Apărarea Patriei, iunie 1956 (Anul 12, nr. 128-153)

1956-06-01 / nr. 128

2 .—.­­­.­­­­­ ....­....­....­...­........................ .....................­......­..­­­­­­­­­.­­......­­­­­­­..­. I ..­­­­­­­­­­­­.................I....... Comandantul crește viitori sergenți cu o bună pregătire metodică Ofițerul Barbu Ioan este un­ om cu multă experiență în munca de in­struire și educare a soldaților, ser­genților și ofițerilor. Ca o prețuire a meritelor sale, nu demult el a primit funcția de comandant al unei școli de sergenți. In noua funcție, ofițerul Barbu se preocupă îndeaproape de educarea viitorilor comandanți de grupe, înar­­mîndu-i cu metode cît mai bune și mai practice de a lucra cu soldații în diferite situații, de a-i instrui și educa cît mai bine. Din experiența pe care o poseda, ofițerul Barbu și-a dat seama că ori­­cît de priceput ar fi un sergent în ceea ce privește cunoașterea arma­mentului, regulamentelor și a celor­lalte probleme ale vieții militare, dacă nu va întrebuința o bună me­todă de lucru cu oamenii, atrăgîn­­du-i la acțiuni comune, cunoștințele lui nu vor putea deveni un bun al soldaților, nu se vor putea valori­fica. De aceea, el se străduiește ne­încetat să formeze la viitorii coman­danți de grupe : priceperea de a vor­bi pe înțelesul soldaților, deprinde­rea de a ști să organizeze și să pre­dea diferitele categorii de instrucție, precum și metode de a se apropia de soldați, de a afla căile ce duc spre inimile lor, spre a înțelege și a le cunoaște la timp toate nevoile. In practica muncii lui de coman­dant, ofițerul Barbu a reușit să cu­noască multe părți bune și lipsuri ale sergenților. De aceea caută să educe în așa fel pe viitorii sergenți, înc­ît vechile neajunsuri ale­ coman­danților de grupe să nu se mai moș­tenească. Totodată el se străduiește ca viitorii sergenți pe care îi pre­gătește să fie nu numai buni instruc­tori, ci și buni educatori ai solda­ților, buni organizatori ai tuturor activităților ce se desfășoară în ca­drul subunităților. La toate categoriile de pregătire, el insistă asupra metodei de­ lucru. La instrucția focului, de pildă, el a observat că mulți sergenți, deși cu­nosc regulile și procedeele de tra­gere, nu folosesc cele mai bune me­tode de predare. Iată un exemplu: un sergent este pus să predea tema: „Cunoașterea și întreținerea arma­mentului“. In timpul predării el nu ține seama să învețe pe participanți părțile componente ale armei, în mod cronologic, de la simplu la campus, ci predă soldaților ori numai părțile mari ale armei, ori complică toate acestea cu multă vorbărie și odată cu părțile mari predă o serie de amănunte pe care soldatul nu le poate reține. Și acest lucru sergen­tul îl repetă de fiecare dată cînd are de predat soldaților asemenea cunoștințe. Așa se face că, deși se afectează ore suficiente pentru cu­noașterea armamentului, lipsa de metodă face ca soldații să rămînă în urmă cu însușirea cunoștințelor, să nu știe precis denumirea și ro­lul fiecărei piese din compunerea armei, să nu cunoască care sînt cele mai bune reguli și procedee de tra­gere etc. Pentru a învăța pe viitorii ser­genți, comandanți de grupe, metoda cea mai bună în această problemă, ofițerul Barbu pretinde ofițerilor, subordonați ca atunci cînd predau instrucția focului să se transpună ei înșiși în situația de comandanți de grupe și să folosească metodele cele mai potrivite pentru instruirea aces­tora. In același timp el insistă asu­­pra cît mai bunei desfășurări a In­strucției metodice a viitorilor ser­genți, inițiind discuții în jurul anu­mitor metode și lăsînd pe fiecare să-și spună părerea. La urmă, ofi­țerul instructor trage concluzia și stabilește care este metoda cea mai bună. Același procedeu se folosește și la inițierea viitorilor comandanți de grupe în conducerea instrucției focului de artilerie. In timpul in­strucției la ateliere, ofițerul Barbu a constatat că sergenții nu știau cum să repartizeze oamenii ca să lucreze