Albina, iulie-decembrie 1937 (Anul 40, nr. 25-50)

1937-07-02 / nr. 25

387 ALBINA NEAMUL LOR. In întinsul pământului cât este marea Caspică spre Răsărit până la oceanul cel mare, timp de mii de ani au locuit nenumărate neamuri, care au vorbit și vorbesc sumedenie de limbi. Se poate spune pe bună dreptate că acolo a fost Babilonul neamurilor. Dar dacă am sta mai cu socoteală și am vrea să le dăm de rost, atunci am vedea că toate aceste neamuri sunt strâns înrudite între ele și au multe cuvinte care se aseamănă. Zic cei care au cercetat limba și istoria lor, că n’ar fi decât trei neamuri mari, Turcii, Mongolii și Tunguzii, din sânul cărora s’au despărțit toate celelalte. Dintre toate aceste neamuri vrem să spunem câteva vorbe doar despre Turci, ca unii care au fost mai aproape de noi și adesea ne-au fost lucrurile amestecate. In limba lor numele pe care îl poartă, tu­rc, înseamnă «putere ». Insă ei nu și-au zis niciodată așa că numai cei străini de neamul lor i-au botezat cu vorba aceasta. Abia acum de curând, de sunt o sută de ani trecuți, au început a-și zice și ei între ei așa, întocmai ca și alte popoare din acea parte a pă­mântului. Turcii nu aveau o vieață statornicită. Ci, păstori renumiți, cutre erau întinsul pământului de la un capăt la altul pe unde era iarba mai bună, ducân­­du-și toată averea pe samară ori mari cară cu boi și adăpostindu-se în corturi largi. Așa și-au fost dus vieața multă vreme crescând în număr și supunân­­du-se șefilor lor. ÎNTINDEREA PUTERII. Veacuri de-a­ rândul și-au fost aus astfel vieața Turcii fără ca nimeni să-i ia în seamă. Turmă necunoscută puterea lor zăcea sub alte stăpâniri. Deodată însă a apărut ca o flacără de foc. In veacul al VI-lea, să spunem chiar anul anume 552, s’a svorit în China, străvechea țară a Asiei, că în părțile ei de miază-noapte și apus s’a schimbat împărăția. In locul puternicei și amenință­toarei stăpâniri a Avarilor, cărora ei le ziceau Juan­ Juan, s’a ridicat printr’o năpraznică revoltă poporul Tu­ Kin care sunt Turcii pe limba lor. Aceștia își întindeau și ei stăpânirea de la Coreea la Caspica. S’au bucurat Chinezii de vestea aceasta, deoarece știau ei că vor avea măcar câtăva vreme, mai multă pace în acea parte de hotar, pe cum se întâmplă când se face schimbare de domnie. In parte aveau dreptate, dar cu Turcii n’a fost chiar așa. Aceștia au înțeles numai decât ce au de făcut și și-au tocmit puternic împărăția încât Chinezii au fost nevoiți să se apere cu multă greutate. Ne­putând Turcii să se întindă în acea parte și-au îndreptat ochii la capăt celălalt al împărăției și au început să pătrundă în părțile Persiei, dușmanul împărăției grecești. Au și trimis un sol al lor la Constantinopol, care a fost bine primit în anul 568. Vorba lui era să facă legătură împotriva Perșilor. De aici aveau să câștige numai Turcii. Așa s’a întâmplat că Imperiul lor s’a întins tot mai mult încât nimeni nu­mai cuteza a-i sta împotrivă. S’a întâmplat însă că l-a lovit rău un neam de-al lor Uigurii, care l-au sfărâmat prin veacul al VIII-lea. De acum înainte puterea turcească nu s’a mai putut reface. Numai aceia care căpătaseră între timp legea lui Mohamed, adică cei din partea de apus, au rămas fărâmițați în mici stăpâniri sub o puzderie de emiri. Aceștia însă ascultau de porunca puternicilor stăpâ­­nitori ai Arabilor, califii, cărora le dădeau oaste cu plată. De altfel erau cei mai buni ostași. Emirii aceștia s’au răspândit pretutindeni în ținuturile arabe. Așa au ajuns ei chiar în hotarul împărăției grecești pe care o tot micșorau bucată cu bucată. Dintre acești nenumărați emiri avea să se ridice unul, în veacul al XI-lea, de la care să vie apoi iar creșterea puterii turcești. FAIMA TURCILOR. Dintre toate neamurile tur­cești își