Argeş, 1972 (Anul 7, nr. 1-12)

1972-01-01 / nr. 1

Scriitorul e mai dator decit alţi muritori DEMOSTENE BOTEZ Scriitorul care-şi are conştiinţa ac­tivităţii sale în societate, poartă sar­cina de cinste de a educa, forma şi orienta orice om care poate deveni eventualul său cititor. El are o răs­pundere de conştiinţă, în privinţa a­­ceasta, faţă de oameni, faţă de citi­torii săi din orice generaţie, nu nu­mai faţă de cele tinere. Şi aceasta, îndeosebi în zilele noastre, cînd ori­ce om, de orice vîrstă, are nevoie de o orientare, pentru a înţelege direc­ţia drumului său, care nu poate fi la întîmplare, nici determinat de foloa­sele materiale de la capăt. Orientarea fiecărui om are astăzi nevoie de o serioasă pregătire etică şi de cunoaşterea ideologiilor în luptă în omenire. Ea cere o opţiune pre­cisă, nu numai de principiu, ci de acţiune. Dentarcaţiunea dintre cele două ideologii implică anumite con­cepţii despre societate, despre lume, despre om şi, mi se pare, mai presus de toate, despre morală şi umanism, care să privească nu numai epoca de astăzi, ci o evoluţie întreagă şi trans­formări care să ducă la ieşirea ome­nirii din preistorie. A fi scriitor şi a admite violenţa şi războiul ca prac­tici curente şi oarecum legale în lu­me, pe scară individuală, ca şi pe scară universală, înseamnă pentru cel în cauză a-şi contrazice propria sa misiune şi a avea nevoie el însuşi de educare, formare şi orientare. Din cele de mai sus, ca şi din chiar invitaţia la ancheta dv. internaţiona­lă, rezultă în mod evident că despre o asemenea educare şi orientare poa­te fi vorba, mai ales că cealaltă, — părare, creată deja — nu are ' nrîon­• /.• îespre' rU --'b ',4 t vor, ;i şi t Urnei nu poate exis i vreo deosebire i- generaţii» nici nu ■ priveşte pu­­de conştiinţă a scrii' lui pen­ii : To.-'itâ educare fc mare sau orientare, şi nici m ce ectul urmărit. Datoria scriitorului în această problemă este aceeaşi, indife­rent de generaţie, căci este una de om faţă de alt om. Nu există nici un semen faţă de care o datorie de a­­ceastă natură să fie mai aproxima­tivă, căci cu cit subiectul asupra că­ruia trebuie să activeze educarea, formarea şi orientarea, este mai rătă­cit, cu atît datoria de a-l recupera este mai stringentă şi priveşte mai adine substanţa etică a scriitorului şi a scrierii sale. Ştiu că, îndeobşte, asemenea obli­gaţii se socotesc faţă de generaţiile tinere, mai imperative şi mai neclin­tite. Această mentalitate pare a fi o anexă spirituală a obligaţiei genetice de protecţie fizică a tinerelor gene­raţii. Dar în această mare operă pe care scriitorul o are de înfăptuit, ponderea obligaţiei nu-şi are ca uni­tate de măsură numărul anilor, ci gradul de necesitate şi urgenţă a unei profilaxii morale şi nocivitatea mult mai mare a unei conştiinţe viciate, în plină vigoare. Rămîne doar decalajul de longevi­tate a timpului în care răul moral se poate manifesta, mai apreciabil desi­gur la tinerele generaţii, precum şi vigoarea sau inconsistenţa acţiunilor lor. In multiplele şi lungile discuţii a­­supra educaţiei, se invocă de obicei foarte mulţi, chemaţi, fiecare, cu pro­cedeul lor : şcoala cu profesorii, pă­rinţii, organizaţiile sociale, fără ca, în genere, să intre în enumerare mediul social, viaţa socială, cotidia­nă, spiritul epocii, gradul de civiliza­ţie, cu puterea lor irezistibilă de e­­xemplu activ, pe care eu le socot primii factori, după caz , pozitivi sau negativi. In ce priveşte