Argus, ianuarie 1923 (Anul 14, nr. 2913-2933)

1923-01-14 / nr. 2921

XI? ! 292t ABONAMENTE in tarà in strAinätati Un an 500 lel un an 700 lei S Un «5 *» « («ni 350 „ 3 luni 150 „ 3 luni 200 „ 24 PÂ3INI ORGAN ZILNIC al COMERȚULUI Directori : Chr. D. Staicovici si S. Pauker Duminică 14 ianuarie 1923 EX EM PLA R a L 5 Lei în tara 10 Lei în Străinătate B­IROURILE* B UCUREȘTI, Str. Sărindar 14 TELEFON 1­6/93 și 23/69 R­omâni şi Turci delaţiunile economice şi politice in cursul vremurilor şi In viitor Diplomaţii cari au discutat la Lausanne cu pri­mire la viitorul imperiului otoman în toate direc­ţiunile, şi în cea economică, nu fac mai mult decât­ biruitorii dela Angora ei inşii deosebire între for­maţiunea de stat actuală, care tinde tot mai mult să-şi definească rostul său particular, şi intre acel vechiu Imperiu, a cărui cunoaştere este mult mai răspândită în mintea oamenilor politici din apus şi mai adânc înrădăcinată în concepţiunea Turcilor de astăzi ei înşii. Acel imperiu nu era­ altceva decât vechiul Im­periu roman de răsărit, devenit bizantin în orto­doxie şi ajuns otoman în islamism. Toate concep­­ţiunile conducătorilor săi, întrucât nu veneau din vagi reminiscenţe chineze sau din practice ale tu­­ranienilor din deşert, erau absolut romane. Rela­­ţiunile economice ca şi celelalte erau determinate de­ datina clientelară pe care imperiul o avuse faţă de ţările care nu fuseseră coprinse formal in ho­tarele sale. După afirmarea superiorităţi politice,­­ după smulgerea tributului pentru a scăpa, de cucer­­­rire, după înfeudarea stăpânitorului ţării ajuns ast-­­ fel în dependenţă, i se impunea şi un regim cores- • punzător în ceea ce priveşte schimbul de mărfuri,­] cu privire la care stăpânul poruncea, iar vasalul­­ trebuia să asculte. Eram datori astfel Turcilor cu anume provizii de * grâne şi cu anume literări de oi, de pastrama, de seu, de unt, de miere, de lemne pentru corăbii, de sali­ră care, la o anume epocă a­ anului, erau cău­tate la noi de neguţători turci sau în serviciul îm­părăţiei şi exportate la Constantinopol. Exact, acelaş sistem pe care Bizantinii îl aplicaseră faţă ele na-­­­ţiunile care stăteau în dependenţa lor. Aprovizio­narea Constantinopolului într’o vreme şi într’alta, nu se putea face în condiţiuni deosebite, căci a­­ceeaşi era puterea de producţiune restrânsă a regiu­nilor înconjurătoare ale capitalei şi aceleaşi nevoi nemărginite ale imensului oraş, metropolă a între­gului răsărit. Plata se făcea în proporţia şi în for­ma pe care o voiau dominatorii care au introdus la noi, in locul vechei economii de trampă (troc), de schimb între un produs şi altul, noua economie modernă a banului. Erai vânzător faţă de turc sau­­de negustorul venit de la Constantinopol şi din alte centre turceşti, cu sau fără voia d-taie.. III arunca banii pe cari, la anumite termene, cu dobânda co­respunzătoare, trebuiai să-i plăteşti. Este evident că în aceste condiţiuni comerţul nu era totdeauna un avantagiu, dar iarăşi este foarte adevărat că, atunci când, în Oltenia regimul austriac a fost stabilit la începutul secolului al XVIII-lea, s’a produs o criză economică din cele mai apăsătoare pentru cele cinci judeţe apusene ale Principatului muntean, care nu mai găsiau dincolo de Garpaţi cumpărătorii pe cari îi avusese secole întregi dincolo de Dunăre şi după gustul cărora întrucâtva se ordonase producţiunea noastră însăşi. Zic: întrucâtva, căci, pentru a scăpa de­ sapei­na grâului trimis pe preţuri prea mici la