Argus, ianuarie 1928 (Anul 19, nr. 4414-4436)
1928-01-01 / nr. 4414
PI RGU 5 1 Problemele stabilizării ! % % % de IM©. ALEX. FHOOA ^ *b - ^> Ü^5S>(5S>î55565:>65>6S>6?65><5S5<5?c55>6?<55>6?(5?655<5S56S5<5S?c55>6S>6P<5S>6S>65>Bô?<5S5<55:><55><5?><5S>6S><5P65>6S>c5Pî55><5S>65>655<55>6S>c5S>c5S>655c55>^S>^5^>IIII După ani de zile de erezie monetară, putem dori în sfârşit — oficial — slab.Uzarea. La ce curs se va înfăptui însă această stabilizare, nu ştim. Comunicatul oficios al Băncii Naţionale, prin care se anunţă că stabilizarea se va face la cursul „zilei“, nu constituie propriu-zis un răspuns. El este numai o lămurire menită să liniştească temerile legitime ale unei pieţi sensibiizate de regimul experienţelor monetare, fără precedent, la care a fost supusă în ultimii ani. Adevărul este că — exceptând mici diferenţe — cursul de stabilizare nu se poate alege după Voie. Pretutindeni — cel puţin acolo unde nu s’au urmărit realizări imposibile— acest curs s'a impus în mod firesc şi nu a căpătat confirmarea legală, decât după ce experienţa îl consfinţise. Este bine să ştim că nu acesta e cazul nostru. • Să examinăm într’adevăr diagrama de mai sus. Am recapitulat In ea — în numere îndex — o serie de date, relativ la situaţia de fapt din cei din urmă şase ani. Raportându-ne la anul da bază 1916, am reprezentat următoarele numere index, calculate lunar: 1) Indexul scumpetei costului vieţii — după Index-ul preţurilor de detaliu, publicat de d-l Viator în ziarul „Argus” şi care, cu toate defectele sale semnalate, păstrează avantajul preţios al unei obiectivităţi depline, ceia ce nu ar fi cazul unui index oficial. 2) Index-ul cursului mijlociu lunar a! dolarului în lei. 3) Index-ul circulat e fiduciare. 4) Index-ul mijlociei cursului dolarului în lei, în 12 luni precedente. Această mijlocie arată, după noi, gradul de depreciere al leului faţă de aur, aşa precum se manifestă ea în economia noastră publică şi particulară, dacă ţinem seama de efectele de inerţie ale deprecierii monetare şi neglijăm efectele perturbatoare al oscilaţiilor temporare. Obţinem, reprezentând-o, o curbă cu alură continuă, pe care-0 putem alătura de curba scumpete! şi de aceia a circulaţiei fiduciare, cu care stă in legătură. Ce constatăm? • O privire aruncată asupra diagramei ne pune în măsură să observăm că de la începutul lui 1922 şi până la începutul lui 1926, indexul preţurilor a mers crescând aproape necontenit. Până la începutul lui 1924 dependenţa preţurilor interne de valută reiese limpede din diagramă. Suntem încă în epoca deprecierii cursului mijlociu al leului faţă de aur. Deşi inflaţia pentru nevoile statului este oprită, iar circulaţia fiduciară sub un regim de comprimare , urmările emisiunilor dezordonate din anii precedenţi şi ale discreditului datorit Insolvabilităţii oficial proclamate, îşi consumă efectele lor de Inerte. Index-ul dolarului e deci în creştere şi index-ul preţurilor imită mişcarea, cu un „decalaj” sensibil, mai ales la preţurile de detaliu figurate în diagramă. In anii 1924 şi 1925 , circulaţia fiduciară continuă să crească, deşi inflaţia e stăvilită. Creşterea circulaţiei fiduciare e impusă de nevoia imperioasă de areda finanţelor particulare, lipsite de orice credit dinafară, o margine cât de mică de lichditate. In schmb, circulaţia fiduciară nu se poate adapta la nivelul scumpetei şi criza la proporţii. Suntem în anii de menţinere a cursului mijlociu al leului faţă de aur şi totuşi scumpetea e în creştere. Reducerea unor taxe de export — paliativ al dificultăţilor