Apărarea Patriei, ianuarie-iunie 1971 (Anul 27, nr. 1-52)
1971-05-05 / nr. 18
__^ U~Z ^__ , ___ AMINTIRI DIN ANII GREI DE LUPTĂ A PARTIDULUI •** . • •..•'■• ' ___ __ PREGĂTIREA CLIPEI IN CARE ROMÂNIA AVEA SĂ RIDICE FRUNTEA SUS In istoria contemporana a României, insurecția armată victorioasă din august 1944 reprezintă o strălucită încununare a luptei eroice a Partidului Comunist român, în fruntea maselor populare, a forțelor progresiste ale societății, împotriva fascismului, a războiului antisovietic, a dominației imperialismului străin, pentru eliberare socială și națională. Despre unele aspecte ale intensei activități politice, organizatorice și militare pe care a desfășurat-o partidul pentru pregătirea acestui act istoric, despre legăturile sale cu cadre de comandă, cu ofițeri și generali patrioți —care pe lângă alte cauze aveau să determine în momentul decisiv trecerea în întregime a armatei de partea intereselor poporului — ne vorbesc azi cîțiva tovarăși care potrivit sarcinilor trasate de partid sau îndrumați de acesta au contribuit sub diferite forme la pregătirea și înfăptuirea insurecției țării, pentru interesele poporului și ale armatei. Apreciam logica și forța interioară a argumentelor sale, modul calm, ponderat de a vorbi, abilitatea cu care făcea aluzie chiar la interesele personale ale regelui, dar mai ales faptul că era deosebit de bine informat despre tot ceea ce se petrecea în țară, pe front, în spatele frontului, despre intențiile criminale ale hitleriștilor, despre sterilitatea iluziilor în orice ajutor din afară. Era un mare patriot, un intelectual lucid și convingător, care încerca să ne ajute la cristalizarea ideii că salvarea țării este idealul națiunii, că în numele acestui ideal trebuie să acționăm cu hotărîre. Am observat din discuții că interlocutorii mei nu erau la prima lor întrevedere cu Pătrășcanu, îl cunoșteau bine, dar eu unul nu-mi puteam da seama cine este și pe cine reprezintă. La sfîrșitul consfătuirii, Pătrășcanu s-a apropiat de mine și din discuție am aflat că învățase la Iași la aceeași școală ca și mine, fapt care ne a bucurat deopotrivă. Apoi, generalul Sănătescu mi-a spus că Pătrășcanu este comunist. Am rămas stupefiat. Ulterior am aflat că luase legătura cu cercurile palatului, din inițiativa partidului, încă din luna august 1943, că în aprilie și în prima parte a lunii mai 1944 explicase la palat punctul de vedere al P.C.R. cu privire la eliberarea țării de sub fascism. Coaliția de forțe politice și militare pe care o crea P.C.R. constituia o garanție în plus a reușitei eforturilor sale pentru salvarea națiunii. Fusesem, așadar, față în față cu un comunist, la aceeași masă de lucru cu el și cu regele. Mai mult încă, mi-am dat seama că tocmai comuniștii înțelegeau mai bine ca nimeni alții interesele poporului și ale armatei, ale diferitelor pături și clase sociale, că erau oameni care știau ce vor. Așteptam, nu fără emoție, să văd ce mi se va cere. Nu am aflat aceasta nici la cea de-a doua întrevedere. Abia la cea de a treia — care a avut loc la începutul lunii iunie — s-a căzut de acord că trebuie întreprinse măsuri ample, pe multiple planuri, bine coordonate și energice, pentru salvarea țării, deși nici atunci nu s-a vorbit concret despre ele. Privirile tuturor alunecau mereu, de voie sau de nevoie, spre Pătrășcanu. Era omul care preluase de acum integral inițiativa. La despărțire, strîngîndu-mi cald mîna, mi-a spus: „Am să vă fac cunoștință cu un prieten de-al meu“. Cîteva zile mai tîrziu, la locul stabilit, l-am întîlnit pe „inginerul Ceaușu“ — numele sub care muncea în conspirativitate tovarășul Emil Bodnaraș. Din acea clipă am început să cunosc și să mă aflu angrenat trup și suflet în marea acțiune pe care Partidul Comunist Român o inițiase pentru salvarea națiunii. în noaptea de 13 spre 14 iunie, în casa conspirativă a partidului din Calea Moșilor 103, m-am situat de partea planului