făcuse o faimă mare acela care avusese cândva de conducător pe emirul Selgiuc, de unde le și vine numele de Turci selgi­ucizi. Aceștia serveau ca ostași credincioși în armata califului din Bagdad a cărui putere scădea din ce în ce mai mult din cauza desfrâului și a certurilor pentru domnie. In veacul al XI-lea doar Turcii îi mai apăreau, atât erau de slabi Arabii dela Bagdad, altădată atât de vestiți. Unul dintre șefii Selgiucizilor din acea vreme a fost Togrul beg. Pentru multele lui biruințe și pentru credința pe care o arăta califului, i s-a dat titlul de sultan. Nu mult după aceea a căzut califul pe care îl servea și a găsit de cuviință să ia el conducerea. Așa a luat naștere cel dintâi sultanat, pe care l-a și făcut vestit în cei opt ani cât a mai avut de l-a condus (1055—1063). In scurtă vreme puterea turcească a crescut cât nu-și putea nimeri închipui, încât au luat pretutindeni locul Arabilor. E drept că au avut și conducători vestiți. E destul să amintim că Alp-Arslan (1063— 1072) a bătut strașnic chiar pe împăratul bizantin la Malazkhrd, iar urmașul său Malekșah (1072—1092) a cuprins cea mai mare parte din Imperiu luând și locurile sfinte din Palestina, încât Turcii ajunseseră cea mai mare Primejdie a creștinătății. Pe vremea lui Kiligi-Arslan (1092­—­1107) s’a și pornit de altfel cea dintâi cruciadă pentru liberarea locurilor sfinte din mâna lor, dar mare lucru nu s’a făcut. Sultanii Masud (1107—1155) și Kiligi-Arslan II (1155—1192) nu numai că n’au pierdut nimic ci, dimpotrivă, și-au întins puterea mai departe, tăind drumurile de le­gătură între răsărit și apus și schimbând fața lumii. Dar toate lucrurile își au sorocul lor. După aceea a venit o ceartă între conducători și iar s’a fărâmițat puterea lor. Creștea din nou nădejdea în inima ve­cinilor și a supușilor de alt neam, că vor scăpa de Turci. Insă iar se învârtea roata și alt drum apuca soarta Turcilor. CREȘTEREA ȘI DESCREȘTEREA TURCIEI. Nu după multă vreme a fost sa se rmice iar deasupra o parte din neamul turcesc, aceea care era condusă de Soliman-Șah. Numai de aceștia s’a mai vorbit câtăva vreme. In urma lui a venit sultan Ertograf, om energic și cu îndelungă domnie (1231—1288). Aceasta a ridicat iar faima turcească, și-a întins pu­terea și a întărit în credință și biruință sufletul turcesc. Aceasta a avut noroc iarăși de urmași bun, anume sultanul Osman (1288—1326), care cel dintâiu a întins iar imperiul său spre apus peste mai toată împărăția grecească din Asia și și-a pus capitala țării în vestitul oraș Brusa. De la acest Osman, ramura turcească de care va fi vorba până în zilele noastre, și-a luat numele de Osmanlâi, cum mai bine este a se zice în loc de Turci. După acest Osman puterea turcească a Osmanlâilor se va întinde veacuri de-a­ rândul cu­cerind țări și popoare. Apoi se va opri și iar se va trage înapoi încât astăzi abia este tot atât de întinsă cam cât a fost la începutul veacului al XVI-lea. Este de ținut în seamă însă că și la mărire cum și la mic­șorare Turcii au luptat neîncetat, cum n’au făcut alți barbari veniți din pustiurile Asiei. Totdeauna au dat dovadă că sunt minunați viteji și răbdători ostași. De n’ar fi avut conducătorii lor unele păcate cu greu ne vine a crede că ar fi izbutit creștinii să-i dea înapoi. Și iată cum s’a făcut înălțarea lor. După sultanul Osman a urmat Orcan. Acesta prin multe lupte grele a luat Nicea și Nicomedia. Tot el a întemeiat și oastea ienicerilor, din copii creștini crescuți în legea lui Mahomed și în aspra disciplină militară. Nu uităm să spunem că el dădea ostași cu soldă și împăratului din Bizanț. O ceată dintre acești ostași au fost cei dintâi care au pus piciorul stăpânitor în Europa cu­prinzând cetatea Galipoli la­353. Urmașul său Murad I (1360—1389), a