comerţului exterior — mai mult decât rezultat al unei politici agrare înţelegătoare — are de rezultat, în această epocă, o tendinţă de apropiere crescândă între preţurile interne şi externe. Politica oficială speră să adapteze preţurile externe, celor interne, prin ridicarea cursului leului Speranţă zadarnică. Deflaţia monetară operata până atunci prin limitarea circulaţiei fiduciare sub indexul 2800, în timp ce nivelul preţurilor atingea 4500 rămăsese ineficace. Dovada era făcută. Simpla deflaţie monetară nu putea produce urcarea cursului mijlociu al leului, nici stăvili tendinţa de urcare a preţurilor interne. Cu toate acestea, în primăvara 1925, ca şi cum deflaţia nu şi-ar fi vădit neputinţa ,o convenţie cu Banca Naţională consacră o politică de „revalorizare a leului până la paritate într’o perioadă de 20 ani” prin restituirea „datoriei Statului către banca de emisiune. Program de deflaţie iluzoriu, dar şi până la ce punct sincer? Orişîcum, până la sfârşitul lui 1925 nu se vede nici-o ameliorare. Şi cu toate că restituirea „datoriei” continuă—s'a vărsat până azi aproape 2 miliarde lei — în 1926 leul atinge cota de 1,60 centime aur, cea mai joasă dela războiu încoace şi indexul deprecierii leului înscrie un maximum, părăsind alura staţionară din cei doi ani precedenţi Ce se întâmplase? Balanţa comercială suferea un dezechilibru, cu caracter sezonier pronunţat, datorit recoltei slabe din 1925. Se vădeşte astfel şi pentru partizanii neînţelegători ai revalorizării, că soluţia în chestiunea monetară nu fusese dată. » Din 1922 şi până la mijlocul lui 1925, când se produce cursul minim al leului, Indexul de scumpete progresează, în timp ce circulaţia fiduciară comprimată la un nivel mult mai jos Unde asimptotic spre plafonul fixat prin convenţia monetară. Divergenţa celor două curbe, *•% o. «-» ? 5 o o 4 A *■» -41 S — «Im _ A _ - » uum»»voiauu i yoa uc csutftilcHf & i! CITculaţiei fiduciare la nivelul preţurilor, vădeşte intensitatea crizei Această divergenţă este, până la un punct, paradoxală. Pare inexplicabil, la prima vedere, ca o circulaţie fiduciară stagnantă să poată satisface — oricare ar fi suferinţele inerente stuaţiei— nevoilor de numerar crescute prin ridicarea nivelului scumpetei de la simplu la dublu. Soluţia enigmei ne-o dă rapiditatea circulaţiei şi modificarea ranumerarului în relaţiile comerciale interne. Sub efectul dobânzilor excesive pe de o parte, al dficultăţilor afacerilor pe bani gata pe de alta, viteza circulaţiei monetara a crescut considerabil şi încheierile comerciale pe credit — char şi în comerţul de detaliu — au sporit. Că viteza circulaţiei monetare a devenit cel puţin dublă cât în timpuri normale ,ne-o atestă mişcarea Cassei Statului. Raportul între bugetul Statului şi rulaţia fiduciară, egale în 1916, este astăzi mai mult decât dublu, ceia ce e caracteristic pentru viteza de circulaţie a leului in ţară, astăzi şi odinioară. In a doua jumătate a anului 1926, mişcarea preţurilor încetează de a mai fi ascensională. Scumpetea rămâne îngrădită în limite relativ restrânse. Un semn probabi, că — la nivelul de atunci al taxelor de export — preţurile mondiale fusese atinse. In 1927 reducerea taxelor de export rămase precum şi efectele balanţei comerciale favorabile, datorite unei recolte bune, se manifestă prin ameliorarea sensibilă a cumitul mijlociu al leului. Nivelul scumpetei e folus stagnant Preţurile interne nu par să tindă a se adapta noii situaţiuni valutare. Vechea dependenţă de valută a preţurilor noastre, atât de manifestă