Apărarea Națională, 1936 (Anul 16, nr. 10-41)
1936-04-21 / nr. 5
Rim! XI 1Í, Numărul I REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, Str. Câmpineanu No. APARE SAPTAMANAL — 2 LEI EXEMPLARUL Telefon: 4-19-33 Organ de propagandă națională crești BHiîîfi Sfiuiî f fii fi Wilî SfiW Hîîfiî fii fii fiî fî HîUîli fi Hîîfi Slîniî WifiîJi Ui Hîîfii fi Sfiâ Fî Biîfi Uî S Rîi fii fiifiî fiW S filfiliîfiîfiUîîfiî RifiiJî SRI Rifiyî Director politic: GH. A. CUZA Fondator: A. C. CUZA [u < 5s'1 Mărfi zi. Aprine ABONAMENTE Un an 200 lei: Membri L.A.N.C. 140 lei anual Sprijinitori 500 lei și Instituții 1000 lei anual Direct ®:? . A. C. CUSIN Noi și „Curierul israelit“ Ziarul „Curierul israelit" s’a sesizat de un articol din numărul trecut al foii noastre, prin care denunțam obrăzniciile anumitor jidani de la noi cari voiesc să arăte că ei sânt cel puțin tot atâți de vechi pe aceste meleaguri ca și românii și că, deci, in virtutea acestui statut personal, ei ar avea asupra bogățiilor României absolut aceleași drepturi ca și populația majoritară. Și adaugă „Curierul israelit“ că oricât „Apărarea Națională“ le-ar contesta jidanilor calitatea lor de „buni români”, aceștia vor continua, în ciuda noastră, să se numere ca atare și să lucreze ca atare. Regretăm că nu am fost înțeleși. Noi nu am spus jidanilor că le interzicem să fie „buni români“, ci că ei, chiar dacă ar vrea să fie astfel, nu pot reuși, pentru că îi oprește toată istoria lor de 2000 de ani de când luptă contra creștinilor. Dar noi atrăgeam atenția guvernului asupra activității, în țara noastră, a lojei jidovești B’nai Brith, pe care o conduce „Uniunea evreilor români“ și care CU BANI STRĂINI duce la noi lupta „contra antisemitismului“, adecă, contra românilor, ceea ce găsim intolerabil. Asupra acestui lucru „Curierul israelit” nu suflă nici un cuvânt, fiindu-i, probabil, frică de o polemică, deși sântem aici pentru a discuta și a ne lămuri Jidanii vor totuși să fie „buni, români“ ? Cu ce scop ? Cu acela, desigur, de a adormi atenția poporului nostru și a-i acapara mai ușor pământul și bogățiile. Căci cu acest patriotism al lor pentru România, pe care jidanii "au azi nerușinarea să-l mosoare cu patriotismul nostru, ei au reușit să ne înnăbușe ca număr și să deție, dând de-o parte pe români, industria, meseriile și comerțul țării, amenințându-ne cu desființarea, România are azi mai mulți jidani decât oricare altă țară din lume. In Suedia există un jidan la S300 locuitori în Norvegia la 8610 locuitori, în Spania la 58.000 de locuitori, în Anglia la 2900 locuitori, în Franța la 830, în Belgia la 630, în Iugoslavia la 140, în Italia la 140, în Bulgaria la 120, în Rusia la 65 în Germania la 85, în Austria la 43, în Turcia la 40, în Ungaria la 35 de locuitori, în Polonia există 1 jidan la 10 locuitori IAR IN ROIMANIA 1 JIDAN LA 9 LOCUITORI , când acum 100 de ani nu erau pe aceste locuri decât abia 25.000 de suflete jidovești. Catastrofal, nu-i așa? Lucrările apar însă și mai grave dacă aplicăm acest raport, la cifra reală a Românilor de sânge, cari din populația totală a țării de ÎS milioane și ceva, sânt în număr numai de 14 milioane și ceva, față de 2 milioane de jidani. Ceea ce ne dă 1 JIDAN LA 7 ROMANI. Iar pentru că în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și centrul Ardealului, jidanii sânt mai rari, ei ajung ca în Moldova, Bucovina și Basarabia să fie 1 jidan la 1 român. Ba în multe părți ale țării, mai ales în unele orașe, jidanii sânt mai mulți decât românii. Și să nu crează nimeni că invazia lor a încetat. Ei vin mereu... Ce are de zis despre acest lucru „Curierul israelit” ? Și mai poate conta baterea cu pucemnul în piept a d-rului Fildermann că jidanii sânt „onii români”, față de această năvălire în massă pe teritoriul nostru a coreligionarilor lui, veniți mai