hotărît, curajos și realist inițiat de P.C.R. pentru răsturnarea dictaturii fasciste antonesciene, ieșirea din războiul antisovietic și întoarcerea armelor împotriva adevăratului dușman al țării — fascismul german. Această zi înseamnă pentru mine momentul începerii conlucrării directe cu reprezentantul și împuternicitul partidului — tovarășul Emil Bodnaraș. Acționînd direct sub conducerea P.C.R., comitetul militar din care am făcut parte s-a axat în principal pe problemele de pregătire militară a insurecției armate în general și pe , pregătirea ei în Capitală în special. Sînt cunoscute împrejurările în care a început și s-a desfășurat insurecția, entuziasmul maselor populare și al armatei române în rîndurile căreia se redeșteptase vitejia străbună, larga desfășurare de forțe militare și civile care au făcut posibile dezarmarea hitleriștilor, lichidarea rezistenței trupelor naziste, eliberarea în cîteva zile a Capitalei și a unei mari părți a țării. La 30 august, cu fruntea sus, bucureștenii salutau sosirea trupelor sovietice în Capitala eliberată. Cîteva zile mai tîrziu, am făcut parte din delegația condusă de Lucrețiu Pătrășcanu care a semnat Convenția de armistițiu de la Moscova. E meritul nepieritor al Partidului Comunist că dînd glas frământărilor și aspirațiilor tuturor celor ce-și iubeau cu ardoare patria a știut să unească sub același steag toate forțele active ale națiunii și a salvat țara de la catastrofă, imprimînd un nou curs istoriei sale. Prin insurecție, o dată cu trecerea României de partea coaliției antihitleriste, s-a creat posibilitatea ca poporul român și armata sa să-și aducă un aport unanim apreciat pe plan internațional la zdrobirea Germaniei fasciste. La 9 mai 1945 România se găsea în rîndul națiunilor victorioase, care s-au afirmat printr-o contribuție importantă la zdrobirea fascismului german și la salvgardarea umanității. MIHAIL ROȘIANU „Se apropia un moment decisiv“ Războiul antisovietic secătuise România, adusese mari nenorociri și mizerii, frontul se apropia întunecând viitorul țării. Poporul și armata fierbeau de îngrijorarea și nemulțumirea față de politica guvernului fascisto-antonescian. Ca secretar al Regionalei de partid Oltenia, cuprinzînd pe vremea aceea întregul teritoriu al actualelor județe Mehedinți, Gorj, Dolj, Olt, Vîlcea și o parte din județele Caraș-Severin și Hunedoara — cunoșteam bine starea de spirit a populației din toate mediile sociale, inclusiv din armată. De altfel, un timp și eu fusesem concentrat și numit comandant al» lagărului de la Tiraspol și numai cu greu am scăpat de gravele acuzații ce mi se aduseseră că numărul deținuților, în loc să sporească, scădea substanțial. Pare de domeniul fanteziei ca un comunist cu activitate de partid încă din 1934, secretar al unei regionale de partid, să fie concentrat la jandarmi, adus pe front și numit comandant de lagăr. Și totuși aceasta a fost o realitate și s-a putut întâmpla pentru că metodele de lucru ale partidului — care dobândise o mare experiență revoluționară în ilegalitate — erau deosebit de subtile. Iar dacă mai târziu, în urma reclamațiilor insistente ale hitleriștilor, a fost observată eliberarea, cu „formele“ de rigoare dar fără respectarea instrucțiunilor, a unui mare număr de deținuți din lagăr, faptul nu era de natură să mire pe cineva. Aceasta pentru că de fapt militarii români, începînd cu ofițerii de carieră și cu cei de rezervă (proveniți în cea mai mare parte din intelectuali de la sate, învățători), n-au privit niciodată cu ochi buni lagărele și represiunile de tip fastîs. Pe teritoriul regionalei noastre de partid existau în unele unități militare celule de partid sau grupuri de comuniști și patrioți. Acestea erau formate și pregătite pentru a îndeplini diferite misiuni în cadrul măsurilor generale luate de P.C.R. pentru organizarea și desfășurarea insurecției armate. Important mi se pare faptul că, de multe