Ateneu, 1965 (Anul 2, nr. 2-12)

1965-02-01 / nr. 2

Meditafie , la Gr­i­vi­ta Mi s-a părut întotdeauna că Grivita predispune la meditaţie. Am văzut oameni care, păşind în incinta uzinei, aveau senti­mentul că intră intr-un muzi­u de istorie, şi că ochilor li se dezvăluie lucruri cunoscute fie din lecturi trecute, fie poves­tite de acei care, cu decenii in urmă, au fost contemporani cu cealaltă Grivită. Cealaltă Gri­lă a evoluat nu numai arhitec­tonic, s-a modernizat, imprumutînd chiar un nou profil indus­trial, dar mai păstrează încă o anumită solemnitate, aş spune continuă, ca un cimp de bătălie arat și semănat, pe solul că­ruia cresc holde bogate şi tinere. Păstrindu-şi un loc bine definit — ca Podul înalt, Bobîlna, Islaz sau Mărăşeşti — Griviţa a rămas în istorie ca un moment unic. „Griviţa Roşie* — m­i spune cineva — înseamnă mai mult decit un moment, este ea Însăşi o istorie, copleşind un atit orizontala timpului, cit mai ales adîncimea lui. Autorul metaforei, sînt sigur, n-a vrut să şlefuiască nişte cuvinte, să le facă să sune frumos. In preci­pitata succesiune a anotimpurilor, omul simţise probabil pe pielea lui duşmănia gerului tăiat de gloanţe, in Februarie '33, participase la asaltul eroic al Griviţei în lunga iarnă a nemul­ţumirilor sociale, fusese martor al încrederii şi hotărîrii semă­nate de partid pe ogorul sufletesc atit de fertil al poporului nostru, in primele primăveri socialiste. Ani, in patrulaterul acesta industrial, paginile de istorie s-au scr­s cu repeziciune, intr-un ritm trepidant. O istorie temeinică, îndrăzneaţă, bine ■gînditâ. Revenim la „Griv­iţa Roşie“, după oarecare absenţă, în cău­tarea unor oameni a căror personalitate a intrat deja în cir­cuitul republican. Trei tineri muncitori de la secţia cazange­­rie (primul, Ion Constantin, secretarul organizaţi­i de partid, nu are mai mult de 30 de ani) sunt gata să mă ajute să-mi um­plu carnetul cu însemnări: — Uzina noastră, reprofilată, a devenit acum foarte tînără... In fosta hală de reparat cazane de locomotivă, utilată cu mașini moderne de înaltă productivitate, se confec­ionează coloane de 30-40 metri lungime, destinate industriei chimice, rezervoare de mare capacitate, utilaje pentru instalați de refor­mare catalitică, schimbătoare de căldură, transformatoare, uti­laje pentru acid sulfuric. De aproape patru ani, producţia uzinei este destinată combinatelor chimice de la Craiova, Borzeşti, Turnu Măgurele, rafinăr­ii de la Oneşti, complexelor industri­ale de la Brăila şi Călăraşi. O parte din utilajele chimice şi petroliere construite aici pleacă mai departe, pe alte meri­diane ale globului. In noua sa ipostază, „Griviţa Roşie“ îmi întregeşte sentimentul că tinereţea ei a încetat să mai fie un simplu simbol. Chiar şi maistrul Dumitru Tudose, unul din eroii preferaţi ai reporterilor, convertit acum la o altă meserie, a împrumutat parcă ceva din expansivitatea specifică tinerilor. Ascultindu-i explicaţiile referitoare la sudarea automată a coloanelor, subli­niate permanent de gesturi vii — adevărată pantomimă a res­pectivului proces de producţie — încerc să regăsesc vechiul cazangiu cu ochii potoliţi în cadranul feţei lunguieţe, Înnegrite de funingine. Nu reuşesc. N-am timp de retrospective, trebuie să mă încadrez în ritmul lui. Omul care a „lansat“ nenumă­rate