rău ca pe vremea barbarilor, să asasineze un neam de oameni pașnici și muncitori cum e acest neam românesc ? Azi jidanii dețin în România peste 70% din industria țării, peste 70% din comerțul ei și majoritatea meseriilor. Ba dau asaltul și au reușit să deție majoritatea editurii românești, adecă a mijloacelor de răspândire a culturii naționale, asfixiindu-ne nu numai materialicește, dar și spiritual. In industrie și comerț, jidanii încasează azi, de pe spinarea poporului român, zeci de miliarde de lei, aducând pe țăranul nostru la sapă de lemnn și lăsându-l muritor de foame. Din 1624 negustori de cereale și produse țărănești, de pe întreg cuprinsul țării, 975, adecă 61% sânt jidani, 230 adecă 14% sânt străini și 419, adecă numai 25%, sânt români. Dintr-un total de 715.000 comercianți cari trăesc pe pământul acestei țări, sunt numai 106.514 români, adecă numai 15%, față de 79.255 minoritari și 530.131 jidani, sau 74%. Cum cred oare jidanii că această situație poate dăinui ? Cum crede „Uniunea evreilor români” că numai prin simpla afirmare a președintelui ei, d-l Fildermann, că 200-300 de jidani din cei 2 milioane cari ne zugrumă, sânt „buni români” și ne ajută în opera noastră de reconstrucție a acestei țări, poporul român va permite să fie ucis mișelește în propria lui casă și să ajungă not la jidani mai râu decât era pe vremea turcilor și grecilor ? Cum cred oare jidanii, în general, cari sânt un popor inteligent, că România a jertfit sângele a 800.000 de ostași dintre cei mai buni pe cari i-a avut și că a ajuns să se vadă mare și cu toți fiii ei liberi și grămadă la un loc, numai pentru a se lăsa azi exploatată de națiuni străine sufletului ei național și misiunea sale istorice pe pământul acesta ? Să fim serioși ! Iar „Uniunea evreilor români”, dacă are într’adevăr conducători clar-văzători și energici, să se ocupe mai bine, cât mai e timp, cu găsirea pentru jidanii din România unui teritoriu național, aiurea de atât la noi, aranjând o emigrare sistematică a lor pe acel teritoriu și să nu ne dea nouă lecții de politică internă românească, pe care s’a dovedit că n’o pricepe, când procedează așa cum procedează cu campaniile ei contra noastră. Adevărul e acesta: azi nu există român care să nu fie antisemit ! Iar acela dintre români care îi spune vre-unui jidan altfel, o face numai din oportunism politic. Pentru eliberarea sa de sub jugul dominației jidovești, poporul român nu așteapta decât o guvernare naționalistă cuzistă. Și el o va avea contra votații jidanilor ! Ca să se știe ! APARAREA NAȚIONALA (MHrffl ----------------- D. I. Mihalache se agită... D. Ion Mihalache șeful partidului național-țărănesc, i-a mai trântit un discurs la Câmpu- Lung. D-sa nu se ’mpacă la ideia că d. Octavian Goga nu-i dă sprijin ca să răstoarne guvernul liberal. D. Ion Mihalache e șmecher! Ar vrea, adecă, să scoată castanele din foc cu mâna altuia ! D-sa să fie sigur că ce face ”. Octavian Goga e foarte bine. El are singura țintă românească pe care orice om politic român ar trebui să și-o însușească: acela de a lupta pentru România nouă naționalistă și creștină. Și ocupat cu organizarea forțelor românești, pentru această izbândă, îi este deocamdată indiferent cine stă la guvern. In acest scop, la un lucru ne opunem: venirea d-lui Ion Mihalache la guvern care reprezintă actualmente, in România, regimul lui Kerensky din Rusia și după care e sigur, țara aceasta ar fi în pericol de-a cădea complect în brațele comunismului jidovesc. Un boer moldovan Mă întorc de la Părjota, din nordul Basarabiei, unde am petrecut Sf. Paști, alături de d. George A. Cuza și alți prieteni la moșia d-nei și d-lui deputat Gh. Ciolac, amicii noștri. Mărturisesc că sunt încântat de-a fi putut cunoaște familia Ciolăceștilor, căci am găsit acolo încă un frate al lui Iura, pe