lumina lor adevărată, ca o expresie a politicii de pace — mai mult, ca o declaraţie de pace pe care o mare putere conştientă de forţa ei o adresează celorlalte puteri, invitându-Ie să-şi aducă a­­portul lor la construcţia unei lumi pacifice. S-ar putea ca oamenii de Stat, care au abuzat de presupunerea că deţin exclusiv această armă, măsurându-şi imensele răspunderi ce le au faţă de viitorul popoare­lor, să-şi aducă aminte că energia nucleară nu trebue să servească la pulverizarea civilizaţiei, ca o forţă pusă în slujba neantului.Această energie trebue îndru­mată spre ţeluri creatoare, menite să uşureze munca oamenilor, gră­bind mişcarea necontenită spre progres a umanității. Ad. TELEFONUL LA SATE O ştire de presă, provenind din sursa Administraţiei Poştelor şi Te­lecomunicaţiilor, vestea zileie trecu­te, că până la 7 Noembrie Încă 4 Judeţe vor cunoaşte binefacerile ex­tinderii serviciului telefonic in me­diul rural. Nu ştim încă numărul exact al co­munelor rurale bucurându-se de bine­facerile liniei telefonice. După tem­­po-ul in care se lucrează la „Poş­­tă” avem insă impresia că el e ma­re şi, mai mult de­cât sigur, In cu­­rând va creşte şi mai mult. Călătorul aventurat în Inima Bă­răganului sau prin satele risipite dealungul stepei dobrogene, iarna, când viscolele năpraznice şi zăpada căzând din văzduh in avalanşe, In­­trerupeau pentru un timp indetermi­­nabil orice comunicaţie cu restul ţării îşi dă seama mai bine de­cât oricine de ceea ce înseamnă te­lefonul Instalat In sate şi cătune- Aparatul telefonic In mediul rural înseamnă nici mai mult nici mai pu­ţin de­cât medicul sosit la timp, incendiul localizat, şi chiar procu­rarea de mărfuri sau obiecte fără nevoia deplasării costisitoare şi ră­pitoare de timp. înseamnă, cu alte cuvinte, introducerea progresului a­­colo unde prea multă vreme au dom­nit ignoranţa şi mizeria. Nag. GLOSE POLITICE ! Ştiinţa Era o vreme când imaginaţia dispunea de resurse mai bogate decât ştiinţa. Un Jules Verne pu­tea să scoată dintr'o fantezie su­praîncălzită, adevărate anticipări ştiinţifice. In ultimele decenii însă, ştiin­ţa a înaintat atât de rapid în do­meniul infinit al necunoscutului, încât imaginaţiei celei mai diver­se îi vine greu să se ţină după realităţile desfăşurate de ştiinţă. Este tocmai ceea ce a putut de­termina un grup de scriitori din familia spirituală a succesorilor lui Jules Verne, să tragă sem­nalul de alarmă: nu-l mai ajută fantezia să... inventeze. Ce-i de făcut? Adunaţi într'un congres ad- hioc convocat, ei n'au putut afla din gura preşedintelui lor decât următoarea sentinţă de condam­nare: ,,Oamenii de ştiinţă ne vin cu lucruri in faţa cărora fantezia noastră nu mai face doi bani". Vacanţă... Din cauza devalorizării, gu­vernul provincial din Bombay a­­declarat o­ vacanţă generală de 3 zile. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, guvernul In­dian a fost obligat să ordone o a patra zi de vacanţă, din pricina izbucnirii unui muson formida­bil, care a paralizat complet toa­tă viaţa ţinutului. Ploaia avea a­­spectul unei cascade, care împie­deca aproape cu totul vizibilita­tea. Oamenii surprinşi pe străzi, au trebuit să înoate ca să poată ajunge la locuinţele lor. Timp de 24 ore bengalezii şi cei din ţinuturile apropiate au trăit un adevărat cataclism. „Teorie“ Un apărător de ultimă oră al cauzei devalorizării lirei sterline încearcă să fie şi fostul preşedin­te al partidului laburist, profeso­rul Harold Laski. Într-un articol publicat în ofi­ciosul ,,Daily Herald", Laski vrea să convingă pe muncitorii brita­nici că nu ar fi cazul să reacţio­neze la măsura devalorizării. „Hotărînd să devalorizeze— scrie Laski — guvernul şi-a asumat un­ risc legat de mari pericole". Până