Apărarea Națională, 1936 (Anul 16, nr. 10-41)

1936-04-21 / nr. 5

Rim! XI 1Í, Numărul I REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, Str. Câmpineanu No. APARE SAPTAMANAL — 2 LEI EXEMPLARUL Telefon: 4-19-33 Organ de propagandă națională crești BHiîîfi Sfiuiî f fii fi Wilî SfiW Hîîfiî fii fii fiî fî HîUîli fi Hîîfi Slîniî WifiîJi Ui Hîîfii fi Sfiâ Fî Biîfi Uî S Rîi fii fiifiî fiW S filfiliîfiîfiUîîfiî RifiiJî SRI Rifiyî Director politic: GH. A. CUZA Fondator: A. C. CUZA [u < 5s'­­1 Mărfi zi. Aprine ABONAMENTE Un an 200 lei: Membri L.A.N.C. 140 lei anual Sprijinitori 500 lei și Instituții 1000 lei anual Direct ®:? . A. C. CUSIN Noi și „Curierul israelit“ Ziarul „Curierul israelit" s’a sesizat de un articol din numă­rul trecut al foii noastre, prin care denunțam obrăzniciile anu­mitor jidani de la noi cari vo­­iesc să arăte că ei sânt cel pu­țin tot atâți de vechi pe aceste meleaguri ca și românii și că, deci, in virtutea acestui statut personal, ei ar avea asupra bo­gățiilor României absolut ace­leași drepturi ca și populația majoritară. Și adaugă „Curierul israelit“ că oricât „Apărarea Na­țională“ le-ar contesta jidanilor calitatea lor de „buni români”, aceștia vor continua, în ciuda noastră, să se numere ca atare și să lucreze ca atare. Regretăm că nu am fost în­țeleși. Noi nu am spus jidanilor­­ că le interzicem să fie „buni ro­mâni“, ci că ei, chiar dacă ar vrea să fie astfel, nu pot reuși, pentru că îi oprește toată istoria lor de 2000 de ani de când luptă contra creștinilor. Dar noi atră­geam atenția guvernului asupra activității, în țara noastră, a lojei jidovești B’nai Brith, pe care o conduce „Uniunea evrei­lor români“ și care CU BANI STRĂINI duce la noi lupta „con­tra antisemitismului“, adecă, contra românilor, ceea­ ce găsim intolerabil. Asupra acestui lucru „Curierul israelit” nu suflă nici un cuvânt, fiindu-i, probabil, frică de o polemică, de­și sântem aici pentru a discuta și a ne lămuri Jidanii vor totuși să fie „buni, români“ ? Cu ce scop ? Cu ace­la, de­sigur, de a adormi aten­ția poporului nostru și a-i aca­para mai ușor pământul și bo­gățiile. Căci cu acest patriotism al lor pentru România, pe care jidanii "au azi nerușinarea să-l­­ mosoare cu patriotismul nos­tru, ei au reușit să ne înnăbușe ca număr și să deție, dând de-o parte pe români, industria, mese­riile și comerțul țării, amenin­­țându-ne cu desființarea, România are azi mai mulți ji­dani de­câ­t ori­care altă țară din lume. In Suedia există un jidan la S300 locuitori în Norvegia la 8610 locuitori, în Spania la 58.000 de locuitori, în Anglia la 2900 locuitori, în Franța la 830, în Belgia la 630, în Iugoslavia la 140, în Italia la 140, în Bulgaria la 120, în Rusia la 65 în Ger­mania la 85, în Austria la 43, în Turcia la 40, în Ungaria la 35 de locuitori, în Polonia există 1 ji­dan la 10 locuitori IAR IN RO­­IMANIA 1 JIDAN LA 9 LOCUI­TORI , când acum 100 de ani nu erau pe aceste locuri de­cât abia 25.000 de suflete jidovești. Catastrofal, nu-i așa? Lucră­rile apar însă și mai grave dacă aplicăm ace­st raport, la cifra reală a Românilor de sânge, cari din populația totală a țării de ÎS milioane și ceva, sânt în nu­măr numai de 14 milioane și ce­­va, față de 2 milioane de jidani. Ceea­ ce ne dă 1 JIDAN LA 7 ROMANI. Iar pentru că în Olte­nia, Muntenia, Dobrogea și cen­trul Ardealului, jidanii sânt mai rari, ei ajung ca în