Apărarea Patriei, ianuarie-iunie 1971 (Anul 27, nr. 1-52)

1971-05-05 / nr. 18

__^ U~Z ^__ ,­­ ___ AMINTIRI DIN ANII GREI DE LUPTĂ A PARTIDULUI •** . • •..•'■• ' ___ __ PREGĂTIREA CLIPEI IN CARE ROMÂNIA AVEA SĂ RIDICE FRUNTEA SUS In istoria contemporana a României, insurecția armată victorioasă din august 1944 reprezintă o strălucită încununare a luptei eroice a Partidului Comunist r­omân, în fruntea maselor populare, a forțelor pro­gresiste ale societății, împotriva fascismului, a războiului antisovietic, a dominației impe­rialismului străin, pentru eliberare socială și națională. Despre unele aspecte ale intensei acti­vități politice, organizatorice și militare pe care a desfășurat-o partidul pentru pregă­tirea acestui act istoric, despre legăturile sale cu cadre de comandă, cu ofițeri și generali patrioți —care pe lângă alte cauze aveau să determine în momentul decisiv trecerea în întregime a armatei de partea intereselor poporului — ne vorbesc azi cîțiva tovarăși care potrivit sarcinilor trasate de partid sau îndrumați de acesta au contribuit sub diferite forme la pregătirea și înfăptuirea insurecției­ țării, pentru interesele poporului și ale armatei. Apreciam logica și forța interioară a argumentelor sale, modul calm, ponderat de a vorbi, abilitatea cu care făcea a­­luzie chiar la interesele personale ale regelui, dar mai ales faptul că era deosebit de bine informat des­pre tot ceea ce se petrecea în țară, pe front, în spatele frontu­lui, despre intențiile criminale ale hitleriștilor, despre sterilitatea ilu­ziilor în orice ajutor din afară. Era un mare patriot, un intelectual lu­cid și convingător, care încerca să ne ajute la cristalizarea ideii că salvarea țării este idealul națiu­nii, că în numele acestui ideal trebuie să acționăm cu hotărîre. Am observat din discuții că inter­locutorii mei nu erau la prima lor întrevedere cu Pătrășcanu, îl cu­noșteau bine, dar eu unul nu-mi puteam da seama cine este și pe cine reprezintă. La sfîrșitul con­sfătuirii, Pătrășcanu s-a apropiat de mine și din discuție am aflat că învățase la Iași la aceeași școală ca și mine, fapt care ne a bucurat deopotrivă. Apoi, gene­ralul Sănătescu mi-a spus că Pă­trășcanu este comunist. Am ră­mas stupefiat. Ulterior am aflat că luase legătura cu cercurile pa­latului, din inițiativa partidului, încă din luna august 1943, că în aprilie și în prima parte a lunii mai 1944 explicase la palat punc­­tul de vedere al P.C.R. cu pri­vire la eliberarea țării de sub fascism. Coaliția de forțe politice și militare pe care o crea P.C.R. constituia o garanție în plus a reușitei eforturilor sale pentru salvarea națiunii. Fusesem, așadar, față în față cu un comunist, la aceeași masă de lucru cu el și cu regele. Mai mult încă, mi-am dat seama că tocmai comuniștii înțelegeau mai bine ca nimeni alții interesele po­porului și ale armatei, ale diferi­telor pături și clase sociale, că erau oameni care știau ce vor. Aș­teptam, nu fără emoție, să văd ce mi se va cere. Nu am aflat aceasta nici la cea de-a doua întrevedere. Abia la cea de a treia — care a avut loc la începutul lunii iunie — s-a căzut de acord că trebuie întreprinse măsuri ample, pe mul­tiple planuri, bine coordonate și energice, pentru salvarea țării, deși nici atunci nu s-a vorbit concret despre ele. Privirile tuturor alune­cau mereu, de voie sau de ne­voie, spre Pătrășcanu. Era omul care preluase de acum integral inițiativa. La despărțire, strîngîn­­du-mi cald mîna, mi-a spus: „Am să vă fac cunoștință cu un prieten de-al meu“. Cîteva zile mai tîr­­ziu, la locul stabilit, l-am întîlnit pe „inginerul Ceaușu“ — numele sub care muncea în conspirativi­tate tovarășul Emil Bodnaraș. Din acea clipă am început să cunosc și să mă aflu angrenat trup și suflet în marea acțiune pe care Partidul Comunist Român o ini­țiase pentru salvarea națiunii. în noaptea de 13 spre 14 iunie, în casa conspirativă a partidului din Calea Moșilor 103, m-am situat de partea planului hotărît, curajos