în timpul mişcării de depreciere valutară, vizibilă până în 1924 pe diagramă, nu se mai recunoaşte acum, când mişcarea valutară se inversează. Reversibilitatea visată de partizanii revalorizării se arată încă o dată iluzorie. Rezistenţa preţurilor la scădere este clară. In 1927, curba deprecierii leului se separă hotărât, pe diagramă, de aceia a scumpetei, al cărei nivel mijlociu rămâne aproape acelaş. Va aduce anul 1928 scăderea generală a preţurilor sau adaptarea s'a realizat de la sine prin reducerea aproape complectă a principalelor taxe de export ? Aci miezul chestiunii. * Suntem în pragul unui an de experienţă. Pentru prima oară de la război încoace, în 1927, cursul mijlociu al leului faţă de aur, a fost în creştere. Ne-am reîntors la cursul mijlociu din 1923. In schimb, nivelul preţurilor este aproape dublul celui din 1923 — în timp ce circulaţia fiduciară e numai cu vreo 25 la sută maî mare. Mişcarea valutară din 1927 a fost foarte rapdă. îndreptarea cursului mijlociu al leului nu s’a înscris, pe cât pare, în nivelul preţurilor. Efectele economice ale acestei mişcări nu s’au consumat încă. Nu cumva adaptarea tinde să se producă în 1928? Şi care va fi, în acest caz, soarta stabilizării ? « Evident, cursul de stabilizare joacă act rolul important. Dacă procesul de adaptare al preţurilor faţă de valută ar fî efectuat; dacă n’ar exista—cu alte cuvinte—nici-o disparitate între indexul preţurilor interne şi externe al produselor exportabile, evident că stabizarea la cursul „zilei”, de care se vorbeşte în mod oficios, ar fi indicată Dar nimic nu arată că acesta e cazul. In lipsa unor date sigure, cu privire la indicele preţurilor cu ridicata este desigur foarte greu să ne pronunţăm. Un calcul aproximativ, pare să confrme însă bănuielile noastre. • In străinătate — şi ne raportăm la ţări cu valuta aur — in Statele Unite, Anglia şi America — indicele de scumpete al preţurilor de detaliu, raportat la baza 100 in 1914, stă astăzi în jurul lui 170. Numerele noastre index, înscrise în diagramă, au baza 100 în 1916. Or în 1916 preţurile mondiale se urcase cu 30 la sută faţă de 1914, din cauza războiului mondial. Calculat rotund — indexul preţurilor mondiale, în aur şi cu baza în 1916, mai astăzi arca 140, iar indicele de scumpete, în aur, al preţurilor noastre din ţară ar fi circa 170. Ar rezulta prin urmare că stabilizarea cursului valutei noastre la nivelul mijlociu din ultim de câteva luni, când cursul leului a fost staţionar, e legată inevitabil de 0 scădere generală de 25 la sută a preţurilor noastre interne. Ar fi pentru prima dată dela război încoace că o astfel de scădere generală s’ar produce. Nume nu ne îndreptăţeşte să sperăm că ea sar produce ţară rezistenţe. • Un curs prea ridicat de stabilizare este, se ştie, periculos. Alegerea unui astfel de curs riscă să compromită operaţia stabilizării. Se impune dar să fim prudenţi. Experienţa ultimilor ani ne-a arătat cu prisosinţă că valuta noastră e — ca şi înainte de războiu, dar intri o măsură mai accentuată — in funcţie de recoltă. Prin urmare, un curs ceva mai scăzut chiar decât mijlocia anuală este recomandabil. Alegerea cursului de stabilizare ar fi fost relativ simplă în 1925, când asigurasem un nivel mijlociu aproape fix al valutei. Astăzi însă, când nivelul mijlociu pe 12 luni consecutive al cursului leului e încă in plină mişcare, precum reiese din diagramă, operaţia stabilizării e legată de riscuri foarte serioase, de care e bine să fim preveniţi. E adevărat că in ultimele luni, cursul leului a fost