acţiunea scriitorului în această operă de salubritate so­cială, o aud mai rar şi, sceptic, nici nu am mare încredere în ea. Scriitorul, — care-şi merită denu­mirea, — are netăgăduit datoria de e­­ducare, formare şi orientare a tine­rei generaţii. Dar aceasta nu ca un fel de program didactic, ci ca un as­pect dintr-un tot, care este : educa­rea, formarea şi orientarea omului. Tinerii, în marea lor majoritate, îşi fac zestre morală din experienţa bună sau rea, a lor sau a celor dimprejur, şi mai puţin din scri­erile literare, cum ar fi fost cele ale lui André Gide, cărora o generaţie şi o epocă trecută le atribuia acest dar. De ce aşa ? Din mai multe pricini. Poate fiindcă partea de ficţiune din opera literară ştirbeşte tăria exem­plului faptic, — care, fără îndoială, rămîne, ca eficacitate, suveran; poa­te fiindcă opera literară, cu cit e mai artistică, distrage preocuparea june­lui lector spre alte aspecte, să zicem estetice, de noutate, de „trouvaille“. Poate că invocarea cazului perso­’ --- : î' лопргр n metodă acomo­totuşi nu mă pot abţine să declar­­ literatura influenţat prea puţi.'* -Aprecii'-'n­o­mele asupra scriitorilor mai vin efectul lor asupra formării gustului estetic,—desigur, parte şi el din noţiunea generică de „educate şi formare“. Totuşi, poziţia morală a scriitorului din opera sa, omul din scriitor, au contribuit nu numai pentru a apre­cia şi scriitorul şi a face din el, ca şi din eroii săi, exemple vii, ci au con­tribuit prin toate acestea la formarea şi educarea mea. Eficacitatea operei scriitorului în a­­ceastă privinţă vine tot din puterea exemplului, adică din iluzia realităţii şi a faptului autentic, şi se reduce tot la puterea educativă a exemplelor şi experienţelor din viaţă. Doar oricare şi oricît de mică ar fi puterea de educare şi formare a o­­perei unui scriitor, ea are o mare valoare în contextul general al luptei pentru umanitate, pentru omenie, pentru o conştiinţă etică, pentru as­pectul de om. Aceasta este de altfel ceea ce dă valoare unei opere lite­rare, ceea ce poate justifica litera­tura ca o forţă a conştiinţei omeneşti. Trăim intr-o epocă în care forţele ideologice în luptă sînt colosale, cum n-au fost nici­odată în lume, şi de rezultatul aces­tei lupte depinde însăşi existenţa o­­menirii, ca suflare, şi poate chiar a pămîntului ca planetă. Nici un om conştient nu poate sta deoparte, indi­ferent de rezultatul acestei lupte. E datoria noastră, a tuturor, şi împli­nirea ei priveşte toate generaţiile de aci înainte, prin milenii. Fără amor propriu exagerat, scri­itorul este, prin îndeletnicirea şi înţelegerea lui, mai dator decit cei­lalţi muritori de a educa, forma şi în­druma tinerele generaţii şi pe toţi oamenii pămîntului, înspre acel ori­zont din care se vede lumina roditoa­re a veacurilor de mîine, iar nu doar lumina exploziilor nucleare. Ne-am născut! Avem obligaţia de a trăi. Şi nu se poate trăi, nici respira măcar, fără o nouă educare, formare şi o­­rientare a conştiinţei lumii. Ca în orice luptă, şi în acestea tre­buiesc stegari. Scriitorii să fie ste­garii. Cosmosul însuşi nu cunoaşte cinste mai mare. ameliora interaţicm­a. Publicăm — în cadrul anchetei noastre prin­tre scriitorii lumii — o a doua serie de mărturii privind educaţia şi formarea tinerei generaţii şi răspunderile literaturii în acest domeniu. întrebarea pe care am adresat-o interlocutori­lor noştri era — amintim — următoarea: „Care sunt, după părerea