Moldova, Bu­covina și Basarabia să fie 1 ji­dan la 1 român. Ba în multe părți ale țării, mai ales în unele orașe, jidanii sânt mai mulți de­cât românii. Și să nu crează ni­meni că invazia lor a încetat. Ei vin mereu... Ce are de zis despre acest lu­cru „Curierul israelit” ? Și mai poate conta baterea cu pu­ce­mnul în piept a d-rului Filder­­mann că jidanii sânt „onii ro­mâni”, față de această năvălire în massă pe teritoriul nostru a coreligionarilor lui, veniți mai rău ca pe vremea barbarilor, să asasineze un neam de oameni pașnici și muncitori cum e acest neam românesc ? Azi jidanii dețin în România peste 70% din industria țării, peste 70% din comerțul ei și majoritatea meseriilor. Ba dau a­­saltul și au reușit să deție ma­joritatea editurii românești, a­­decă a mijloacelor de răspândi­re a culturii naționale, asfixiin­­du-ne nu numai materialicește, dar și spiritual. In industrie și comerț, jidanii încasează azi, de pe spinarea po­porului român, zeci de miliarde de lei, aducând pe țăranul nos­­­tru la sapă de lemnn și lăsân­­du-l muritor de foame. Din 1624 negustori de cereale și produse țărănești, de pe în­treg cuprinsul țării, 975, adecă 61% sânt jidani, 230 adecă 14% sânt străini și 419, adecă numai 25%, sânt români. Dintr-un total de 715.000 co­mercianți cari trăesc pe pămân­tul acestei țări, sunt numai 106.514 români, adecă numai 15%, față de 79.255 minoritari și 530.131 jidani, sau 74%. Cum cred oare jidanii că a­­ceastă situație poate dăinui ? Cum crede „Uniunea evreilor ro­mâni” că numai prin simpla a­­firmare a președintelui ei, d-l Fildermann, că 200-300 de jidani din cei 2 milioane cari ne zu­­grumă, sânt „buni români” și ne ajută în opera noastră de recon­strucție a acestei țări, poporul român va permite să fie ucis mi­șelește în propria lui casă și să ajungă n­ot la jidani mai râu de­cât era pe vremea turcilor și grecilor ? Cum cred oare jidanii, în general, cari sânt un popor inteligent, că România a jertfit sângele a 800.000 de ostași dintre cei mai buni pe cari i-a avut și că a ajuns să se vadă mare și cu toți fiii ei liberi și grămadă la un loc, numai pentru a se lăsa azi exploatată de națiuni străine sufletului ei național și misiu­nea sale istorice pe pământul a­­cesta ? Să fim serioși ! Iar „Uniunea evreilor români”, dacă are în­­tr’adevăr conducători clar-văză­­tori și energici, să se ocupe mai bine, cât mai e timp, cu găsirea pentru jidanii din România unui teritoriu național, aiurea de a­tât la noi, aranjând o emigrare sistematică a lor pe acel terito­riu și să nu ne dea nouă lecții de politică internă românească, pe care s’a dovedit că n’o price­pe, când procedează așa cum procedează cu campaniile ei contra noastră. Adevărul e acesta: azi nu e­­xistă român care să nu fie an­tisemit ! Iar acela dintre români care îi spune vre-unui jidan alt­fel, o face numai din oportunism politic. Pentru eliberarea sa de sub ju­gul dominației jidovești, poporul român nu așteapta decât o gu­vernare naționalistă cuzistă. Și el o va avea contra votații jida­nilor ! Ca să se știe ! APARAREA NAȚIONALA (MHrffl -----------------­ D. I. Mihalache se agită... D. Ion Mihalache șeful parti­dului național-țărănesc, i-a mai trântit un discurs la Câmpu- Lung. D-sa nu se ’mpacă la ideia că d. Octavian Goga nu-i dă sprijin ca să răstoarne guvernul libe­ral. D. Ion Mihalache e șmecher! Ar vrea, adecă, să scoată