serii de muncitori, astăzi experimentaţi, îmi prezintă cea mai recentă mindrie a sa : pe Gheorghe Cristea, conducător de maşină, calificat la locul de muncă. Dumitru Tudose îmi sugerează ideea de exigenţă, de matu­ritate a unui colectiv încercat. N-aş vrea să anticipez. Deo­camdată, las propoziţia aici, ca să nu se piardă. Aş transcrie insă portretul lui Mircea Godeanu, schiţat în mers de Ion Constantin. Aşadar, despre Mircea Godeanu. Un băiat energic, a cărui îndeminare nu mai miră pe nimeni. Iată şi întimplarea poves­tită de secretar: „Godeanu, distrat, neatent — neatent fără doar şi poate, fiindcă altfel e un meseriaş bun — a dat jos de două ori cord­­ul de sudură. Prima greşeală i s-a iertat, ori­­cui i se poate intîmpla. Pe urmă echipa i-a luat la rost. Repli­ca lui Marin Grădinaru­ : „Godeanu să fie atent! N-aş vrea să roşim cu toţii din cauza lui...“ Nicolae Culea : „Cred că i s-a ur­cat la cap. L-am lăudat prea mult. Cine ştie ce şi-o fi închi­puit“ ? Mircea Godeanu : „Băieţi, vă dau cuvintul meu...“. Urmă­resc mişcările lui precise, calitatea excelentă a sudurii. N-are rost să-l mai întreb „cum a fos­t cu povestea aia“. Dar ideea de exigenţă, de maturitate, sugerată de maistrul Dumitru Tudose, trebuie înţeleasă şi prin faptul că oamenii a­­ceştia, generaţia mai tînără a „Grivi­ei Roşii“ sunt conştienţi că poartă pe umeri şi duc mai departe o tradiţie de care sunt răspunzători. Mărturisesc că dintre noile mele cunoştinţe, cel mai mult m-a impresi­­at Ion Constantin, şeful „partidei“ de asamblat corpuri metalice. In dubla sa funcţie, de secretar de partid şi de conducător al unei echipe fruntaşe, întruneşte cal­taţi multiple. În cele cincisprezece sau douăzeci de minute, cu­ am stat de vorbă la „birou“, a trebuit să rezolve o sume­denie de probleme: să stabilească teme suplimentare pentru învăţămîntul politic, să definitiveze ordinea de zi a adunărilor generale a organizaţiei de bază, să muştruluiască doi tineri care au fost găsiţi dormind in schimbul de noapte, să desci­freze planul unei coloane de mari dimensiuni care urma să fie montată de echipa lui. Fi, bineînţeles, să-mi furnizeze şi mie datele de care aveam nevoie. Cititorul ar fi tentat, desigur, să creadă că Ion Constantin este un om impunător. Aşa este, dar autoritatea lui decurge din precizia observaţiilor, din buna pregătire profesională şi, poate, din entuziasmul lui molipsitor. Vorbeşte grăbit, aproape eliptic. Ascultaţi-l: — Se lucrează bine şi repede. Vă rog să reţinem­: consta­­tarea aparţine şi unor specialişti străini. Experienţa noastră nu­mără deocamdată numai patru ani. Produse noi, sunt cu totul altceva! A trebuit să ne recalificăm, să mai citim. Studiu in­dividual, cursuri de specializare. Inţelegeri ? Nu, nu mai notaţi astea. N-are rost să amintiţi lucruri cunoscute. Aş vrea să in­tuiţi ce va fi mai încolo, peste cinci, şase sau zece ani. încer­căm — şi vom reuşi! — să creăm o a doua tradiţie a „Grivi­­ţei Roşii“ ! Memoria îmi aminteşte simptomatic nişte definiţii vechi. „Noi nu putem... Suntem­ o ţară aşi şi pe dincolo“. Tradiţii, poate, şi ace­ea, dar statornicite fa­c de o istorie cu privirea răsucită spre ceafă. — Noi dezvoltăm o industrie puternică — adaugă Ion Con­stantin. Griviţa s-a înrolat în detaşamentul cel mai tinăr al întreprinderilor