dumneavoastră, res­ponsabilităţile scriitorului faţă de tînăra gene­raţie, şi, în lumina acestor responsabilităţi, cum anume trebuie orientată educaţia tineretului“ ? Problemă de acută responsabilitate socială şi etică, educaţia tineretului preocupă, la ora de faţă, cele mai proeminente personalităţi ale lu­mii contemporane, şi în spiritul acestei înalte răspunderi , concretizată şi în binecunoscuta iniţiativă a României privind promovarea idea­lurilor umaniste în rîndul tinerei generaţii, ini­ţiativă adoptată în unanimitate de Adunarea Generală O­ N.U. — s-a pronunţat, recent, tova­răşul Nicolae Ceauşescu, în mesajul adresat Conferinţei tineretului pentru securitatea euro­peană de la Florenţa. Reproducem mai jos mărturii şi răs­punsuri primite, în timp, de la poetul Demostene Botez, de la scriitorul englez Herbert Smith (cunoscut publicului nostru prin romanul „A Field of Folk“, „Ре-un plai de oameni plin“), de la dramaturgul francez Armand Salacrou, membru al Academiei Goncourt, de la poetul grec Costas Varnalis, laureat al Premiului Lenin. I. P. SCRIITORUL şi TÎNĂRA GENERAȚIE e întrebări „de toate zilele“ şi totuşi... ARMAND SALACROU Am citit întrebarea dv. cu cel mai răspund pe larg, dar... Izii totrh nmn cînd trebuie sa adresez ur. „mesaj“ profund şi cit mai ex. t intr­­grii eoso „ vocabularul“.. superficiale, dar „de toate zilele“. îmi vorbiţi despre orientarea tine­retului către valorile umaniste, către raţiune... Dar vorbind despre aceste probleme — care ne privesc pe noi toţi şi de care depinde fericirea noas­tră a tuturor — nu poţi decit să re­peţi, în cîteva sau mai multe fraze, ceea ce oamenii liberi şi raţionali spun, practic, în fiecare clipă­, apropos de fiecare eveniment. Şi dacă aş vrea să spun mai mult, ar trebui să între­prind, cum ziceam, un întreg travaliu teoretic, moral ori social, de fapt fi­lozofic. îi iubesc pe filozofi, însă, tre­buie s-o mărturisesc, nu fac parte dintre ei. Ceea ce am de spus în le­gătură cu chestiunea ridicată de dv. am spus-o prin personajele mele, prin piesele mele, prin invenţiile mele dramatice. (Uneori, e drept, am simţit nevoia să-mi şi comentez ope­ra, să fac, deci, „teorie“, să precizez unele aspecte şi laturi ale gîndirii mele, şi atunci mi-am însoţit publica­rea pieselor cu acele „note“ pe care, cred, le cunoaşteţi). Este evident că influenţa pe care literatura o poate exercita asupra ti­nerilor este considerabilă. Şi, fireşte, această influenţă depinde şi de tine­rii înşişi, care cercetează atent ceea “ w * mnapQ glpff : otrivit • .101 criterii «■ ipit;... Și ■‘OOil C£‘ 3I0CJ o j Jgs 3.014.' . aSimi -iează la modul lor, in felul lor. Aten­ei mai­îrziu, devenit adulţi, ei vor oferi pe aceste baze, la nodul lor — unc-; noi generaţii — răspunsuri o .i la noile aspecte pc- ,... le vor îm- braca aceste ршшеше d-eros. Personal, nu cred că artistul tre­buie să aibă grijă mereu, în toată clipa, să „exercite o influenţă“, ne­­gîndindu-se la nimic altceva decit la asta... Artistul trebuie să facă efortul de a fi — el însuşi, în primul rînd — un om adevărat, şi atunci opera lui se va încărca de o semnificație a­­devărată, majoră. Atenţi la solicitările şi tensiunile tinereţii ! HERBERT SMITH Atît de f­ult se discută în ultimul timp pe seama tinerilor şi a tinereţii, incit, uneori, eşti tentat să dai cîştig de cauză cinicului care pretinde că subiectul acesta ar fi calul predilect de bătaie al celor ce nu se mai simt prea tineri. Că o astfel