casta­nele din foc cu mâna altuia ! D-sa să fie sigur că ce face ”. Octavian Goga e foarte bine. El are singura țintă românească pe care orice om politic român ar trebui să și-o însușească: acela de a lupta pentru România nouă naționalistă și creștină. Și ocu­pat cu organizarea forțelor ro­mânești, pentru această izbândă, îi este deocamdată indiferent ci­ne stă la guvern. In acest scop, la un lucru ne opunem: venirea d-lui Ion Mi­halache la guvern care reprezin­tă actualmente, in România, re­gimul lui Kerensky din Rusia și după care e sigur, țara aceasta ar fi în pericol de-a cădea com­plect în brațele comunismului jidovesc. Un boer moldovan Mă întorc de la Părjota, din nor­dul Basarabiei, unde am petrecut Sf. Paști, alături de d. George A. Cuza și alți prieteni la moșia d-nei și d-lui deputat Gh. Ciolac, amicii noștri. Mărturisesc că sunt încântat de-a fi putut cunoaște familia Ciolăceș­­tilor,­­ căci am găsit acolo încă un frate al lui Iura, pe Serghie și pe tatăl lor, bătrânul Dimitrie Ciolac, — iar aceasta, pentru că în afară de calitățile lor ospitaliere neîntrecute, am putut cunoaște una din familiile de boieri vechi mold­oveni dintre cele mai interesante. Mie îmi va ierta și Iura și bătrâ­nul Ciolac că sunt limbut și vreau să dau puțin în vileag ceea ce am văzut și auzit, dar sunt lucruri cari nu pot fi tăcute, ci merită să fie create pe țară, ca exemplu, de pa­triotism românesc și de prestanță aristocratică moldovenească. Inchipuiți-vă că nu mai departe decât acum 50-60 de ani, această familie stăpănia o sumă de moșii în acest nord simpatic basarabean : Părjota, Bahmut, Ciolăceuca, Hib­­­iți, Cucueți, Chiroșca, Țigara, Iș­călău, cari conduse toate de bu­nicul lui Iura, Dim. Anastasie Cio­­lac, mort la 1874, aveau împreună o întindere de peste 9000 de hec­tare. A venit fiul acestuia, tatăl lui Iura de azi și împărțind averea ră­masă cu alți 17 frați și surori, i-a revenit numai cu Pârjota, dar a a­­dăugat la ea moșii noui cumpărate de el: Damașcani în Bălți și Gri­­mești în Hotin, cari toate 3 îi dădeau o întindere de circa 2500 hectare, din cari 1500 hectare pădure. Ce s’a întâmplat ? Cu proclama­rea României Mari — și aici e tra­gedia — toată această avere a dis­părut prin expropriere, pământul arabil fiind dat la săteni, iar pă­durea luată de Stat. Bătrânul Cio­­lac a dat cu dragoste pământul la săteni, — el și tatăl său ctitori de biserici și de alte oper­e pentru ob­ște, — dar pentru pădure compusă din 1500 hectare și sechestrată de Stat dânsul nici până azi nu a pri­mit nicio despăgubire. L-am văzut, acum, aproape sărac și resemnat, enumerându-mi ocu­pațiile lui prezente : membru în­­ consiliul Băncii Naționale din Bălți, membru in consiliul Băncii de îm­prumut pe gaj, membru la Casa de Credit a Agricultorilor, dar de la cari nu-i revine, în total, nici 2000 de lei pe lună. SI ACEST BOER ESTE ACELA CARE A PROCLA­MAT CEL DINTÂI UNIREA BASA­RABIEI CU ROMANIA, CA PREȘE­DINTE AL PROPRIETARILOR DIN BĂLȚI și care a primit cu brațele deschise acolo armata română, dând, cu prilejul intrării ei în oraș, banchet de 100 tacâmuri în onoarea ofițerilor noștri. Omului căruia i s-a luat tot, lă­­sându-i-se doar 100 de hectare, pe care le stăpânesc de astă dată co­piii lui, nu i s-a pus la inimă acest gest necruțător al Statului român. El a impus băiatului său lura să se înscrie în partidul naționalist cel