ori, de existența și activitatea lor știau unii comandanți și ofițeri din statele majore, care nu numai că nu le împiedicau să ființeze, dar față de organele de Siguranță, de contrainformații și mai ales față de hitleriști le și acopereau, pe cît le stătea în putință, acțiunile. Un asemenea ofițer, din Regimentul 2 Vîlcea, a făcut în mod conștient să dispară informarea primită de la Siguranță despre faptul că eu eram comunist; alții au înlesnit activitatea revoluționară a tovarășului Manole Bodnaraș la Flotila 3 bombardament etc. Legăturile P.C.R. cu militarii s-au extins și în formațiunile de pază ale depozitelor armatei ; cu ajutorul unor militari patrioți a fost posibilă procurarea de armament și muniții pentru formațiunile patriotice organizate de P.C.R. în special în primăvara și vara anului 1944. Ei au înlesnit și formarea unor depozite ale partidului. Am avut legături și în subunitățile de pază ale lagărelor și închisorilor; de altfel, totdeauna comuniștii au căutat să-și apropie oamenii de pază, să facă din ei comuniști, agenți de legătură. Cu ajutorul acestor comuniști și simpatizanți și al comuniștilor din armată a fost posibilă organizarea a două evadări importante în august 1944 — cea din lagărul de la Tg. Jiu și cea de la Cărbunești, unde fusese adus la lucru un grup de comuniști. Ambele evadări făceau parte din planul pregătirii insurecției din august 1944. După cum se știe, acest plan prevedea o variantă de rezervă și anume: dacă insurecția nu ar fi reușit la București, forțele insurecționale s-ar fi retras în spațiul regionalei de partid Oltenia, unde ne sprijineam pe umerii rari ai munților și pe colaborarea cu forțele de rezistență din Iugoslavia, cu care aveam legături (pe unii partizani iugoslavi îi găzduiam chiar noi, la Turnu Severin și în împrejurimi). Dar ne bizuiam în special pe starea de spirit antifascistă, antihitleristă a populației și a armatei. Explicația creșterii influenței Partidului Comunist Român în rîndurile armatei, a puterii sale de a determina atitudini și acțiuni era legată de creșterea urii populației și a armatei împotriva cotropitorilor fasciști, de dorința arzătoare a maselor de a scutura jugul dictaturii antonesciene, de a pune capăt războiului antisovietic, care făcea atîtea victime și care apropia în mod vădit o catastrofă națională. In fața acesta pericol, obiectivele mișcării de rezistență propuse de P.C.R. — înlaturarea dictaturii fasciste și înlocuirea ei cu un regim constituțional, democratic, ieșirea Românie din Axă, eliberarea țării de ocupația germană și alăturarea ei, coaliția antihitleristă, restabilirea independenței și suveranității naționale — au devenit obiective de luptă ale poporului. După cum se știe, în esență, ele au fost însușite și de P.S.D., P.N.Ț., P.N.L. și alte grupări politice, de rege și consilierii lui apropiați în cadrul coaliției organizate de P.C.R. Partidul Comunist Român reprezenta nu numai forța care arătase o cale sigură și eficientă de salvare a țării, dar își și asumase răspunderea unirii într-un singur șuvoi a celor mai largi mase ale poporului, decise să-și schimbe soarta, să-și salveze patria, General-colonel în rezervă DUMITRU DĂMĂCEANU : „Soarta națiunii începea să fie în mîinile celor deciși să o salveze comuniștii“ Fusesem om al armelor, nu mi preocupase prea mult politica. Totuși, ca atâția militari de carieră, dezavuasem odioasa mișcare legionară și nu eram de acord nici cu regimul fascist-antonescian și cu alianța rău prevestitoare dintre România și Germania hitleristă. Dar cui puteam spune toate acestea ? A venit războiul, cu cortegiul lui de nenorociri. Regimentul meu — 10 roșiori purtat — trimis să lupte pentru scopurile fasciștilor germani avea pierderi deosebit de mari. Cu gîndul la soldații mei, la ofițerii care mureau în brațele mele, la familiile __ îndoliate, la copiii rămași fără pârinți, am cerut superiorilor să-mi cruțe regimentul, să-l