la riscul guvernului — care se poate traduce practic prin eventuala înfrângere a laburişti­lor în alegerile viitoare — pătu­rile salariate au un risc imediat, acela de a nu mai putea face faţă urcării sensibile a preţurilor ar­ticolelor de consum. Asemenea răspunsuri la tezele apărătorilor politicii economice a guvernului, le pot citi şi experţi­ care teoretizează despre obliga­­ţia salariaţilor de a ,,înţelege" starea de necesitate, în nenumă­ratele scrisori din public pe care le publică presa britanică în fie­care zi. O cerere La o ultimă şedinţă ţinută în cadrul actualei sesiuni d­in Paris a Organizaţiei pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură — UNESCO, de pe lângă ONU, delegatul Poloniei a cerut ca această organizaţie să-şi înceteze definitiv activitatea în Germania. O cerere similară privitoare la Japonia, a fost for­mulată de către delegatul Filipi­­nelor. Concert de muzică de cameră la un club al mi­nerilor din bazinul Done­salui. C­RONICA EVENIMENTELOR EXTERNE Poziţia guvernului laburist in Camera Comunelor Desbaterile din parlamentul bri­tanic asupra devalorizării lirei sterline au prilejuit opoziţiei con­servatoare şi liberale un foc con­centric asupra întregii activităţi a guvernului laburist. Asistăm nu la o simplă atitudine negativă faţă de recenta operaţiune financiară, ci la un aspru, strâns şi pasionant re­chizitoriu al celor patru ani de gu­vernare ai d-lui Attlee, Bevin şi Cripps. Un tablou sumbru în ce priveşte viitorul Marei Britanii şi o acumulare de greşeli în trecut. — Iată cam ce se degajă din discur­surile opozanţilor. .,In ultimii pa­tru ani — spune leaderul conserva­tor — guvernul a dovedit o com­pletă lipsă de pricepere financiară”. Apoi: „o redresare economică nu este posibilă sub actualul guvern”. Desigur, acuzaţii care nu mai sunt inedite ele fiind conţinute şi în car­­tea-program pe care conservato­rii au publicat-o acum câteva luni, prefaţând campania electorală din 1950. Dar, reeditarea lor d­in Ca­mera Comunelor înseamnă că to­tuşi nimic nu s’a schimbat în bine, în ultimul timp, în Anglia. D. Cripps, deschizând actuala desbatere, a mărturisit că ,,credea sincer” că nu va fi nevoe de o devalorizare, atunci când vorbise Camerei, în luna Iulie. ,,Dar — a adăugat d-sa — din August a de­venit evident că situaţia este foarte rea şi devalorizarea necesară”. D. Cripps a conchis mulţumit: ..deva­lorizarea nu este o primă măsură temporară. Este ceva definitiv de acum înainte, este să economisim şi să evităm risipa”. Opoziţia a răspuns însă imediat, că ideea este cam tardivă: „S-au risipit banii, timp de patru ani, re­zervele toate sunt epuizate, ţara este pe punctul de a fi falimentară atât intern cât şi extern“. Numai cheltuelile administrative au fost sporite sub laburişti cu patruzeci la su­tă faţă de trecut. „Marea Brita­­nie are impozitele cele mai ridicate din lume. Şi nici măcar devalori­zară nu va servi la ceva“. ,,Prin devalorizare — spune opo­ziţia — Anglia va trebui să plă­tească odată şi jumătate mai scump importurile ei din zona dolar”. In schimb, ea va suferi concurenţă pentru exporturile ei din partea altor ţări europene, care au deva­lorizat şi ele, reducând preţurile fabricatelor şi materialelor. In a­­cest fel se vede că scăparea An­gliei nu poate rezida decât in „munca, înţelegerea şi sacrificiile consimţite”,­ de naţiune, sacrificii trecute şi viitoare. Fiindcă, după opoziţie, este o ilu­zie să se creadă că „urcarea pre­ţurilor va fi stăvilită“. Un comentator englez, ocupân­du-se de tratativele care au Înce­put între conducătorii sindicatelor şi d. Cripps în legătură cu reper­cusiunile devalorizării, socoteşte că pentru moment aceşti conducă­tori „Îşi vor impune o expectati­vă” pentru