toți în timpul afectat ședin­ței respective și ei să poată verifica pe fiecare. Sînt unii sergenți care, în loc să formeze două ateliere în cadrul gru­pei, formează numai unul singur. Cînd este un singur atelier, soldații pierd timpul, așteptîndu-și rîndul, sau trec în grabă pe la atelier și lu­crează superficial. De aceea, în sub­unitatea sa se obișnuiește ca la in­strucția focului de artilerie să func­ționeze de regulă pentru fiecare gru­pă două ateliere, iar instrucția fo­cului, în general, să se execute în­trunită pe pluton. In cadrul pluto­nului fiecare viitor instructor este pus să conducă activitatea celorlalți tovarăși ai săi, iar ofițerul instruc­tor îi controlează asupra metodei și stabilește practicile potrivite. Un accent deosebit pune ofițerul Barbu pe învățarea de către vii­torii sergenți a metodelor celor mai bune de conducere a grupelor și a lucrului în timpul instrucției tactice. In subunitatea pe care a instruit-o anterior, el a observat că la acea­stă categorie de instrucție sergenții, în majoritatea lor, nu foloseau un limbaj regulamentar, nu știau să organizeze lucrul în cadrul grupe­lor și, în timpul aplicațiilor, în miș­care, nu țineau legătura cu coman­dantul de pluton și nu conduceau cu competență grupele. Din cauza lip­sei de legătură între grupe și co­mandantul de pluton, de multe ori pe terenul de aplicație se produ­ceau îngrămădiri nejustificate, iar comandantul plutonului, în loc să se ocupe de conducerea luptei, trebuia să intervină mereu pentru ca gru­pele să-și mențină dispozitivul or­donat. O altă greșeală pe care a obser­vat-o ofițerul Barbu la sergenți și împotriva căreia luptă cu hotărîre este aceea că se folosea o singură metodă de predare pentru toate ca­tegoriile de pregătire. Exemplu : grupa are de executat instrucția tac­tică cu tema : „Instalarea posturilor de pîndă și învățarea atribuțiunilor pîndarilor“. Aici sergentul cu o me­todă bună procedează astfel : prima dată stabilește locul grupei, apoi a­­rată întregii grupe unde se insta­lează postul de pîndă. După aceea pune grupa în situație tactică și nu­mește pîndarii. Pentru instruirea acestora el duce toată grupa în fața postului de pîndă, scoate pe pîndari în fața grupei și-i instalează în locul indicat. Instructajul îl face în fața întregii grupe. Prin acest procedeu, odată cu instruirea pîndarului, în­vață toată grupa care sînt îndato­ririle acestuia. Sînt însă unii ser­genți, care, în această situație, pro­cedează altfel. Fixează locul grupei și locul postului de pîndă. După aceea, grupa rămîne undeva în spa­te, iar el pleacă cu pîndarul la lo­cul fixat și-i face instructajul. In timp ce instruiește pe pîndar, gru­pa stă degeaba și astfel se pierd timpul și o serie de cunoștințe. Acest procedeu nu este bun. Sînt de asemenea sergenți care, la instrucția genistică, după ce a pus grupa în situația tactică, duc toată grupa pe locul unde se vor executa lucrările, pun pe un soldat să execute lucrări „demonstrative“ în fața celorlalți și în timp ce acesta lucrează, restul stau și privesc. In felul acesta timpul trece și soldații nu reușesc cu toții să lucreze. Deci, în situația aceasta, metoda care este binevenită pentru instruirea pîndu­rilor, nu mai corespunde. De aceea, sergentul trebuie să aibă spirit de orientare, de organizare, să caute și să găsească singur acea metodă care să fie cea mai potrivită categoriei de instrucție pe care o execută și situației create. Spre această țintă se îndreaptă ofițerul Barbu Ioan în pregătirea metodică a sergenților săi. Astfel, unele lipsuri, ce mai exis­tă în această subunitate școală în ceea ce privește formarea unor vii­tori sergenți pricepuți sînt lichidate treptat, în așa fel ca la sfîrșitul școlarității subunitatea aceasta să poată da comandanți de grupe cît mai pregătiți, capabili să folosească cele mai bune metode în instruirea subordonaților. Maior A. SUSAN Corespondenți ne semnalează că. ...ofițerul Făluțoiu Ioan nu-și