întins stăpânirea în Europa, a cu­cerit Adrianopolul unde a mutat capitala țării, a bătut pe Sârbi și pe Bulgari la râul Marița, și era să-i zdrobească cu totul în Câmpia Mierlei sau Kosova, dacă nu ar fi fost ucis de un sârb îndrăzneț. Fiul său Baiazid, căruia i s-a zis Ederim, adică Fulgerul, a dus mai departe cuceririle turcești. El a fost însă bătut strașnic la Rovine (1394) de către Mircea cel Mare, dar a zdrobit și el pe creștini la Nicopole (1396). Sfârșitul vieții lui a fost trist, căci a căzut prins de Tamerlan în bătălia de la Angora (1402) și a murit în captivitate. După el au urmat certuri între fiii lui și abia Murad I (1421—1451) a luat iar sabia cuceririi. Aceasta a încercat mai întâi să ia Constantinopolul și n'a reușit, dar a ajuns la Dunăre, la Belgrad și deseori a trecut și în Ardeal. A bătut grozav pe creștini la Varna însă a fost oprit și bătut de nenumărate ori de către eroul creștină­tății Românul Iancu de Inidoara nădejdea tuturor. Mohamed II, care a venit apoi, a făcut cea mai strașnică biruință: a cucerit Constantinopolul (29 Mai 1453) și a desființat Imperiul de Răsărit sau Bizantin și i-a luat locul. Apoi a cucerit Morea (1460), a avut lupte neîncetate cu eroul Albanezilor Scan­­derbeg și cu al Moldovenilor Ștefan-cel-Mare, singurii creștini care i-au putut sta împotrivă. Sultanii care au venit apoi Baiazid II (1481—1512) și Selim I (1512—1520), au lărgit de asemeni hotarele țării. Apoi biruințe de seamă a câștigat Soliman­ cel­ Mare care a zdrobit Ungaria prin lupta de la Mohacs (1526) și a dat cea mai bună conducere statului său. De acum înainte puterea Osmanlâilor nu mai este în deplină creștere. Mihai Viteazul îi zdrobește la Călugăreni (1595), Germanii la St. Gothard (1664) și le opresc definitiv înaintarea la Viena (1683). E ultimul punct înaintat pe care l-au atins Turcii în mijlocul Europei. In celelalte părți ale lumii stăteau însă foarte bine, încât era cea mai întinsă împărăție de pe fața pă­mântului. După nereușita de la Viena, a început să dea îndărăt puterea turcească. Cu toate că au mai avut biruințe frumoase, ca la Stănilești (1711) și Belgrad (1738), și în alte părți, ei au trebuit să plătească neizbânzile și reaua chivertisire a țării, cu bucăți din chiar sânul Imperiului. Rând pe rând s’au desfăcut și neamurile creștine din Europa, Sârbii, Grecii, Românii și Bul­garii, încât, după războiul din 1877, și cele din 1912— 1913 și 1914—1918, Turcia a ajuns la un mic petec de pământ în jurul Constantinopolului, dar stăpânind încă toată Asia Mică. Astfel s’a întâmplat creșterea și descreșterea pu­terii turcești făcând odată mai mult dovada, că nimic nu este veșnic pe lumea aceasta și că totul se schimbă. ROMÂNII ȘI TURCII. Din vălmășagul multelor lupte pe care le-au avut Turcii cu celelalte neamuri și mai ales cu creștinii, se ridică de asupra tuturor cele cu Românii. Ori de câte ori au avut războiu cu Românii, mai adesea a fost bătuți decât învingători. Și n’au fost bătăi ușoare ci adânc simțite, ca la Rovine. Podul înalt, Călugăreni. Din pricina strășniciei Ro­mânilor în luptă Turcii n’au îndrăznit să-i supună la fel ca pe alții, atunci când au biruit, ci s’au mulțumit cu o simplă închinare, cu plata unui peșcheș, dar, încolo au rămas ca mai înainte, să se conducă după vechile lor orânduiri. Intr’un cuvânt se poate spune că între Români și Turci n’a fost cucerire cu învinși și învingători, ci (Urmare în­­ pag. 388) DIN TRECUTUL NOSTRU ШЁЯЁвшшшшЁШЁШШЯЁЁ*ШЁЁЁЁЁЁЁШЯШЁЁЁЯшш/юшкшЁШШЁшашшЁШшшатшшЁВввш&£1 ШШШШШШШШШШШШШШШШШШШШШШШВШКЯЯЯЁЁЁВЯ1ЁШЯШЁЯЯШШЯЯЁЯЁШШШNo' Căile de lumină, de jertfă și biruință ale neamului T­URCII MOHAMETH II A apărat în biblioteca „Albina“ REGELE NOSTRU o carte cu frumoase chipuri în culori și 100 pag. Costă 5 lei

Next