retragă de pe front. După cel de-al doilea refuz — de altfel deosebit de categoric din partea însuși a generalului Iosif Iacobici, șeful Marelui stat major — am înțeles că salvarea soldaților mei și a întregii armate nu ar fi putut veni decît pe calea ieșirii din războiul antisovietic. Dar cum ? In iarna anului ’41-’42, preocupat de aceste gînduri, venind într-o scurtă permisie . în țară, am încercat să mă destăinui cuiva, iar acesta a fost prietenul meu, colonelul în rezervă Radu Rusescu (el demisionase din armată la începutul guvernării fasciste a lui Antonescu). De acord cu Rusescu, m-am hotărât să cer o audiență la palat. Mihai m-a ascultat atent. Mi-am dat seama că nu cunoaște adevărata stare de lucruri din țară, nici realitatea frontului și cu atît mai puțin nu știa ce ar fi avut de făcut. In cele din urmă, în toamna anului 1942 am fost mutat la București, în funcția de șef al statului major al Comandamentului militar al Capitalei. Iarna care a urmat a fost începutul dezastrului evident al trupelor hitleriste; devenea clar și faptul că România avea să fie transformată, cu timpul, în teatru de operațiuni militare. Era în joc însăși existența națiunii. Discutam toate acestea cu colonelul în rezervă Rusescu, precum și cu alți doi generali cu care stabiliserăm între timp legături mai strînse: generalul în rezervă Gheorghe Mihail și generalul Constantin Nicolescu. Simțeam nevoia de a întreprinde ceva pentru salvarea țării. Dar nu întrezăream vreo soluție practică. De altfel pe cine reprezentam noi, în momentele acelea, decât pe noi înșine? Am bătut din nou la porțile palatului. Regele își dădea seama că pentru salvarea țării e necesară răsturnarea regimului Antonescu, deși, probabil, că în primul rînd se gîndea chiar la propriile lui interese care erau în joc. Era îngrijorat și de faptul că armata e „obosită“, că tot mai mulți generali și ofițeri superiori își exprimaseră părerea că este necesară ieșirea României din război. Se putea deduce că el însuși discuta deseori asemenea lucruri cu oamenii cei mai apropiați — Mocioni- Stîrcea și Mircea Ioanițiu. Cind se adunau însă la un loc mai mult se lamentau, nu erau capabili să ajungă la vreo soluție practică, cu șanse de reușită. Ideile lor erau fanteziste, aventuriste, riscante. In acele momente grele, hotărâtoare pentru destinele ei, țara avea nevoie de un stegar curajos, ferm, lucid, realist, dar mi se întărea tot mai mult convingerea că acesta nu va putea fi nici regele, nici vreun oarecare general, nici partidele politice „istorice“, ale căror nume erau pomenite cînd de unul, cînd de altul. Către sfîrșitul lui mai 1944 am fost chemat la palat. „Probabil va avea din nou loc o obișnuită și sterilă consfătuire secretă!“ — mi-am zis. Eram nemulțumit că niciodată aceste consfătuiri nu duc la vreun rezultat. Spre surprinderea mea, alături de rege, de cei doi oameni ai săi mai apropiați pe care i-am numit mai sus și de generalul Constantin Sănătescu, care fusese numit între timp șef al Casei militare a regelui, observ un al cincilea personaj. „Domnule colonel, — mi-a zis generalul Sănătescu — vi-l prezint pe domnul Lucrețiu Pătrășcanu“. In ziua aceea, spre satisfacția mea, discuțiile noastre au avut, pentru prima dată, un caracter mai organizat, au fost mai actinși, analiza stării de spirit din armată și a populației, situația frontului au fost mai realiste. Noul nostru interlocutor imprima dezbaterii o deosebită răspundere pentru independența și suveranitatea General-maior în rezervă ILIE BÂDICĂ : „Ne chema la luptă aprigă dragostea de patria noastră pe care o voiam liberă și independentă“ Am fost comandantul detașamentului de partizani „Carpați“ care a acționat în special în Bucegi, pe Valea Prahovei și la Ploiești. Detașamentul se compunea din militari cu experiență, în majoritate comuniști — foști ofițeri din unitățile internaționale românești care apăraseră Spania republicană