Ţarigrad, oamenii dela noi începură a cultiva, încă dela sfârşitul secolului al XVII-lea măcar, porumb, şi, dacă oile se trimiteau pentru nevoile curtei, ale ienicerilor şi populaţiunei constanţi­napol­i­te­ne, vi­tele albe, cari nu erau cerute în capitala împără­tească, se desfăceau în Ardeal şi in Ungaria, şi în Polonia şi, prin portul polon Danzig, până în de­părtate ţări­­apusene. Tratatele ruşilor cu turcii­ reglementează preten­­ţiunile acestora din urmă faţă de principatele ro­mâneşti: furniturile nu mai fură pentru noi ace­­leaş sarcini apăsătoare, în unele privinţi distrugă­toare, ca în trecut. Totuşi, până la tratatul din Adrianopole (1829) şi până la învierea importanţei transporturilor pe Dunăre, ne-a fost impasibil să facem exportul în creştinătate a unor anume arti­cole de prima importanţă din producţiunea noastră. Aceasta era cu atât mai rău, cu cât puterea de cumpărare a Turciei însăşi scădea, Consta­ntinopolul pierzând din importanţa sa, şi nevoile de odinioară fiind foarte mult reduse, în timp ce din apus cere­rile, determinate de sporirea populaţiunei şi de îmbunătăţirea traiului, deveneau tot mai avanta­­gioase pentru ţările româneşti. După aşa numita epocă a tanzimatului, a­ refor­mei după tiparul occidental, o Turcie nouă începe­a să răsară fără să aibă deocamdată caracterul naţio­nalist pe care nu i l-ar fi îngăduit aceleaşi puteri apusene, cu Franţa în frunte, care recomandase acest regim de prefacere constituţională. Oamenii din generaţia lui Aali, Reşid şi Fuad Paşa ar­­ fi vrut să facă o Turcie asemănătoare cu Franţa lui Napoleon al IlI-lea, în care să fie o singură ordine administrativă de la un capăt la altul al hotarelor, sale, de la Garpaţi până în Mesopotamia. Evident * că în coprinsul acestui stat ar fi fost şi un singur­­ regim comercial şi în acest regim comercial cu o­­ singură monedă — şi din această cauză s’a făcut o opoziţiune înverşunată încercărei, sub Guşa-Vodă­­ şi sub Carol I, în cei d’intâi ani, de a se crea o ipo­­nedă particulară a României — un singur sistem vamal trebuind să fixeze condiţiile relaţiunilor cu­­ străinătatea, deşi vechea noastră vamă deosebită, se putuse păstra până în această vreme, alături de­ vămile imperiului, care pretindea să ne asimileze" cu celelalte provincii ale sale. Această pretenţioasă Turcie nouă era însă neactivă şi săracă. Nu ne putea da nouă mare lucru, precum făcuse odi­nioară, pe vremea când concentra sforţările econo­mice ale unei mari părţi din Europa şi uneia din cele mai mari părţi din continentul asiatic, cu o populaţiune sărăcită, cu o clasă dominantă parazită, ea se mulţumia acum cu mijloace de traiu mult inferioare a celor din epoca de strălucire a statului lui Mahomed al II-lea şi a lui Soleiman. Această Turcie reformată avea însă îndatorirea de a funcţiona politiceşte pentru toate naţiile cu­prinse intr’însa. Aşa voiau puterile cari o scăpaseră de ruşi, îi garantau existenţa în potriva viitoarelor încălcări ale aceluiaş duşman ereditar. Actul de la Ghiul-Hane fusese impus tocmai în vederea acestui fapt: de a arăta naţiunilor creştine din imperiu că ele pot participa cu aceleaşi drepturi ca şi musul- * manii la conducerea lui în toate privinţile. •* Războaiele popoarelor balcanice pentru eşirea lor din această devălmăşie şi constituirea lor în stete naţionale au schimbat întreaga, această situaţiune. S’au mai adaos in Asia aspiraţiunile separatiste ale Arabilor şi anumite tendinţe em­ar axe YU1B111101,­­ plus înverşunata luptă