a vedea „ce măsuri va lua guvernul pentru a amortiza şocul devalorizării“. Dar, acelaş comentator adaugă: „Pentru membrii federali şi sindicali vestea devalorizării a fost ceva desagrea­­bil. Ei ar vrea pe deo parte să-şi ţină unele angajamente faţă de partidul laburist (să nu ceară spo­ruri, de exemplu), dar pe de altă parte ei nu pot lucra Împotriva muncitorimii. Cum să-i convingi insă pe aceştia că trebue să ac­cepte privaţiunile, să suporte cos­tul scump al vieţii (fiindcă preţuri­le se vor urca neîndoielnic) fără ca să aibă şi un beneficiu”. In acest fel, concluziile presei coincid cu părerile opoziţiei că, în fond, dacă totul rezidă în munca şi sacrificiile englezilor, atunci „de­valorizarea nu a fost o soluţie”. Ea, cel mult, va aduce noui greu­tăţi economice, iar în domeniul po­litic „tensiunea dintre partide s‘ar putea să devină tot mai mare’ . Desbaterile din Camera Comune­lor sunt de altfel o confirmare a acestui punct de vedere. T. S. Destăinuirile generalului Pero Popivoda E fără îndoială că toţi acei care au cetit articolul d-lui Pero Po­pivoda, general maior din armata iugoslavă, articol intitulat „Acti­vitatea trădătoare a clicii Tito­ Rankovici în perioada luptei de eliberare naţională a popoarelor iu­goslave” şi publicat în „Scânteia” din 28 Septembrie au rămas impre­sionaţi de aceste uluitoare destăi­nuiri. Acest articol, constituind prin a­­mănuntele riguroase pe care le a­­duce un document de mare impor­tanţă pentru istoria războiului din Balcani şi pentru biografia perso­nală a actualilor conducători ai guvernului din Belgrad — a fost pe bună dreptate reprodus de toate ziarele şi a stârnit o enormă vâl­vă. Din capul locului, generalul-ma­­ior Popivoda afirmă că „mulţi oa­­m­eni din conducerea aşa numitu­lui P.C.I. sunt de multă vreme­ a­­genţi plătiţi ai serviciilor de spio­naj imperialiste“ — învinuire gra­vă pe care o accentuează astfel : „Faptele privitoare la activitatea mârşavă a clicii Tito—Rankovici sunt deasemenea confirmate şi prin aceia că Tito şi complicii lui au fost încă în perioada războiului, cei mai Înverşunaţi duşmani ai mişcării de eliberare naţională din Iugoslavia”. Generalul Popivoda care a co­mandat multe detaşamente din armata populară şi a fost din pri­ma până în ultima zi a răsboiului in diferite regiuni din Iugoslavia, a avut posibilitatea să constate cu ochii proprii „rezultatele acţiuni­lor criminale pe care Tito şi com­plicii lui le-au desfăşurat pe ascuns şi în mod sistematic cu începere din 1941”. Şi el citează fapte con­crete pentru a ilustra acuzaţia că actualii conducători de la Belgrad au întreţinut raporturi cu ocupan­tul nazist, au tratat cu dânsul şi s'au bucurat chiar de­ bunăvoinţa Gestapoului. Despre activitatea altui membru al conducerii iugoslave şi anume Mose Prade, în Muntenegru, ge­neralul Popivoda declară­ că în Iu­lie 1941, începuse „să organizeze Împuşcarea în massă a partizani­lor activi” — în timp ce Djilas „a cerut să înceteze lupta armată împotriva ocupantului”. Ocupându-se de comportarea lui Tito, în cursul celor mai hotărî­­toare operaţii militare — şi amin­tind manevrele sale din Martie 1943,­când nemţii au propus un „armistiţiu” forţelor de partizani — generalul Popivoda le înfăţişea­ză ca pline de echivoc. Acest „ar­mistiţiu“ oferit de inttlerişti tocmai când armata populară se afla în­­tr’o situaţie grea, a fost negociat de Velebit, împuternicitul lui Tito, cu comandamentul german, unde­va in valea râului Rama. „In urma „tratativelor” duse cu nemţii ne arată generalul — focarul princi­pal al forţelor de partizani (aproa­pe 25.000 oameni) s’a pomenit în­conjurat in bazinul râurilor Tara şialva’VTot atunci datorită con­ducerii suspecte a operaţiilor, nem­ţii au