Apărarea Națională, 1937 (Anul 17, nr. 1-44)

1937-01-05 / nr. 1

REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București Str. Câmpineanu No. 4 g Telefon: 4-19­33 îfi Organ de propagandă națională creștină Director politic: Gh. A. CUZA Fondator: A. C. CUZA îsi ABONAMENTE jjj Un an 200 lei. Membri P. N. C. 120 lei anual Sprijinitori 500 lei și Instituiții lOOolei anual Director: A. C. CUSIN \'r Rips ni iii ni --------- i de A. C. CUSIN Un distins învățător român din jud. Cetatea-Albă, D. C. Bur­­tea-Râmnicelu, de ale cărui sen­timente naționaliste nu mă în­doiesc, de­și a trecut din partidul nostru la liberali, publică în re­vista „Poporul românesc”", cu data de 1 Ianuarie 1937, două inform­ațiunii cari mi-au atras a­­tenția. Le vom publica, în întregime, alpi, pentru ca publicul cetitor să poată judeca, în cunoștință complectă de cauză, critica mea, pe care crez că o datorez nu nu­mai ca om politic naționalist, dar ca publicist român. D. C. Burtea-Râmnicelu spune următoarele: „îndrăzneala Germanilor din Basarabia a întrecut-o pe aceia a Evreilor! Veneticii se întrec in a ne batjocori. Arătam astădată că un învățător neamț a tăiat din manualele de oi, Vl­a toate pa­­sagiile unde se vorbea de izbân­­zile Românilor în războaiele cu Nemții și ceilalți dușmani. Acest învățător este plătit de Statul Român. Sunt un soiu de lighioane, nu­mite învățători, pe care Statul i-a găsit suplinitori, fără școală românească, și după câteva luni de cursuri i-a încadrat învăță­tori de gradul l-iu, cu 5—6000 lei lunar, când habar n’au­de limba românească­ învățătorii tineri mor de foame și de tuberculoză plătiți cu 1600 lunar, sunt trân­tiți de trei ori la examenul de de­finitivat și sunt trimiși apoi a­­casă, în vechiul Regat, la plug și la sapă! Un astfel de exemplar, învăță­tor neamț, — plătit de Statul Român — de la Brieni, C. Albă, spunea­­m, cancelarie: „vrem să fie păstrăm naționalitatea, limba, specificul nostru! Statul român vrea să ne desnaționalizeze“. Ei predau in c­lasă în limba germa­nă, seara fac coruri în limba ger­mană și ne insultă în fața copii­lor in limba pe care noi nu o cu­noaștem! Cel mai mare pericol național din regiunile eteroglofe îl constitue învățătorii minori­tari, plătiți de Statul Român și cari țin trează conștiința minori­tară. Statul comite o crimă con­tra națiunii, tolerându-i o zi mai mult în clasele școalelor româ­nești!"" Mai departe, d. C. Burtea-Râm­­nicelu relatează un alt caz în ur­mătorii termeni: „Din îndemnul învățătorilor germani din com­. Cloaștița, jud. C. Albă, învățătorul român Vasi­­lescu I., a fost dat în judecată de propria lui clasă, pe care o edu­ca, pentru motivul că și-a bătut elevii, cu nuiaua, fiindcă au ve­nit murdari, la școală!! In fața justiției, învățătorul­ Vasilescu a­­cuzat și 40 de elevi de el. V­a a­­cuzatori! Sărmane apostol! Justi­ția l-a achitat pe nevinovatul în­vățător! Năpârcile au făcut apel! S’au constituit parte civilă cu 450.000 lei! Volksratul hitlerist, plătește bine, dar bietul învăță­tor, cu ce se va apăra, cu ce-și va plăti drumurile? Sperăm câ-t va apăra justiția noastră dela C. Albă, în aee cărei românism, cre­dem. Iată, domnule Ministru, de ce trucuri se servesc învățătorii ger­mani, pentru a ne alunga Basarabia! Destituiți-i, căci din cu sărăcia noastră materială, vom cădea să robiți! Dacă nu ne înțelegeți, ori noi suntem nebuni, ozi conducerea e surdă și nesimțitoare !