pentru libertate a Armenilor şi dorinţa Grecilor asiatici de a nu mai colabora cu o naţie străină­ ca religie şi întrucâtva ca rasă. Na­ţionalismul exclusivist turcesc, care merită să fie eriticat pentru brutalităţile la care s’a dedat­, se dedă, şi nici un act internaţional nu-l va împiedeca să se dedee, a rezultat astfel mai puţin dintr’o con­­capţiune abstractă, cât din priveliştea desfacem statului internaţional reformat pe care-l crease, a­­cum aproape un secol, diplomaţia europeană ocro­titoare. Turcii vreau să trăiască de sine şi pentru sine într-o ţară pe care o consideră numai a lor, deşi în cele mai multe părţi ale Turciei de astăzi ei sunt cuceritori deja, o dată oarecare peste populaţiunile indigene pe cari le-au supus şi, une­ori, le-au des­­naţionalizat. A crea, cu păstrarea totuşi a amintiri­lor şi tradiţiilor imperialiste otomane, acest stat de un singur neam­ este o imposibilitate sub foarte multe raporturi, dar mai ales sub cele două pe cari­e arăt acum: sub raportul producţiilei indigene le care turcul ţăran — şi el nu e singurul tărâm pe plaiurile patriei sale — nu e capabil în toate ■amurile pe care le cere o economie modernă com­­plectă. Şi, pe de altă parte, sub raportul necesităţii absolute a acestei Turcii, ruinată prin propriile sale defecte, de a nu întrerupe acele relaţiuni cu străi­nătatea­ creştină care i-a dat un capital pe care nu înţelege a-l pierde şi care-i poate trimite mărfurile de care Turcia nu se va putea lipsi nici­odată. Măsuri de violenţă ca aceea a expulsiunei Gre­cilor în masă, după sacrificarea, de decenii a Arme­nilor tot în masă, nu pot, să aibă ca rezultat decât sărăcirea unui stat care, cu toată victoria ea, se găseşte în limite aşa de restrânse faţă de trecutul său. Mai la urmă, dacă o ţară poate expulsa fără multă pagubă pentru dânsa o populaţione care se ţine numai de micul comerţ parazitar, nu este ace­laş lucru când e vorba de oameni cari exercită o industrie şi par­ticipă la lucrarea câmpului. Şi, chiar în ceea ce priveşte circulaţiunea mărfurilor, n’are decât să se gândească cineva la un exemplu clasic: la ceea ce a­­fost Spania după expulsarea Maurilor şi Evreilor din cari,­­aceştia din urmă, erau numai fără îndoială negustori, şi nu din acei negustori cari pretează pentru a vinde. Iar, când Europa va închide robinetul împrumuturilor de mâine şi va cere plata împrumuturilor de ieri, ne­­putându-se împăca, măcar deocamdată, cu tribuna­lele turceşti judecând după datini învechite şi cu părtiniri religioase şi naţionale, de unde oare, în această epocă a falimentului general, va lua un stat care trebuie să se refacă în toate domeniile sale, mijloacele trebuitoare pentru cei d’întâi paşi măcar ai acestei refaceri? * Astfel pentru noi, stat complect liber şi mărit prin cuprinderea celei mai mari părţi a rasei noas­tre, menit să joace un rol de cea mai mare însem­nătate în acest răsărit al Europei, unde sudul nu va mai domina nordul, ci acest nord al nostru, hră­nit cu aportul multor rase civilizate şi întreprin­zătoare, este menit să exercite o adâncă influenţă­ continuă asupra sudului sărăcit şi barbarizat, che­stiunea comerţului cu Turcia se prezintă astăzi într’o formă cu totul nouă. Mijloacele turceşti de astăzi şi de mâine nu sunt de aşa natură încât să ne poată oferi ceva; noi însă am avea mult de oferit unei Turcii care ar înţelege că zilele cele mai­ au trecut şi că, în condiţiuni modeste, se poate reface un popor care iese din imperialismul cuceritor pentru