staţionar. Dar atâta nu ajunge. Căci, precum nimic nu ne dovedeşte că acest curs nu-i sezonier, nimic nu ne arată, mai ales, că preţurile îi sunt adaptate. Şi avem motive serioase de-a bănui contrariul. Cine ar Îndrăzni —in asemenea împrejurări — o stabilizare la „cursul zilei”? Banca Fracţii a reies taxa snotului EXCEPŢIONALA ABUNDENŢA DE CAPITALURI PARIS, 30 (Rador). — Banca Franţei a redus taxa scontului de la 5 la 4 la sută, atingând astfel scontul dinainte de razboiu. Ziarele observă că In felul acesta Banca Franţei a redus taxa de scont la un nivel mai des decât in toate ţările mari, afară de Statele Unite. Journée Industrielle constată că reducerea taxei semitului dovedeşte starea prfectă a condiţiunilor financiare. Reducerea*«a fost hotărâtă deoarece piaţa monetară înregistrează o abundenţă excepţională de capitaluri. Reparatie şi datoriile interaliate NEW Y(H.K. 30 Ciador) — Departamentul Tezaurului a declarat presei că guvernul american îşi menţine punctul de vedere de a respinge orice legătură între chestiunea reparaţiunilor şi problema datoriilor interaliate. In nici o împrejurare guvernul american nu va admite coordonarea acestor două probleme. $M3iiDdDn!^^ EUROPA IN 1927 de Alex. Hurtig? % % Dela solidaritatea europeană la încercarea de rezolvare a || '^^«5 conflictelor prin tratative directe 1926 a fost anul marilor speranţa. Germania intrase în Liga Naţiunilor, perspectivele apropierii între Paris şi Berlin păreau strălucite, după faimoasa întrevedere de la Thoiry, Rusia îşi căuta o orientare spre Apus. Spiritul de la Locarno, minunatul leac de vindecare a bolnavei Europe era proslăvit şi supravieţuit. Briand şi Stresemann, grădinarii în grija cărora fusese încredinţat firavul măslin sădit la Locarno, îşi arătau nădejdea să-i culeagă curând roadele fericite. Nădejdile acestea, anul următor, nu le-a împlinit. Dimpotrivă, le-a risipit în bună parte. In locul realizării unei solidarităţi internaţionale, anul încheiat azi a însemnat cristalizarea neînţelegerilor dintre state, fixarea înfăţişării conflictelor, încercarea de a le împăca pe calea directă, nemijlocită, între naţiunile in cauză. Solidaritatea europeană, simbolizată prin Locarno, a voit să facă în acest an un pas înainte. Geneva a găzduit două conferinţe de dezarmare: conferinţa economică internaţionala şi conferinţa pregătitoare a reducerii înarmărilor militară. Cea dintâiu a pus în lumină crudă tragedia economică în care se sbate Europa după şi din pricina războiului. S’au expus cauzele şi efectele acestei stări, ruinătoare a economiei generale şi împiedicând orice progres. S-au fixat mijloacele de îndreptare: înlăturarea barierelor vamale, desfiinţarea protecţionismului industrial, garantarea libertăţii producţiei şi schimburilor. Remediile acestea sunt cunoscute din toate tratatele de economie. Dar, consideraţiuni de ordin politic şi de necesitate naţională împiedică adoptarea lor. Liga Naţiunilor le-a recomandat ca o consultaţie gratuită, guvernele au mulţumit de bunăvoinţă, dar şi-au văzut de treabă, ca şi mai înainte. La atât, lăsând la o parte speranţele de viitor, se reduc roadele dezarmării economice. Mai puţin încă, a înfăptuit conferinţa dezarmării militare. Nici măcar în principiu, cum se’ntâmplase la conferinţa economică, statele reprezentate nu s’au putut pune de acord. Consiliul Ligii Naţiunilor a fost nevoit să recunoască că siguranţa primează şi condiţionează dezarmarea. Pentru câţiva ani, şi cine ar putea spune câţi anume, idealul dezarmării e osândit. Au fost dominate