în­deplinește îndatoririle de șef al clubului. Biblioteca, direct subordo­nată lui, este adesea închisă. De asemenea, tot din neglijența sa, presa este adusă în unitate cu în­­tîrziere de 2-3 zile. ...grija față de materialele cul­turale lasă de­ dorit în unitatea unde își face serviciul ofițerul Feher Iosif. De pildă, pe un cori­dor stă de mult timp un dulap , el este lăsat în voia soartei, în timp ce sînt subunități cărora le-ar trebui pentru bibliotecă. Oare e așa de greu ca dulapul să fie reparat și dat în folosință unei subunități? ...datorită unor imaginare „con­siderente de ordin local“, cărțile dintr-o serie de unități subordo­nate au fost strînse în biblioteca M.U. din care face parte și ofi­țerul Dup­ă Pavel. Așa că mili­tarii care au nevoie de cărți sînt nevoiți să vină la „biblioteca cen­trală“. De asemenea, mai trebuie spus că la această bibliotecă cărțile nu sînt păstrate în cele mai bune condiții. Iată o situație intolerabilă, pentru a cărei îndreptare e necesar să se înceapă cu crearea de biblio­teci la subunități: ...stația de radioamplificare a unității unde își face serviciul o­­fițerul David Alexandru a fost transformată intr-un mijloc de co­municare a unor ordine și pentru amplificarea sunetului goarnei. A­­cest lucru este prevăzut de altfel și în programul zilnic al stației. Din el lipsesc total emisiunile­­ lo­cale, cu caracter educativ, pe care militarii continuă să le aștepte. AU SOSIT ZIARELE. ...Militarii sînt la instrucție. In tabără nu se află d­ecît cei din ser­viciul de zi. Cum s-ar putea proceda, oare, ca presa — care conține im­portante evenimente internaționale și interne — să ajungă cît mai degrabă în mîinile cititorilor ? Soldatul fruntaș Pop Vasile a găsit o soluție — prin sergenții de serviciu. In clișeu . După ce ofițerul de serviciu a terminat comunicările pe care le-a avut de făcut, sergenții de serviciu pe subunități au rămas să pri­mească ziarele spre a le trimite la terenul de instrucție, APARAREA PATRIEI Pe locul întîi înalt și uscățiv, cu ochii lim­pezi ca cerul zilelor de iulie — sergentul Toth Gheorghe stătea rezemat de turela tancului, cu­fundat în gînduri. Nn după amia­za aceea, el era mai frămîntat ca de obicei. „Trebuie să reprezint cu echipajul unitatea la con­cursul pe M.U. Oare nu mă voi face de rușine cu oamenii din echipaj ? Mecanicul conductor e un om încercat. Ochitorul e stă­­pîn pe cunoștințele sale. Dar ce va face Bulău !". Și gîndul i se opri la soldatul Bulău: „Bulău ! bun băiat, nu-i vor­bă, disciplinat, muncitor, dîrz, dar ce folos că-i tanchist numai de două luni­­ înainte a fost trans­­misionist. Și nici n-a fost tot timpul la instrucție. A stat mult prin gărzi permanente. Și acum trebuie să reprezint cu el unita­tea la concurs. Nu-i chiar ușor! Ajutat, la instrucție a mers el cum a mers, dar la concurs știu eu cum va acționa ? Nu va mai a­­vea cine să-l ajute. Va trebui să se descurce singur...“ Dar firul frămîntărilor îi fuse întrerupt de o voce — Ce faci, tovarășe Toth,... la ce te gîndești?—îl întrebă co­mandantul subunității, apropiin­­du-se de el. — Concursul... Ce fac cu Bu­lău ? Ce vrei să spui ? Doar e băiat bun. — E bun... dar, vedeți!... — Trebuie să-l ajutăm și va face treabă bună. In zilele premergătoare con­cursului, membrii echipajului au pregătit minuțios tancul și s-au pus la punct cu toate problemele. Ofițerul Sandor — comandantul subunității — s-a ocupat perso­nal de pregătirea și antrenarea echipajului. Sergentul Toth a studiat regu­lamentele și, ajutat de coman­dantul subunității, a învățat cum să pună repede și bine situațiile pe hartă. Cu soldatul Buzău, co­mandantul echipajului a făcut in­sistente antrenamente de mînuire și ochire. Măsurile luate au ajutat pe tanchiști să se prezinte cu încre­dere la concurs. Și acum să-i vedem pe par­curs. Itinerariul cuprindea treceri în­guste prin pădure, prin tere­nuri mlăștinoase, trageri reale și altele. Obstacolele puneau la grele încercări