constructoare de utilaj chimic şi petrolier. Dumitru Tudose îmi zimbeşte parcă de undeva. Sigur, se formează o nouă tradiţie, dar din cealaltă, ceferistă, va rămîne totuşi esenţialul : calitatea de a fi mereu în frunte, de a te reînnoi. „Griviţa Roşie" vrea să se vorbească despre dinsa cu verbul la prezentul activ. De altfel, produsele realizate la nivelul cel mai avansat al tehnicii moderne confirmă din plin prezenţa uzinei în actuali­tate. Grija deosebită pentru amănunt, fineţea lucrului de fini­saj, pot fi observate imediat. îmi dau seama, de pildă, că o croială greşită la trasaj s-ar descoperi tocmai la asamblare, făcînd inutilă munca de rindelare, de roluire, de sudură. Dar nu, aşa ceva nu se întîmplă. Dincolo, in secţia de montaj, unde se finisează produsele uzinei, îmi notez că lunar se lu­crează aproximativ 1.300 tone utilaje tehnologice. îmi place să asist la montarea interioarelor la coloane. O muncă migăloasă în care Ion Marinescu — un alt muncitor tinăr — demons­trează o precizie uimitoare. Toleranţele sunt reduse la unităţi de milimetru pentru un utilaj cu lungimea de 40 de metri şi un diametru de 3,60 metri. Probabil că la despărţire s-ar fi cuvenit să le spun noilor mele cunoştinţe: „Rămas bun, oa­meni ai Griviţei. Mă simt mîndru laolaltă cu voi!" Mi s-a părut însă că sună cam poematic. „Griviţa Roşie“ e mult prea concretă în ceea ce face. Manole Arneanu _i_.~ ■ ' ' _______"­■ _______■■ ' ■ ' I ■ .c*- ■ '­­ . S-au întîlnit cu Bistriţa la Leşul Ursului, între culmi pe care, cînd se lasă cea dintîi brumă, boncăneau cerbii dragi lui Sado­veanu. Apa venea din sud, dinspre Prislop, cu plutele şi cu păstrăvii, aurie şi molco­mă chiar şi la zugrumătura Toancelor unde dinamita a rupt cu ani în urmă firul bala­delor triste despre plutaşii înghiţiţi de bul­boane. Ei veneau de peste munte, prin păduri, cu lămpile de carbid, îmblînzind noaptea săl­batecă a culmilor cu pîlpîiri drumeţe de lumină. Şi era, în păduri, o linişte adîncă, de sute de ani, poate chiar de la începutul lumii. Doar paşii cerbilor răsunau prin ea, şi paşii lui Vasile Alupulesui, paznicul lor de la Barnar, de la cabana de vînătoare. Ei, minerii, au coborît pînă la vadul apei şi s-au oprit acolo, de mas. Şi Bistriţa trecea pe lîngă ei întrebîndu-i : — Ce vînt v-a adus prin singurătăţi ? Poate că nu i-a răspuns nimeni sau poate că întrebarea Bistriţei a răsunat numai în închipuirea lor. Totuşi, unul dintre ei a rostit-o ca pentru sine : — Sa pornit la lucru de cu noapte. E cale pînă la Bicaz... Bistriţa s-a dus în rostul ei. Bărbaţii s-au culcat pe iarbă aşteptînd dimineaţa, să se spele pe obraji cu argint la răsăritul soarelui. Şi cînd s-a făcut ziuă plină au intrat în munte să dea cep unor izvoare de mine­reu. Şi în munte era întuneric, un întu­neric străvechi, chiar de la începutul lumii şi oamenii trebuiau să spele minereul de întunericul acela străvechi. Fireşte, nu era uşor... Dincolo, pe malul celălalt al Bistriţei, alţi oameni au început a tăia un drum prin piatră şi pădure, să poată veni compresoa­­rele şi perforatoarele mecanice, betonul şi sticla, metalul şi lemnul, pîinea şi cartea, în creierii munţilor neclintiţi de sute de ani. Aici, sub plămada munţilor de piatră, oa­menii care se întîlniseră cu Bistriţa, săpau alt drum , o magistrală de 7 km lungime spre