Serghie și pe tatăl lor, bătrânul Dimitrie Ciolac, — iar aceasta, pentru că în afară de calitățile lor ospitaliere neîntrecute, am putut cunoaște una din familiile de boieri vechi moldoveni dintre cele mai interesante. Mie îmi va ierta și Iura și bătrânul Ciolac că sunt limbut și vreau să dau puțin în vileag ceea ce am văzut și auzit, dar sunt lucruri cari nu pot fi tăcute, ci merită să fie create pe țară, ca exemplu, de patriotism românesc și de prestanță aristocratică moldovenească. Inchipuiți-vă că nu mai departe decât acum 50-60 de ani, această familie stăpănia o sumă de moșii în acest nord simpatic basarabean : Părjota, Bahmut, Ciolăceuca, Hibiți, Cucueți, Chiroșca, Țigara, Ișcălău, cari conduse toate de bunicul lui Iura, Dim. Anastasie Ciolac, mort la 1874, aveau împreună o întindere de peste 9000 de hectare. A venit fiul acestuia, tatăl lui Iura de azi și împărțind averea rămasă cu alți 17 frați și surori, i-a revenit numai cu Pârjota, dar a adăugat la ea moșii noui cumpărate de el: Damașcani în Bălți și Grimești în Hotin, cari toate 3 îi dădeau o întindere de circa 2500 hectare, din cari 1500 hectare pădure. Ce s’a întâmplat ? Cu proclamarea României Mari — și aici e tragedia — toată această avere a dispărut prin expropriere, pământul arabil fiind dat la săteni, iar pădurea luată de Stat. Bătrânul Ciolac a dat cu dragoste pământul la săteni, — el și tatăl său ctitori de biserici și de alte opere pentru obște, — dar pentru pădure compusă din 1500 hectare și sechestrată de Stat dânsul nici până azi nu a primit nicio despăgubire. L-am văzut, acum, aproape sărac și resemnat, enumerându-mi ocupațiile lui prezente : membru în consiliul Băncii Naționale din Bălți, membru in consiliul Băncii de împrumut pe gaj, membru la Casa de Credit a Agricultorilor, dar de la cari nu-i revine, în total, nici 2000 de lei pe lună. SI ACEST BOER ESTE ACELA CARE A PROCLAMAT CEL DINTÂI UNIREA BASARABIEI CU ROMANIA, CA PREȘEDINTE AL PROPRIETARILOR DIN BĂLȚI și care a primit cu brațele deschise acolo armata română, dând, cu prilejul intrării ei în oraș, banchet de 100 tacâmuri în onoarea ofițerilor noștri. Omului căruia i s-a luat tot, lăsându-i-se doar 100 de hectare, pe care le stăpânesc de astă dată copiii lui, nu i s-a pus la inimă acest gest necruțător al Statului român. El a impus băiatului său lura să se înscrie în partidul naționalist cel mai intransigent, al lui A. C. Duca, ca urmașii lui să lupte mai departe, cu dârzenie, pentru desrobirea românească. Să dea Dumnezeu ca zilele bătrânului boer Dim. Ciolac să nu se curme înainte de a vedea repuse în drepturile lor valorile morale cele adevărate ale neamului românesc. a r riciM Să renunțe preoții la drepturile politice ? Cine, în luptă fiind, își asvârle arma, ca să lupte mai cu spor, nu poate fi în firea lui. Exemplu nu e închipuit. Asistăm la curiosul spectacol oferit de un corp întreg de luptători, care se autoamețește pe sine cerând ca membrii lui să renunțe la drepturile politice pentru o mai bună reușită a luptei (a misiunii) lui. E vorba de preoțime. Un corp select. Cu scop înalt. Cu luptă aprigă. Acest nou duh de prostire dă de gândit. Căci și visul și grupurile se sbat pentru câștigarea de drepturi. Nicidecum pentru lepădarea lor. Iar exercițiul drepturilor politice pentru orice om este adevăr intrat de mult în patrimoniul țărilor civilizate. (După câte lupte și după câte mii de ani). Am înțelege să îndemni la această renunțare mirenii. Precum și fac marii și micii farisei, cărora li se pun în calea materială câte un preot vrednic, iar nu grija de sfânta misiune a preotului. Dar ca să se certe a se vrea de întregul corp preoțesc renunțarea la exercițiul drepturilor politice, pentru noi, e semn de boală nu de sănătate. Mai târziu vom arăta noi izvorul și motivele acestui fariseism. Acum ni se impune să dovedim, că această anormalitate e... anormalitate. Ce se invoacă ? 