mai intransigent, al lui A. C. Duca, ca urmașii lui să lupte mai de­parte, cu dârzenie, pentru desrobi­­rea românească. Să dea Dumnezeu ca zilele bătrâ­nului boer Dim. Ciolac să nu se curme înainte de­ a vedea repuse în drepturile lor valorile morale cele adevărate ale neamului românesc. a r r­iciM Să renunțe preoții la drepturile politice ? Cine, în luptă fiind, își asvârle arma, ca să lupte mai cu spor, nu poate fi în firea lui. Exemplu nu e închipuit. Asistăm la curiosul spectacol ofe­rit de un corp întreg de luptători, care se autoamețește pe sine ce­rând ca membrii lui să renunțe la drepturile politice pentru o mai bună reușită a luptei (a misiunii) lui. E vorba de preoțime. Un corp se­lect. Cu scop înalt. Cu luptă aprigă. Acest nou duh de prostire dă de gândit. Căci și visul și grupurile se sbat pentru câștigarea de drepturi. Nicidecum pentru lepădarea lor. Iar exercițiul drepturilor politice pentru orice om este adevăr intrat de mult în patrimoniul țărilor ci­vilizate. (După câte lupte și după câte mii de ani). Am înțelege să îndemni la aceas­tă renunțare mirenii. Precum și fac marii și micii farisei, cărora li se pun în calea materială câte un preot vrednic, iar nu grija de sfân­ta misiune a preotului. Dar ca să se certe a se vrea de întregul corp preoțesc renunțarea la exercițiul drepturilor politice, pentru noi, e semn de boală nu de sănătate. Mai târziu vom arăta noi izvorul și motivele acestui fariseism. Acum ni se impune să dovedim, că aceas­tă anormalitate e... anormalitate. Ce se invoacă ? 1. Că politica înrăiește pe oameni Că deci preoții, care au datoria să lupte contra răului, sunt obligați să se ferească de politică. 2. Că politica dezbină. Că prin urmare preotul, care trebue să fie al tuturora, dacă face politică, se închiriază unui singur grup și deci e contra misiunii lui. Așa dară, să nu facă politică. 3. Argumentul sacerdotal: Că împărăția lui Hristos nefiind din lumea aceasta, preotul să lupte nu­mai pentru Ea. Pentru cele sufle­tești nu pentru cele pământești. Mai sunt și alte motive mai mici. Toate însă se categorisesc într’una din cele trei. Să le analizăm : 1. întăiește politica oamenii ? Dar ce alceva e politica decât lupta vieții, lupta pentru trai, lupta pen­tru pâinea cea de toate zilele? Ci­vilizația numai a ierarhizat-o. A rânduit-o. Dar politica se face și în cel mai mic trib sălbatic. Lupta de întrecere între oameni va fi, cât vor fi oameni pe pământ. E rea, e tristă această luptă ? Cui nu-i place, facă-se D-zeu, să toarne la tip"«* altfel de oamenii A pretinde oamenilor, — care sunt așa­ cum sunt — să nu se lupte în­tre ei ( să nu facă politică) e ab­surditate. Trebue întâi să-i faci pă­puși de vitrină. Face răi pe oameni politica ? Oare înainte, când țărănimea nu avea drept de vot (nu făcea poli­tică) era mai bună ? Nu erau a­­tunci țărani la pușcărie, în ocne, cu procese ? Mergeau toți țăranii la rai ? Iar preoții de pe vremea aceia erau sfinți ? Mitropoliile nu aveau conzistorii, scaune de judecată ? Cum dară s’au născut atunci miile de anecdote cu preoții de batjocu­ră, dacă nu vor fi fost autentici­tăți ? Nu se poate îngădui nici chiar în­cercarea de a se lua cuiva din drepturi fără motive reale. Noi ne-am documentat ,și cu statistici nemulțumindu-ne cu realitățile cu­noscute personal de noi. Și ni s’a dovedit absurditatea părerii, că­­ preoțimea să stea pasivă în