Amvonul, 1905-1906 (Anul 8, nr. 1-12)

1905-04-01 / nr. 1

AMVONUL 3 a zis David prin descoperire Dumnezeească, că el este cu puţin mai mic decât îngeri. Nu. Ar fi rămas la acelaşi proces pe care noi l-am văzut că-l urmează toate făpturile lui Dumnezeu în univers. Dar cu toate acestea, au fost timpi, au fost vremi, când omul nu cugeta altfel despre sine, de­cât după cum cugeta şi price­pea cele ce D-zeu i­ le pusese la dispoziţie. Adică, că şi el nu făcea nimic alt în univers, de­cât a urmări şi parcurge aceiaşi cale pe care o urmăreşte şi parcurge celelalte făpturi de pe pământ. Lucru la care de altmintrelea a răspuns anticitatea, dar chiar şi astăzi omul primitiv mai are semeni printre neamurile pămân­tului, şi anume printre cei cari văd în om materie şi iar materie. Dar cu toate acestea nu fac ale materii, nu se aseamănă ei, nu vegetează după cum vegetează iarba şi arboriii câmpii, întru­cât îi vedem că cugetă, scrie, îşi dau diferite păreri. Şi încă ce fel de păreri, straşnice, autoritare de vreme ce îndeamnă lumea ca să-i urmeze! Căci zic ei, noi suntem mai aproape de adevăr în părerile şi cugetările noastre, întru cât într’acestea, noi urmărim pas cu pas,­schimbările şi preschimbările naturei. Şi aşa dacă lumină, căldură şi umezeală trebuesc ierburilor pământului pen­tru ca să se desvolte, pentru ca să se metamorfozeze, pentru ca să ajungă la perfecţiune, apoi şi omului nu-i trebue de­cât mân­care şi îmbrăcăminte. Iar ce este mai mult de­cât acestea la ni­mic nu foloseşte. Şi aşa vedem pe ast­fel de oameni cari se cred a fi înţe­lepţi lumi aceştia, că ei tocmai nu se cunosc pe el însuşi, adică nu-şi dau seamă de ce fac, şi cum învaţă, întru­cât în astfel de cazuri ei fără să vrea se deosebesc de cele ale pământului şi de dobitoacele câmpului, ne­urmărindu-le întocmai, şi nemulţumin­­du-se numai cu hrana şi îmbrăcămintea. Ei fără să vrea se ri­dică mai presus de ele, de­oarece cugetă, simt, pricep voesc şi aşa apar ca învăţători, iar nu ca fiiinţe vegetative, urmărind procesul schimbării naturei. Deci în faţa acestei stări de lucruri, în faţa întunericului în care se găsea omul antic, ca şi cel modern, ca şi cel din vremu­rile noastre, care să sileşte a fi urmaşii omului antic în modul lui de viaţă şi de cugetare, vine mielul lui D-zeu, vine lumina lumini, vine adevărul învederat, vine soarele dreptăţii, vine Iisus Christos, şi zice: stai omule! şi nu cugeta aşa despre tine; căci tu eşti D-­ naturi! Tu stăpâneşti toate cele ce le vezi în univers! Tu te ridici mai presus de toate făpturile lui D-zeu ! pentru că nu­mai de tine a zis oare când Părintele ceresc, că ai primit suflarea D-zeească şi chip D-zeesc, şi aşa fiind priveşte nu la mine, ci vezi lucrurile pe cari eu le fac şi dacă nu voeşti să-mi crezi mie, crede lucrurile pe cari eu le fac şi îţi este des­tul. „Căci eu sunt învierea şi viaţa : cel ce crede în mine, de­şi va muri, viu va fi“ (Ioan cap. XI­­V, 25). Şi iarăşi: „fericiţi sunt ochi care văd cele ce vedeţi voi, căci

Next