Analele Universităţii din Timișoara - Ştiinţe Filologice, 1977 (Anul 15)
- 191 - (Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii române. Iași,Edit. Junimea, 1973, p. 35). Este clar că, pentru un străin obișnuit cu diacronia specifică literaturilor occidentale, e dificil de înțeles acest proces propriu de maturizare pe care l-a adoptat literatura română în virtutea factorilor istorici și etnico-spirituali. Astfel că, în raport cu dilemele exprimate de Hans Hinterhauser, ne-am aștepta, firește, ca partea din volum rezervată literaturii române să dea un răspuns științific și avizat acestor probleme. Capitolul referitor la literatura noastră ocupă însă, din păcate, în economia cărții, doar 13 pagini și nu este întotdeauna suficient de concludent, în pofida înclinației spre sistematizare și sinteză. Redactat de profesorul Paul Miron de la Universitatea din Freiburg (R.F.G. ) și intitulat Die rumänische Literatur 1880-1918, studiul este împărțit în cinci subcapitole: Drei Klassiker, Eminescu, Creangă, Caragiale, Die Epigonen (Der Sămănătorismus, Der Sozialismus, Der Poporanismus, Der Ästhetismus), Lyrik, Theater și Prosa. Nu poate fi tăgăduită valența informativă, cu caracter de inițiere, în privința cunoașterii unor aspecte ale literaturii române în perioada ei clasică, ceea ce —■ pentru un străin de condiție intelectuală medie poate fi util. Astfel, Paul Miron precizează cîteva elemente cu privire la locul ce-l ocupă cei "trei clasici" în literatura noastră. Eminescu "a fost un clasic în accepțiunea lui Eliot; creația sa s-a ivit într-o constelație deosebit de norocoasă a istoriei ca semn al maturității limbii literare românești" (p. 377), în timp ce Caragiale "continuă teatrul social și critic al lui Alecsandri, adîncește și totodată delimitează caracterele care, într-o epocă de ample mutații sociale, pot fi foarte ușor caricaturizate. Pe cît a fost Creangă de rural, pe atît s-a arătat Caragiale a fi un citadin ce biciuiește demagogia și corupția, vizînd nu anumite persoane, ci tipicul din individ" (p. 380). Asemenea afirmații însă aruncă o lumină cu totul unilaterală asupra esenței și complexității artistice a celor trei mari creatori. Este eludată, de pildă, structura romantică nativă a poeziei eminesciene, nu este menționat realismul popular al lui Creangă și nici clasicitatea creației lui Caragiale, atribute care, tocmesc ele, asigură celor trei valențele universalității. De asemenea, nu întotdeauna Paul Miron menționează creațiile cele mai reprezentative ale scriitorilor noștri, în cazul lui Eminescu, de exemplu, nu sînt amintite decît poezia Doina (titlu sub care se citează patru versuri din Revedere ! ) și nuvela Cezara, omițîndu-se creații ca Luceafărul, Scrisorile, Glossă,iar dintre proze puteau fi amintite măcar Geniu pustiu și Sărmanul Pionis. Iar lui Creangă, unul dintre marii umoriști ai lumii (cum îl consideră și exegeții străini, nu numai cei români ), i se rezervă doar un paragraf de 15 rînduri ■( 1 ) j fără a se menționa nici un titlu de operă, deși se afirmă că "poate rezida cu mîndrie între Boccaccio și Rabelais" (p. 380). Paul Miron apelază la criteriul "vîrfurilor" unei literaturi naționale, observațiile cu privire la orientarea ideologică și literară căreia aceste "vîrfuri" îi aparțin, ca și cu privire la relațiile cu literaturile europene în genere, fiind cu totul sporadice. Literatura română nu e analizată ca un fenomen în continuă DEVEN [UNK]E, ci că o juxtapunere de personalități și creații. Aceeași viziune statică se remarcă și în celelalte subcapitole unde, de asemenea, se întîlnesc cîteva constatări judicioase, lipsite însă de argumentul suprem pe care îl acordă dimensiunea istorică dublată de dimensiunea estetică. Există, dealtfel, și cîteva omisiuni care trunchiază imaginea asupra literaturii române , nu este menționat Macedonski ca precursor al simbolismului românesc, din subcapitolul Lyrik este omis.D. Anghel, iar în cel referitor la proză nu sînt menționați Slavici și Caragiale. Asemenea scăpări nu impietează însă cu nimic asupra strădaniei lui Hans Hinterhäuser de a asigura literaturii române un capitol autonom în ampla sa panoia-