isbutit să înconjoare pe parti­­zani­ la Sutesca — şi „in panica ca s’a produs, Djilas a dispărut, iar răniţii au început să se sinucidă în massă. Tito şi Rankovici — conti­nuă acest martor al evenimentelor — au ales unităţile cele mai proas­pete şi pentru a-şi salva pielea, au străpuns încercuirea. Până In ziua de astăzi, nu se ştie când şi cum a reuşit Tito să se strecoare din încercuire” — precizează genera­lul Popivoda Mai aflăm din expunerea gene­ralului, că Tito Intenţiona să se predea nemţilor şi că „Sreten Jure­­vici şi Arso Iovanovici l-au silit sub A. B. (Continuare în pag. 2­ a) (Din „XJ.R.S.S. In construcție"1 Nr. 5) Cursurile marilor aşezăminte culturale s’au deschis. Cheamă la ele o tinerime, care trebue pregă­tită pentru marea ei misiune, de a fi propagatoarea şi creatoarea cul­­turei viitoare a ţării. Trebue să sublinem un fapt, care poartă în el şi o lecţie. Studenţii de azi, profesioniştii de mâine, e de dorit, sa evite urmărirea scopului imediat al plasării în funcţiuni şi al creării unei situaţii ma­teriale. Aceasta va veni, desigur, de la sine, pentru că în câmpul muncii, fie manuale, fie inte­lectuale, e normal ca cei bine pregătiţi să-şi găsească locul indi­cat şi cu ei împreună posibilităţile de traiu. Dar ceea ce este de dorit e faptul ca aceste consecinţe să fie lăsate pe planuri secundare, faţă de dragostea de carte, faţă de pa­siunea studiului. Curiozitatea de a şti — dorinţa de a fi în curent cu ceea ce este remarcabil într’o ra­mură de cunoştinţe — iată factorii de ascensiune din timpul adoles­cenţei. Când un tânăr începe a prinde din universitate curiozitatea şi dragostea de carte şi de pro­bleme, el rămâne şi în res­tul vieţii cu aceleaşi înclinări fă­când cu mijloace superioare ceea­ce la început era numai făgăduială şi fericită previziune de viitor. E cazul tuturor marilor oameni de ştiinţă, Darwin, Pasteur sau Pav­lov, care n’au aşteptat brevetul şi certificatul de studii pentru a fi din tinereţe muncitori geniali. Cât este de adevărat că pasiunea stu­dentului din universitate face pe omul mare de mai târziu, ne-o a­­rată şi viaţa recent actualizată a lui Pavlov, care a trecut dincolo de mediul provincial şi de atmos­fera părintească îndemnătoare la alte preocupări, dar pe care el le-a depăşit, prin dorinţa de a servi şti­inţa într-un mod ce l-a făcut ilu­stru. Epoca studenţilor care formau din înscrierea în universitate o profesiune, — atât de inutil pre­lungită — era uceniciei lor pe băncile şcoalei, au devenit ana­cronice, în vremea când intensi­ficarea muncii creează pivotul vieţii sociale. Cursurile universităţilor s-au des­chis. Ele pot fi laboratorul unor mari personalităţi de mai târziu. Aceasta e opera viitorului. A pre­zentului este ca studenţii să cola­boreze cu profesorii lor, la înain­tarea culturală, lucru ce nu se poate realiza decât prin muncă permanentă şi dragoste de proble­mele vieţii. GR. TAUŞAN Carnetul nostru învăţătura in universitate CHESTIA ZILEI LIMBAJ CIFRAT — Vrei un foi? — Nu. Un cauciuc Nit* automo­bilifii vindeau cârciumarilor țuica transportată clandestin în pneuri de cauciuc. CRONICA BUCUREŞTEANĂ UN REPORTAJ AL STRĂZII MELE Un vecin târşit in surprizele psi-­i­hotehnicii, m’a supus unui „test”­­ Punându-mi sub ochi o fotografie cu străzi şi case, luate de sus, m’a invitat să-i răspund ce cartier” sau­­ „ce sector de cartier, înfăţişează. Mă fălesc că sunt dintre puţinii bucureşteni, cari cunosc bine Capi­tala. Zeci de ani am bătut-o in lung şi in lat; sunt familiarizat cu periferiile şi suburbanele ei; am apucat mahalalele încă in faşă; am asistat la ieşirea lor din nebu­loasă şi la treptata lor desvoltare urbanistică ; m’am maturizat pa­ralel cu fundăturile devenite uliţe, cu uliţele ajunse străzi, cu străzile crescute bulevarde. Şi iată-mă, stând ca viţelul la poarta nouă, înaintea unei poze cu străzi şi case, peisaj destul de cu­prinzător ca să nu samene cu altul la fel, ca atunci când fragmentele sunt prea sumare. Având adicăte­lea, semnalmentele sale...