a începe abia o viaţă de con­centrare naţio­nală sprijinită pe muncă. Vom trece prin criza de astăzi. Acţiunea noastră în afară se va exercita firească şi în domeniul eco­nomic şi iniţiativa noastră va trebui să câştige drumuri pe cari n’a călcat poate nici­odată sau pe cari le-a părăsit de veacuri. Vom fi în aceste părţi statul în care, din nou, în formule încă necunoscute, se va amesteca aportul şi nevoile occidentului cu nevoile şi aportul orientului. Ceea ce Turcia poate căpăta­ numai cu preţul unor largi concesiuni şi cu riscul unor grele ameninţări de viitor dela marile puteri apusene, ar putea să capete, peste trecere de câţiva ani, dela noi, cari n’avem asemenea, pre­­tenţiuni şi suntem capabili de asemenea ameninţări, tenţiuni şi nu suntem capabili de asemenea ame­ninţări. Stat creştin şi european, apropiat de dânşii cari vor rămânea musulmani şi vor trebui să fie tot mai mult asiatici, noi am putea „pe de altă parte“ să înlesnim Turcilor fără nici o primejdie ceea ce nu le va putea da multă vreme, cu toate făgădue­­lile şi intimidările sale, o Rusie tulburată şi rui­nată, care este obişnuită să scoată dobânzi mari de la cele mai mici din­ „binefacerile" sale, în forma ţaristă sau bolşevică.­­Aşa vede acel care a ocupat zece ani­­din viaţa sa cu scrierea istoriei Poporului Otoman problema re­­laţiunilor noastre viitoare cu Turcia în domeniul economic. Şi în această judecată el nu amestecă nici un resentiment pentru amestecul nesăbuit al Turciei de ieri într’un război în care a jignit aşa de adânc mândria­ noastră cea mai îndreptăţită şi nici resentimente pentru acea tovărăşie cu Moscova, care îşi a­vea fără îndoială ascuţişul şi în potriva noastră, dar pe care o ştim bine că nu poate di''0 decât până în momentul când din nou colţii Rus se vor înfige în carnea turcească.N­EORGA * €€ .ARGUS1 urează cititorilor săi Ani mulţi şi fericiţi r în­ curând ALMANACKUL lozsl Part® «fin cuprins: Privire istorică, politică şi geogra­­fică asupra României Mari. —Po­pulaţia, după naţionalităţi, pe ju­deţe şi comune urbane. — Supra­faţa (arabilă, păduroasă, etc.) pe regiuni. — Apele, Munţii. Organizarea administrativă, judicia­ră, militară, şcolară, bisericească —Tribunalele şi Curţile cu numele preşedinţilor. — Reşedinţele Cor­purilor de armată. — Numele şi felul şcolilor (cu arătarea ora­şelor unde se găsesc). Marile căi de comunicaţie ale Ro­mâniei: Dunărea şi afluenţii săi (întinderea, distanţele dintre por­turi, cotele, etc.); statutul Dună­rei, comisiunile şi poliţia ei. — Marea Neagră. — întreprinderile de transport fluviale şi maritime. Jurisprudenţele de drept maritim şi fluvial. Vocabularul termenelor întrebuin­ţate in traficul pe apă. Căile Ferate Române: Lungimea to­tală a liniilor Statului şi particu­lare (în circulaţie, în construcţie, proectate). Tarife de persoane, ba­gaje şi mărfuri. Şosele şi drumuri. Poştă, Telegraf şi Telefon. Lungimea firelor şi a cablurilor, tarifele. COMERŢ ŞI FINANŢE ■ **+ Tabele indicate d: importul şi expor­tul total al României Mari în 1920 comparativ cu 1919; exportul prin­cipalelor articole în 1921 şi 1922; taxele de export; mărfurile prohi­bite la import şi la export. Camerele de Comerţ: circumscrip­ţiile, reşedinţele, numele membri­lor biuroului, mijlocitorii oficiali de mărfuri; scurt istoric al Came­­rilor de comerţ­, , veniturile lor spe­ciale; şcolile de comerţ şi numele directorilor. — Birourile vamale. — Bâlciurile şi oboarele de vite. —­­Băncile populare, cooperative şi să­teşti: situaţia şi cum se consti­tue. Convenţiile comerciale. Societăţile pe acţiuni în anul 1922. Regimul Societăţilor pe acţiuni în Vechiul Regat şi în provinciile a­­lipite. — Tablouri complecte ale tuturor Societăţilor Anonime din ţară: sediul, capitalul, portofoliul, conturile curente debitoare şi cre­ditoare, beneficii (pentru Bănci se arată şi depunerile spre fructifica­re).