de trei mari probleme : politica în Mediterana, politica balcanică, politica Europei centrale. In Mediterana, s'au ciocnit cu mai multa intensitate interesele Franţei si Italiei. Diplomaţia franceză a urmărit cu grijă tendinţa de apropiere a fascismului de Marea Britanie; întrevederea Chamberlain-Mussolini la Livorno, urmată de un tratat de amiciţie între Italia şi Spania ; întrevederea Chamberlain de Rivera la Barcelona ; pretenţiile Spaniei şi aspiraţiile Italiei în privinţa Tangerahd; portul-chec a Marocului; influenţa încercată de Italia la Atena, sub guvernul de dictatură Pangalos ; aranjamentele italiene cu emirii Yemenului; toate aceste manifestări au putut da impresia unei acţiuni a diplomaţiei italiene, foarte activă şi realistă, tinzând la diminuarea prestigiului francez în Mediterana. Rând pe rând, intenţiile ascunse în aceste manifestări, au fost desmintite. A rămas totuşi bănuiala firească şi răsfrângerile ei asupra raporturilor dintre Franţa. Se încearcă acum o apropiere între cele două puteri. Briand şi Mussolini au rostit in ultimul timp vorbe de împăcare. Anglia, deopotrivă interesată In problemele de politică generală legate de recunoaşterea ,rioziniei centrale" a Italiei în Mediterana va avea deasemenea să spună un cuvânt hotărâtor. E firesc deci ca Chamberlain Soi si anume, cum a făcut si in ultima seziiune de la Geneva, rolul de mediator, in probleme cari, după spusele Ducelui, nu sunt nici insolubile, nici foarte grave, dar mai ales delicate. Problema balcanică Antagonismul vechiu dintre Italia şi Iugoslavia, ambele urmărind o situaţie preponderentă în Balcani, a fost răscolit şi aprins prin semnarea tratatului de la Tirana. Acesta, punând Albania sub tutela politică, militară şi economică a Italiei, a însemnat semnalul crizei acute care în 1927 a ameninţat, la un moment dat, pacea balcanică. Intervenţia Ligii Naţiunilor şi demersurile marilor puteri au înlăturat o asemenea primejdie. N au putut însă suprima cauzele nemulţumirii permanente ce pune faţă in faţă, ca adversari dârji, Belgradul şi Roma. Jugoslavia crede că politica italiană, cu amiciţii la Budapesta şi stăruitoare lui Sofia şi Atena, ar urmări izolarea, acestei ţări şi în primul rând, îndepărtarea ei ,de la Adriatica. Jugoslavia se teme de manevre italiene, ţintind la hegemonia Romei îti .....____1-----z* XIX rusutvscxixi. lupa \J yi LipUliUCluu care nu interesează numai Belgradul, victimă directă, ci şi Franţa, deopotrivă atentă la desfăşurările politicii balcanice, ca factor de echilibru al forţelor în Europa. Un tratat de amiciţie, încheiat încă din 1926 între Franţa şi Iugoslavia, a fost semnat spre sfârşitul anului 1927. Tratatul linişteşte temerile Iugoslaviei, dar nemulţumeşte, cum era de aşteptat, interesele Italiei. Dar, să subliniem că Briand, anunţând evenimentul, a ţinut să învedereze silinţele de a obţine colaborarea italiană la acest pact de garanţie, şi dificultăţile care au împiedecat-o. Un pact de garanţie franco-italo-iugoslav ar fi, desigur, cea mai bună soluţie pentru consolidarea echilibrului balcanic. Dacă o înţelegere generală între Paris şi Roma se va realiza, această soluţie nu va putea lipsi In Europa Centrală Germania, Austria, Ungaria au fost obiectele unei deosebite atenţii prin problemele pe care ele înşile le-au ridicat. Nu sunt probleme de imediată realizare, dar preocupări grave de viitor, în legătură cu dorinţa revizuirii tratatelor. Reicher urmăreşte cu stăruinţă, dar evitând prea mult sgomot, unirea cu Austria. Multe manifestări au învederat