“ Observ, mai întâiu, din aceste note, că d. Burtea-Râmnicelu nu păstrează în ele tonul calm și pătruns de acea misiune aposto­lică, pe care o are și care singur ar putea să-i dea autoritatea de care are nevoie pentru a-și im­pune această misiune. Notele sale sânt scrise cu indignare și cu o iritare care, în loc să con­vingă, țf silește să te întrebi: „Dar care în acest proces de con­știință etnică, acești învățători ai noștri să n’aibă nicio vină?" Dar a doua observație. D. C. Burtea-Râmnicelu s’a supărat pentru că învățătorul german i-a spus că vrea ca poporul său din România să-și păstreze limba și naționalitatea sa și să nu fie desnaționalizat de școala româ­nească și nu s’a supărat de loc pentru că învățătorul Vasilescu a bătut pe elevii germani cu nu­iaua sub motiv că au venit mur­dari în clasă. De când învățăto­rii tineri de la noi admit ca mij­loc de pedagogie modernă : bă­taia ? Și de ce învățătorii tineri români, cari sunt naționaliști, so­cotesc că e logic cari aparțin altor oi învățătorii neamuri să n’aibă dreptul să fie și ei națio­naliști ? Fără a insista asupra acestor nedumeriri cari mi-i au fost pro­duse de notele d-lui C. Burtea- Râmnicelu și pe cari nu mi le poate stâmpăra nici chiar plân­gerea, desigur dreaptă, pe care d-sa ține s’o înregistreze, cu a­­cest prilej, că învățătorii tineri români sânt amărâți din cauza salariului mizerabil cu care sânt plătiți acolo, vreau să trec la fon­dul chestiunii ridicată in atenția publică prin aceste note. In sudul Basarabiei, printre alte naționalități creștine, vredni­ce de toată simpatia noastră, toa­te deopotrivă, trăiește, în vre-o 70 de sate, și poporul german. Și când zic, poporul german, înțe­leg acest neam cu toată istoria, toată cultura și tot sufletul lui milenar eroic și de vastă civiliza­ție. Tragedia stă în acest fapt, că Basarabia trecând sub stăpâni­rea noastră, a Românilor, stăpâ­nire firească și primită de popo­rul basarabean cu dragoste, noi n’am căutat, cel puțin până azi, să ne apropriem și naționalități­le creștine conlocuitoare în a­­ceastă regiune și, mai ales, noi n’am pus nicio silință de a înțe­lege inima poporului german. Am­­ dus acolo administrația noastră , nu totdeauna compusă din ele­mentele cele mai bune. Am nu­mit acesto învățători tineri, cu mult zel de-aș face datoria, dar lipsiți de pregătirea specială ce (Continuare in pag. II) C. CUSIN SinanUL IAN ÍOSLAVSKI, comisarul sovietic pen­tru MIȘCAREA INTERNAȚIONALA ANTIRELIGIQAȘA m a Oportunism sau perfidie iudaică? — Cazul celor 200 jidani, cari vor să se încreștineze O delegație, în frunte cu un oarecare Carol Spiegler-Fronda, i reprezentând prin procură două­­ sute de jidani, s’a înființat deu­­­­năzi în fața autorității supreme a bisericii noastre ortodoxe și, cu petiție în regulă, a cerut primirea grupului în rândurile credincio­șilor. Evident, faptul a surprins, fi­ind viu comentat. S’a relevat cu acest prilej ade­văratul caracter al acestui „e­­veniment“. A fost — s’a spus — nu un act isvorât dintr’o sinceră nevoe su­fletească, ci unul pur demonstra­tiv. Dar nu a fost numai atât. A fost, în primul rând, unul de ordin speculativ. Ce vroiau acești jidovi ? Să treacă la creștinism, să aibă o biserică „ortodoxă“ a lor, desi­gur una monumentală, și un preot propriu, ales de ei, pe sprincea­nă. Și toate acestea, atunci când ei erau: unii din Capitală, alții dela Brăila, sau de la Constanța, etc. in sfârșit din patru unghiuri ale țării. Cum avea să rezolve „chestia“ Patriarhia? Nu interesa. Doar d’aia e Patriarhia Patri­arhie ca să știe. Și Patriarhia s’a pronunțat. Demersul colectiv, primit de altfel cu bunăvoința de rigoare, este numai în parte valabil. Fiecare din cei două sute de ji­dovi trebue să facă o cerere, semnată, cu mâna proprie. Înțe­legând că botezul ce ar urma să-l primească este o problemă de conștiință și ea nu se poate re­­­­zolva după tipicul unei afaceri, bați palma și totul s’a făcut. Nu i se poate apoi admite biserică a- i parte și popă făcut din jidov creștinat. Nu știm ce epilog va avea acest caz, căci cei două sute de proas­peți „candidați“ la ortodoxie n’au răspuns încă, iar­ ir definitivă pre­cizare a Patrarhiei se va produce abia Joi.