și realist inițiat de P.C.R. pentru răs­turnarea dictaturii fasciste anto­nesciene, ieșirea din războiul anti­sovietic și întoarcerea armelor îm­potriva adevăratului dușman al țării — fascismul german. Acea­stă zi înseamnă pentru mine momentul începerii conlucrării di­recte cu reprezentantul și împuter­nicitul partidului — tovarășul E­­mil Bodnaraș. Acționînd direct sub conducerea P.C.R., comitetul militar din care am făcut parte s-a axat în principal pe probleme­le de pregătire militară a insurec­ției armate în general și pe , pregăti­rea ei în Capitală în special. Sînt cunoscute împrejurările în care a început și s-a desfășurat insu­recția, entuziasmul maselor popu­lare și al armatei române în rîn­durile căreia se redeșteptase vite­jia străbună, larga desfășurare de forțe militare și civile care au fă­cut posibile dezarmarea hitleriști­lor, lichidarea rezistenței trupelor naziste, eliberarea în cîteva zile a Capitalei și a unei mari părți a țării. La 30 august, cu fruntea sus, bucureștenii salutau sosirea tru­pelor sovietice în Capitala elibe­rată. Cîteva zile mai tîrziu, am făcut parte din delegația condusă de Lucrețiu Pătrășcanu care a sem­nat Convenția de armistițiu de la Moscova. E meritul nepieritor al Partidu­lui Comunist că dînd glas frămân­tărilor și aspirațiilor tuturor celor ce-și iubeau cu ardoare patria a știut să unească sub același steag toate forțele active ale națiunii și a salvat țara de la catastrofă, imprimînd un nou curs istoriei sale. Prin insurecție, o dată cu trecerea României de partea coa­liției antihitleriste, s-a creat posi­bilitatea ca poporul român și ar­mata sa să-și aducă un aport una­nim apreciat pe plan internațio­nal la zdrobirea Germaniei fascis­te. La 9 mai 1945 România se găsea în rîndul națiunilor victori­oase, care s-au afirmat printr-o contribuție importantă la zdrobirea fascismului german și la salvgar­darea umanității. MIHAIL ROȘIANU „Se apropia un moment decisiv“ Războiul antisovietic secătuise România, adusese mari nenoro­ciri și mizerii, frontul se apropia întunecând viitorul țării. Poporul și armata fierbeau de îngrijorarea și nemulțumirea față de politica guvernului fascisto-antonescian. Ca secretar al Regionalei de partid Oltenia, cuprinzînd pe vre­mea aceea întregul teritoriu al actualelor județe Mehedinți, Gorj, Dolj, Olt, Vîlcea și o parte din județele Caraș-Severin și Hune­doara — cunoșteam bine starea de spirit a populației din toate me­diile sociale, inclusiv din armată. De altfel, un timp și eu fusesem concentrat și numit comandant al­» lagărului de la Tiraspol și numai cu greu am scăpat de gravele a­­cuzații ce mi se aduseseră că nu­mărul deținuților, în loc să spo­rească, scădea substanțial. Pare de domeniul fanteziei ca un comunist cu activitate de partid încă din 1934, secretar al unei regionale de partid, să fie concentrat la jan­darmi, adus pe front și numit comandant de lagăr. Și totuși a­­ceasta a fost o realitate și s-a pu­tut întâmpla pentru că metodele de lucru ale partidului — care do­bândise o mare experiență revolu­ționară în ilegalitate — erau deo­sebit de subtile. Iar dacă mai târ­ziu, în urma reclamațiilor insisten­te ale hitleriștilor, a fost obser­vată eliberarea, cu „formele“ de rigoare dar fără respectarea in­strucțiunilor, a unui mare număr de deținuți din lagăr, faptul nu era de natură să mire pe cineva. Aceasta pentru că de fapt milita­rii români, începînd cu ofițerii de carieră și cu cei de rezervă (pro­veniți în cea mai mare parte din intelectuali de la sate, învățători), n-au privit niciodată cu ochi buni lagărele și represiunile de tip fas­tîs. Pe teritoriul regionalei noastre de partid existau în unele unități militare celule de partid sau gru­puri de comuniști și patrioți. A­­cestea erau formate și pregătite pentru a îndeplini diferite misiuni în cadrul măsurilor generale luate de P.C.R. pentru organizarea și desfășurarea insurecției armate. Important mi se pare faptul că, de multe ori, de