politică Când s’ar dovedi, negru pe alb, că preoții, care fac politică sunt în judecăți mai mulți ca ceilalți, că în parohiile lor numai foesc sectele, că duc viață imorală, etc., s’ar mai putea sta de vorbă. Dar statisticile dovedesc contrariu , că tocmai preoții, care fac politică, au exce­lat în: predicare, culturalizare, coo­perație, etc. — domenii de lucru, care li s’a cerut și li se cere. Și e normal să fie așa pentru cei care stau și vor să înțeleagă. Exem­plarele care fac politică sunt cei cu prisos de energie, silindu-i să se cuibărească în căminul lui. Să se certe cu vecinii pentru vre’un pă­cătos de pui de găină ! Pretenția că preoții să nu facă politică s’ar asemăna cu cea care ar cere militarilor sau funcționari­lor să nu mai facă (cine poate și vrea) literatură, pictură, muzică, etc.2. Politica dezbină. Noi zicem , nu dezbină, ci­­ pune la întrecere. Fie însă și așa. Am ruga însă fru­mos, ca să ni se răspundă. Ce tre­bue să facă, de pildă, un preot, când s’ar face alegere de primar în sat și lupta s’ar da între un ticălos și un om cumsecade? Să fugă din sat ? Să facă pe mutul, când l-ar consulta poporul ? Iar dacă urmea­ză să se pronunțe și chiar­ să ajute la alegerea celui cinstit, cum i se poate pretinde mărginirea la atât fără a-și întinde aprecierea și lup­ta mai sus , la Județ și Parlament — dacă e în stare ? Preotul, care face politică, nu go­nește din biserică pe cei de altă cu­loare, nici nu le refuză serviciile. Sunt mai înțelegători țăranii (vrem să spunem sinceri) decât fa­­riseiașii și fariseii cărora le curg lacrimile din pricina degradării preoților, care fac politică. Noi cu­noaștem sate, care poruncesc preo­ților să facă politică. Sunt bucuroși că preotul lor poate fi stavilă sa­mavolniciilor de altă dată. Și cu­noaștem și sate, care ar da slavă lui D-zeu, dacă le-ar lua pe popa al lor, deși nu face politică. Căci acest chip de popă nu ridică mor­tul fără găină. Dracu l-ar asculta pe acest popă, dacă ar vrea să facă politică ! Jos cu fățărnicia, dom­nilor ! Vă dă de rușine ! 3. Argumentul sacerdotal: preoții să lupte pentru suflet, nu că pentru cele pământești e și mai șu­bred. Cine poate fixa hotarul între cele 2 lupte: cea sufletească și cea trupească? Și mai zicem: Ușor se închid ochii asupra realităților în Țara Românească! Cum să nu se intereseze preotul și de cele pă­mântești, când are: nevastă, copiii, avere, rude, etc. ? Preotul ortodox nu e stingher pe lume ca cel cato­lic. Nici străin de Neam ca acela. Să-l ia Papa de la Roma de ici și să-l trimită în cealaltă lăture lumii. El e de aici și aici. Getbeget­­a Neamurile lui sunt lut în pămân­tul țării. Oasele strămoșilor au mu­cezii și s’au ciupercit aici. Preotul ortodox nu e eunuc. Fa­­ceți-1 întâi clapon, ca să aibă pu­tință să se stingească în cameră, să se tâmpească cu țuică, înainte ca să reușească a nu mai fi atras spre sbuciumurile vieții enoriașilor lui. Se vrea asemenea preot-momâie? Pr. F. Dr. r PLUGARII La voi aleargă totdeauna Traditu-mi suflet să se ’nchine, Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul stranei mele, Creștini ce n’aveți sărbătoare, Voi cei mai buni copii ai firii, Urziți de lacrimi și sudoare. Cu mila-i nesfârșită, cerul Clipirii voastre ’nduioșate I-a dat cea mai curată rază Din sfânta lui seninătate. El v’a dat suflet să tresară Și inimă să se ’nfioare De glasul frunzelor din