1. Că politica înrăiește pe oameni Că deci preoții, care au datoria să lupte contra răului, sunt obligați să se ferească de politică. 2. Că politica dezbină. Că prin urmare preotul, care trebue să fie al tuturora, dacă face politică, se închiriază unui singur grup și deci e contra misiunii lui. Așa dară, să nu facă politică. 3. Argumentul sacerdotal: Că împărăția lui Hristos nefiind din lumea aceasta, preotul să lupte numai pentru Ea. Pentru cele sufletești nu pentru cele pământești. Mai sunt și alte motive mai mici. Toate însă se categorisesc într’una din cele trei. Să le analizăm : 1. întăiește politica oamenii ? Dar ce alceva e politica decât lupta vieții, lupta pentru trai, lupta pentru pâinea cea de toate zilele? Civilizația numai a ierarhizat-o. A rânduit-o. Dar politica se face și în cel mai mic trib sălbatic. Lupta de întrecere între oameni va fi, cât vor fi oameni pe pământ. E rea, e tristă această luptă ? Cui nu-i place, facă-se D-zeu, să toarne la tip"«* altfel de oamenii A pretinde oamenilor, — care sunt așa cum sunt — să nu se lupte între ei ( să nu facă politică) e absurditate. Trebue întâi să-i faci păpuși de vitrină. Face răi pe oameni politica ? Oare înainte, când țărănimea nu avea drept de vot (nu făcea politică) era mai bună ? Nu erau atunci țărani la pușcărie, în ocne, cu procese ? Mergeau toți țăranii la rai ? Iar preoții de pe vremea aceia erau sfinți ? Mitropoliile nu aveau conzistorii, scaune de judecată ? Cum dară s’au născut atunci miile de anecdote cu preoții de batjocură, dacă nu vor fi fost autenticități ? Nu se poate îngădui nici chiar încercarea de a se lua cuiva din drepturi fără motive reale. Noi ne-am documentat ,și cu statistici nemulțumindu-ne cu realitățile cunoscute personal de noi. Și ni s’a dovedit absurditatea părerii, că preoțimea să stea pasivă în politică Când s’ar dovedi, negru pe alb, că preoții, care fac politică sunt în judecăți mai mulți ca ceilalți, că în parohiile lor numai foesc sectele, că duc viață imorală, etc., s’ar mai putea sta de vorbă. Dar statisticile dovedesc contrariu , că tocmai preoții, care fac politică, au excelat în: predicare, culturalizare, cooperație, etc. — domenii de lucru, care li s’a cerut și li se cere. Și e normal să fie așa pentru cei care stau și vor să înțeleagă. Exemplarele care fac politică sunt cei cu prisos de energie, silindu-i să se cuibărească în căminul lui. Să se certe cu vecinii pentru vre’un păcătos de pui de găină ! Pretenția că preoții să nu facă politică s’ar asemăna cu cea care ar cere militarilor sau funcționarilor să nu mai facă (cine poate și vrea) literatură, pictură, muzică, etc.2. Politica dezbină. Noi zicem , nu dezbină, ci pune la întrecere. Fie însă și așa. Am ruga însă frumos, ca să ni se răspundă. Ce trebue să facă, de pildă, un preot, când s’ar face alegere de primar în sat și lupta s’ar da între un ticălos și un om cumsecade? Să fugă din sat ? Să facă pe mutul, când l-ar consulta poporul ? Iar dacă urmează să se pronunțe și chiar să ajute la alegerea celui cinstit, cum i se poate pretinde mărginirea la atât fără a-și întinde aprecierea și lupta mai sus , la Județ și Parlament — dacă e în stare ? Preotul, care face politică, nu gonește din biserică pe cei de altă culoare, nici nu le refuză serviciile. Sunt mai înțelegători țăranii (vrem să spunem sinceri) decât fariseiașii și fariseii cărora le curg lacrimile din pricina degradării preoților, care fac politică. Noi cunoaștem sate, care poruncesc preoților să facă politică. Sunt bucuroși că preotul lor poate fi stavilă samavolniciilor de altă dată. Și cunoaștem și sate, care ar da slavă lui D-zeu, dacă le-ar lua pe popa al lor, deși nu face politică. Căci acest chip de popă nu ridică mortul fără găină. Dracu l-ar asculta pe acest popă, dacă ar vrea să facă politică ! Jos cu fățărnicia, domnilor ! Vă dă de rușine ! 