Arhitectura, 1966 (Anul 14, nr. 1-6)

1966 / nr. 5

III. Destrămarea feudalismului şi începutul formării relaţiilor capitaliste, de-a lungul unei perioade care se desfăşoară între 1775—1848, au dus la profunde transformări şi în domeniul arhitecturii. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) s-au creat condiţii prielnice dezvoltării economiei ţărilor româneşti, în 1821 au luat sfîrşit domniile fanariote, iar în urma păcii de la Adrianopole (1829), obţinîndu-se libertatea comerţului cu alte ţări, autonomia administrativă şi desfiinţarea raialelor turceşti, ţările române au cunoscut o dez­voltare a arhitecturii profane, « un reviriment al artei populare ». Varietatea şi valoarea arhitecturii populare, căreia i se datorează crearea locuinţei şi a bisericii de sat, a prispei şi a foişorului, l-au determinat pe autor să redacteze un capitol separat, asupra arhitecturii populare. De la început, subliniem observaţia deosebit de preţioasă a autorului asupra calităţilor arhitecturii populare, care constă mai cu seamă din adaptarea firească a arhitecturii la peisajul înconjurător, bunul­­gust în stabilirea proporţiilor, decoraţia şi armonia culorilor, calităţi înfăptuite de sensibilitatea artistică a meşterilor populari. în analiza amplă şi minuţioasă a categoriilor şi parti­cularităţilor casei ţărăneşti, autorul alege cele mai reprezentative exemple. între altele remarcăm casa « Bădanei » din Corneşti-Oltenia, casa din Dîrjiu, regiunea Mureş Autonomă Maghiară, casa cu un nivel din Mangalia, casa Cumpănaşu cu două niveluri din Bărbăteşti-Oltenia, casa cu foişor Anton Pan din Rm. Vîlcea. Locuinţele înşiruite şi închise spre drum sînt exem­plificate prin cele din satul Caţa, regiunea Braşov, aşa cum gospodăriile izolate, cu curţi în jurul cărora se desfăşoară acareturile lor, sînt exemplificate printr-o gospodărie din satul Cîmpul lui Neag, regiunea Hune­doara. O seamă de biserici de lemn, printre care aceea din satul Surdeşti, regiunea Maramureş, demonstrează iscusinţa meşterilor populari în crearea şi realizarea siluetelor lor elegante şi avîntate. Valorosul studiu al arhitecturii populare se încheie cu o documentată expunere asupra materialelor şi tehnicilor de construcţie, asupra plasticii arhitecturale şi decoraţiei, asupra valorii estetice a simetriei şi proporţiilor în arhitectura populară, asupra decorului în intuiţia şi sensibilitatea meşterilor care au creat numeroase porţi şi pridvoare, întotdeauna cu măiestrie ornamentate. într-un capitol special, autorul analizează influenţele şi experienţele reciproce dintre arhitectura creată de meşterii populari şi aşa-zisa arhitectură cultă. Această confruntare apare destul de tîrzie, însă autorul ne spune: «este de la sine înţeles că expunerea generală asupra evoluţiei arhitecturii feudale românești ar fi fost mai completă și că legătura ei cu arhitectura populară ar fi fost mai evidentă dacă cele două arhitecturi ar fi fost prezentate in paralel, în cadrul diferitelor perioade istorice pe care le-au parcurs ». O astfel de metodă nu a putut fi aplicată din lipsa monumentelor arhitecturii populare, în general din lemn, mai vechi de 150—250 ani. De acord cu observaţia autorului, socotesc însă că arta populară a fost prezentată în toate creaţiile de arhitectură ale trecutului, fie că ea a fost în mai mare sau mai mică măsură aplicată, alături de meşterii noştri, şi de meşterii străini. Casa de tip culă din satul Broşteni, casa Cartianu din satul Cartiu, casele Bărbătescu şi Glagoveanu din regiunea Oltenia, casa din Şerban Vodă nr. 33 din Bucureşti, reprezintă realizări arhitecturale în care apar cu pregnanţă spiritul creator al poporului nostru şi armonia ce se desprinde din unirea meşteşugărească a utilităţii, construcţiei şi frumuseţii lor. De