pe tanchiști. O­­dată cu concursul a început și ploaia. Dacă pe vreme bună tre­cerea obstacolelor nu era o pro­blemă prea grea, acum, din cau­za ploii, pămîntul se mulase și trecerea lor devenise anevoioasa și complicată. Datorită iscusinței și inițiati­vei mecanicului conductor, chiar după primii kilometri parcurși, echipajul comandat de sergentul Toth luase un avans bun. — Mergem bine ! — spuse co­mandantul tancului, căutînd să-și încurajeze subordonații. Dar toc­mai cînd să se bucure de suc­ces, se ivi un necaz. La un moment dat, uitîndu-se în spate, caporalul Olteanu ob­servă picături de ulei pe oblon. Dîndu-și seama că are o defec­țiune la conductele de ulei, el a raportat de îndată prin telefonul de bord, comandantului de tanc. — înaintați pînă la prima a­­coperire — i-a răspuns coman­dantul. — Am înțeles. Lingă niște boscheți, caporalul Olteanu a oprit tancul. A dat repede oblonul din spate jos. A găsit două piulițe de la conductă slăbite puțin. In cîteva secunde le-a strîns. Apoi a continuat mar­șul. Urma o pantă coborîtoare, cu un drum îngust, mărginit de copaci. O mică neatenție tancul putea tampona copacii. Ca­și poralul Olteanu, sigur pe sine, a trecut obstacolele cu viteza ma­ximă, și a recuperat timpul pier­dut. Echipajul se apropia de punc­tul stabilit. Terenul accidentat și acoperit îngreuia înaintarea. Ser­gentul Toth dirija cu atenție tan­cul Deodată, comandantul tancu­lui, raportă prin radio : — Stejarul­­ sînt Unda. Am trecut pe la punctul... la ora... Mai merse ce merse, și în fața lor se ivi un tanc „inamic“.. — 30... zero... tanc inamic... perforant... — se auzi comanda sergentului Toth. Caporalul Ol­teanu încetini puțin viteza. Sol­datul Buzău ochi repede și cu siguranță. Apoi, la comanda „foc“ trase. Obiectivul a fost distrus. Mare le-a fost bucuria cînd la bilanț comandantul M.U. a spus : — Tancul comandat de ser­gentul Toth s-a clasat pe pri­mul loc, obținînd cel mai mare punctaj la complexul de disci­pline cuprinse în concurs. Parcă nu le venea să creadă. Erau bucuroși. Acum comunistul Toth se pre­gătește cu întreg echipajul pen­tru concursurile ce vor urma. Ei sînt hotărîți să aducă noi victorii unității și M.U. din care fac parte. Căpitan P­ JITARL Antrenamentul — condiție de bază in formarea bunilor radiotelegrafiști Pregătirea marinarilor pentru­ trecerea examenului de radiotele­grafiști de clasă constituie o preo­cupare de seamă a ofițerului Se­vastian Romeo. Pentru a mări interesul milita­rilor la această specialitate, ofițerul Sevastian a luat măsura ca expune­rea temelor să fie însoțită de schițe și planșe, pentru a fi cît mai atră­gătoare și pe înțelesul subordona­ților. Antrenamentul sistematic a con­stituit condiția de bază în formarea de buni radiotelegrafiști. Printre cei mai buni care au tre­cut examenul de radiotelegrafiști de clasă se numără și utemiștii : cart­­nic major Mirescu Teodor, cartnicii Tanei Gheorghe, Dascălu Simion și alții. Trecerea cu succes a examenului de radiotelegrafiști de clasă de că­tre majoritatea militarilor care au dat examen a constituit un imbold în munca de viitor și pentru restul militarilor radiotelegrafiști, care se străduiesc să învețe zi de zi tot mai bine specialitatea lor. Locotenent major T. MARIN Fo.­ de tabără Intr-una din serile recente, în unitatea unde muncește ofițerul Ma­­nole Dumitru a fost organizat un foc de tabără. Cind amurgul serii cuprindea în­treaga tabără, militarii ieșeau din bordeie și se îndreptau spre locul unde se pregătise focul. In deschiderea focului de tabără, locțiitorul politic al unității a vor­bit despre tratativele recente dintre U.R.S.S. și Franța. Apoi a urmat un scurt program artistic, care a cu­prins cîntece și dansuri populare romînești. Frumos a cîntat cîteva melodii populare soldatul Bîldea. La încheiere, o grupă artistică a cîntat Marșul tanchiștilor, iar capo­ralul Bărbulescu Gh. a cîntat cîte­va sîrbe la acordeon. Militarii au făcut o horă mare în