dincolo de munte, pe care să se scurgă izvoarele de minereu prefăcîndu-se într-o Bistriţă de valuri duse. Şi alături de drumeţia Bistriţei a început drumeţia oamenilor, o dru­meţie îndrăzneaţă, din întunericul stîncii spre lumina viitoare a instalaţiilor de înno­bilare de la capătul magistralei. Drumeţii prin straturi, veniţi din Valea Fierului sau din Valea Jiului uitaseră curgerea foşni­toare a apei, deşi tot pe malul ei îşi spălau obrajii cu argint la răsăritul soarelui. Bă­tălia subterană îi absorbise. Aproape că nu vedeau nici cum se ridică, pe malurile apei, cabanele, birourile, atelierele, nici cum zîmbesc fetele venite să ţină socoteala zi­lelor şi a metrilor de înaintare în a­­dîncurile muntelui. Era greu, cumplit de greu drumul prin straturi, deşi în fiecare zi, oamenilor veniţi de la început li se adăugau alţii noi, o dată cu unelte noi, cu îndrăzneli noi. Dar într-o zi cînd să reînceapă bătălia întreruptă de cu seară, oamenii au auzit un foşnet uşor trecînd peste dînşii şi au văzut o străfulgerare în întunericul subteran. Pîl­­pîirile lămpilor de carbid au murit dintr-o dată parcă. Şi galeriile s-au umplut de vuiet. Altcineva nu l-ar fi putut auzi. Ei însă îl auzeau. Era un vuiet egal, măsurat, un vuiet care se transforma în lumină vie, în argint sclipitor, în zîmbet. Da, zîmbet, un zîmbet larg care însenina întreg subtera­nul și îl făcea să vibreze. Oamenii s-au oprit o clipă din lucru, și-au împins căştile minereşti pe ceafă şi au zîmbit şi ei. Cineva a vorbit : — Noroc bun, Bistriţă minerită ! Pe urmă, după anotimpuri trecute pe rînd, într-un ajun de august, vuietul ei s-a re­vărsat în lumina de dincolo de m­unte, la Ostia, scînteietor, constelînd nordul acela tăcut şî încremenit. Curgînd invers, pe albii de înaltă tensiune, peste culmi şi păduri, a pătruns în subteran, pe magistrala Leşul Ursului — Ostra, să împingă în anul 1965, spre uzinele prelucrătoare, valuri masive de minereu. Şi de-atunci, locurile acelea dintre munţi s-au înseninat, pădurile freamătă puternic, cerbii privesc de pe culmi constelaţia din vale, Vasile Alupulesui, paznicul şi îngrijito­rul lor, are prieteni statornici printre mine­rii şi constructorii complexului social, iar valea răsună necontenit pe toate treptele ecourilor. De-atunci, pe lîngă rosturile ei cunoscute, Bistriţa aurie a devenit, acolo în nord, la Leşul Ursului, şi un afluent al... industriei miniere. Un amănunt pe care geografii vor trebui să-l reţină şi să-l consemneze. Dragoş Vicol CONSTELAŢIE NORDICĂ a ateneu Bă­tr­ânul Sî­n­ib­ărul Iaşi Sînt pur şi simplu emoţionat acum, cînd încep a scrie aceste citeva rînduri despre Iaşi — şi nu faptul că-s ieşean e pricina; cred că oricine se aşează în faţa colii de hîrtie, cu gindul de a scrie despre fosta capitală a Moldovei, e cuprins de un pic de sfială. Atitea amintiri, atitea monumente, atîtea nume mari, atîtea pene ilustre scriind despre „dulcele tîrg...