­­ INDUSTRIE Ministerul de Industrie şi Comerţ: diferitele Direcţiunni şi Servicii, unde sunt instalate şi numerile de telefon, inspectoratele industriale, miniere, şi comerciale. Energiile ţarei: a) forţa hidraulică; b) petrolul; c) gazul metan; d) căr­bunii. Cu o hartă a câmpurilor de gaz metan din Ardeal. Industria ţărei: capitalul învestit, valoarea producţiei, numărul lu­crătorilor, forţa motrice. Ce fabrică Industria României: ta­blouri, arătând câte fabrici din fiece fel de producţie. Industria pe ramuri: metalurgică, lemnului şi hârtie, chimică, ali­mentară, textilă, pielărie, cerami­că, arte grafice. Cum se obţin avantagiile legei de în­curajare a industriei naţionale Budgenul şi Datoria publică. AGRICULTURA Legislaţia agricolă. Exproprierea. Producţia pe regiuni, specii, etc.­­ Domeniul forestier, organizaţia ser- UifU viciilor şi datele statistice. 3iei g' I DIVERSE­ s" Tabloul ziarelor şi revistelor din Ro-­­ mânia Mare. Legea bibliotecelor publice. Muzeele. Staţiunile balneare. Măsuri şi greutăţi. Monede. Tabele de dobânzi. Corpul diplomatic şi consular. Curioziăţi şiinţifice.­­ Etc., Etc., Etc. O adevărată enciclopedie economică. Bilanţul politic din 1922 Un an de mari sforţări politice externe şi interne . Făcând acum două ani, bot în .,Argus", bilanţul politic al lui 1920 ajungeam la concluzia că violen­ţele războiului erau încă departe de potolire, căci se manifestau continuu sub forma variatelor vio­lente ale demagogiei internaţionale. Anul următor, însă, n’a întârziat să aducă, pretutindeni, potolirea curentelor extremiste ale masselor exasperate de război, odată cu începutul unei crize economice de variată intensitate după ţări. Se vede că, în cursul firesc al evenimentelor şi al curentelor spre normalizare, exagerarea dintr’o parte trebuia să ducă în chip necesar şi la o exa­gerare din cealaltă, înainte de stabilizarea ob­ştească. Aşa s’ar explica pentru ce anul 1922 se caracterizează printr’o tendinţă aproape generală de reînviere a violenţelor, de astă­ dată în sensul con­trar celor din 1920. O scurtă rememorare a eveni­metalelor din Germania, Polonia, Italia şi Ungaria, în decursul ultimului an, vor vădi imediat temei­nicia constatării de mai sus. Asasinatul lui Walter Rathenau, a treia­­victimă a recționarilor germani de la încheerea păcii, după Curt Eisner şi Erzberger, dovedeşte că, în fosta împărăţie a lui Wilhelm II lumea se împacă foarte greu cu fatalitatea soartei. In Polonia, asasinatul prea recent al preşedintelui Narutovici completează tabloul Germaniei, — totuşi fără nici o scuză pentru o tară biruitei* şi re­născută în graniţele dreptului la viaţă proprie. A­­devărata reacţiune social-politică, după exagerările comunciste şi ocupaţiunea fabricilor, o găsim, însă, în Italia prin venirea guvernului Mussolini, pe ca­lea unei revolutiuni fără vărsări de sânge, — deși nu se vede încă destul de lămurit întrucât, acest guvern va fi până la urmă o reactiune la unele exagerări precedente sau chiar o reactiune împo­triva curentelor cu adevărat democratice. In Ungaria, mai potolită anul acesta sub raportul