asemenea, aceste calităţi apar şi în hanurile din acea vreme, printre care hanul lui Manuc din Bucureşti constituie un bun exemplu al interacţiunii arhitecturii populare cu exigenţele unui program amplu plasat în cadrul orăşenesc. Sfîrşitul îndelungatei epoci a feudalismului şi con­turarea din ce în ce mai mult a societăţii capitaliste se manifestă în arhitectură la noi, ca şi în multe părţi ale Europei, prin reînvierea formelor clasice întemeiate pe « raţiune, simplitate, sobrietate», pe ordine şi ritm. Curentul artistic poartă numele de clasicism. Exemplele sînt cu grijă alese şi ilustrează din plin această inrîurire a Occidentului, care a pătruns în Moldova şi Ţara Românească pe calea ocolită a Poloniei şi Rusiei, iar în Transilvania direct din Italia şi Austria. Relevăm în special biserica Sf. Gheorghe de la mînăstirea Neamţ, biserica şi palatul « de pe ziduri » de la mînăstirea Frumoasa, clădirea Universităţii din Iaşi, palatul domnesc Ghica-Tei din Bucureşti. Aceleaşi condiţii economice şi social-politice, care determină acumulări de capital, transformă vechile tîrguri şi le amplifică simţitor. în această perioadă se vorbeşte tot mai mult de urbanism, iau fiinţă legile Regulamentului Organic şi aşa-numitelor eforii, comisii care supraveghează dezvoltarea ordonată a oraşelor. Acum se trece la înfăptuirea planurilor de dezvoltare a oraşelor Tr. Severin, Tr. Măgurele, Giurgiu, Brăila. In partea a doua a volumului, ţinîndu-se seama de condiţiile noi politice, economice, sociale, se prezintă arhitectura din ţara noastră în cadrul istoric al epocii moderne, între anii 1850 şi 1944. I. După revoluţia din 1848, în perioada pînă la primul război mondial, consolidîndu-se baza economică a capitalismului, apar o seamă de noi tipuri de con­strucţii caracteristice: ministere, bănci, hoteluri. Arhitecţii pregătiţi în şcolile franceze aduc în ţară un academism neoclasic, uneori eclectic, care devine specific arhitecturii oficiale a acelor vremuri. Acum se menţionează şi apariţia primului manual de desen al pictorului Carol Walstein intitulat « Elemente de desen şi arhitectură » Autorul arată că în opoziţie cu acest curent, clasele dominante reacţionează împotriva clasicismului adoptînd o arhitectură de « stil romantic », răspîndită în Europa, între monumentele aşa-zise de stil romantic, autorul menţionează palatul Şuţu, azi Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti, Casa universitarilor din Bucureşti, mînăstirea Tismana, castelul Peleş din Sinaia sau Palatul culturii din Iaşi. în cadrul arhitecturii neoclasice şi eclectice amintim între altele clădirea Ateneului, monumentalul Palat al Justiţiei, clădirea poştei din Bucureşti, clădirea Universităţii « Babeş-Bolyai » din Cluj. Cred că ar fi fost util ca descrierea acestor valori arhitecturale, « care pot sta cu cinste alături de tot ce s-a clădit mai bun în această perioadă în toate ţările Europei », să fi fost însoţită de planuri şi secţiuni pentru înţelegerea lor spaţială. După unirea Principatelor şi în special după dobîn­­direa independenţei naţionale în 1877, se întăreşte puternica mişcare culturală, pregătită şi condusă de entuziasta generaţie paşoptistă şi avînd la bază ideile progresiste ale vremii, îndemnurile lui Al. Odobescu, B. P. Haşdeu, Nicolae Bălcescu pentru formarea unei arte naţionale cu rădăcini adînci în tezaurul bogat al culturii populare, « interesul şi preţuirea acordate de intelectualitatea progresistă epocii creaţiilor populare precum şi dezvoltarea limbii, a literaturii şi a picturii naţionale, au avut însă în cele din urmă un efect pozitiv şi asupra dezvoltării arhitecturii ». Se conturează din ce în ce mai limpede curentul unei arhitecturi de forme naţionale, primul arhitect inovator fiind Ion Mincu. Şcoala