această tendinţă. Tot mai strâns se încearcă desvoltarea raporturilor cu poporul austriac. Se micşorează între cele două ţări barierele economice, se urmăreşte unificarea legislaţiei, se întăresc legăturile culturale. Evitând o atingere directă a interdicţiei înscrisă în tratatul de pace, Germania şi Austria se apropie pe toate tărâmurile posibile. Siai o bună zi, ne vom trezi că frontiera austrogermană a rămas o simplă linie trasată pe hărţile geografice. Nimic mai mult. Şi politica economică a statelor ce au interes să evite Anschluss-ul nu puţin va fi contribuit la împlinirea lui. O altă preocupare a politicii germane este revizuirea planului Dawes. Reichul încearcă uşurarea sarcinei reparaţiunilor. Planul Dawes a prevăzut posibilitatea unei revizuiri a capacităţii de plată a Germaniei. Politica de imprumuturi externe urmată de această ţară, în scopul refacerei gospodăriei sale, a adus o împovărare a finanţelor ei, putând pleda în favoarea revizuirii. Dar chestiunea, pusă în discuţie de agentul general al reparafiunilor, ridică din nou întreg complexul datoriilor de război. Despre revizuirea planului Dawes se va vorbi cu femeiu deabia peste câţiva ani. Cu mai multă larmă, dar şi cu mai puţine şanse de a fi luată în seamă, s’a pornit agitaţia ungară Liga Naţiunilor nu s’a molipsit de şomajul ce bântue Europa. Activitatea şi în anul încheiat a fost vastă şi adesea rodnică. Dacă n’a reuşit să rezolve probleme generale, a avut meritul să lichideze atâtea neînţelegeri locale. Să relevăm succesul din urmă, aplanarea conflictului polono-lituan. Dacă pactul general de arbitraj şi siguranţă, propus în 1924, n'a putut lua Linţă, Liga Naţiunilor a avut prilej să înregistreze, în ultimul an, o serie bogată de acorduri special. Aproape toate sunt încheiate la spipentru revizuirea tratatului de pace de la Trianon. O seamă de lorzi, cu legături de familie, afaceri sau de simpatie la Budapesta o încurajează. O parte din opinia britanică pare impresionată de argumentele revizioniștilor. Dar partidele politice le resping. Propaganda e îndreptată în deosebi împotriva Cehoslovaciei şi României. Fireşte se poate oricând răspunde printr’o acţiune de contra-propagandă. Dar, cel mai bun răspuns va fi buna orânduire a gospodăriei noastre lăuntrice, modernizarea vieţii publice, o politică de înţelegere cu minorităţile, în cadrul tratatelor respective. Aceasta, de altfel, pentru prestigiul statului şi ca o prevedere de viitor, indiferent de campaniile vrăjmaşe, cari se sfărâmă, deocamdată, de zidiţi ordinei internaţionale. Problema rusească Sovietele au înregistrat în 1927 două mari înfrângeri în afară şi o criză politică în interior. Ruptura relaţiilor cu Anglia, spulberarea iluziilor în Orientul îndepărtat, a demonstrat la Moscova eşecul politicii revoluţionare în relaţiile externe. Ruptura cu Franţa, după Incidentul provocat de ambasadorul agitator Rakowski, a putut fî ocolită numai prin sacrificarea vinovatului. Au fost aceste avertismente înţelese de conducătorii Rusiei? Răspunsul pare a fi, întrucâtva, afirmativ. Înlocuirea luî Zinoview de la conducerea Internaţionalei a 3-a a fost interpretat ca o dorinţă de a modera zelul apostolicesc de provocare a revoluţiei mondiale. Participarea Rusiei la cele două conferinţe internaţionale din Geneva, la cea economică ca şi la conferinţa dezarmării, a fost considerată ca o orientare spre Europa, deşi atitudinea delegaţilor ruşi s’a manifestat în spirit negativ şi obstrucţionist. Criza politică Internă a Sovietelor, apariţia unei grupări