codru, De șopot tainic de izvoare. In coapsa grăitoarei miriști, De vreme plugul vostru ară, E primăvară pe câmpie Și’n ochiul vostru-i primăvară. Blând tainele vi se desface Din sânu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaște Și toată frunza ei vă știe. Purtați cu brațele­ amândouă A muncii rodnică povară, Supt strălucirea ’nlăcrimată A dimineților de vară. Și nimeni truda nu v’alină, Doari bunul cerului părinte, De sus, pe frunte vă așează Cununa razelor lui sfinte. A voastră-i jalea cea mai mare, A voastră-i truda cea mai sfântă. Stăpânul vitreg vă lovește, Când ceru bine vă cuvântă. Dar dacă ’n schimbul pâinii voastre, Piticul vă plătește fiere, îndurător v’ascultă Domnul Și vă trimite mângâiere. Când doarme plugul pe rotile In pacea serilor de toamnă. La voi coboară Cosânzeana A visurilor noastre Doamnă. Vin crai cu argintate coifuri Și ’n aur zânele bătaie. Atâta strălucire ’ncape In bietul bordeiaș de paie. Frați buni ai frunzelor din codru, Copii ai mândrei bolți albastre, Sfințiți cu vouă suferinței Țărâna plaiurilor noastre! Din casa voastră, unde ’n umbră Plâng doinele și râde hora, Va străluci odată vremii Norocul nostru al tuturora. A mea e lacrima ce ’n tremur Prin sita genelor se frânge, Al meu e cântul ce’n pustie Neputincioasa jale­ și plânge. Di’n pacea obidirii voastre, Ca ’ntr’un întins adânc de mare, Trăiește înfricoșatul vifor al vremilor răzbunătoare. OCTAVIAN GOGA Tactica naționalismului de Liviu Popa In vremurile anormale în cari suntem nevoiți să trăim, săraci, necăjiți și asupriți, fără liber­tatea cuvântului și a scrisului­, e greu să poți spune tot ceea ce crezi și gândești despre tactica necesară naționalismului. Democrația disperată și în ago­nie din toată Europa, a intrat în faza violenței pe două fronturi susținute de finanța internațio­nală, francmasonică. Unul este frontul­­ democratic cu tendințe viclene, mai pașnice și capitali­­­ste, spoliatoare, iar altul este frontul popular cu tendințe re­voluționare de stânga, deci co­muniști deghizați. Aceeași situație o avem și în România. Astăzi avem nu mai puțin decât 17 partide politice, cari după felul lor de organizare și după programul lor politic se impart în partide democratice, soc­ialisto-comuniste și naționa­­liste-creștine. Partidele democratice, toate sunt deja în agonie,ne mai­având cu ce să-i ademenească pe bie­ții cetățeni mereu înșelați și su­prasaturați de binefacerile lor. Partidele așa zise socialiste as­cunse, caută mereu să tulbure liniștea între muncitori și în ge­neral în țară. Și cu atât mai pe­riculoasă devine situația, cu cât în ultimul timp aceste partide simt sprijinite in acțiunea lor subversivă de către partidul na­­țional-țărănist, care se afișează cu doctrina țărănismului sub o formă curat de stânga, fără să le fie rușine multor conducători, chiar foști miniștri, să se aso­cieze chiar pe față cu aceste partide ce se numesc frontul po­pular antifascist, deci comunist. Iată deci că și la noi democra­ția este împărțită azi în două fronturi, unul democratic susți­nut cu bani jidovești, mai ales din Franța, iar altul comunist deghizat, susținut cu idei de re­vendicări proletare comuniste, chiar de către fostul partid de guvernământ național-țărănist. Un al treilea front tot atât de periculos țârii, existent însă nu­mai la noi, este frontul comun crei­at de unitatea de vederi și de luptă a