centrală, bufetul de pe Şoseaua Kiseleff, casa Lahovari din Bucureşti, exemplifică rodnica sa creaţie arhitecturală. La acestea ar fi de adăugat Palatul administrativ din Galaţi, fosta Bancă de comerţ din Craiova, precum şi unele detalii ale elementelor deco­rative create de Ion Mincu şi inspirate di­n arhitectura naţională. Alături de creaţia lui Ion Mincu, creaţia arhitectului Petre Antonescu vine să se situeze în acest curent de înnoire a formelor arhitecturale. Clădirea Sfatului popular al Capitalei, Palatul administrativ din Craiova, Banca de investiţii din Bucureşti, ilustrează parţial opera sa. La acestea se adaugă clădirea Muzeului de Istorie a Partidului, strălucita lucrare a arhitectului Ghica-Budeşti, casa-muzeu dr. Mina Minovici a arhi­tectului Cristofi Cerchez, clădirea Institutului de arhitectură (arhitect Grigore Cerchez), Casa corpului didactic din Bucureşti (arhitect Constantin Iotzu). Lista poate fi completată şi cu alte nume, printre care aş menţiona pe arhitecţii Zagoriţă şi C. Cora, în acelaşi timp aş sugera o cercetare mai complexă a condiţiilor şi realizărilor acestei perioade de înnoire a formelor de arhitectură, de o însemnătate excep­ţională, în evoluţia arhitecturii româneşti. II. După primul război mondial, creşterea poten­ţialului economic al ţării şi schimburile comerciale internaţionale au împins şi mai mult ţara noastră pe drumul capitalismului şi spre ascuţirea, în interior, a contradicţiilor dintre burghezie, clasa dominantă, clasa muncitoare şi ţărănime, acestea două din urmă din ce în ce mai exploatate de capital. Această contradicţie a fost reflectată în arhitectură şi urbanism prin contrastele dintre oraşe şi sate, dintre centru şi periferia oraşelor, dintre cartierele rezidenţiale cu vile confortabile şi cartierele mizere ale păturilor muncitoare. în raport cu situaţia economică şi socială a epocii se cercetează de aproape diferitele categorii de teme, printre care aş semnala studiul amănunţit al locuinţei, cu locuinţe ieftine şi colective, case de raport, vile etc. în urbanism, promulgarea legii din 1929 pentru organizarea administraţiei locale a permis redactarea unor studii de sistematizare pentru oraşele Bucureşti, Cluj, Craiova, Sf. Gheorghe, Braşov. C. Lung, în oraşul Bucureşti apar cartiere noi de locuinţe, în parcul Jianu, cartierul U.C.B. Printre realizările arhitecturale amintim creaţiile arhitectului Horia Creangă, iar între principalele lucrări industriale, uzinele din Braşov, uzinele «23 August » şi « Republica » din Bucureşti, clădirea actualei întreprinderi «Automatica» din Bucureşti, în arhitectura civilă, o dată cu continuarea vechiului curent tradiţionalist, în care trebuie subliniate în­cercările uneori formale ale arhitectului State Ciprian pentru clădirile administraţiilor financiare, şi ale clasicismului eclectic, îşi face drum tot mai insistent curentul modernist. Din această epocă frămîntată de diferite tendinţe în arhitectură sînt de reţinut blocul cu apartamente de pe bd. N. Bălcescu nr. 35 din Bucureşti, hotelul « Carpaţi » din Braşov, Palatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din Bucureşti, Palatul Patriarhiei, cartierul de locuinţe de pe malul lacului Floreasca, clădirea Institutului de ştiinţe juridice, Palatul Republicii etc. Volumul sfîrşeşte cu o încheiere rezumativă, care sintetizează întreaga istorie a arhitecturii din România, urmată de o bogată bibliografie, în căutarea unui drum propriu pentru crearea în ţara noastră a unei arhitecturi moderne, a zilelor noastre, cele două volume de « Istoria Arhitecturii în România » aduc o importantă contribuţie, prezentînd evoluţia arhitecturii noastre pămîntene legată strîns şi continuu de cultura materială şi spirituală a poporului nostru. Prof. arh. NICOLAE LUPU 64

Next