existența și ac­tivitatea lor știau unii comandanți și ofițeri din statele majore, care nu numai că nu le împiedicau să ființeze, dar față de organele de Siguranță, de contrainformații și mai ales față de hitleriști le și acopereau, pe cît le stătea în pu­tință, acțiunile. Un asemenea ofi­țer, din Regimentul 2 Vîlcea, a fă­cut în mod conștient să dispară informarea primită de la Siguran­ță despre faptul că eu eram co­munist; alții au înlesnit activitatea revoluționară a tovarășului Ma­­nole Bodnaraș la Flotila 3 bombar­dament etc. Legăturile P.C.R. cu militarii s-au extins și în forma­țiunile de pază ale depozitelor ar­matei ; cu ajutorul unor militari patrioți a fost posibilă procurarea de armament și muniții pentru formațiunile patriotice organizate de P.C.R. în special în primăvara și vara anului 1944. Ei au înlesnit și formarea unor depozite ale partidului. Am avut legături și în subunitățile de pază ale lagărelor și închisorilor; de altfel, totdeauna comuniștii au căutat să-și apropie oamenii de pază, să facă din ei comuniști, agenți de legătură. Cu ajutorul acestor comuniști și sim­patizanți și al comuniștilor din armată a fost posibilă organizarea a două evadări importante în au­gust 1944 — cea din lagărul de la Tg. Jiu și cea de la Cărbunești, unde fusese adus la lucru un grup de comuniști. Ambele evadări fă­ceau parte din planul pregătirii insurecției din august 1944. După cum se știe, acest plan prevedea o variantă de rezervă și anume: dacă insurecția nu ar fi reușit la București, forțele insurec­ționale s-ar fi retras în spațiul re­gionalei de partid Oltenia, unde ne sprijineam pe umerii rari ai munților și pe colaborarea cu for­țele de rezistență din Iugoslavia, cu care aveam legături (pe unii par­tizani iugoslavi îi găzduiam chiar noi, la Turnu Severin și în îm­prejurimi). Dar ne bizuiam în special pe starea de spirit antifas­cistă, antihitleristă a populației și a armatei. Explicația creșterii influenței Partidului Comunist Român în rîndurile armatei, a puterii sale de a determina atitudini și acțiuni era legată de creșterea urii popu­lației și a armatei împotriva co­tropitorilor fasciști, de dorința ar­zătoare a maselor de a scutura jugul dictaturii antonesciene, de a pune capăt războiului antisovie­tic, care făcea atîtea victime și care apropia în mod vădit o cata­strofă națională. In fața acesta pericol, obiectivele mișcării de re­zistență propuse de P.C.R. — în­laturarea dictaturii fasciste și în­locuirea ei cu un regim constitu­țional, democratic, ieșirea Românie din Axă, eliberarea țării de o­cupația germană și alăturarea e­i, coaliția antihitleristă, restabili­rea independenței și suveranității naționale — au devenit obiective de luptă ale poporului. După cum se știe, în esență, ele au fost însușite și de P.S.D., P.N.Ț., P.N.L. și alte grupări politice, de rege și consilierii lui apropiați în cadrul coaliției organizate de P.C.R. Partidul Comunist Român reprez­enta nu numai forța care arătase o cale sigură și eficientă de salvare a țării, dar își și a­­sumase răspunderea unirii într-un singur șuvoi a celor mai largi mase ale poporului, decise să-și schimbe soarta, să-și salveze patria, General-colonel în rezervă DUMITRU DĂMĂCEANU : „Soarta națiunii începea să fie în mîinile celor deciși să o salveze­­ comuniștii“ Fusesem om al armelor, nu mi preocupase prea mult politica. Totuși, ca atâția militari de ca­rieră, dezavuasem odioasa mișcare legionară și nu eram de acord nici cu regimul fascist-antonescian și cu alianța rău prevestitoare dintre România și Germania hitleristă. Dar cui puteam spune toate aces­tea ? A venit războiul,­­ cu cortegiul lui de nenorociri. Regimentul meu — 10 roșiori purtat — trimis să lupte pentru scopurile fasciști­lor germani avea pierderi deose­bit de mari. Cu gîndul la soldații mei, la ofițerii care mureau în brațele mele, la familiile __ îndo­liate, la copiii rămași fără pâ­­rinți, am cerut superiorilor să-mi cruțe regimentul, să-l retragă