Amvonul, 1911-1912 (Anul 14, nr. 1-12)

1912-01-01 / nr. 10

304 AMVONUL Dar să-i ascultăm vorbirea: „Noi ne vom despărţi, ne zice dânsul, noi cari eram o inimă şi un suflet. Nu fiţi trişti, e o despărţire numai de câtva timp. Spuneţi Înaltului nostru Chiriarh că mor copil supus bisericei. Spuneţi poporului parohiei mele, pe care neîntrerupt lam păstorit cu dragoste, cu blândeţe şi cu devotament aproape 45 de ani ca să aibă încredere în Providenţă. Spuneţi soţiei şi copiilor mei, cari sunt îndureraţi ca să nu plângă, ci să se mângâie, căci eu simt şi ştiu că sunt împreună cu Tatăl nostru cel din ceruri. Spuneţi de asemenea fiilor mei de spovedanie ca să se pocăiască şi tuturor celor ce vor veni ca să-mi onoreze plecarea mea din acestea trecătoare, că-i aştept şi că nimeni nu va lipsi de la această întâlnire“. Noi îl ascultăm îndureraţi, ne rugăm pentru el, suspinele isbucnesc din piepturile noastre, momentul despărţirei soseşte. Fiii săi trupeşti ca şi cei duhovniceşti nemângâiaţi, ar voi ca să îndepărteze moartea, sau cel puţin să o mai întârzieze în calea sa. El însă calm şi liniştit ca întotdeauna cere cel de pe urmă ajutor: împărtăşirea cu prea sfântul corp şi sânge al Mielului şi Păstorului, al căruia supus slujitor a fost şi simţindu-se slab, ne arată că trebue să plece. El îşi reculege încă odată forţele sale şi încet cu ochii cătând spre sfânta cruce, zice: „In mâna ta Doamne îmi dau duhul meu“. Şi se face tăcere. Noi eram în genunchi, cu capul în mâini, cufundaţi în gânduri adânci pe cari ni le da apropierea de veşnicie. Ne-am ridicat şi privind această fizionomie nemişcată, surâzătoare, nu putem a ne crede ochilor. E moartea, o moarte nu numai fără svârcoliri, dar liniştită, o moarte care este mai mult o victorie. Căci ce voia să-i răpească această moarte, nemiloasă? Bogăţiile sale? Dacă a avut ceva, apoi a fost înghiţit de multele nevoi ale numeroasei sale familii. Dar ce vrea să-i răpească? Bucuriile familiei şi ale copiilor săi? El renunţă la ele spre a se duce la Dumnezeu. Corpul său? El îl trată după învăţătura Sf. Ap. Pavel: „Şi-mi Muncesc trupul meu şi-l supui robiei ca nu cumva altora propovăduind însumi Să mă fac netrebnic“. Ea voia să-i răpească viaţa? Dar viaţa lui de mult timp nu-i mai aparţinea, el a împrăştiat-o până la ultima suflare pentru poporul încredinţat păstoriei sale. El zi şi noapte se gândea la el, luptă pentru el şi suferea împreună cu el. Izbindu-i deci moartea, ea îi răpeşte aceea ce el sacrificase de mult şi-i lasă aceea ce-i plăcea şi aceea ce el ţinea aşa de mult ca să păstreze, adică viaţa preoţească, curăţia lui de inimă, smerenia sa, dragostea sa pentru oile pășunei sale, unirea lui neîntreruptă cu Dumnezeu. 11. Corint. IX. 27.