­­ Indiferent ce se va întâmpla, un adevăr nițel nu tocmai pe pla­cul celor în cauză, se impune a fi stabilit, adevăr desprins din toate elementele pe care îl pre­zintă în general atitudinea jida­nilor. După ce au pătruns în comerț, în industrie, în politică, în școa­lă, în presă, unde au nimicit ori­ce resort moral, semănând pe î n­­tinsul țării un înspăimântător dezastru, care a avut drept salu­tar efect puternica și legitima reacțiune naționalistă, — jidovii vin să ne spurce și altarele, prin­­tr’o manevră menită să mascheze adevărata țintă ce urmăresc. Ultimul așezământ de rezisten­ță națională ce a rămas nebiruit de aceste scursuri galițiene este biserica. Toate eforturile lor trebuiau făcute pentru decimarea lui, ne­cruțând pentru aceasta nici un mijloc, oricât de riscant ar fi el. N’a fost deci o „abilitate opor­tunistă" cum s’a crezut la înce­put, fapt oarecum explicabil în fața „primejdiei antisemite“ ca­re-i paște, ci pur și simplu rezul­tanta perfidiei iudaice de totdea­una, atât de cunoscută prin cu­ceririle înregistrate în decursul istoriei, spre unicul scop, pe care vrea să-l atingă „Alianța israe­­lită universală” : dominația pui­lor de năpârci asupra întregii lumi. Ca să se vadă cum știu să-și ascundă adevăratele intenții, ci­tăm din declarația celor 200 de jidovi făcută Patriarhiei: „SUNTEM IDENTIFICAȚI CU DURERILE ȘI BUCURIU­L ACE­STUI NEAM ȘI SINGUR RELI­GIA NE MAI DESPARTE“... Cât au fost jidovii de „identi­ de IOAN GOGA ficați“ cu „durerile și bucuriile“ noastre știm. Ne-o demonstr­ează cu deplină elocvență toate flagelele sociale deslănțuite de ei asupra poporu­lui românesc, trădările din timpul răsboiului, întreg convoiul mișe­­liilor încercate pentru peirea fi­inței noastre naționale, încât, cu drept cuvânt au câștigat din par­­te­ ne o poliță de „recunoștință“ pe care suntem datori să le-o plătim cum se cuvine la plinirea vremii și trebuie să mărturisim, nu fără solemnitatea recerută — că o vom face cu toate obligațiile ce decurg din ea. Iar cât de „identificați“ sunt ei azi cu „durerile și bucuriile“ poporului nostru vedem din fap­tele ce săvârșesc mereu, cu o re­gularitate aproape matematică, conformându-se povețelor din talmudul lor „sacru“. Că-i desparte numai religia de noi? Perfect adevărat. De n’ar fi fost această „ingra­tă“ barieră, de mult ne-ar fi pu­tut îmbrățișa cu căldura „dra­gostei“ lor nețărmurite încât, de voe de nevoe, ne-ar fi tăiat res­pirația. Și întrucât vin și ni se închi­nă, leșinând în fața noastră de dragostea, ce ne-o poartă, pre­zentând — drept plocon — pre­țiosul dar al celor 200 de „aleși“ ai lor, ținem să-i întâmpinăm cu aceeaș sinceră efuziune, decla­­rându-le: „Cinstea” asta nu face pentru noi; dreptul la recunoș­tința noastră îl aveți și așa asi­gurat, așa că păstrați-vă toți în­tregi, până la scadență, ca și pla­ta noastră să poată fi întreagă”. Sperând că ne veți Înțelege, așa precum vă înțelegem și noi pre voi, vă zicem deci un cordial mersi; aveți — vă rugăm — răb­dare, fiindcă numai cu răbdare se pot face orânduirile cele bune și intru toate folositoare.. ... O O L / f"' rJ' Colindă Moșd Crăciun cu gene albe, Flori de măr, florile dalbe­­ Ne-ai sosit în ceasu bun, Dimineața lui Crăciun, Intru pace ș’adevăr, Mar domnesc mărului măr Moș bătrân cu iarna’n plete, Șezi la noi mai pe’ndelet, Cu desagii plini și grei Și ne-ascultă, dacă vrei, Sfânta noastră rugăciune, Ai putea fu, Moș-Crăciune Gârbovit, cu barba lungă. Să ne spui de ce ne-alungă Cei bogați de la ferești , Moș-Crăciune din povești, Sfânt mai bun ca tine nud Și-am dori ca să ne spui, Raza, floarea-soarelui — De ce pun zăvor la tindă, Când ne ducem la colindă ? De ce oamenii bogați Lasă câinii deslegați, Și-i asmuță cu privirea. Când întreagă mântuirea Le-o vestim pe nerăsuflet ?... Noi suntem curați la suflet Și venim cu vorbe bune Ca doi îngeri, Moș-Crăciune. Spune: pentru ce ne-alungă, Moșule cu barbă lungă Și cu plete mari și albe ? Flori de măr, florile dalbe, — De-ai venit în ceasul bunt Dimineața lui Crăciun, — Spune’ntregul adevăr, Măr domnesc, mărului măr­­.. D. FLOREA RARI­ȘTE L L­ud s Bm d Arani - Glasul unui preot — Am arătat trei interesante ar­ticole ale părintelui Econom dr. Furtună, publicate în ziarul „Ța­ra Noastră“. D-sa e învățat ori­când să mărturisească adevărul. Ca fost director de seminar, ca profund cercetător al trecutului nostru îndepărtat, e recunoscut ca cel mai autorizat cleric de a se pronunța în chestiunile biseri­cești. Naționalismul — în țara noas­tră — a înflorit în umbra alta­relor vechi, de prin văgăunile munților. Apărarea nației de hoardele păgâne din­spre răsărit și miază­zi, era apărarea Crucii lui Hris­­tos. De aceia între creștinism și na­ționalism — la noi — e o legă­tură indisolubilă, cimentată dea­­lungul veacurilor. „A. C. Cuza — spune păr. Fur­tună — a luat dintru început, i­­deologia nației și implicit și a Bisericei noastre naționale orto­doxe. Logica acestora, e logica lui. Cu alte cuvinte, dat fiind că la noi religia este o perfectă adap­tare națională — să nu ne mirăm că A. C. Cuza a fost, este și va fi la Români exponent și al Bise­ricii străbune“ (Țara Noastră a­­nul XV No. 1281). Mentalitatea in a doua jumă­tate a veacului al XIX, era spe­cific materialistă. Ideile masone a celor dela 48, tindeau să cuprindă toată inte­lectualitatea. Era o mândrie pentru semi­docți să spună că’s liberi cugetă­tori și să fluture fraze nietzschee­­ne prin saloanele orășene. Fiindcă Nietsche, scăpăiatul poet german, al cărui sfârșit tra­gic fu într’un ospiciu, înnebunise pe... cărturarii noștri. O luptă cumplită se deslănțuia împotri­va slujitorilor altarului. Frazele poetice întortochiate ale acestui filosof — „cu acute dureri de cap" după expresia lui Ottocar Prokoszka — împotriva lui Hris­­tos și a slujitorilor lui, erau suli­țele veninoase folosite cu iscu­sință de descifratorii buc­elor moldovenești. Regretatul Ghibănescu, în a­­­­mintirile publicate in anuarul se­minarului „Veniamin" din 1932, dă o icoană fidelă a vieții de a­­l tunel. Normal îstîi de la „Vasile Lupu“ I , aruncau icoanele din sălile de clasă, iar seminariștii de la „Ve­niamin“ citeau pe ascuns reviste ce atacau Biserica. In vremea acela tulbure de grea răspântie sufletească, sin­gur A. C. Cuza înfrunta mentali­­­tatea atee. Dacă pe linia intransigenței naționale și a rezolvirii proble­mei Jidovești, prof. Cuza se gă­sește pe aceiași linie cu filosoful V. Conta, pe linia tradițională creștină se găsește diametral o­­pus. Nădejdile de mai bine a unui neam se pune în tineret. Educa­ția tineretului se face în mare măsură în școlile primare. Și prof. Cuza a înțeles că o școală primară națională, since­­­­ră în spiritul tradițiilor, trebue să aibă ca învățător pe preot pen­­tru că, conducătorul firesc și lu­minătorul poporului nostru așa de creștin în sufletul său și așa de evlavios, nu poate fi decât preotul" (Țăranii și Clasele diri­­gente: A. C. Cuza, din Arhiva Iași 1895). Numai din acest citat, luat după „Merite nemuritoare" a păr. Furtună din Țara Noastră No. 1281, se poate constata, con­cepția creștină, de care era ani­mat prof. A. C. Cuza. Ceia ce profesa Cuza, era îsvo­­rit dintr’o convingere adâncă, re­zultată dintr’o minuțioasă cerce­tare istorică a neamului româ­nesc. Gestul de atunci nu poate fi uitat! Pe linia intransigenței na­ționale, A. C. Cuza a înfruntat loviturile vremii cu sfinxul egip­tean. Astăzi d-sa domină peste pus­tiul frământat de vânturile tutu­ror concepțiilor străine, ce cad ca fluturi de zăpadă și se topesc, la căldura adevărurilor expuse de prof. A. C. Cuza. Glasul de recunoștință a păr. dr. econom Furtună, e glasul în­­tregei preoținci românești, pentru acest învățat, a cărui merite, vor străjui deapururi peste des­tinele neamului românesc. Dorința mea vie, e ca spiritul analitic al păr. Furtună, să cer­ceteze tot cela ce a scris și pro­fesat A. C. Cuza In legătură cu creștinismul, dându-se astfel o o­­peră nemuritoare despre „meri­tele nemuritoare“ ale prof. Cuza pentru Biserica strămoșească, 1 VISARION PUIU 1

Next