3. Argumentul sacerdotal: preoții să lupte pentru suflet, nu că pentru cele pământești e și mai șubred. Cine poate fixa hotarul între cele 2 lupte: cea sufletească și cea trupească? Și mai zicem: Ușor se închid ochii asupra realităților în Țara Românească! Cum să nu se intereseze preotul și de cele pământești, când are: nevastă, copiii, avere, rude, etc. ? Preotul ortodox nu e stingher pe lume ca cel catolic. Nici străin de Neam ca acela. Să-l ia Papa de la Roma de ici și să-l trimită în cealaltă lăture lumii. El e de aici și aici. Getbegeta Neamurile lui sunt lut în pământul țării. Oasele strămoșilor au mucezii și s’au ciupercit aici. Preotul ortodox nu e eunuc. Faceți-1 întâi clapon, ca să aibă putință să se stingească în cameră, să se tâmpească cu țuică, înainte ca să reușească a nu mai fi atras spre sbuciumurile vieții enoriașilor lui. Se vrea asemenea preot-momâie? Pr. F. Dr. r PLUGARII La voi aleargă totdeauna Traditu-mi suflet să se ’nchine, Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul stranei mele, Creștini ce n’aveți sărbătoare, Voi cei mai buni copii ai firii, Urziți de lacrimi și sudoare. Cu mila-i nesfârșită, cerul Clipirii voastre ’nduioșate I-a dat cea mai curată rază Din sfânta lui seninătate. El v’a dat suflet să tresară Și inimă să se ’nfioare De glasul frunzelor din codru, De șopot tainic de izvoare. In coapsa grăitoarei miriști, De vreme plugul vostru ară, E primăvară pe câmpie Și’n ochiul vostru-i primăvară. Blând tainele vi se desface Din sânu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaște Și toată frunza ei vă știe. Purtați cu brațele amândouă A muncii rodnică povară, Supt strălucirea ’nlăcrimată A dimineților de vară. Și nimeni truda nu v’alină, Doari bunul cerului părinte, De sus, pe frunte vă așează Cununa razelor lui sfinte. A voastră-i jalea cea mai mare, A voastră-i truda cea mai sfântă. Stăpânul vitreg vă lovește, Când ceru bine vă cuvântă. Dar dacă ’n schimbul pâinii voastre, Piticul vă plătește fiere, îndurător v’ascultă Domnul Și vă trimite mângâiere. Când doarme plugul pe rotile In pacea serilor de toamnă. La voi coboară Cosânzeana A visurilor noastre Doamnă. Vin crai cu argintate coifuri Și ’n aur zânele bătaie. Atâta strălucire ’ncape In bietul bordeiaș de paie. Frați buni ai frunzelor din codru, Copii ai mândrei bolți albastre, Sfințiți cu vouă suferinței Țărâna plaiurilor noastre! Din casa voastră, unde ’n umbră Plâng doinele și râde hora, Va străluci odată vremii Norocul nostru al tuturora. A mea e lacrima ce ’n tremur Prin sita genelor se frânge, Al meu e cântul ce’n pustie Neputincioasa jale și plânge. Di’n pacea obidirii voastre, Ca ’ntr’un întins adânc de mare, Trăiește înfricoșatul vifor al vremilor răzbunătoare. OCTAVIAN GOGA Tactica naționalismului de Liviu Popa In vremurile anormale în cari suntem nevoiți să trăim, săraci, necăjiți și asupriți, fără libertatea cuvântului și a scrisului, e greu să poți spune tot ceea ce crezi și gândești despre tactica necesară naționalismului. Democrația disperată și în agonie din toată Europa, a intrat în faza violenței pe două fronturi susținute de finanța internațională, francmasonică. Unul este frontul democratic cu tendințe viclene, mai pașnice și capitaliste, spoliatoare, iar altul este frontul popular cu tendințe revoluționare de stânga, deci comuniști deghizați. Aceeași situație o avem și în România. Astăzi avem nu mai puțin decât 17 partide politice, cari după felul lor de organizare și după programul lor politic se impart în partide democratice, socialisto-comuniste și naționaliste-creștine. Partidele democratice, toate sunt deja în agonie,ne maiavând cu ce să-i ademenească pe bieții cetățeni mereu