de pe front. După cel de-al doilea refuz — de altfel deosebit de categoric din partea însuși a generalului Iosif Iacobici, șeful Marelui stat major — am înțeles că salvarea soldați­lor mei și a întregii armate nu ar fi putut veni decît pe calea ieșirii din războiul antisovietic. Dar cum ? In iarna anului ’41-’42, preocupat de aceste gînduri, ve­nind într-o scurtă permisie . în țară, am încercat să mă destăinui cuiva, iar acesta a fost prietenul meu, colonelul în rezervă Radu Ru­­sescu (el demisionase din armată la începutul guvernării fasciste a lui Antonescu). De acord cu Ru­­sescu, m-am hotărât să cer o au­diență la palat. Mihai m-a as­­cultat atent. Mi-am dat seama că nu cunoaște adevărata stare de lucruri din țară, nici realitatea frontului și cu atît mai puțin nu știa ce ar fi avut de făcut. In cele din urmă, în toamna a­­nului 1942 am fost mutat la Bucu­rești, în funcția de șef al statului major al Comandamentului mili­tar al Capitalei. Iarna care a ur­mat a fost începutul dezastrului evident al trupelor hitleriste; de­venea clar și faptul că România avea să fie transformată, cu tim­pul, în teatru de operațiuni mili­tare. Era în joc însăși existența națiunii. Discutam toate acestea cu colonelul în rezervă Rusescu, precum și cu alți doi generali cu care stabiliserăm între timp le­gături mai strînse: generalul în re­zervă Gheorghe Mihail și generalul Constantin Nicolescu. Simțeam ne­voia de a întreprinde ceva pentru salvarea țării. Dar nu întrezăream vreo soluție practică. De altfel pe cine reprezentam noi, în momen­tele acelea, decât pe noi înșine? Am bătut din nou la porțile pa­latului. Regele își dădea seama că pentru salvarea țării e necesară răsturnarea regimului An­tonescu, deși, probabil, că în primul rînd se gîndea chiar la propriile lui in­terese care erau în joc. Era în­grijorat și de faptul că armata e „obosită“, că tot mai mulți gene­rali și ofițeri superiori își expri­maseră părerea­­ că este necesară ieșirea României din război. Se putea deduce că el însuși discuta deseori asemenea lucruri cu oa­menii cei mai apropiați — Mocioni- Stîrcea și Mircea Ioanițiu. Cind se adunau însă la un loc mai mult se lamentau, nu erau capabili să ajungă la vreo soluție practică, cu șanse de reușită. Ideile lor erau fanteziste, aventuriste, riscante. In acele momente grele, hotărâtoare pentru destinele ei, țara avea ne­voie de un stegar curajos, ferm, lucid, realist, dar mi se întărea tot mai mult convingerea că acesta nu va putea fi nici regele, nici vreun oarecare general, nici parti­dele politice „istorice“, ale căror nume erau pomenite cînd de unul, cînd de altul. Către sfîrșitul lui mai 1944 am fost chemat la palat. „Probabil va avea din nou loc o obișnuită și sterilă consfătuire secretă!“ — mi-am zis. Eram nemulțumit că niciodată aceste consfătuiri nu duc la vreun rezultat. Spre surprinde­rea mea, alături de rege, de cei doi oameni ai săi mai apropiați pe care i-am numit mai sus și de generalul Constantin Sănă­­tescu, care fusese numit între timp șef al Casei militare a­­ re­gelui, observ un al cincilea per­sonaj. „Domnule colonel, — mi-a zis generalul Sănătescu — vi-l prezint pe domnul Lucrețiu Pă­­trășcanu“. In ziua aceea, spre sa­tisfacția mea,­ discuțiile noastre au avut, pentru prima dată, un ca­racter mai organizat, au fost mai actinși, analiza stării de spirit din armată și a populației, situația frontului au fost mai realiste. Noul nostru interlocutor imprima dezba­terii o deosebită răspundere pen­tru independența și suveranitatea General-maior în rezervă ILIE BÂDICĂ : „Ne chema la luptă aprigă dragostea de patria noastră pe care o voiam liberă și independentă“ Am fost comandantul detașamen­tului de partizani „Carpați“ care a acționat în special în Bucegi, pe Valea Prahovei și la Ploiești. De­tașamentul se compunea din mili­tari cu experiență, în majoritate comuniști — foști ofițeri din unită­țile internaționale românești care apăraseră Spania republicană îm­potriva