împotriva fascismului. Și totuși, comandantul lor eram eu, un ofițer necomunist. Ne destăinuiam adesea. Și chemase la luptă aprigă dragostea de patrie, pe care voiseră să o vadă cît mai repede liberă, independentă. Credeau cu o forță de neclintit în victoria coaliției antihitleriste, fiecare voia, cu arma în mină, cu sacrificiul de sine dacă era nevoie, să apropie această clipă. Credeau și în mine, comandantul lor — cel care nu a putut concepe ca armata română să lupte alături de armata Germaniei hitleriste; credeau și în toți ceilalți tovarăși ai lor necomuniști — soldați ai armatei române, foști prizonieri de război în U.R.S.S., care se hotărâseră să lupte cu arma în mînă contra fasciștilor și acum se aflau cu noi. Purtam uniforme militare specifice constructorilor de fortificații de munte; de altfel, unitatea noastră fictivă avea și nume i „Batalionul 12 fortificații munte“ și în acest sens aveam și acte contrafăcute cu denumirea respectivă; numele noastre erau și ele false, nu se cunoșteau decît cei care fuseseră prieteni înainte de constituirea detașamentului ; ne aprovizionam cu ajutorul unor militari români. Despre acțiunile noastre permanent conducerea de informam partid, prin tovarășii Emil Bodnaraș, Constantin Pîrvulescu, Constantin Agiu. Ne întîlneam de fiecare dată într-o altă casă conspirativă a partidului. După cum se știe, detașamentul nostru a înscris la activul său zeci de acțiuni îndrăznețe, începînd cu culegerea de informații despre dislocarea trupelor hitleriste, starea de spirit a acestora, puterea lor de foc, concentrarea lor în diferite zone. Dar ocupanții s-au simțit și prin aruncarea în aer a 26 de garnituri de trenuri germane încărcate cu produse petrolifere, dintre care 16 au explodat pe teritoriul țării noastre. De începuturile reușitei acțiunii noastre e legată primirea mea în partid, în mai 1944. Cu toate măsurile noastre de strictă conspirativitate, în iulie 1944 detașamentul a fost reperat și încercuit. Ne-a salvat atenția trează a santinelelor, mulțumită cărora am putut să ne retragem prin luptă. In ziua următoare, am ieșit din încercuire prin vicleșug, folosindu-ne de- propriile noastre uniforme. Am trecut pe lîngă ostași salutîndu-i prietenește, ca și cum am fi făcut parte din aceeași unitate militară. E totuși greu de crezut că nici un militar român din atâția pe lîngă care am trecut, din momentul în care am spart încercuirea și pînă ne-am urcat în trenul de București, n-a bănuit că suntem partizani. Știind că obiectivul luptei noastre e distrugerea cotropitorilor hitleriști, pe care i urau poate tot la fel ca și noi, ei s-au făcut nu o dată că nu știu nimic despre noi. La indicația partidului, n-am mai luptat în munți, ci ne-am stabilit în orașul Ploiești. Ne-am instalat într-o clădire a autorităților locale lia subsolul unei percepții evacuate care figura în evidența caselor conspirative. Transformîndu-ne în.......unitate de garnizoană“, aveam santinelă la ușă, efectuam patrulări pe străzile orașului, țineam legătură cu muncitorii de la rafinării și din fabrici. La insurecție ne-am alăturat armatei și muncitorimii ploieștene, participînd la dezarmarea trupelor hitleriste. Efortul convergent al întregului popor, al întregii armate române și al nostru, al partizanilor, avea același scop iar el se contura ca o certitudine. Căpitan în rezervă ION ROȘIANU : „Un singur gînd, un singur lei, zdrobirea fascismului“ Momentul decisiv era aproape. Armata sovietică pregătea marea ofensivă din nordul Moldovei. Hitler și Antonescu încercau să consolideze frontul, să înjghebeze o nouă linie de rezistență pe teritoriul țării noastre. Acest lucru trebuia evitat cît mai mult cu putință pentru realizarea țelului major al salvării țării de la o adevărată catastrofă. In ceea ce mă privește, ca secretar al celulei de partid a Regimentului 15 dorobanți, trebuia nu să aștept sarcini, instrucțiuni, ci să mă orientez