de opoziţie în frunte cu Trotzki. Kamenev, Zinoviev, a fost învinsă. Partidul comunist, reprezentat prin Stalin, a reprimat manifestările opoziţiei, a exclus pe conducătorii ei din rândurile organizaţiei oficiale. E un eveniment considerat mai ales care un succes al politicei de moderaţie, în interior ca şi în afară, asupra politicii de extremism revoluţionar, cu orice preţ. - Astăzi, Sovietele tratează un pact de neagresiune cu Polonia. Un pact similar au oferit Franţei, şi statelor baltice. Aliaţii Franţei, România în primul rând, va urmări cu toata grija aceste negocieri, a căror încheere fericită ar însemna consolidarea siguranţei în Răsărit. Tratative se încearcă între Rusia şi Anglia şi inutil să observăm că succesul lor e condiţionat de garanţii serioase din partea Sovietelor, în privinţa sincerităţii politicii lor externe, ritul pactului Ligii Naţiun lor. Toate mărturisesc scopul asigurării păcii şi ordine internaţionale. E această bogăţie de tratate o primejdie pentru pace, prin diferitele angajament© vizibile sau tăinuite ce ar cuprinde? S’a spus aceasta. Dar, împânzirea Europei cu o reţea de tratate regionale, are cel puţin avantajul dd a îndepărta temerea combinaţiunilor In întuneric, de a arăta clar şî deschis grupărilor de state şi de interese, de a garanta, print’o reciprocitate tot mai întinsă, pacea generală. Relaţiile dintre State Liga Naţiunilor şi tratatele speciale Cartelele in industria cărbunilor LONDRA. 30. Industria engleză a cărbunilor suferă de la războiu încoace o criză care a produs îndârjite lupte sociale și continuă a cauza pierderi însemnate în această ramură- In ultimul timp însă a început să-și facă drum în cercurile industriaşilor cât şi în opinia publică părerea că învechirea technică a instalaţiilor şi marele număr de întreprinderi mărunte (vreo 500) îngreunează în mod neobişnuit forţa de concurenţă a acestei îndustrii pe pieţele internaţionale Se ştie că în iulie 1926 industriaşii au respins proectul guvernului de a se înfiinţa un sindicat pentru vânzarea cărbunilor; acum însă împrejurările l-au silit să-şi schimbe părerea. In Noembrie s’a făcut cunoscut crearea unui sindicat de acest fel în Sud-Wales şi la începutul lui Decembrie s’a anunţat un nou cartel în bazinul central carbonifer (Yorkshire şi Nothenhampshire). Acest cartel care împreună cu sindicatul din Sud-Wales va concentra mai bine de jumătate din industria engleză a cărbunilor îşi propune o regulare nu numai a preţurilor ci şi a producţiei. Sa hotărât să augumenteze preţurile cărbunilor pe Piaţa internă, să limiteze producţia şi mai ales să reducă preţurile cărbunilor exportaţi în străinătate. Organizarea acestui cartel este privită de public cu multă rezervă din cauza temerii că preţurile cărbunilor se va urca peste măsură. Muncitorimea este de asemenea ameninţată căci în urma restrângerii producţiei sunt de aşteptat concedieri numeroase. RAŢIONALIZAREA COMERCIALA Pentru industria engleză a cărbunilor, acest sindicat înseamnă primul pas spre raţionalizarea comercială şi organizatorie, după care ar trebui să urmeze raţionalizarea tehnică a diverselor întreprinderi. Fără îndoială că aceste prime măsuri vor aduce o însănătoşire în principala ramură de producţie engleză şi totodată începutul unei noui şi grele lupte cu industria germană şi poloneză a cărbunilor pentru achiziţionarea pieţelor de desfacere. Convenţii!® Turcie! ANGORA, 30 (Rador). — Came-ra a ratificat convenţiunile de reşedinţă încheiate cu Elveţia şi Cehoslovacia şi tratatul de amiciţie cu Mexicul.