fascismului. Și totuși, co­mandantul lor eram eu, un o­­fițer necomunist. Ne destăinuiam adesea. Și chemase la luptă apri­gă dragostea de patrie, pe care voiseră să o vadă cît mai repede liberă, independentă. Credeau cu o forță de neclintit în victoria coa­liției antihitleriste, fiecare voia, cu arma în mină, cu sacrificiul de sine dacă era nevoie, să apropie această clipă. Credeau și în mine, comandantul lor — cel care nu a putut concepe ca armata română să lupte alături de armata Ger­maniei hitleriste; credeau și în toți ceilalți tovarăși ai lor necomu­­niști — soldați ai armatei româ­ne, foști prizonieri de război în U.R.S.S., care se hotărâseră să lupte cu arma în mînă contra fas­ciștilor și acum se aflau cu noi. Purtam uniforme militare specifice constructorilor de fortificații de munte; de altfel, unitatea noastră fictivă avea și nume i „Batalio­nul 12 fortificații munte“ și în acest sens aveam și acte contrafăcute cu denumirea respectivă; numele noas­tre erau și ele false, nu se cu­noșteau decît cei care fuseseră prieteni înainte de constituirea de­tașamentului ; ne aprovizionam cu ajutorul unor militari români. Des­pre acțiunile noastre permanent conducerea de informam partid, prin tovarășii Emil Bodnaraș, Con­stantin Pîrvulescu, Constantin A­­giu. Ne întîlneam de fiecare dată într-o altă casă conspirativă a par­tidului. După cum se știe, deta­șamentul nostru a înscris la acti­vul său zeci de acțiuni îndrăznețe, începînd cu culegerea de informa­­ții despre dislocarea trupelor hit­leriste, starea de spirit a acestora, puterea lor de foc, concentrarea lor în diferite zone. Dar ocupanții s-au simțit și prin aruncarea în aer a 26 de garnituri de trenuri germane încărcate cu produse pe­trolifere, dintre care 16 au explo­dat pe teritoriul țării noastre. De începuturile reușitei acțiunii noas­tre e legată primirea mea în par­tid, în mai 1944. Cu toate măsurile noastre de strictă conspirativitate, în iulie 1944 detașamentul a fost reperat și încercuit. Ne-a salvat atenția trează a santinelelor, mulțumită cărora am putut să ne retragem prin luptă. In ziua următoare, am ieșit din încercuire prin vicleșug, folosindu-ne de-­ propriile noastre uniforme. Am trecut pe lîngă ostași salutîndu-i prietenește, ca și cum am fi făcut parte din aceeași uni­tate militară. E totuși greu de crezut că nici un militar român din atâția pe lîngă care am tre­cut, din momentul în care am spart încercuirea și pînă ne-am urcat în trenul de București, n-a bănuit că suntem­ partizani. Știind că obiec­tivul luptei noastre e distrugerea cotropitorilor hitleriști, pe care i urau poate tot la fel ca și noi, ei s-au făcut nu o dată că nu știu nimic despre noi. La indicația partidului, n-am mai luptat în munți, ci ne-am sta­bilit în orașul Ploiești. Ne-am in­stalat într-o clădire a autorităților locale l­ia subsolul unei percep­ții evacuate care figura în evi­dența caselor conspirative. Trans­­formîndu-ne în.......unitate de gar­nizoană“, aveam santinelă la ușă, efectuam patrulări pe străzile o­­rașului, țineam legătură cu mun­citorii de la rafinării și din fa­brici. La insurecție ne-am alătu­rat armatei și muncitorimii ploieș­­tene, participînd la dezarmarea trupelor hitleriste. Efortul conver­gent al întregului popor, al între­gii armate române și al nostru, al partizanilor, avea același scop­ iar el se contura ca o certitudine. Căpitan în rezervă ION ROȘIANU : „Un singur gînd, un singur lei, zdrobirea fascismului“ Momentul decisiv era aproape. Armata sovietică pregătea ma­rea ofensivă din nordul Moldovei. Hitler și Antonescu încercau să consolideze frontul, să înjghebeze o nouă linie de rezistență pe teri­toriul țării noastre. Acest lucru trebuia evitat cît mai mult cu pu­tință pentru realizarea țelului ma­jor al salvării țării de la o ade­vărată catastrofă. In ceea ce mă privește, ca secretar al celulei de partid a Regimentului 15 doro­banți, trebuia nu să aștept sar­cini, instrucțiuni, ci să mă orien­tez singur. Mă