înșelați și suprasaturați de binefacerile lor. Partidele așa zise socialiste ascunse, caută mereu să tulbure liniștea între muncitori și în general în țară. Și cu atât mai periculoasă devine situația, cu cât în ultimul timp aceste partide simt sprijinite in acțiunea lor subversivă de către partidul național-țărănist, care se afișează cu doctrina țărănismului sub o formă curat de stânga, fără să le fie rușine multor conducători, chiar foști miniștri, să se asocieze chiar pe față cu aceste partide ce se numesc frontul popular antifascist, deci comunist. Iată deci că și la noi democrația este împărțită azi în două fronturi, unul democratic susținut cu bani jidovești, mai ales din Franța, iar altul comunist deghizat, susținut cu idei de revendicări proletare comuniste, chiar de către fostul partid de guvernământ național-țărănist. Un al treilea front tot atât de periculos țârii, existent însă numai la noi, este frontul comun creiat de unitatea de vederi și de luptă a tuturor partidelor minoritare, cu revendicări șoviniste. Tote aceste trei fronturi luptă neîncetat împotriva intereselor superioare ale neamului, țârii și în mod indirect și ascuns, chiar și împotriva Regelui. Până în anul acesta, aveam trei grupări politice naționaliste între cari Liga Apărării Naționale Creștine în frunte cu părintele și doctrinarul naționalismului creștin, d. A. C. Cuza. Deci cei cari luptau pentru salvarea țării din ghiarele democraților, comuniștilor și străinilor,, erau împărțiți chiar dela început in trei fronturi. Și aceasta numai din diferite calcule și neînțelegeri personale. Natural că față de lipsa de unitate dintre aceste organizații, frontul naționalismului de salvare a Patriei era slab și nu putea răzbi în alegeri decât în prea mică măsură. Deodată însă cu apariția simptomelor de sărăcie generală și de ruinare a țării, înăsprindu-se teroarea democrației împotriva naționalismului creștin, frontul naționalismului se mărește. Și anume : Fostul prim-ministru în mai multe rânduri d. Al. Vaida- Voevod se rupe definitiv de partidul național țărănesc care merge spre stânga și creiază astfel Frontul Românesc, cu atâtea ecouri în țară. Iar Liga Apărării Naționale Creștine a d-lui A. C. Cuza se unește cu Partidul Na- Plugarii, producția agricolă și Groszerlandul românesc Optzeci și cinci la sută din populația țării, se îndeletnicește cu agricultura, înțelgând și ramurile ei: pomicultura, viticultura, legumicultura, etc. Dacă, producția agricolă merge bine, atunci prosperează și industria și comerțul, precum și profesiunile libere, cari reprezintă restul de 15 la sută, din populațiunea țării. Acest adevăr, economic-financiar este admirabil rezumat, prin zicătoarea populară: „merge bine băniciorul, toate merg bine“. In timpul din urmă, de la 1933, până astăzi, greutăți din ce în ce mai mari, se așează în calea producțiunei agricole. Deoparte costul ridicat al materialelor și tuturor articolelor industriale, iar pe de altă parte, impozitele și taxele directe, și indirecte mari, reducând pe plugari la o situație din ce în ce mai disperată, la o viață lipsită de strictul necesar. E o situație mai rea decât a târsaimei din înainte de anul 1907. Sărăcirea țărănimei de atunci, de către marea proprietate, prin aplicarea rusferturilor, firtelor și tuturor angajatelor spoliatoare, sub denumirea de „învieli agricole“, obliga pe țăran să muncească, de cu primăvară timpuriu, toată vara, până toamna târziu, el (țăranul) hrănindu-se cu mămăligă, urzici, susai, știr, lobodă și alte burueni, iar toamna la socoteală tot el rămânea dator. Atunci, măcar, producția agricolă, la marea proprietate, era prosperă, avea căutare peste hotare, bucurându-se de o strălucită reputație mondială. Cea ce bogăția națională, pierdea producția micei proprietăți, câșla tga la acea a marii