“. Se spune că în Iaşi fiecare piatră poartă o amintire,­ (poate şi de aceea edilii de altădată nu s-au mai îndurat să schimbe caldarimul unor străzi, lăsîndu-le ştirbe şi colţuroase !...) se pare insă că, nu cu tare mulţi ani în urmă, Iaşul întreg fusese trecut în categoria „amin­tirilor“. Prin 1925, în editura „Cartea Romînească“, un profesor universitar de geografie edita volumul „Oraşe din Romania", ci­tez începutul repor­ajului despre Iaşi : „­aşa­ poate fi luat ca tipul oraşului in­spre asfinţitul vieţii ; oraşul a fost, li rămăsese aureola culturală, o continuare tradiţională. Dar şi asupra aceş­tia se lăsară, încet-încet, norii indiferentismului total şi gene­ral..." Citiţi bine: laşul „a fost". Şi, fără îndoială, a şi fost, laşul înseamnă Eminescu şi Creano S. Băncil­ă şi Philippide, Gri­gore Co­­bîlcescu şi Panait Istrati, Sadoveanu şi Topîrceanu, laşul înseam­nă Golia şi Trei Ierarhii, Academia Mihăileană şi Copoul înverzit, laşul înseamnă Nicol­­a revoluţionară, el este oraşul studenţiei atitor oameni de seamă, oraşul „Vieţii Romîneşti ?i al unuia ■dintre cele mai vechi teatre din ţară, oraşul celei dintîi univer­sităţi... Doar de dragul acestui trecut i se eluda oraşului prezen­tul şi viitorul ? De bună seamă că nu. Acum 40-50 de ani, Iaşul părea, intr-adevăr, un „oraş la asfinţit". El se cufunda, pe încetul, în propriile-i amintiri, în propriile-i reverii ; nepăsarea edililor, indiferenţa trecutului regim adusese în oraşul fremătător de odi­nioară plictisul aşteptării.......ca să sune monoton / Ornicul cu trei cadrane / de la Sfintul Spir­don“ şi transforma, pe încetul, periferiile în îngrămădiri insalubre de „cartiere suferinde / De uşi cu lacăte-n verigi / Şi de dugheană care vinde / Fitil de lampă şi covrigi...“ (Topîrceanu). Gramatica operează cu viito­rul­­ şi viitorul al II-lea, dar nu cunoaşte un „trecut I“ şi „tre­cut II“ , vorbind despre Iaşi, asemenea categorii gramaticale ne-ar fi fost utile. Trecutul I : laşul amintirilor — Cuza şi Ibrăi­­leanu, Xenopol şi Kogălniceanu, Matei Millo şi Alecsandri... Tre­cutul II, mai aproape de vremea noastră : imaginea unui oraş ve­­getînd, a unui oraş al „romanşelor" provinciale. Nu avea cum să bănuiască autorul lucrării despre „oraşele din Romania“ că, peste ani, cineva ar putea zimbi la adresa sentin­­ţelor de genul „tipul oraşului nu­spre asfinţitul vieţii“, „laşul a fost”, ş.a.m.d. laşul de astăzi respiră tinereţe nestăvilită; el se revarsă literalmente de-a lungul celor şapte coline care undu­iesc lin, pui­­ind pe creştete străzi bătrine, ale căror nume le pu­tem găsi pomenite in cronici, zapise şi uri­ce ingălbenite de tre­cerea vremii, s­răzi noi, largi, luminoase, de-a lungul cărora sa înşiră în salbe cele patru, şapte sau unsprezece etaje ale blocu­rilor moderne. Pînă acum vreo 10-15 ani, dacă un călător intreba „Ce să vizitez în Iaşi ? i se răspundea invariabil: Pinacoteca, Trei Ierarhii, Iolia, Bojdeuca lui Creangă. La întrebarea respec­tivă răspunsul este astăzi acelaşi, sau aproape acelaşi doar în prima sa parte: „Vizitaţi muze­le, Trei Ierarhii, Bojdeuca d­in Ţicău, vizitaţi noul cartier Socola, noua Piaţă a Unirii, node cvartale Codrescu, Tudor Vladimirescu Ana Ipătescu... Veţi avea ce ve­dea !