Afirmarea, 1938 (Anul 3, nr. 1-12)
1938-12-01 / nr. 12
» AFIRMAREA « Din lumea visurilor sale, Mihai Eminescu ne-a adus perla nestemată a permanentei trăiri în suflet. Acea splendidă, izolare a sa, n’a fost o îngâmfare. Ci tocmai o spiritualizare. O neglijenţă completă a vieţii somatice faţă de primatul sufletului. Idealul poetic al lui Eminescu ne poartă inimele în feeria basmelor noastre cu „Făt-Frumos din teiu“ pornit să scape „Crăiasa din poveşti", ursita zilelor sale presărate cu trandafiri. Apoi „lacul Codrilor albastru“, unde furtuna sufletească a junelui se frământă în scoica luntrii de pe ogrinda apei, aşteptându-o peea, sub sărutareda blândă a razelor de lună. Nota romantică vine să identifice perfect, setea, sufletească a poetului, de a trăi în lumea himerelor, singura lume înţelegătoare a superiorităţii concepţiilor de continuă elevare. Fantasticul românesc, prins în acele unice poeme:„Călin" şi „Strigoii“ este exemplificarea fidelă a unei alte viziuni, de pură inspiraţie. Mihai Eminescu a fost îndrăgostitul codrului românesc, iubitorul teiului şi al plopilor tânguitori, al lunii cu chipul palid şi melancolic, al vântului vrăjitor şi al stelelor sclipitoare ca pietrele scumpe purtate de domniţele noastre, în vremuri de patriarhală luptă cu destinul. Toate sânt ale noastre, înfrăţite de raza binefăcătoare a pământului acesta, ce ne vorbeşte de trecut ca de-un parfum arhaic, menit să ne întărească speranţele de viitor. Căci trecutul nu-i decât un prezent, transplantat în viitor. Povestea dragostei lui Mihai Eminescu este aceea a puţinilor inadaptabili la praznicul obişnuit al vieţii. Misterul clipei dorite, tulburarea eterică a inimii sorrite să navigheze în apele celor mai irealizabile sentimente, suit sit'i'.ţii caracteristice romanticului îndrăgostit de fiinţa înfierbântărilor închipuirii sale. Erotica lui Eminescu vorbeşte de chemări şi dorinţi de vrajă, de frumosul copiat după minunile darnicei naturi, de absorbire definitivă în divin, singurul în stare strâmtoarea concepţiilor de fiecare zi. Nu frământăm şi noi oare, aceleaşi nelămurite vestigii nostalgice când ascultăm? „O toamnă, care întârzie Pe un istovit şi trist izvor, De-asupra-i frunzele pustie. A mele visuri, care mor.“ De asemenea, cine dintre noi n’a simţit vagul sentiment al dorului, care ne fură în ceasuri de tăinuitoare singurătate, atunci când amurgul destramă funigei şi gândurile noatre ancorează pe alte meleaguri ,Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se ştie: Era, pe când nu s’a zărit Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dormem în noaptea adâncă, Lumina stinuului amor Ne urmăreşte încă.“ Şi pentru a completa tabloul vibrărilor sufleteşti din zilele acestea pustii, cu solitudini de toamnă şi sfâşieri dezolante, să chemăm melancolia ce ne învolbură ori de câte ori uităm că n’avem dreptul la vis: I . Târzie toamnă e acum, Se spor frunzele pe drum, Şi lanurile sânt pustii... De ce nu-mi vii? de ce nu-mi vii? Ai impresia că sufletul te părăseşte încet ; peaco discret spre alte orizonturi. Iar tu rămâi vag, om legat de humă, având coşmarul neputinţii evadării din tine. Reîntoarcerea la real înseamnă o înfrângere. Dar în acelaşi timp o învingere a vieţii. Şi această victorie noi încercăm s-o numim: ideal. Idealul trăeşte în nod ca ceva necesar. Este hrana spirituală de fiecare clipită. Este avântul nobleţei sufleteşti, care ne face mai buni, mai drepţi, mai oameni în înţelesul superior al cuvântului. Mihai Eminescu a fost un om. A fost, fiindcă a avut un ideal. Şi idealul său este idealul nostru căci ni e călăuză; el ne e izvorul la care minţile noastre supuse deşărtăciunilor omeneşti, aleargă fântână izbăvitoare. Spre el să ne îndreptăm paşii. Ca la un profet al simţirii româneşti. Lui să-i spunem vorba sufletului şi inima lui s’o auzim cum bate. Cultul eminescian este în vogă. S’a dovedit şi de data aceasta că marii creatori devin ghiduri numai prin distanţarea timpului, dacă intri adevăr există timp în sens naţional. Dar atât nu-i de-ajuns. Mihai Eminescu Încibite să fie piatra unghiulară a străduinţelor noastre de ridicare sufletească. Avem nevoe de el. Acum mai mult ca oricând. Virem ca poezia lui Eminescu să readucă la uneltele sufletului tineretul acesta cuprins prea mult, în pasiunea văduvită de spirit a excesului de sport. Vrem ca tânărul de astăzi, să-şi încălzească dorurile, în visurile vrajei şi meditaţiei eminesciene visuri care-l întăresc în formarea unui traflet ales şi românesc. Aceasta ni-o cere spiritul lui Eminescu, ce veghează și acuma peste noi. Ni-o pretinde el, căci ne-a văztu că’n loc să descifrăm slove de suflet. 141