proprietăți, bineînțeles cu sacrificarea totală materială și morală a țărănimei. Și ce a urmat se știe: revoluția de la 1907 și apoi reforma agrară.Acum, agricultura totală, merge spre ruină, și întreaga plugărime, spre un pauperizm fără mântuire. Una, din cauzele principale este scumpetea, afară din cale, a materialului și a tuturor articolelor, de care agricultura are nevoe. La proprietatea mijlocie și marș, muncile se fac în bani! Costul, mașinilor, uneltelor, materialelor precum: uleiu, benzină, sfoară de manilă, piatră vânătă, rafie, etc., s’a scumpit enorm de la 35—100 la sută. La mica proprietate, unde muncile se fac cu brațele proprii ale țăranului și ale membrilor familiei lui, costul de producție se confundă, cu însuși cheltuelile de întreținere - standardul vieței. Costul tuturor articolelor, de cari , el are nevoe, pentru întreținerea vieței lui și pentru producție, de asemenea s’a scumpit foarte mult. Bunăoară bumbacul, care era acum doi ani, 340 de lei pachetul, se vinde astăzi, cu 840—900 lei, adică aproape cu 200 la sută mai mult, încălțămintea, dâmia, căciiula, pălăria, stamburile, fierăria, tuderia, apoi zahărul, uleiu, orezul, sideaua, peștele sărat, gazul, tămâia, tutunul, etc., s’au scumpit cu 35—50 la sută și mai mult. Produsele agricultorului ca: cereale, inul, țuica, produsele animale, se vând cu acelaș preț, și cu mult, sub prețul de acum doi ani. Un exemplu ni-l dă, tragedia jalnică a prunelor și podgorenilor, din întreaga țară, care se sbat de moarte, în ghiarele mizeriei, sub povara producțiunilor; „doi lei burta, patru lei ziua" de băut vin la Odobești, pe care nu o pot vinde, cu preț, ca să acopere taxele la stat, cheltuelile de producțiune și să mai rămână și un mic câștig, pentru îndemn la muncă, mai departe. Exportul produselor lor, a fost cu desăvârșire nesocotit. Ei privesc, cu ochii holbați, cum marele patentat al Importului și Exportului țării noastre — deținătorul a 3 miliarde permise — Eugen Eremia Grosz — protejatul puternicilor zilei — și cu agenții lui, au speculat la Bursa neagră permisele de import, iar angrosiștii de bumbac, fierărie și alte produse industriale, de mare consum plugăresc, au cumpărat aceste permise plătind, și cota de câștiguri ilegale, care s-au adăugat la prețurile de vânzare, pentru a ajunge la prețurile imposibile de astăzi. Producătorii de tot felul, au privit uluiți, cum Nacht, Vasilescu, et Companie, mari demnitari ai Institutului Național de emisiune, au păgubit însăși Banca Națională și țara ,pentru ca, apoi, să se urce dările directe și indirecte, spre a îndeplini golurile lăsate de ei. Agricultorii de toate categoriile, răsbesc cu sobrietatea și răbdarea lor; ei se hrănesc prost, umblă drănțuroși și desculți. Ziarul „Presa“ din Craiova, ne adduce știrea tristă că în județul Continuare în pag. III Dolj, grânarul Olteniei, podoaba producțiunei agricole a țării, unde o suprafață imensă de pământ a intrat în mâna țărănimei, prin împroprietărire, după cum constată d. dr. Mihail, medicul primar al județului Dolj, pelagra a luat proporții înspăimântătoare. Ziarele anunță, că spitalele existente de pelagrozerie, au devenit neîncăpătoare, pentru marele număr de nenorociți pacienți, ce bat la porțile lor, în timpul acesta, întinderea boalei este urmarea unei hrane insuficiente și cu porumb stricat. Rolul jucat, altădată de Fischer, Costiner, șefii trusturilor arendășești, în Fischerland-ul din nordul Moldovei, îl joacă astăzi în plin, Grosz și Naht, Niederhofer, Samueli, etc., în Groszerlandul lor România Mare. E cazul, să repetăm cuvintele răposatului Haret: „și pietrele din căldărariu se revoltă“ la auzul grozăviilor, ce se petrec astăzi în România Mare. Otă acest măsură de îndreptare, merspopor, de plugari sărăciți. Așa, nu mai merge, nici în Groszerlandul Românesc.