­ antro­­pometrice distincte, o fizionomie precis conturată şi dacă vreţi,­­ chiar semne particulare. In cele­­ din urmă m’am dat bătut. Foto­grafia reprezenta pur şi simplu..., cartierul unde locuesc. O fi fost defectuoasă ? Aşi! per­fectă. Se deosebeau toate trăsătu­rile ei familiare, strada pe unde circul de patru ori pe zi, micul squar unde mă opresc adesea să-mi leg şireturile de la pantofi, biserica veche cu grădină. Şi, o, ironie ! — se distingea chiar blo­cul unde sălăşluesc de zece ani! Şi dacă mi-ar fi dat prin minte să-mi pun ochelarii, cu siguranţă­­ identificam pe inefabilul adminis Istrator, aşteptându-şi la uşă loca­tarii, ca să încaseze interminabila cotă de întreţinere. Aşadar, examenul a dovedit că nu-mi cunosc cartierul. Că nu-l cunosc în ansamblu. Posedam câ­teva indicaţii topografice, ce s’au infiltrat în memorie, mecanic, zi de zi, şi an de an, funcţionând au­tomat, ele reprezentând punctele de reper ale unei panorame retran­­şate pe plan secund. ★ Când îmi spune cineva că e străin de ceea ce se petrece în preajma lui imediată, că nu ştie cum îi cheamă pe vecinii de apar­tament , că n’a înregistrat cu sta­rea civilă respectivă, mutra unui colocatar, — încerc un sentiment de ciudă impotrivă-i... E o trăsă­tură de insociabiîtate, care tră­dează o fire ţâfnoasă, distantă, megalomană., Sudura dintre oamenii care con­­vieţuesc sub acelaş acoperiş, din­tre aceştia şi populaţia cartierului, şi care-i o necesitate umană, su­dura asta, zic, se săvârşeşte prin mijlocirea acelei­­ instinctive cu­riozităţi animale, început ce poate deveni solidă prietenie conştientă. Indiferenţa şi izolarea de­ ambi­anţă reclasifică pe plan moral, pe plan psihic, deosebirile de odini­oară situate pe plan social. Nu fac parte din categoria „dis­creţilor” cari nu intervin când un soţ sau un ibovnic nervos, sau pradă ebrietăţii, îşi cotonogeşte nevasta, în apartamentul de ală­turi. Cunosc cazul unui atare su­flet „manierat”, ce nu s’a lăsat corupt de suspinele suspecte ce răsbeau prin perete, dealungul unei­ nesfârşite nopţi de iarnă. N’a cio­cănit la uşă, să întrebe pe vecina celibatară, dacă e cumva suferin­dă, dacă n’are nevoe de vreo asi­stenţă. Nu s’a interesat nici a doua zi. Deabia peste trei zile, o dâră de sânge prelinsă pe culoar de sub u­şa megieşei, a scos in vileag drama unei nopţi de iarnă, când o femeie singură şi-a d­at sufletul cu ultima picătură a unei emoragii nestăvilite. îmi veţi spune că in ceea ce mă priveşte există explicaţii conclu­dente. Te pomeneşti că oi fi pres­­bit că ochiul meu s’a nărăvit să vadă la distanţă, peste vatra car­tierului? Că mai curând cuprinde alt cartier, la capătul traectoriei sale vizuale ? Sunt şi inşi dintre ăştia pe lume* Care preferă să-şi facă veacul aiu­rea. Pleacă dimineaţa, stau toată ziua în alt sector cu­ cafenele şi bodegi, ca să se întoarcă noaptea acasă. Gând să se familiarizeze cu un peisaj, ce pretinde răgaz ca să te împrieteneşti cu dânsul, ca să-i recunoşti obrazul fiinţelor şi lucru­rilor, cuprinse în cadrul lui ? Dacă nu te îmbie inima, poţi dispune de toate ceasurile vremii, fără să legi nimic în simţirea ta umană,­ deşi stai şi priveşti lumea de la fereastră cât e ziua de mare. Sudura nu operează. Nu-i clei, ci apă chioară. Pentru oamenii de omenie, există oricând răgaz. Cartierele munci­toreşti sunt un exemplu de socia­bilitate. In acest sens, ar tre­­________F. BRUNEA-FOX (Continuare în pag. 2-a­)

Next