politicei externe cu tot potopul de memorii şi pro­testări la forurile internationale, am asistat la exa­gerarea reactiunei horthiste până la violentele cam­paniei electorale şi ale mişcărilor antisemite. Cu toate aceste constatări de reînviere a violentei in cadrul internaţionali, viata a făcut în genere paşi hotărîţi spre normalizare pentru că exageraţiunile din dreapta nu aveau amploarea celor din stânga, petrecute în anii precedenţi. Criza economică generală datorită insuficienţei producţiunii în raport cu nevoile consumaţiunii şi agravată prin menţinerea crizei valutare dintre ţări cu valută forte care nu mai pot vinde şi ţări cu va­lută slabă care nu mai pot cumpăra1, — a desăvârşit potolirea exageraţi lunilor începută din­­anul pre­cedent. Foametea din Rusia, care în 1921 trezise apeluri umanitare de ajutor în toată lumea, a fost par­că puntea de legătură dintre colosul moscovit izolat şi restul omenirii sau cel puţin al Europei. Printr’um curent general de cuminţenie, Europia s’a convins că nu se poate reface în afară de Rusia când Ame­ricanii s’au întors la politica lui Monroe, iar­ revo­­­­luţionarii feroci de la Moscova au simţit că nu le este­­ posibil să se dispenseze cu totul de restul burghez al omenirii. La Genova, pe pământul ospitalier al , Italiei pentru primele exagerări bolşevice, diplo­­­­matul Cicerin a întâmpinat o primire relativ sim­patică şi, dacă recente angajamente şi de­claraţiuni , de acasă nu i-ar fi impus oarecare consecvenţă... ţa­ristă ,este sigur că de la primul contact se realiza ceva serios. Din nenorocire şi la Haga, la conferinţa întrunită după Genova, bolşevicii şi-au păstrat consecvenţa ceea ce a făcut să se risipească marile speranţe puse în confirmarea şi prelungirea pac­tului general de neagresiune, încercarea reluată, în forme mai modeste, prin conferinţa de dezarmare de la Moscova între Rusia şi Statele limitrofe, unde România a fost reprezentată de Polonia, a dat şi ea greş tot din cauza bolşevicilor. Cel puţin aşa rezultă din declaraţiunile d-lui Enkell, ministrul finlandez la Paris, reîntors de la Moscova: bolşevicii urmări­seră la conferinţă izolarea Poloniei de Statele bal­tice şi reducerea înarmărilor polono-române. Fapt indiscutabil, Rusia a reintrat la Genova în concertul european şi recunoaşterea ei de drept, în forma politică actuală, nu este decât o chestiune de scurt timp. Vizita d-lui Edouard Herriot, cunoscu­tul deputat francez şi primar de Lyon, la Moscova, este cel mai elocvent fapt în acest sens căci­ el în­semnează "renunţarea Franţei la politica de intran­sigenţă anti-bolşevică dusă timp de patru ani. Des­tăinuirile recente ale d-lui Masaryk, preşedintele republicei cehoslovace, asupra politicei iniţiale a bolşevicilor faţă de Franţa, imediat după pacea de la Brest-Litovsk, apar tocmai acum ca o mare ple­doarie în favoarea­ Moscovei pe lângă vechii aliaţi. Odată cu aceste fapte, cu schimbul de amabilităţi româno-ruse la Lausanne şi d­­ declaraţiile d-rului Racovski, după participarea noastră indirectă la conferinţa de la Moscova, se pare că România re­vine, de la distanţă de trei ani, la politica d-lui Vaida faţă de vecinul nordic, politică interzisă nouă în chip brusc pe atunci.