Almanahul Copiilor, 1996

frimanghul Coplilor st­rngratului - DSANA^ *9^> CTH HRONICUL SI C­INTECUL VIIRITELOR (fragmente­ Lucian Bldan [...] Câteodată, Tata, cu sufletul ridicat de subsori ca de­ un sem­n capriciu, își aducea aminte de treburile gospodăriei, de lucrările câmpului, de semănat, de cosit, de seceriș, de viitorul cules al viilor, îi plăcea să mă ia cu el, mai ales când trebuia să supravegheze felul muncii și sporul lucrătorilor tocmiți cu ziua. într-o dimineață de primăvară - lumea părea o imensă explozie de lumină - am plecat amândoi la viile de pe Coastă, unde aveam "oameni și muieri" la "sapă". Ne-am îngrijit să luăm cu noi și merinde, într-o traistă, căci aveam de gând să stăm la vie până pe seară. Iarba era înaltă și plină de rouă. Cât a ținut calea până la poalele coastei, se vedea ici și colo, atârnând pe firele de iarbă câte­ un nod de lichid spumos, alb ca un scuipat. "De- asta?" întreb eu pe Tata. "Asta-i scuipatul cucului!" zice Tata. "Păi, cucu' scuipă?" întreb eu mirat. "De ce n-ar scuipa", răspunse Tata, "când n-are altceva de făcut? Cucul cântă și scuipă... ca feciorii care n-au de lucru... Uneori scuipă după copii, iar cei de-i nimerește, nu mai cresc!" Atâta-mi trebui. Era o zi ușoară, cald învăluitoare,­ strălucitoare, cu soarele cât zarea. Dar ce folos și pentru cine, dacă ziua aceea era plină de cuci ce zburau prin vii și peste crânguri, peste câmp și prin desișuri, parc-ar fi voit să încurce, cu zborul lor însuși, firul sorții între răsărit și apus. Ajunși în vie, izbutii să alupg din cuget, pentru un ceas-două, această grija, ce sta la pândă, în pragul inimii. Când se făcuse pe la amiază, ne așezarăm. Tata și cu mine, în umbra unor pruni, la capătul viei, îmbucurăm cu poftă din cele ce ne puse Mama în traistă. Tata se întinse apoi și adormi. Stăm și eu, întins alături, dar somnul nu-mi trimitea nici o adiere. Auzeam, de părțișor, peste vii­­ un cuc. Cânta: "Cucu! Cucu!" Și după câteva clipe s-auz­ea, ca scăpat de sub surdină, cucul­­ în altă parte: "Cucu! Cucu!" Era același. Se apropia: "Cucu! Cucu!"­­ Da, era limpede, se apropia. Urmăream cu respirația tăiată cântecul înfricoșătoarei paseri, ce putea să-mi reteze creșterea în lungul drumului și să mă lase pitic în calea vieții. Din pom în pom, cucul venea adus de gândul rău. Acum îi deslușeam și zborul. Inima îmi tropotea pe drumul, fără apropieri și fără depărtări, al sângelui. Apoi, un trosnet de crengi uscate, chiar deasupra noastră. Și, dintr-o dată: "Cucu! Cucu!" Tocmai în pomul nostru. Cu un țipăt sălbatic de spaimă, mă aruncai peste Tata: "Dezmeticește-te, Tată, că mă scuipă cucu­!" Tata se trezi zguduit de strigătul și de cutremurul meu. "Ce-i cu tine?" mă întrebă, căutând să se descurce din mreaja somnului. Apoi, cuprinzând situația, izbucni în hohote de râs. "Bine, dragu' Tatii, tu crezu și toate poveștile ce ți le spus ei? Astea au fost pentru copiii proști din vale, nu pentru copiii deștepți din deal!" [...]’ Grigore Vient La zidirea soarelui se știe Cerul a muncit o veșnicie Noi muncind întocmai ne-am ales­ cu, Ne-am ales cu Domnul Eminescu, Dem­inul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea noastră, Eminescu, Eminescu. Sub un cer cu stele sudice, De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece, Eminescu, Eminescu... Acum, am și eu pe lume parte, Pot îmbrățișa măiastra-ți carte Știu că frate-mi ești și mi-ești părinte Acum nimeni nu mă poate minte. Bine-ai venit în casa noastră, Neamule, tu, floarea mea albastră, Ni-I furară Doamne adineauri Pe înaltul Domn cu tot cu lauri Mă uscam de dor în piept cu plânsul Nu știam ce dor­mi-era de dânsul Nu știam că doina de-o furară Cu străvechea și frumoasa țară, Eminescu, Eminescu. Suntem în cuvânt și-n toate Floare de latinitate Eminescu, Eminescu... Suntem în cuvânt’ și-n toate Floare de latinitate Sub un cer cu stele sudice, De avem sau nu dreptate, De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece, Eminescu, Eminescu...

Next