de dezbatere nu are precedent e demonstrat şi de faptul că puţini au fost gînditorii de renume care să fi abordat chestiunea (n-a făcut-o nici chiar Montaigne, care, printre altele, e autorul faimo­sului eseu despre vîrstă). Toţi gîndi­torii şi eseiştii de pînă acum par să fi considerat tinereţea drept un element firesc al vieţii, o perioadă în care, e drept, mintea îţi este mai mult ca oricînd dispusă să cerceteze, să afle, să prospecteze, dar numai atît. De unde provine, atunci, interesul universal, manifestat în zilele noastre faţă de tineri şi de tinereţe ? Răs­punsul nu este simplu. El trebuie cău­tat în realităţile epocii noastre, la ge­neraţiile tinere şi nu numai la ele. Tinereţea, prin excelenţă, cere o­­crotire, atenţie, condescendenţă, şi in­teresul care i se acordă conţine, o ştim bine cu toţii, note de laudă (su­pralicitată adesea) şi de speranţă (în­dreptăţită, fiindcă speranţa, ca şi ti­nereţea, înseamnă, de fapt, viitorul). Astfel de atitudini sunt ale genera­ţiilor virstnice, care încearcă adesea faţă de tineri un sentiment de vi­novăţie (pentru greşelile trecutului, pen­tru greşelile lor, ale adulţilor), dar şi dorinţa ca tot ceea ce ei au cu­cerit, toate condiţiile pe care le pot pune la dispoziţia tinerilor, să fie u­­tilizate la maximum. Cazul, în istoria omenirii, e unic — ca şi natura dez­baterilor pe care le-a provocat — şi, de aceea, tot unic va trebui să fie și interesul pe care i-l va purta scri­ într-o astfel de întrebare a fost am­plificată, ulterior, de pericolul unui nou război, de spectrul bombei ato­mice sau cu hidrogen. E o nelinişte cit se poate de firească : e în natura omului să se preocupe de viitor, şi, implicit, de soarta tinerilor, care sunt viitorul. Va fi oare — se mai întreabă încă mulți — acest viitor la fel de­­continuare în pagina 14) Otilia NICOLESCU înzăpezi Alb ferecată Mirele uimit nu pricepe preţul vînzării, intră-n cetatea adormită unde fluturii poartă amurgul pe trompe , plouă cu stele peste veghea mieilor, fecioara istovită trece-n foşnetul ierbii — iată din degete-i curge pădurea, un şarpe înalţă pe lujerul crinului mort - apoi îngenunchează şi cheamă plîngînd solstiţiile stinse în zăpezi. Ciudate privelişti Ciudate privelişti liane încîlcite-n pupila bolnavă plouă, un sunet bolnav se destramă. Regele, iarba şi plînsul, ce goală lumină — sălcii curgînd amar, străveziu, prin roţi de rugină. Palide chipuri pleacă-n tristeţe, o ultimă vară, un drum, ciudate privelişti, liane-ncîlcite-n pupila bolnavă, ce umbră imensă, ce fum... Gingaşul lujer ofilit ce graţie e moartea-n alba floare o amforă de sunet împietrit suav acoperită de ninsoare. Ascult o toamnă ruginind în singe îngăduindu-mi plînsul în pustiu — alb ferecată-n porţile uitării cu pilcuri moi de ferigi cu­ alunul argintiu. Jur împrejur o bănuială oarbă îmi suge carnea îndurerată rugă de m-ar opri arzîndu-mi ochii, toamna o flacără să fiu prelinsă ca o fugă- Noiembrie Lupoaica toamnei a pierit în flăcări cu puf de umbră înroșind colina m­agnetizat e ochiul, sonoră e lumina pentru nisipul veșnic curgător. Deschid un sunet galben, lung privesc ce larmă colorată și hazlie, noiembrie încercănat coboară­­în gura tristă cu iederă tîrzie ș­­i s-asculte în crizanteme, sub dulcele zăvor cum trece ars pămîntul meu de dor, discret să întinerească în zăpezi cu trup de umbră să lunece spre seară — în aerul pe care tu nu-1 vezi cu flăcări mov și lacrimi mari de ceară. Argeș 3

Next