singur. Mă aflam la Focșani, cu compania de armament greu a unității constituită în Detașamentul 106 fortificații, atunci cînd am primit ordin să expediez rapid la partea operativă a unității toate tunurile anticar, brandurile și armamentul automat. Dar acest armament trebuia păstrat pentru a fi folosit împotriva nemților. M-am sfătuit cu locotenentul Mereuță și sergenții Bucur și Stan și am stabilit să facem acte fictive de trimitere spre front, iar ei să plece cu armamentul respectiv în munții Vrancei (unde au și plecat cu alți trei militari și unde ulterior, l-au și folosit împotriva hitleriștilor). După vreo trei săptămîni, comandantul unității mă cheamă la raport și mă amenință cu deferirea în fața curții marțiale pentru neexecutare de ordin. Și arătă actele, motivez că „poate militarii cu armamentul respectiv au fost reținuți de comandantul altei unități de pe front sau din spatele frontului“ și-l rog să-mi dea o delegație pentru a face investigațiile necesare. Cu delegația în buzunar și cu un grup de militari aleși de mine dintre simpatizanții comuniști, am început să colindăm munții. Curînd ni s-au alăturat și alții, în noaptea de 23 August, aflînd de proclamația către țară, ne-am urcat într-un camion militar cu direcția București și, după mari peripeții, în seara zilei de 24 august am ajuns în Capitală. Cu militarii mei m-am prezentat la generalul Drajna, cerînd să mi se dea o misiune de luptă. M-a privit oarecum mirat și m-a întrebat bănuitor : „Ești comunist ?“ Cum a putut să simtă aceasta, nu știu , dar nici n-am dezmințit, nici n-am afirmat, pentru că nu știam ce fel de om este. „Sînt patriot, domnule general, și azi toți trebuie să fim un singur gînd, o singură unitate de voință !“ I-a plăcut răspunsul și m-a numit pe loc ofițer de legătură la unitățile care acționau în partea exterioară și vestică a Capitalei. Am participat la discutarea planurilor de luptă, la elaborarea și difuzarea ordinelor la unitățile din subordine, la acțiunile de luptă, la dezarmarea hitleriștilor, eram fericit că ceea ce nutrisem eu ca un gînd al meu erau gîndul și acțiunea întregii armate române, a întregului popor. Am rămas în linia întîia a frontului pînă la 9 mai, considerînd că acolo e locul meu ca ofițer comunist. Relatări consemnate de locotenent-colonel C. BOTONCEA in Editura politică si LUCRĂRI ÎN CINSTEA GLORIOSULUI JUBILEU M. C. Stănescu : „MIȘCAREA MUNCITOREASCA DIN ROMÂNIA IN ANII 1921—1924" Mișcarea «Muncitoreasca din Lucrare monografică, întocmită pe baza unui bogat material documentar *— în mare parte inedit — înfățișează o amplă frescă a drumului glorios străbătut de P.C.R., de mișcarea muncitorească din țara noastră în perioada dintre Congresele I și III ale partidului. Titu Georgescu : „DE LA REVOLUȚIONARII DEMOCRAȚI LA FĂURARII PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN“ Lucrarea se înscrie ca o contribuție la istoria epocii moderne a României cuprinsă între două momente epocale pentru evoluția țării : revoluția de la 1848 și crearea P.C.R. în 1921. Gh. I. Ioniță : „PENTRU FRONT POPULAR ANTIFASCIST ÎN ROMÂNIA. ORGANIZAȚII DEMOCRATICE DE MASA LEGALE CREATE, CONDUSE SAU AFLATE SUB INFLUENȚA P.C.R. (1935— 1933)“ Lucrarea înfățișează lupta eroică a partidului in anii grei ai ilegalității pentru organizarea într-un singur șuvoi revoluționar și conducerea acțiunilor clasei muncitoare, ale țărănimii, intelectualității, a altor categorii sociale pentru apărarea intereselor vitale ale națiunii, folosirea cu succes în acest scop a unui număr însemnat de organizații de masă legale, „VOLUNTARI ROMÂNI ÎN SPANIA — 1936—1939. AMINTIRI ȘI DOCUMENTE“ .în Iîmmp II nrwiîï fÏÏÏÏ MifF Pe baza amintirilor unor participanți direcți la evenimentele din Spania și a numeroase documente ale vremii, volumul reconstituie larga acțiune desfășurată de P.C.R. în vederea sprijinirii luptei drepte a republicanilor spanioli, împotriva fascismului.