Amvonul, 1893 (Anul 3, nr. 1-9)

1893-01-01 / nr. 1

A­M­V­O­N­U­L consilierul lor,­­ dar, purtă­torul de tronuri şi prinţul Ennugi. Apoi : «El arată voia mi­nistrului şeii, al oraşului Kis, ii declară aceea ce cu­geta şi asculta voinţa sa şi el îmi dise . Fiul lui Uba­­ratutu de Surippak, pără­seşte casa, la o corabie mare, umple-o..... Şi Dumnedeu dise lui Noe : sfirşitul a totul este înaintea mea, căci pământul e plin de violenţă în­­naintea feţei mele, şi iată că voi­ perde pământul. Fă o arcă de lemn de gopher..... (Va urma). _________________­________________________­__________________ . . ■ I­I ■ . . ....... ■|_■■■ ... QO DICŢIONAR ENCICLOPEDIC-RELIGIOS (Urmare) ANGLIA. Pr­­ivită acastă ţară după ideile de reformă ce au­ străbătut şi aci, se poate dice cu drept cuvent, că a fost ţara coronei, iar nu a­şa, căm­ religiunea se schimbă după bu­nul plac al ei. Erasmus şi apoi Thomas More şi Jean Colet, iată omenii ce vor prin diferite căi să alunge relele în care ajunsese Anglia. Şi Sarcasmul celui anten­­, ca şi zelul pentru literatura simţită a celeilale, au­ făcut bune începuturi. Dar până la Elisabetha literatura vegetală. In 1526 la Anvers apare prima verz r­siune a bibliei în englezeşte, datorită lui Tyu­­dal şi compusă la Heidelberg, dar şi acesta numai pe furiş poate străbate in Anglia. Ţara apoi era slăbită de luptele ce întreţinuse, iar regalitatea, representată acum prin casa Tudor, îşi întindea şi creştea puterea sa, aşa că sub al II-lea membru din acestă familie, sub Hen­ric VIII, poporul nu vedea în el decât un idol, de­şi e tipul celui mai absolut rege, catolic de religiune, şi care ridică la cele mai înalte trepte pe legatul popor Wolsey. Combătând eresia, silea pe toţi la abjura­ţiune şi scrise electorului de Palatinat ca să stârpescă pesta redutabilă, ba chiar el scrise contra lui Luther, pentru care papa îl numi «apărător al credinţei». In 1521 dădu poruncă ca să caute şi să pedepsască pe eretici. Un incident personal sfârşi pacea. Dorind ca după 18 ani de căsătorie cu Caterina de Aragon să se despartă de ea, ceru deslegarea papei pentru a putea lua pe Ana de Boleyn, o damă de onoare a Reginei. Caterina fusese văduva fratelui său și o luase cu consimțimentul papei Julius II, așa că se temea ca nu cum­va drep­turile fiicei sale Maria să fie contestate. Papa Clement VII cu toate stăruințele lui Wolsey nu dădu voe la desfacerea căsătoriei, de­şi promisese atunci când era înconjurat în cas­telul Sf. înger de Carol V. Doctorul din Cam­bridge, Kranmer, îi deschise drumul de a se consulta cu Universităţile, căci era o cestiune de drept canonic, şi a se supune votului ca­părere în privinţa cunoşterei lui Dumnezeu. Mis­ticismul său era mai practic ca al celor de mai sus. Numai prin contemplaţiune vedem pe Dumne­zeu, Zicea el, după cum şi putem pune în raport finitul cu infinitul. In dragoste omul pute­a se uni cu Dumnezeu prin supunere şi mortificare. Veritalele religiose le poate omul dobândi prin credinţă. Superior ce­lor 2 victorini, Bernard rămâne însemnat pe tere­nul Dogmaticei. Inteligent de la natură, eloquent, patrunfletor, iată cine era Bernard de Clairvaux. In urma celor de mai sus se reclama o apropiere intre cele 2 şcole, apropiere ce ar fi avut avan­­tagiul d­e uni pe acei ce se desbinaU In credinţele lor. D’aceea nu ne e mirare când vom observa că la neoplatonici s’a unit idealismul lui Plato cu dialectica la Aristot. Metodul unoeî direcţiuni era mai sever ca al celor-l’alte din causa punerei in practică a cate­­gorielor lui Aristot, doctrinelor religiose din biblie şi tradiţiune, a concepfiunilor puţin originale şi scrise într’un stil obscur, barbar şi puţin inteli-­­ gibil. Doctrina bisericei fu apărată cu armele dia-­­ lectice şi de cei mai însemnaţi scolastici. Dogmele m­oi, scoase din cercetările lor, erau­ adesea con­trare Evangeliei chiar, ceia­ ce aduse o mare de­­sordine. Neînţelegerea la care ajunseră fu mare în ceia­ ce priveşte cestiunile dogmatice despre sa­cramente, puterea bisericei de a erta păcatele, transubstanţiaţiă, indulgenţe, purgatoriu, etc. Franciscanul Alexandru de Hales (f 1240) domi­nicanul Albert cel Mare (f 1280) şi Thomas d’Aquin (f 1274) fură cei mai Însemnaţi bărbaţi ai timpu­lui acestuia. Prin ei filosofia lui Aristot găsi un teren mai sigur şi universitatea din Paris dădea tonul în a­­ceasta privință. Câte­ și trei au depus tot zelul lor pentru a uni filosofia cu religiunea, de­oare­ce amândouă au­ ca scop suprem cunoasterea adeve­­rului sau a lui Dumnezeu. Thomas d'Aquin găsi in ordinul său ajutorul de care avea nevoe pen­tru ca să se răspândeasci­ teoriele ce profesa. El fu canonisat in 4323 de papa Ioan XXII. Singurul bărbat cu o reputaţie mare in biserica latină, Tho­mas a fost şi este considerat ca şi Augustin, dân­­du-i-se şi supra­numele de doctor angelic, îngerul

Next