Argeş, 1979 (Anul 14, nr. 1-4)

1979-03-01 / nr. 1

ARGEŞ ACTUALITĂŢI Mutaţiile profunde ale Argeşului contemporan iscă un număr a­­proape infinit de fapte cu luciditate rotunjite, de întîmplări mai mult sau mai puţin obişnuite sau neobişnuite, de gînduri, idei, atitudini ale oa­menilor care se descoperă continuu pe sine şi pe ceilalţi, de meditaţii şi acţiuni între care unele poartă patina efemerităţii, iar altele pe aceea a perenităţii. Din acest evantai al unei vieţi sociale de un dinamism ne­­maiîntîlnit în întreaga istorie a judeţului şi a ţării, reporterul, străduin­­du-se a fi cît mai obiectiv, dar rămînînd mereu subiectiv cu bună cre­dinţă alege cu sîrguinţă, zi de zi, acel „ceva“ care configurează o socie­tate, care adaugă o tuşă în plus fizionomiei oamenilor cu speranţa că, extrase peste ani din memoria dreaptă a tiparului, acestea vor contura cu pregnanţă chipul acestor zile, acestor ani şi decenii, spre ştiinţa urma­şilor noştri care-şi vor întoarce şi ei, privirile, către noi, cei de azi, şi faptele noastre pe care nu le dorim doar pentru azi ci pentru întregul viitor, admite că unii ar fi capabili să înţeleagă dis­ciplina unei vieţi, fără a desprinde rosturile disciplinei unui minut! Așadar, de ce a demisionat tînărul nostru cu armata, făcută ? Poate fiindcă nu aflase încă adresa bibliotecii ! C. M. Casa nr. 100 Acum, cînd satele saltă, ca jocul bărbătesc, spre înalturi, cînd îşi croiesc haine moderne în vetre mai strînse şi chibzuite, cînd cunosc ri­gorile calculelor inginereşti şi jarul din mintea arhitecţilor, cînd se sistematizează — într-un cuvînt, la Goleşti, ca un paradox, satul cel nou îşi continuă zidirea de case vechi. E bine să amintim că în urmă cu un dece­niu o lăudabilă iniţiativă, susţinută şi de re­vista noastră, avea să prindă viaţă lingă cona­cul Goleştilor, ca o punte peste veac, alături de prima şcoală pentru toţi fiii şi de prima bolniţă. E vorba de acel muzeu pomi-viticol în aer liber, un unicat european, cum l-au nu­mit remarcabile personalităţi din ţară şi de peste graniţe, într-un spaţiu carpatin cu specificită­­ţile sale. Casele, reconstruite cu grijă, îşi etalează bo­găţia turiştilor cu tradiţionala ospeţie româ­nească. In fiecare an, noi podoabe ridicate din locuri ce se sistematizează, vin să-şi regăseas­că aici frumuseţea, şi liniştea. La construcţiile existente adăugăm ultima „creaţie“ a muzeu­lui, Casa din Jugur, fotografiată de Paul Capşa, totalul însumînd 100 lucrări. Eminescu la Piteşti ! Intenţionat articulat, acest titlu vrea să rea­ducă în atenţie problema discutată mai de mult în revista noastră: nevoia de monumente. Treceam zilele trecute printr-un loc care a­­trage, vara, ca un fantastic magnet, sufletul şi paşii celor însetaţi de frumos: EXPO-PARCUL. Privindu-l acum, cînd florile parcă s-au retras în sine, văduvindu-ne de una din corolele de minuni ale lumii, cînd şipotul de apă a înce­tat să se mai audă, mai vechea idee a înălţă­rii unei statui a unuia din poeţii români în­drăgostiţi de flori mi-a revenit în minte. Căci ce ar fi mai frumos decit gîndul că, atunci cînd admiri „lacul încărcat cu nuferi", te ve­ghează cel mai mare poet al românilor ? Ce ar fi mai instructiv, invitînd la lectură şi la me­ditaţie, ca plasarea unui bust al lui Macedonski în mijlocul „flăcărilor“ pe care rozele multico­lore le aprind în perimetrul acestui căutat parc ? Cîteva statui inspirate, purtînd înscrise pe ele versuri pe care numai florile le reven­dică, statui ale lui Eminescu, Macedonski, Di­­mitrie Anghel, ar împlini frumos această oază de suflet şi visare. Şi acum, cînd caligrafiez aceste rînduri, sînt sigur