­­ Dar Lausanne mai are pentru noi, la finele anu­lui 1922, şi o altă importanţă covârşitoare, vitală: ea rezolvă oarecum definitiv problema strâmtorilor odată cu stablirea noului statut oriental,­­previzo­ratul tratatului de Sèvres care dura în vecinătatea noastră imediată de două ani, punând în primejdie cele mai serioase interese româneşti, la un sfârşit relativ foarte mulţumitor pentru noi. Spun anume relativ şi subliniez cuvântul pentru că numai după ce Rusia va fi cu totul împăcată de regimul strâm­­torilor şi va recunoaşte formal unirea Basarabiei, numai atunci vom putea răsufla uşuraţi de presiu­nea incomodă a unei necunoscute ruse în coastele noastre. Şi atunci tot ar mai rămâne ceva­ din acest relativ când trebue să­ trăeşti în vecinătatea colo­sului moscovit şi ‘Când politica este arta posibilită­ţilor, nu calapodul fix al ştiinţei pozitive. Dacă de la directivele politicei generale treien vecinii noştri prieteni, constatăm ameliorări şi­­ solidari interioare sub toate raporturile la Ceho­vaci, Sârbo-Croato-Sloveni şi Poloni. Cu expe, asasinatului lui Narutovici, în Polonia viaţa se­­ malizează; în Cehoslovacia consolidarea financ a făcut, paşi surprinzători, iar în regatul Sârbo- Croato- Sl o V­e­n­i­lor cearta şi desbi­narea dintre pro­vincii pare pe punctul unei definitive destinderi. Se înţelege de la sine că asemenea constatări asupra consolidării interne a vecinilor prieteni nu pot de­cât să ne bucure şi să ne liniştească în privinţa viitorului. De altminteri, un element în acelaş sens de sigu­ranţă politică externă pentru noi îl constitue şî’ consolidarea aşa zisei Mica Antantă înjghebată de­­finitiv abia în anul precedent şi care şi-a văzut considerabil sporit prestigiul şi importanţa la toate adunările internaţionale din 1922. Cu fiecare nou prilej Mica Antantă s’a afirmat ca instrument pa­cific şi ca factor de echilibru între diferitele mari grupări de interese divergente, ceea ce a atras asu­pra-i atenţia generală şi i-a scăzut neîncrederea în­ parte ostilă dela început. Acum când în chestiunea reparaţiunilor datorite de Germania, s’a încercat fără succes o deslegare şi cu participarea Statelor­ Unite — care, prin conferinţa dezarmării de la Washington, a făcut primul pas de revenire în arena politicei mondiale — este cazul să subliniem iarăşi importanţa Micei­ Antante cu tot­ eşecul suferit la alegerea unui re­prezentant al ei în consiliul Societăţii naţiunilor. Din primele convorbiri ce au avut loc, cei­­mari se arată înclinaţi să dea ascultare şi celor mici în che­stiunea reparaţiunilor şi s-o rezolve eventual, de data­­aceasta, şi cu participarea lor efectivă. * Politica Micei Antante ne conduce şi la o conclu­zie în directă legătură cu politica internă a Româ­niei. Anul 1922 a precizat definitiv îndrumarea po­liticei noastre externe independent de frământările sau pasiunile politicei interne. Directiva inaugurată de marele dispărut Take Ionescu şi-a­­primit consfin­ţirea deplină de la singurul adversar intern, cel pu­ţin aparent după campaniile de presă, al acelei po­litici externe, partidul liberal, care, venit la guvern la începutul lui 1922, n’a făcut decât să continue pe acelaş drum până chiar şi-n delicata chestiune a Banatului sfâşiat. Dacă în directiva externă anul încheiat ni-a adus limpezirea deplină, în directivele politicei interne, trecutul continuă să ne apese menţinând dezechili­brul şi starea de permanentă nesiguranţă. Regimul parlamentar continuă să fie la noi o ficţiune după patru ani dela război şi ’n ciuda covârşitoarelor evenimente cum au fost revoluţia din vecini, revo­luţia reformelor social-politice din cuprinsul socie­tăţii româneşti şi, mai ales, suprema revoluţie na­ţională a întregirii neamului şi pământului nostru într’un singur Stat. Trăim