tuturor partidelor mino­ritare, cu revendicări șoviniste. Tote aceste trei fronturi luptă neîncetat împotriva intereselor superioare ale neamului, țârii și în mod indirect și ascuns, chiar și împotriva Regelui. Până în anul acesta, aveam trei grupări politice naționaliste între cari Liga Apărării Națio­nale Creștine în frunte cu pă­rintele și doctrinarul naționalis­mului creștin, d. A. C. Cuza. Deci cei cari luptau pentru salvarea țării din ghiarele democraților, comuniștilor și străinilor,, erau împărțiți chiar dela început in trei fronturi. Și aceasta numai din diferite calcule și neînțele­geri personale. Natural că față de lipsa de unitate dintre aceste organizații, frontul naționalis­mului de salvare a Patriei era slab și nu putea răzbi în alegeri decât în prea mică măsură. Deodată însă cu apariția sim­­ptomelor de sărăcie generală și de ruinare a țării, înăsprindu-se teroarea democrației împotriva naționalismului creștin, frontul naționalismului se mărește. Și anume : Fostul prim-ministru în mai multe rânduri d. Al. Vaida- Voevod se rupe definitiv de par­tidul național țărănesc care mer­ge spre stânga și creiază astfel Frontul Românesc, cu atâtea ecouri în țară. Iar Liga Apărării Naționale Creștine a d-lui A. C. Cuza se unește cu Partidul Na- Plugarii, producția agricolă și Grosz­erlandu­l românesc Optzeci și cinci la sută din populația țării, se îndeletnicește cu agricultura, înțelgând și ra­murile ei: pomicultura, viticul­tura, legumicultura, etc. Dacă, producția agricolă mer­­ge bine, atunci prosperează și in­dustria și comerțul, precum și profesiunile libere, cari repre­zintă restul de 15 la sută, din populațiunea țării. Acest adevăr, economic-finan­­ciar este admirabil rezumat, prin zicătoarea populară: „mer­ge bine băniciorul, toate merg bine“. In timpul din urmă, de la 1933, până astăzi, greutăți din ce în ce mai mari, se așează în calea producțiunei agricole. Deoparte costul ridicat al ma­terialelor și tuturor articolelor industriale, iar pe de altă parte, impozitele și taxele directe, și indirecte mari, reducând pe plu­gari la o situație din ce în ce mai disperată, la o viață lipsită de strictul necesar. E o situație mai rea de­cât­ a târsaimei din înainte de anul 1907. Sărăcirea țărănimei de atunci, de către marea proprietate, prin aplicarea rusferturilor, firtelor și tuturor angajatelor spoliatoa­re, sub denumirea de „învieli a­­gricole“, obliga pe țăran să mun­cească, de cu primăvară timpu­riu, toată vara, până toamna târziu, el (țăranul) hrănindu-se cu mămăligă, urzici, susai, știr, lobodă și alte burueni, iar toam­na la socoteală tot el rămânea dator. Atunci, măcar, producția agri­colă, la marea proprietate, era prosperă, avea căutare peste ho­tare, bucurându-se de o strălu­cită reputație mondială. Cea ce bogăția națională, pierdea producția micei proprietăți, câș­la t­ga la acea a marii proprietăți, bine­înțeles cu sacrificarea to­tală materială și morală a țără­nimei. Și ce a urmat se știe: revoluția de la 1907 și apoi reforma agra­ră.Acum, agricultura totală, mer­ge spre ruină, și întreaga plugă­­rime, spre un pauperizm fără mântuire. Una, din cauzele principale este scumpetea, afară din cale, a materialului și a tuturor artico­lelor, de care agricultura are ne­­voe. La proprietatea mijlocie și marș, muncile se fac în bani! Costul, mașinilor, uneltelor, ma­terialelor precum: