Almanahul Oștirii, 1987
Sașa Pană: ÎMI AMINTESCU în octombrie 1948 am fost rechemat în cadrele active ale armatei, cu gradul de colonel, adică acel al colegilor de promoție (dar care nu fuseseră îndepărtați în virtutea legilor discriminatorii antonesciene). Am îmbrăcat cu plăcere uniforma militară, pentru că era a armatei republicii, a armatei populare. Am părăsit redacția Flacărei, organ al USASZ (adică al Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști) — bunica României Literare de azi,dacă socotim Gazeta Literară fiica ei legitimă — și am trecut la conducerea revistei . Educația artistică. Această revistă ostășească, după o meteorică transformare în Lumina, a devenit Viața militară de azi. Educația artistică se subintitula organ al D.S.P.A., adică al Direcției Superioare Politice a Armatei (azi, Consiliul Politic Superior al Armatei). Cei aproape patru ani cît am conlucrat cu colectivul redacțional al Educației artistice, mi-au lăsat o neumbrită, frumoasă amintire. Revista, care apărea lunar (un timp bimestrial), în format de carte (100—200 pagini), publica material dedicat exclusiv echipelor artistice din unitățile militare (echipe a căror activitate o îndrumam și inspectam). Așadar conținutul revistei era: scurte piese de teatru (unu-două tablouri), poezii, monoloage (umoristice), cîntece. Toate strîns legate de evenimentele (comemorări istorice, momentul politic ș.a.) lunii pentru care apărea respectivul număr. Pentru ca echipele să aibă răgaz să le pregătească, să le transforme în spectacole, aceste materiale se tipăreau cu cel puțin o lună anticipat. Și niciodată această apariție la timp, nu a fost eludată, în ședințe stabileam, conform dorinței fiecăruia, forma în care să scrie (teatru, poezie etc) și fixam data cînd materialul trebuia adus spre lectură în plenul redacțional și, eventual, ajutat cu sugestii la îmbunătățirea lui. Cu plăcere îmi amintesc că întotdeauna acea dată a fost respectată de toți. Chiar și colaboratorii externi nu ne făceau greutăți (...) Echipele artistice din țară se prezentau, la sfîrșit de an... teatral, la un concurs. Nu-mi amintesc dacă se acordau și premii sau numai satisfacții morale! Educația artistică conținea ode, imnuri, poezii antologice, originale sau traduceri. (...) Poeziile erau precedate și de un sintetic medalion bio-bibliografic al respectivului poet. De altfel și colectivul redacțional avea poeții săi: N. Tăutu, S. Sigartău, N. Dumbravă și alții absenți la apelul memoriei. Umorul și satira (necesar adjuvant educativ) erau prezente prin penele ascuțite ale lui Fred Firea, George Mihalache și alții, îmi amintesc de acei care m-au ajutat să facem din această tipăritură o revistă cu un nivel artistic, estetic mereu mai ridicat, știut fiind că numai atare pagini pot convinge, deci să-și atingă scopul urmărit. Și în primul rînd voi aduce aici numele harnicului, plinului de entuziasm căpitan Constantin Ghiban, secretarul de redacție al revistei. A trecut prea curînd în lumea umbrelor delicatul, chiar timidul Ghiban, doborît de o boală necruțătoare. Numele lui îl asociez și momentului de reînviere a operetei cu „Cintecul munților" pentru al cărui libret, Viorel Doboș scrisese o muzică inspirată. Una din bucuriile scurtei vieți a lui Ghiban a fost să-și vadă apărută cartea la care robotise ani mai mulți (din extrema conștiinciozitate care îl caracteriza), o monografie a vieții și operei lui Ciprian Porumbescu, — amîndoi de fel de pe aceleași meleaguri. Prin acei ani, cînd făceam parte din colectivul de îndrumare a Teatrului Armatei, în fruntea lui era un destoinic maior (impunător și prin statură) pe nume Nicu Răducu. Cîte titluri valoroase au devenit spectacole — cu sălile neîncăpătoare — datorită, în bună parte, și perseverenței acestui neobosit animator: Vint de libertate, Tarsița și Roșiorul, Pericola... Cu melancolia inerentă cînd gîndul călătorește spre trecute și ireversibile vremi, mă revăd conducînd dezbaterile în care pregăteam fiecare viitor caiet al Educației artistice. Cei care citeau sau aduceau observații erau atunci mai tineri cu o pătrime de veac și stele- încă puține le străluceau pe umeri. Ei se numeau maiorul Laurențiu Fulga, căpitanul Nicolae Tăutu, soldatul în termen Ștefan Gheorghiu (care intra în colectivul redacției cu aureola de autor premiat al nuvelei „Rotița") și alții, în colectivul nostru erau și angajați civili, poeți ca Nicolae Dumbravă, prozatori și dramaturgi ca Mircea Radina (cu vocea-i șoptită, parcă de departe), Aurel Drăghicescu, Vlaiculescu (...) în 1950 am primit în colectiv un fruntaș în termen al cărui nume abia peste ani urma să devină notoriu. Se numea Alexandru Pașcanu. E actualul profesor la Conservatorul bucureștean„ autor, printre altele, al unei rapsodii pe care o ascult cu plăcere, din cînd în cînd la radio, în compunerile pentru revistă era și textier și componist. Unele s-au bucurat de un deosebit succes printre ostașii care le-au văzut interpretate, cum a fost sceneta „înainte, spre glumă, marș!". Intr-o zi din toamna anului 1950, cînd plata drepturilor cuvenite colaboratorilor întîrziase mult ușor și bugetele personale se anemiaseră, am găsit în cabinetul meu, pe birou, următorul catren cu explicitul motto: Colonelul Sașa Pană Mircea Radina, poet, prozator și dramaturg 162