că se vor găsi cîţiva care să se „revolte“, replicînd iritaţi : Ce caută Eminescu la Piteşti ? Dar tot atît de sigur sînt că oriunde ne-ar purta paşii, pe noi, românii, mirosul de tran­dafir ni-1 va aduce în gînd pe Macedonski, iar tremurul nuferilor ni-1 va apropia pe Emines­cu. Chiar dacă aceste splendori ar înflori aici, în Piteşti, sau, experimental, la bordul unei nave cosmice... E timpul să restituim florilor, spre liniştea sufletului lor suav, amintirea marilor lor iu­biri... Dan ROTARU Dialog Dialog spontan cu un tînăr ce alerga agitat pe un culoar al unei mari întreprinderi indus­triale din judeţ. — Nu ştiţi unde sînt bibliotecile ? — Nu, răspund simplu şi imediat observ că are în mînă nişte hîrtii pe care începe să le întoarcă pe o parte şi pe alta. Apoi, îmi expli­că: „Am nevoie să-mi semneze bibliotecara aici... că... am plecat din întreprindere ! Să-mi semneze ca să sfîrşesc şi cu hîrtiile !“. — Şi unde vă transferaţi, întreb naiv, afişînd o cît de cît bine jucată indiferenţă şi simţind în acelaşi timp că e ceva suspect cu acest tînăr. — Nicăieri ! Am demisionat ! Cu mine nu le merge lor! Auzi, dom’te, s-au aşezat toţi pe capul meu să-mi facă teoria minutului şi cît cos­tă el ! Ce, s-o iau de pe acum cu poartă de in­trare, ceas, portar ? Abia am făcut armata ! M-am certat la cuţite cu maistrul ! L-am prins că-mi ţine într-un carneţel evidenţa minutelor întîrziate în fiecare zi ! Arăt eu a om pe care să-l ţii în evidenţă ca la contabilitate ? Un­­de-or fi, dom’le bibliotecile alea ? — Şi... insist, unde o să lucraţi... ? — In agricultură! Mă fac tractorist! Acolo nu e cu poartă, gard, ceas şi portar ! Şi acolo se poate mînca o pline ! — Da, dar... greşesc eu, în agricultură ceasul are cadranul mult mai mare, se numeşte... zi­­lumină şi secundarul nu măsoară secunde, ci grade de conştiinţă ! — Ce, dom’le, şi dumneata începi să-mi ţii teoria covrigului ?’ Nici nu ştii unde sunt bi­bliotecile întreprinderii şi ai pretenţia să mă e­­duci pe mine ! S-a lăsat o tăcere penibilă. Obrăznicia lui fu­rioasă m-а luat pe neaşteptate şi n-am putut ■— reacţiona imediat. Tînărul m-а lăsat acolo şi а a­ plecat pe culoar înainte. Pînă să-mi aprind o­ ţigară a reapărut din sens contrar, culoarele Щ de la etaj fiind dispuse sub formă de patrula­­ter. L-am acostat. — Scuzaţi-mă, n-am vrut să vă supăr ! — Lasă ! Nu-i foc ! Am mai văzut eu din ăştia ! Cel puţin dumneata îţi ceri scuze şi în­seamnă că ştii să respecţi ! Dar bibliotecile tot nu le-am găsit! Dumneata arăţi mai dichisit, n-ai fost niciodată la bibliotecă ? — Nu ! (Din nou interzis) — Ei, bine că sîntem cel puţin doi care n-avem treabă cu d-astea ! Vede o funcţionară, o ia la fugă s-o ajungă, dar funcţionara intră în biroul imediat alătu­rat, o scapă şi revine. — Am toate semnăturile, zice, pot pleca li­niştit, dar mă-ncurcă bibliotecile astea de-mi vine să urlu ! In momentul următor a avut totuși noroc. A apărut o tovarăşă care era chiar bibliotecara. I-a explicat, i-a arătat hîrtiile şi a rugat-o să-i completeze cele două rubrici rămase albe. Bi­bliotecara a întins fişa pe perete, a pus stiloul în dreptul rubricii gata să semneze, dar l-a mai întrebat o dată : — N-ați împrumutat nici o carte de la bi­bliotecă ? — Arăt eu a om care știe adresa biblioteci­lor ? — Și ce, vrei să te cred pe cuvînt de onoa­re ? răspunde prompt bibliotecara. — N-arăt eu a om cu cuvînt de onoare ? i-o întoarce rapid, tînărul. Bibliotecara n-a mai insistat. A semnat cu un aer de sîcîială inutilă şi a plecat. Tînărul, s-a făcut şi el nevăzut cît ai clipi şi, l-am mai zărit o dată pe geam, alergind. Au urmat, pentru mine, încă