jurul focului. O zi de instrucție s-a încheiat astfel plină de veselie și tinerețe. Locotenent major GH. PETRACHE Popicăria unității Pentru a face ca militarii să-și petreacă timpul liber cît mai plăcut și cu folos, în tabără, din inițiativa ofițerului Filip Ioan s-a început a­­menajarea unei popicării. Pînă în prezent s-au făcut săpă­turile, podina și acoperișul. Peste cîteva zile, popicăria va fi gata, iar militarii vor avea încă un loc plă­cut unde să-și petreacă timpul liber. O conferință despre amfibii Trecînd în dimineața acelei zile de primăvară prin fața clubului u­­nității, atenția îți era atrasă de un afiș care anunța, cu litere de o șchioapă, că la ora 18 ofițerul Dinu P. va vorbi în sala clubului despre : „Rolul amfibiilor în armată“1. Soldatul Frățilă Ion citise cu mult interes afișul. Era un militar conștiincios ce se străduia să cu­noască tot, și pe drept­ cu­vint învă­țase multe de cînd sosise în armată. Chiar sergentul Stanciu Gh., care dă cu foarte multă exigență califi­cative bune, recunoscuse că în gru­pa sa soldatul Frățilă este un mili­tar bine pregătit. Dar uite, cuv­întul „amfibie“ nu știa ce înseamnă, deși parcă mai auzise cîndva această expresie. Se strădui mult să-și amintească, dar nu reuși. Atunci se hotărî să nu mai întrebe pe nimeni, ci să aș­tepte cu răbdare ora conferinței. La ora 18, soldatul Frățilă sosi, plin de curiozitate, în sala clubului. Mare îi fu mirarea cînd pe pereții încăperii văzu niște planșe cu cîte­va tancuri, mașini, un fel de avioa­ne și între toate astea o broască și alte cîteva animale sau insecte. In timp ce căuta să-și explice cum ce asemănare ar putea exista între un tanc și o broască, ofițerul Dinu își începu conferința. El vorbea cu voce tare, rar, și pentru exemplificări se folosea de planșele ce erau afișate pe pereți, precum și de un frumos album pe care îl proiecta pe un paravan cu ajutorul unui aparat de proiecție. în introducere, el arătă că amfi­­biile sînt viețuitoare care au orga­ne ce le dă posibilitatea să trăiască în medii diferite, în apă și pe uscat. Iată, „broasca este o amfibie“ — spuse el. ö Soldatul Frățilă Constantin era de la țară. De alte ori nu se ju­case pe malul rîu­ din Valea Sea­că, și cîte‘ broaște nu prinsese el? Dar niciodată nu-și închipuise­ră aceste viețuitoare cu pielea rece. Trageri cu mitraliera de pe tanc Cu cîteva zile în urmă, militarii subunității în care lucrează ofițerul Florea Ioan au executat o ședință de tragere de instrucție cu mitraliera de pe tanc asupra obiectivelor fixe. Bine pregătită, ședința a dat re­zultate bune. Majoritatea militarilor au obținut calificativele „bine" și „foarte bine“. Pierită a fi evidențiați pentru interesul și modul corect de execuție a ședinței de tragere Sol­dații : Baltaru Ioan, candidat de par­tid, Rădăcină Ion, Vodă Dumitru, Stan Ion etc. Aceștia, ca și mulți alții, au obținut calificativul „foarte bine". (De la un corespondent volun­tar), atît de dezgustătoare la pipăit, pot avea un nume atît de afurisit. Acum ofițerul Dinu proiecta pe paravan, ca la film, niște tancuri și mașini care — spunea el — „întocmai ca și broasca, pot merge foarte bine pe uscat, dar și pe apă“. El mai prezentă apoi niște avioane care pot ateriza și pe apă și pe uscat — precum și cî­teva automobile care „merg" pe a­­pă la fel­­ de bine ca și pe șosea. „Toate aceste mașini de luptă le numim amfibii“. Soldatul Frățilă își aminti atunci că la o aplicație în care se forțase un curs de apă participaseră și niș­te tancuri care trecuseră vadul nu pe pod, ci pe sub apă, incii crea­seră o minunată surpriză „inamicu­lui". Atunci mai auzise el cuvân­tul amfibie. Cu multă atenție ascultă și privi apoi modul de pregătire și folo­sire a amfibiilor în armată, modul lor de acțiune în lupta modernă și cite altele. Seara, în dormitor, soldatul Fră­țilă se simțea mulțumit că a mai învățat încă ceva. „Dacă m-ar fi întrebat cinev­a despre afurisita asta de amfibie, — gîndea el — m-aș fi făcut ,de rîs, fiindcă n-aș fi știut să-i spun nimic. Dar acum, acum știu că amfibiile dau tărie armatei noastre". Căpitan ION MARINESCU — Vineri 1 iunie 1958 Nr. 128 (3048] LA EXERCIȚIILE TACTICE DE FRONT Exercițiile tactice de front ocupă un loc deosebit de important in instrucția militarilor noștri. Cu prilejul acestor exerciții, militarii învață sa acționeze corect, energic și rapid, în condiții cît mai apropiate de realitatea cîmpului de luptă modern. Legea fiecărui exercițiu tactic de front, „se repetă de atîtea ori pînă ce se execută bine“, este folosită de către comandanții de subunități pentru a forma la ostașii pe care îi comandă calitățile necesare unor adevărați luptători. In același timp, la exercițiile tactice de front, soldații învață cum să se comporte față de inamic, învață să folosească și să amenajeze terenul, să respecte diferitele reguli de mascare și să întrebuințeze just și la timp mijloacele de foc din dotare. In clișee : 1) Locotenentul Tănase Nicolae, comandant de pluton, in­dică misiunile de luptă micilor comandanți. 2) Grupa de pușcași de sub comanda sergentului Pantea Ioan a deschis un foc puternic asupra inamicu­lui. 3) Grupa comandată de caporalul Vlad Ilarie se deplasează pe o nouă poziție. (Foto : M. FELIX), RECUNOAȘTERE ÎN MUNȚII . . La pornirea din cazarmă cerul era limpede și senin. Cei cîțiva nourași ce se arătau de diminea­ță la răsărit acum nu se mai ve­deau, împrejurimile le puteai cu­prinde cu vederea pină departe. Ofițerul Mihalache Virgil se uită o bucată de vreme la dealurile ce se înălțau într-o parte și intr-alta a drumului, admiră împreună c­­ ceilalți tovarăși ai săi florile de diferite nuanțe și culori ale live­zilor și apoi, îndreptîndu-și pri­virea înainte, simți parcă trecin­du-i prin vine un fior plăcut : „Munții“... Intr-adevăr, la o dis­tanță nu prea mare de locul unde se aflau, dincolo de culmile proas­păt înverzite ale dealurilor, se pro­iectau pe cer, uriașe și încă înză­pezite, crestele munților. Cînd se apropie mai mult de munți, căpitanul Mihalache vorbi către cei care îl însoțeau : „ Iată munții, voinicii... Și după scurtă vreme, se începu recunoașterea. Ofițerii se urcară mai intîi pe o înălțime și cerce­tară în jur. Dincolo de creastă se lăsa în vale o pantă do­­moală care după ce ajungea la malurile joase și abrupte ale u­nui pîrîu urca din nou, de data a­­ceasta mai pieptiș, spre creasta u­­nei alte înălțimi. — Aici ar fi, cred, un loc po­trivit pentru atacul unei companii de pușcași, — își dădu cu păre­rea unul dintre participanți. Dar ofițerul Mihalache n-a fost de acord. A analizat o clipă te­renul, și-a făcut o mică socoteală și apoi a spus : — Nu! Aici nu e bine. Nu­ e bine din cauză că înălțimea din față, care se presupune a fi ocupată de „inamic“, e mai înaltă decît a­­ceea pe care ne aflăm noi. Asta ar favoriza mult forțele dușmane. In al doilea rînd, urcușul din pîrîu și pînă la creastă e greoi și nu oferă posibilități de ascundere pen­tru trupele proprii. înțelegeți ? Ofițerul Mihalache s-a apropiat ceva mai mult de cei care-l în­soțeau la recunoaștere și apoi a continuat : — Nu trebuie să uităm. Lupta în munți e, în primul rînd, o luptă pentru înălțimi. Cine deține vir­­furile cele mai înalte, cine cuce­rește mai intîi crestele, acela iese victorios. După aceasta, grupul de ofițeri a început deplasarea spre un loc mai potrivit. Au străbătut o pădurice mică și deasă, au trecut un pîrî­­iaș cu unda cristalină și apoi au început să urce o culme abruptă și țuguiată. Participanții au început să gifițe. Urcușul însă continua. — E greu, dar e eroic / glumi la o vreme ofițerul Mihalache. — Eroic și nu prea, îi răspunse cineva din dreapta. Mi se pare că o să urcăm și aici de pomană. — Nu se știe ! După hartă, se pare că această culme e ca un boț de aur pentru vînătorii de munte. — Glumiți, tovarășe căpitan ? — Nu. Nu glumesc deloc. Peste cîteva minute, ofițerul Mihalache făcu semn cu