mai departe, ca sub re- ■ gimul colegiilor-minciună, cu guvernări venite de sus în jos iar nu de jos în sus, cu Parlamente­­anexe de guvern — anchilozate şi paralizate în miş­cările lor de interesul majorităţii unui singur par­­­­tid, — şi mai ales, lucrul cel mai grav, cu amenin­ţarea continuă de noui agitaţiuni electorale la fie­care criză politică serioasă, în loc ca Parlamentul să devină supapa de siguranţă şi arena de violare a tuturor conflictelor social-politice din cuprinsul ţării mărite, care are nevoe de linişte şi de sigu­ranţă pentru o muncă productivă, în loc ca pe cu­loarele Camerei şi Senatului să se absoarbă toată fierberea şi ţesătura firească de intrigi şi de com­­binaţiuni politice — precum se întâmplă la palatul Bourbon din Paris ori la Mon­tecitor­io al Romei, — noi am realizat supremul record de a revărsa siste­matic asupra tării întregi ceea ce ar trebui să fie, în mod aproape exclusiv, apanagiul reprezentantei na- Itionale în decursul unei legislaturi. Căci, să nu se uite, de la Parlamentul ales sub gu­vernul Văitoianu în 1919, denumit Parlamentul „urei“ pentru că în cuprinsul lui, iar nu în adu­nări populare, se desfăşurau certurile şi pasiunile de partid, am avut oamerile d-lui general Averescu şi acum pe ale d-lui I. Brătianu din care, sistematic şi pentru variate motive, opoziţia s’a retras total ori partiel spre a duce în ţară frământarea ce era mai bine să se localizeze în Parlament. Faptul acesta repetat pentru a doua oară sub regimul votului obştesc, ca în vremurile de­ odinioară când opoziţia părăsea oamerile spre a intimida palatul şi a că­păta puterea, dovedeşte că este ceva putred în ...Da­nemarca, în orice caz dovedeşte că în mecanismul regimului parlamentar român există un grav defect, sau că s-a interpus ceva în angrenajul care nu vrea să funcţioneze normal. Nimeni nu poate prevedea ce va urma în situaţia politică internă, dar toată lumea-i de acord că o normalizare a regimului parlamentar şi o Stabili­­zare nervoasă în cuprinsul ţării ca şi între dife­ritele ţinuturi intrate în comunitatea­ naţională sunt o absolută necesitate şi o condiţiune esenţială pen­tru desăvârşirea operei de consolidare. In privinţa aceasta, fuziunea foştilor prieteni ai lui Take Ionescu sub şefia d-lui Iuliu Maniu cu partidul naţional ardelean a fost un eveniment po­litic de mare importanţă; aşa zisele graniţe sufle­teşti ce ar fi existat între Ardeleni şi „regăţeni au fost definitiv sfărâmate. O parte dintre oamenii ve­chiului regat au făcut gestul de a primi cu entu­­siasm directiva unui vechiu şi încercat conducător, politic al­ Românilor ardeleni în Statul întregit, ri­sipind astfel impresia de egoism sau de îngâmfare pe care sufletul ardelenesc o căpătase din unele a­­propieri cu şefii politici regăţeni. Procesul de a­­mestec şi de închegare între forţele politice naţio­nale de pe cele două laturi carpatice s’a pornit, astfel, în mod mai firesc şi este fie nădăjduit că el se va desăvârşi pe viitor fără impresiuni de violen­tare reciprocă şi fără aparenţe de inutilă jignire,­­ inevitabile, totuşi, când se întâlnesc pentru întâia oară, laolaltă, oameni din aceiaşi generaţiune dar formaţi în medii şi sub influenţe deosebite. Voi încheia că şi în politica internă anul 1922 a însemnat un mare pas spre limpezirea şi cristali­­zarea situaţiunilor, curentelor şi intereselor. Să sperăm că bilanţul lui 1923, care începe, ne va oferi un activ mai impozant înlăuntru ca și n afară. . . V. Daşcovici

Next