vreo cîteva minute de aştep­tare, timp în care m-am întrebat de ce a de­misionat anonimul furios. Biblioteca, de orice specialitate ar fi, înseamnă cunoaştere, cultură. Un nivel ridicat de cultură aduce după sine un nivel superior de înţelegere. Cine înţelege mai mult, poate mai mult în muncă, în viaţa per­sonală, ponderea participării sale la viaţa so­cială este mult mai pronunţată. Raţionînd mai departe şi neurmărind a face educaţie cu orice preţ, ne amintim un foarte important principiu din dreptul roman, actual şi în dreptul româ­nesc, şi anume că... cine poate mai mult poa­te şi mai puţin. Cu alte cuvinte, nu se poate Chibzuiesc milioane între anul unu şi anul patru al existenţei acestui nucleu de elevi-electronişti din Piteşti, între generaţia actualului student Murgescu şi generaţia Coman, Preda, Comana, Jingoi, Gri­­gore — încă elevi ai liceului piteştean de ma­tematică şi fizică, profesorul Ştefan Oprea a rămas acelaşi pedagog a cărui pasiune îmbracă formele, greu de explicat, ale timidităţii. El continuă — printr-o investiţie de timp deloc neglijabilă — nu numai să creeze elevi de va­loare, temelii sigure ale electroniştilor de mîi­­ne, dar şi valori pentru elevi. Să ne amintim deci că de un an şi jumătate funcţionează, la liceul pedagogic din Cimpulung, cu rezultate foarte bune, o tablă electronică muzicală. Să nu uităm nici Marele premiu de la Moscova, numeroşii lauri dobândiţi la olimpiade, la ex­poziţii de creaţie tehnico-ştiinţifică. Pe lingă electronică, elevii piteşteni mai în­vaţă ceva, evaluat de obicei după criterii strict financiare : preluînd comenzi din judeţ, ei ştiu ce-nseamnă să chibzuieşti milioane de lei, de cele mai multe ori lei-valută. Putem deci aduce în discuţie instalaţiile electronice realizate pen­tru muzeul judeţean Argeş, muzeu de ecologie unic în Europa. Lucrarea efectuată pentru Pa­latul culturii din Piteşti (orga de lumini şi so­norizarea) este de-abia la jumătate datorită unor greutăţi obiective de aprovizionare. Dar altceva este important: faptul că orga intră în competiţie cu cele belgiene şi poloneze, deja existente în municipiu. Şi încă mai impor­tant : orice „notă“ falsă, sterilă din pregătirea ШЯШ doi acestor elevi pentru producţie, pentru viaţă este cu desăvîrşire exclusă. Şi acum, cînd nucleul piteştean are şi expe­rienţă, dar şi un prestigiu cucerit în atîtea şi­ atîtea ore-efort, zile-creaţie, „Oprea şi ai săi” purced la o lucrare a cărei complexitate ne re­ţine atenţia. Este vorba de un sistem de tele­viziune în circuit închis. Beneficiar: liceul pi­teştean „N. Bălcescu“. Dacă pînă acum se re­alizau doar sisteme cu ajutorul cărora directo­rul avea posibilitatea unui control al claselor, colectivul piteştean (elevi, profesori, maiştri de la liceele de matematică-fizică şi „N. Bălcescu") va instala în fiecare clasă doar televizorul, ur­­mînd ca într-un studio să fie transmise — prin videomagnetofon, aparate de filmat şi aspecto­­mate — imaginile necesare procesului de in­strucţie. Intre clase şi studio există o legătură fonică permanentă. Sistemul nu urmăreşte di­minuarea rolului profesorului, fiind de fapt un aliat al acestuia, ajutîndu-i să dea elevilor o cantitate cît mai mare de informaţie pe o u­­nitate de timp mică. Altfel spus, o întreagă lu­me ştiinţifică, culturală, sportivă adusă în cla­să. Am spus că elevii au învăţat deja să... chibzuiască milioanele, şi iată de ce, monitoa­rele de la „Tehnoton“ costînd foarte mult (30 000 lei unul) şi numărul lor fiind mare, profesorul Oprea a hotărît să adapteze televi­zoarele din comerţ, mult mai ieftine, la noul sistem. Montajul acestuia va fi făcut