mina. — Ia priviți, ce frumos nu se deschide în față defileul ! Vedeți ? De aici, cu, o mitralieră ții pe loc un batalion întreg. — Cum așa ? — Foarte bine. Reperezi șoseaua ta locul acela îngust, și nici pa­sărea in zbor n-o să mai poată tre­ce. Apoi, ca să fie și mai con­vingător, ofițerul Mihalache a a­­dăugat: — Eu de aici de pe vârf, cu un singur pluton, aș avea curajul să lupt cu un batalion întreg care ar încerca să treacă prin defileu. — Dar dacă batalionul acesta are și tancuri ? — Poate să aibă și tancuri, și artilerie. Eu îl opresc. Mă ascund bine și mă organizez aici. Blo­­chez șoseaua colo la cotitură și nici mama tancurilor nu mai tre­ce. Bucăți de stinci și lemne a­­vem din belșug. Cu­ despre artilerie, ca să ajungă să tragă exact pe țurțudanul acesta, e foar­te greu. Iar mai jos de el. In strigă și în dreapta, poate să tra­gă cu­ o vrea. Dinspre munți se revărsa un curent de aer rece, care făcea ca obrajii ofițerilor veniți la recu­noaștere să prindă bujori. Unii dintre ei începuseră chiar să tre­mure ușor. Dar ofițerului Mi­halache, ca un vechi om al munților, părea că nici nu-i pasă. Se uita mai departe in jur, analiza in chip și fel terenul, își făcea însemnările necesare pe har­tă și fuma. Fuma țigară după ți­gară. Atunci stabilim aici apărarea noastră ? — întrebară unii dintre însoțitori. — Da. Aici. Pe vîrful pe care ne aflăm acum va fi un pluton. Iar pe creasta de dincolo de vale, celelalte două­ întăririle principale le vom pune aici. — Bine, interveni cineva, dar între subunitățile noastre va fi o mare ruptură. De ce ? se arătă nedumerit ofițerul Mihalache. Mă uit la prăpăstiile care ne despart de creasta de dincolo. Și ce credeți că „inamiculu1 o să pătrundă printre prăpăstiile acestea ? Pe unde nu putem trece noi, nu va putea trece nici el Și apoi să știți că asigurarea jonc­țiunilor in munți are o particu­laritate. Aici nu se insistă atit de mult pe legătura „cot la cot“ din­tre subunități, ci pe legătura cu foc. In cazul nostru o armă automată de aici și una de dincolo de vale vor fi suficiente pentru asigurarea joncțiunii. — Și da­că totuși „inamicul“ scapă ? "întrebă din nou acel par­ticipant, mereu nedumerit. — Dacă scapă, n-are ce să facă. Ia uitați-vă in spate/ Ce frumos îl putem lovi cu rezerva. Dar nu numai atit. Aici se poate lupta și în încercuire. Asta e de fapt una dintre marile griji pe care treb­uie să le poarte comandanții noștri cind intră în munți , ca orice po­ziție a lor să se preteze la lupta in încercuire. ...Soarele începu acum să se în­tunece. Norii veniți dinspre munți încercau să-i acopere fața. At­mosfera răcoroasă, dar plăcută, de pină aci a fost înlocuită de o boare rece și umedă. Apoi, ca niște u­­riașe avalanșe, de pe creste­le înzăpezite începu să co­boare ceața. Ofițerii veniți la re­cunoaștere și-au terminat de fixat dispozitivele subunităților, și-au terminat lucrul pe hartă și tocmai au început să coboare spre șosea, când cineva dintre ei vorbi . — Vine ceața. Ne ajunge din urmă. — Și ce-l dacă ne ajunge ? făcu ofițerul Mihalache, pe un ton de indiferență. Ceața este un bun ajutor al vinătorului de munte. Multe acțiuni îndrăznețe se pot organiza pe timp de ceață. Multe încercuiri, multe ambuscade, multe surprize i se pot face „inamicu­lui“. Pe timpul luptelor in munți, vînătorii așteaptă ceața, ca broaș­tele ploaia... Ajunși in șosea, cei cițiva ofi­țeri o porniră spre cazarmă. Munții cu piscurile lor golașe, cu stincile lor incă b­ălbite și cu costi­șele lor abrupte au rămas in ur­mă. Coborind spre oraș, vînătorii de munte au Intilnit din nou pri­măvara cu frumusețile ei. Dar, cu toate acestea, intre participanții la recunoaștere se purta o discuție vie tot despre munți și luptele specifice lor. Ofițerul Mihalache povestea cum, în anii trecuți, la o aplicație tac­tică de o proporție mai mare, da­torită unei subunități de cerce­tare de munte, vînătorii au ata­cat un întreg eșalon de infanterie și artilerie, chiar