aflam la Focșani, cu compania de armament greu a unității constituită în Detașamen­tul 106 fortificații, atunci cînd am primit ordin să expediez ra­pid la partea operativă a unității toate tunurile anticar, brandurile și armamentul automat. Dar a­­cest armament trebuia păstrat pen­tru a­ fi folosit împotriva nemți­lor. M-am sfătuit cu locotenentul Mereuță și sergenții Bucur și Stan și am stabilit să facem acte fictive de trimitere spre front, iar ei să plece cu armamentul respec­tiv în munții Vrancei (unde au și plecat cu alți trei militari și unde ulterior, l-au și folosit împotriva hitleriștilor). După vreo trei săp­­tămîni, comandantul unității mă cheamă la raport și mă amenință cu deferirea în fața curții marțiale pentru neexecutare de ordin. Și arătă actele, motivez că „poate militarii cu armamentul respectiv au fost reținuți de comandantul altei uni­tăți de pe front sau din spatele frontului“ și-l rog să-mi dea o dele­gație pentru a face investigațiile necesare. Cu delegația în buzunar și cu un grup de militari aleși de mine dintre simpatizanții comu­niști, am început să colindăm munții. Curînd ni s-au alăturat și alții, în noaptea de 23 August, aflînd de proclamația către țară, ne-am urcat­ într-un camion militar cu di­recția București și, după mari peri­peții, în seara zilei de 24 august am ajuns în Capitală. Cu militarii mei m-am prezentat la generalul Draj­­na, cerînd să mi se dea o misiune de luptă. M-a privit oarecum mi­rat și m-a întrebat bănuitor : „Ești comunist ?“ Cum a putut să simtă aceasta, nu știu , dar nici n-am dez­mințit, nici n-am afirmat, pentru că nu știam ce fel de om este. „Sînt patriot, domnule ge­neral, și azi toți trebuie să fim un singur gînd, o singură unitate de voință !“ I-a plăcut răspunsul și m-a numit pe loc ofițer de legătură la unitățile care acționau în par­tea exterioară și vestică a Capita­lei. Am participat la discutarea pla­nurilor de luptă, la elaborarea și difuzarea ordinelor la unitățile din subordine, la acțiunile de luptă, la dezarmarea hitleriștilor, eram feri­cit că ceea ce nutrisem eu ca un gînd al meu erau gîndul și acțiu­nea întregii armate române, a în­tregului popor. Am rămas în linia întîia a frontului pînă la 9 mai, consider­în­d că acolo e locul meu ca ofițer comunist. Relatări consemnate de locotenent-colonel C. BOTONCEA in Editura politică si LUCRĂRI ÎN CINSTEA GLORIOSULUI JUBILEU M. C. Stănescu : „MIȘCAREA MUNCITO­REASCA DIN ROMÂNIA IN ANII 1921—1924" Mișcarea «Muncitoreasca din Lucrare monografică, întocmită pe baza unui bogat material do­cumentar *— în mare parte ine­dit — înfățișează o amplă frescă a drumului glorios străbătut de P.C.R., de mișcarea muncitorească din țara noastră în perioada din­tre Congresele I și III ale parti­dului. Titu Georgescu : „DE LA REVOLUȚIONARII DEMOCRAȚI LA FĂURARII PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN“ Lucrarea se înscrie ca o con­tribuție la istoria epocii mo­derne a României cuprinsă în­tre două momente epocale pen­tru evoluția țării : revoluția de la 1848 și crearea P.C.R. în 1921. Gh. I. Ioniță : „PENTRU FRONT POPU­LAR ANTIFASCIST ÎN ROMÂNIA. ORGANIZAȚII DEMOCRATICE DE MASA LEGALE CREATE, CONDU­SE SAU AFLATE SUB IN­FLUENȚA P.C.R. (1935— 1933)“ Lucrarea înfățișează lupta eroică a partidului in anii grei ai ile­galității pentru organizarea în­tr-un singur șuvoi revoluționar și con­ducerea acțiunilor clasei munci­toare, ale țărănimii, intelectualită­ții, a altor categorii sociale pen­tru apărarea intereselor vitale ale națiunii, folosirea cu succes în acest scop a unui număr însem­nat de organizații de masă legale, „VOLUNTARI ROMÂNI ÎN SPANIA — 1936—1939. AMINTIRI ȘI DOCUMENTE“ .în­ Iîmmp I­­­I nrw­iîï fÏÏÏÏ MifF Pe baza amintirilor unor parti­cipanți direcți la evenimentele din Spania și a numeroase documente ale vremii, volumul reconstituie larga acțiune desfășurată de P.C.R. în vederea sprijinirii luptei drepte a republicanilor spanioli, împo­triva fascismului.

Next