tot aici, cu forţe locale. Şi pentru a mări eficienţa in­vestiţiei, într-un viitor apropiat sistemul de te­leviziune va fi cuplat şi la şcolile învecinate. Aşa cum ne-a obişnuit, Ştefan Oprea gîndeşte şi mai departe­ să transmită pe canalul 1 pen­tru elevii argeşeni aflaţi acasă, să realizeze şi un ceas electronic cu afişaj pe televizor. Deja mai puternici Iată o informaţie demnă de relevat: anul trecut, 52 de absolvenţi ai Liceului „Z. Geles­en“ din Piteşti — foşti elevi ai inimosului pro­fesor Gheorghe Truţă — au reuşit la facultatea de medicină. Este, dacă vreţi, un argument în plus, o dovadă că aici tradiţia cercurilor ştiin­ţifice ale elevilor are temelii durabile. Amintita performanţă nu se putea exprima dacă nu ar fi existat asemenea „spaţii“ ştiinţi­fice în care elevii aduc şi schimbă informaţii, gîndesc riguros, cercetează, judecă şi se jude­că la modul frumos, colegial. Am asistat de cu­­rînd la cea de a Ill-a sesiune de comunicări ştiinţifice a cercului de biologie „Emil Raco­­viţă“ (înfiinţat în 1978). Participanţii, Silvia Ivan sau Ene Romeo, Nicoleta Ungureanu ori Eduard Frunză, sînt încă tineri (anii I A şi C), dar felul grav, adine, cu alură ştiinţifică în care gîndeau, însăşi elocinţa lor nu demons­trează altceva decît că ei sînt, prin pu­terile lor, deja mai puternici. Am văzut lecţia din manual, de la care pornise o comunicare. Ei bine, în carte erau numai patru rînduri, atît, iar elevul vorbise aplicat cam 25 minute pe o temă actuală, de cel mai larg interes. E­­levii beneficiază şi de filme ştiinţifice, de la­boratoare, nu uită să fie şi copii, înjghebînd „jocuri ştiinţifice“ , pasionante confruntări ale spiritului. Şi, mai cu seamă, ei se bucură de o îndrumare competentă în acest spaţiu şti­inţific stimulator pentru ei, tinerii care au ho­tărât să-și apropie viitorul... ARO pe drum nou Ultima ispravă care ne-a uimit din partea cunoscutului autoturism de teren ARO a fost o lungă şi îndrăzneaţă călătorie prin ţări asia­tice, pînă în apropierea Himalaiei, la 4 000 m altitudine. Doi specialişti ai uzinei cîmpulun­­gene au testat încă odată parametrii trainicei maşini în condiţii cu totul deosebite, iar cer­cetători au studiat flora locală adunînd o im­presionantă colecţie farmacopeică. Credeam că aceasta va fi ultima, dar în zile­le începutului de an nou o altă veste ne-a par­venit de acolo. Constructorii au ataşat autotu­rismului ARO un motor acţionat cu motorină, realizat după fructuoase căutări, cu un consum de numai zece litri la o sută de kilometri. Ce înseamnă aceasta pentru viitor ? Eficienţă spo­rită, solicitări maxime, cu precădere la export. Să-i urăm noului autoturism viaţă lungă şi re­alizatorilor alte mari succese. D. B. „Liviu Rebreanu“ Desfăşurată sub prestigiosul generic al celei de a doua ediţii a Festivalului naţional „Cîntarea Ro­mâniei“, activitatea cenaclului literar „Liviu Re­breanu“ Piteşti s-a impus în viaţa spirituală a Ar­geşului printr-o diversificare accentuată şi un dia­log mai viu cu oamenii muncii din întreprinderi şi instituţii, cu elevii. „foile literare“ ale Piteştiului au fost de multe ori veritabile dezbateri asupra creaţiei originale locale şi naţionale. Dezbaterile s-au concretizat printr-un nivel estetic mai ridicat, printr-o selec­ţie mai riguroasă a textelor prezentate. Un sprijin concret a primit cenaclul din partea C.I.C.P.M.A.M. Argeş care, organizînd schimburi de experienţă, publicînd culegerile „Liberi, independenţi şi su­verani“ şi „Arc de triumf“, a pus în circulaţie creaţia altor membri ai cenaclului piteştean. Sunt de ase­menea în lucru culegerile „Ţara din inimi“ şi „Po­etul şi cetatea“ (aceasta din urmă editată de Pa­latul Culturii). Şezătorile literare dedicate Marii Uniri, lui Mihai Eminescu, simpozionul dedicat creaţiei folclorice actuale, întîlnirile cu personali­tăţi ale literaturii româneşti (spre ex., cu poetul Nicolae Dragoş, în timpul căreia s-au clarificat numeroase aspecte ale creaţiei contemporane) au fost modalităţi de diversificare a activităţii cena­clului „Liviu Rebreanu“. Au continuat întîlnirile cu cititorii din între­prinderile piteştene (Textila, Argeşeana, Panifi­caţie, I.R.E.P., I.A.P.), cu elevii unor licee (Liceul de chimie, Liceul „Z. Golescu“), cu locuitorii sate­lor (în special în cadrul Lunii cărţii la sate, în tim­­pul căreia, în colaborare cu Biblioteca judeţeană, s-au făcut deplasări la Domneşti, Vedea, Bălileşti, Vrăneşti, Lunca Corbului, Săpata, etc.). Vechii şi mai noii membri ai cenaclului au ţinut să poarte aceste dialoguri cu cititorii. Se cuvine să le con­semnăm numele, atît pentru ceea ce au făcut, cît şi pentru viitoarele noastre întâlniri : Ludmila Ghi­­ţescu, Mihail Ilovici, Dan Rotaru, Elisabeta No­vac, Ion Popa Argeşeanu, Marian Stoica, N. Pe­­trescu, Ion Cruceană, Mircea Meleşteu, Corina Budescu, Ion Cruceană, Mircea Bacria, Eugen Pe­lin, Mala Bărbulescu, Gabriel Vărăşcanu CESARE — evocare la 4 ani de activitate ...Au existat mai întîi nişte oa­meni, mari , nu prin vîrsta lor, nu prin ceea ce făceau ci prin sufletul pe care ştiau să şi-l dră­muiască în metafore ale frumo­sului. Aşa s-a născut, acum pa­tru ani, din iniţiativa revistei „Argeş“ şi a Inspectoratului şco­lar judeţean Argeş, atelierul de creaţie literară CESARG al ele­vilor, din cadrul Casei de cultură a elevilor şi studenţilor Piteşti. De patru ani, tineri mereu ti­neri, caută zborul luceafărului e­­minescian, zbuciumul izvoarelor şi lumina; se scrie mult, sînt şi multe visuri, dar poate nu doar visuri, sîntem tineri şi vrem ca versurile noastre şi proza noastră şi încercările noastre dramatice, eseistice şi toate „polemicile“ lite­rare, nepublicate Încă nicăieri, să însemne ceva. CESARG nu înseamnă doar lo­cul unde o dată pe lună, dumi­nica dimineaţa, se adună mai mulţi sau mai puţini membri. El înseamnă şi zilele în care sala Casei de cultură oferă loc de în­­tîlnire creatorilor de literatură cu publicul. CESARG înseamnă şi întîlniri cu iubitorii de frumos la ei acasă, adică în şcolile şi lice­ele municipiului Piteşti şi în co­munele din împrejurimi, înseam­nă şi schimburi de experienţă cu cenaclul din comuna Mioarele, cu cenaclul „George Topîrceanu“ din Curtea de Argeş, „Sânziana“ de la liceul „Zinca Golescu“, cu poeţii şi prozatorii de valoare invitaţi aici, şi şezătorile literare organi­zate de către Centrul de îndru­mare a Creaţiei populare şi a Mişcării Artistice de Masă, cena­clul „Liviu Rebreanu** şi Casa de cultură a sindicatelor, şezători la care CESARG-ul îşi aduce con­tribuţia. Dintre mai vechii membri ai CESARG-ului se cuvine a amin­ti de Ioana Floroaica, acum mun­citoare la IPMPR — Piteşti, ca şi Constantinescu, Erika Devald, a­­cum studentă la limba japoneză, Camelia Vasile, drept­­ mai vechi laureate ale concursului republi­can „Mihai Eminescu“ — Allora Şerp, Nicolae Ionescu, sau mai tinerii Bălan Marin, Mircea Do­­brescu, Camelia Dinescu. Multe iniţiative are CESARG pentru această primăvară. Printre acestea amintim pe cea din luna mai, cînd, acasă la CESARG va avea loc o întîlnire cu cititorii prin intermediul emisiunii „Odă limbii române“ şi cu bunăvoinţa redactorului acestei mult îndrăgi­te emisiuni, George Mirea. Graţiela BIRLĂ cl. a Xll-a, filologie-istorie, preşedinta atelierului literar CESARG

Next