în timp ce a­­ceștia serveau masa. „Așa-i în munți — ridea ofițerul Mihalache Virgil — nu-i ca la cimpie. Dacă nu ești atent unde te așezi la masă, dacă nu ai o bună sigu­ranță apropiată, felul doi nu mai apuci să-l mănînci“... Locotenent major GH. BOGDAN ... Are și țeava viața ei Numai cine este artilerist poate înțelege nerăbdarea cu care noi, servanții, așteptam să executăm prima ședință de tragere cu tunul. Dorința de a primi „botezul focu­lui" se naște în inimă chiar de la prima ședință de instrucție, cînd comandantul începe să descrie ca­racteristicile tehnico-tactice ale tu­nului In dorința de a afla cît mai multe date, citești regulamente, adresezi zeci de întrebări Instructorilor și nu-ți poți opri dorința de a ști și cunoaște șurub cu șurub. Poți să-l montezi, să-l cureți, să-l manevrezi, dar o curiozitate îți stăruie încă — cum trage? Iți dai seama că prin trageri te legi mai strîns de mate­rialul pe care îl deservești, că poți­­ să înveți lucruri în plus, că n-ai să le mai uiți niciodată pe cele în­vățate. Și iată că acea zi pe care n-ai s-o uiți niciodată sosește . Ea a sosit și pentru noi. Comandan­tul de piesă dă­ ordine scurte : „Trageți țeava pe puntea de o­­dihnă", „Puneți prelata", „Impe­­rechiați tunul“, „Soldat Agap, vei observa tunul pe timpul deplasării“. Intr-o clipită, mașina ne poartă cu tunul la poziția de tragere fixată dinainte. Este chiar­­ în mar­ginea unui drum, pe liziera unei păduri. Cu toții strîngem prelata și începem curățirea materialului. Pe drum s-a depus praf pe țeavă, aparate și mecanisme. 11 ștergem cu repeziciune. Alții curăță muni­ția. „Muniția trebuie bine curățită, ca și interiorul țevii. Altfel, viața țevii se scurtează“ — spune co­mandantul de presă. Ne gîndim oare : „și țeava are viață?“, instructorul ne înțelege nedumerirea și intervine . „Țeava fiecărui material are viața ei. Ea nu se măsoară însă în ani ca a noastră, ci în număr de lovituri. Cu cât o țeavă poate trage mai multe lovituri, cu atît se zice că a avut o viață mai lungă. Viața țevii depinde în primul rînd de noi, militarii. Prin activitatea noas­tră, noi putem să lungim sau să scurtăm viața țevii. Iată, soldatul fruntaș Simion udă prăfuit din fața țevii, acum terenul pentru că altfel, în timpul tragerii, suflul ar ridica tot acest praf și l-ar depune nu numai pe tun, dar și în inte­riorul țevii. Trăgînd apoi o nouă lo­vitură, Interiorul țevii ar fi supus unei eroziuni, deoarece grăunții de praf ar fi presați în pereții țevii de către proiectile. Cu gîndul la viața țevii, pregă­tim încărcăturile, mascăm mate­rialul. Comandantul de presă urmă­rește cu atenție activitatea fiecărui servant și dă numeroase îndrumări. „...Tunul ! gata de tragere !“ — răsună vocea lui. Răspunsul ne so­sește imediat. „Asupra... foc!“. O lovitură puternică, o flacără, fum, este tot ceea ce noi numim „bote­zul focului“. Comandantul de piesă controlea­ză interiorul țevii după fiecare lo­vitură, fără însă a renunța la ob­ținerea unei cadențe de tragere rapide. Cînd constată că interiorul nu este perfect curat, ordonă ime­diat curățirea. Nimic nu-i scapă comandantului nostru. Verifică în­registrarea elementelor de tragere, ochirea și modul cum a fost cură­­țită muniția, pretinde o ordine de­­săvîrșită in jurul tunului. Tragerea se încheie. Ca tineri trăgători, nu înțelegem de ce nu s-a tras cu încărcătură plină. Ser­­gentul Sava ne explică: „Și asta face parte tot din lungimea vieții țevii. In timpul tragerii, țeava este supusă la mari eforturi. Aceste e­­forturi se repetă pentru fiecare tragere. Cu cît folosim o încărcă­tură mai mare, cu atît eforturile se măresc“. . In drum spre cazarmă cîntăm. Suntem­ bucuroși că ne-am îndepli­­nit cu succes misiunea. Nu ducem tunul în remiză și nu ne despărțim de el decît după ce îl curățim „con­form regulamentului". Ne îngrijim în mod deosebit de țeavă, „o parte delicată a materialului" — cum spune comandantul nostru, Soldat V. BERCEANU

Next