“ Iată deci că monumentelor Iaşului li s-au adăugat apele; a­­ces­ta nu poarta încă pecetea trecerii deceniilor, dar impresio­nează tot a­ct, dacă nu şi mai mult, prin tinereţe şi grandoare, Iaşul şi-a făurit, în ultimii ani, o puternică „Zonă industiala“, in perimetrul căreia se inalţă turnurile argintii ale noii fabrici de ulei, profilul zimţat al noilor fabrici de mobilă, uriaşa hală a uzi­nei metalurgice, erecanta clădire a fabricii de mase plastice, noile hale ale atelierelor Nicolina. Dar nu numai întreprinderi noi înseamnă zona industrială a la­ului, ci şi noi cartiere de lo­cuinţe, adevărate orăşele ridicate pe locul unor mahalale insa­lubre. Iar noi­­ardere înseamnă nouă frumuseţe: geometria ele­­gantă a străzilor şi paliilor verzi adună in luminoase ansambluri arhitectonice sute de blocuri cu faţade realizate în subtilele nuanţe ale terasitului. Blocuri noi în Socola, blocuri noi în Ni­­ m­i­ colina, Tătăraşi, Copou, Păcurari... Vechile artere, obişnuite cu casele scunde, aşezate fără nici o noimă, după cheful şi inspi­raţia oricui, se deprind acum cu etajele cinci şi şapte, cu tera­sele etajelor unsprezece. In întinerită Piaţă a Unirii se intilnesc — ca nişte r­uri ajun­se la capătul drumului — cinci artere, fiecare cu specificul ei. De jos, pe strada ce trece pe lingă şcoala in care a învăţat Mihail Sadoveanu, pătrunde în inima oraşului vuietul gării, freamătul călătorilor , dirisp­e c­opou coboară stu­denţii, aducind cu ei veselia şi entuziasmul propriu tinereţii avîntate ; de sus, dinspre Sărărie, alunecă liniştea marii­­ clinici universitare, în care oamenii in alb se preocupă de redarea sănătăţii şi puterii; către Socola şi Nicolina trec tramvaiele care, la ora schimbului, poar­tă spre noile fabrici, miile de muncitori ieşeni, la capătul străzi Ştefan cel Mare, ca un delicat filigran, clădirea Palatului Culturii, ce adăposteşte în sălile-i luminoase picturi semnate de Veronese, Murillo, Caravaggio, Van Dyk, Grigorescu, Aman, Tonitza, Băncilă... t­oate ac­e­le artere se intil­­nesc aici, în Piaţa Unită, unde mozaicul a adunat, în desenele închipuite din frînturi de marmură şi granit, simbolurile indus­triei, ştiinţei şi culturii ieşene : o carte, un atom, un microscop, o macara turn, o uzină chimică... Mai sus, pe Copou, construc­torii ce au ridicat noile cămine studenţeşti au ocolit cu grijă, acolo unde a fost posibil, bătrinii tei ai Copoului, astfel incit ferestrele luminate ale nn­ilor complexe studenţeş­i sunt înca­drate de coroanele grele ale arborilor, in ale căror tulpine s-a rotunjit al 70-lea sau al 80-lea cerc. Această grijă faţă de vest­­mintul verde al Iaşului, pretutindeni prezentă de altfel, mi-a a­­mintit versurile poetului Nicolae Tatomir despre macaragiul care a scos un tei de pe­­ cai unei viitoare construcţii „cu grijă, să nu-l scuture de floare“, transplantîndu-l apoi, unde­va, intr-unul din noile parcuri ale oraşului... Şi, incă un lucru interesant : legătura dintre tradiţie, amintiri şi arhitectură. Un întreg perete al unui bloc, pe înălţimea a zece etaje, este de­corat cu motive populare moldoveneşti. Vestita „Boltă rece“ e in stadiul de reconstruire a încăperilor de altă dată, hanul „La trei sarmale", unde Eminescu obişnuia să zăbovească la un ulcior de vin, unde­ picta Bardasare şi unde se abătea, la ceas de seară, haiducul Bujor, va fi refăcut, redîndu-i-se, pe cit posibil, înfăţişarea de odinioară. Arhitectura tinde să sinteti­zeze un be­on şi sticlă­­­cele „timpuri“ despre care vorbeam, adunînd într-un singur la trecutul­­ şi al III ea, prezentul lu­minos şi, mai ales, anticipările luminoase ale viitorului. Iaşul, oraşul care „a fost“ priveşte încrezător spre mnime, punîndu-şi de pe colină pe colină, „straie de lumină“. Mircea Radu Iacoban ia■

Next