uleiu, benzi­nă, sfoară de manilă, piatră vâ­nătă, rafie, etc., s’a scumpit e­­norm de la 35—100 la sută. La mica proprietate, unde muncile se fac cu brațele proprii ale țăranului și ale mem­brilor familiei lui, costul de pro­ducție se confundă, cu însuși cheltuelile de întreținere - stan­dardul­­ vieței. Costul tuturor articolelor, de cari , el are nevoe, pentru între­ținerea vieței lui și pentru pro­ducție, de asemenea s’a scumpit foarte mult. Bunăoară bumba­cul, care era acum doi ani, 340 de lei pachetul, se vinde astăzi, cu 840—900 lei, adică aproape cu 200 la sută mai mult, încălță­mintea, dâmia, căciiula, pălăria, stamburile, fierăria, tud­eria, a­­poi zahărul, uleiu, orezul, si­deaua, peștele sărat, gazul, tă­mâia, tutunul, etc., s’au scum­pit cu 35—50 la sută și mai mult. Produsele agricultorului ca: cereale, inul, țuica, produsele animale, se vând cu acelaș preț, și cu mult, sub prețul de acum doi ani. Un exemplu ni-l dă, tragedia jalnică a prunelor și podgoreni­lor, din întreaga țară, care se sbat de moarte, în ghiarele mi­zeriei, sub povara producțiunilor; „doi lei burta, patru lei ziua" de băut vin la Odobești, pe care nu o pot vinde, cu preț, ca să aco­pere taxele la stat, cheltuelile de producțiune și să mai rămână și un mic câștig, pentru îndemn la muncă, mai departe. Exportul produselor lor, a fost cu desăvârșire nesocotit. Ei privesc, cu ochii holbați, cum marele patentat al Impor­tului și Exportului țării noastre — deținătorul a 3 miliarde per­mise — Eugen Eremia Grosz — protejatul puternicilor zilei — și cu agenții lui, au speculat la Bursa neagră permisele de im­port, iar angrosiștii de bumbac, fierărie și alte produse industria­le, de mare consum plugăresc, au cumpărat aceste permise plă­tind, și cota de câștiguri ilegale, care s-au adăugat la prețurile de vânzare, pentru a ajunge la pre­țurile imposibile de astăzi. Producătorii de tot felul, au privit uluiți, cum Nacht, Vasi­­lescu, et Companie, mari demni­tari ai Institutului Național de emisiune, au păgubit însăși Ban­ca Națională și țara ,pentru ca, apoi, să se urce dările directe și indirecte, spre a îndeplini golu­rile lăsate de ei. Agricultorii de toate catego­riile, răsbesc cu sobrietatea și răbdarea lor; ei se­ hrănesc prost, umblă drănțuroși și desculți. Ziarul „Presa“ din Craiova, ne adduce știrea tristă că în județul Continuare în pag. III Dolj, grânarul Olteniei, podoaba producțiunei agricole a țării, un­de o suprafață imensă de pământ a intrat în mâna țărănimei, prin împroprietărire, după cum con­stată d. dr. Mihail, medicul pri­mar al județului Dolj, pelagra a luat proporții înspăimântătoare. Ziarele anunță, că spitalele e­­xistente de pelagrozerie, au de­venit neîncăpătoare, pentru ma­rele număr de nenorociți pa­cienți, ce bat la porțile lor, în­ timpul acesta, întinderea boalei este urmarea unei hrane insufi­ciente și cu porumb stricat. Rolul jucat, altă­dată de Fis­cher, Costiner, șefii trusturilor arendășești, în Fischerland-ul din nordul Moldovei, îl joacă as­tăzi în plin, Grosz și Naht, Nie­­derhofer, Samueli, etc., în Grosz­­erlandul lor România Mare. E cazul, să repetăm cuvintele răposatului Haret: „și pietrele din căldărariu se revoltă“ la au­zul grozăviilor, ce se petrec as­tăzi în România Mare. O­tă acest măsură de îndreptare, mers­popor, de plugari să­răciți. Așa, nu mai merge, nici în Grosz­erlandul Românesc.

Next