Ateneu, 1980 (Anul 17, nr. 1-4)

1980-03-01 / nr. 1

INTERVIURI ADRIAN MARINO: „Afinităţile mele merg spre hermeneutică, spre critica profunzimilor“ — Critica europeană se îndreaptă, de mai multă vreme, spre formule stînd sub semnul filozofiei culturii, al esteticii şi teoriei literare. In locul „foiletonisticei", al criticii de serviciu se con­struiesc cărţi „suple“, „dinamice“ dar serioase, avînd o armătură teoretică exemplară. Evident, nu lipsesc nici la noi tendinţele de înnoire, ten­tativele de evadare din „efemer“, din superfi­cial. V-am ruga pe dv., care aveţi preocupări şi pe plan european, să apreciaţi stadiul criticii noastre actuale şi să spuneţi ce ar trebui să în­treprindă ea pentru a se înscrie pe un drum peren şi coordonate universale ? — Experienţa, lecturile, unele contacte directe — îmi spun că o critică literară ce se opune sistematic (direct şi indirect) conceptualizării şi metodologiei şi care procedează numai prin in­tuiţii, spontaneităţi, reacţii empirice, imagini, metafore, parafraze, rezumate, pseudo judecăţi (căci fermitatea judecăţilor de valoare este rară), acţiuni denumite pînă mai ieri „critică creatoare“, „creaţie pe marginea creaţiei“ (operaţii de na­tură pur tautologică) face în mod inevitabil fi­gură depăşită, anacronică, provincială. Foileto­­nismul impresionist este peste tot în declin în Europa. Caracterizarea prin imagini, unele poate „frumoase“ în sine, corespunde cel mult unui studiu estet, de factură desuetă. Impresionismul în critică este corespunzător lui modern style din plastică, foarte la modă pe la 1900. Dar o­­biecţia cea mai gravă, în cazul criticii noastre, este că — menţinîndu-se la un stadiu pur „lite­rar“, beletrist — ea este în mod inevitabil inco­­municabilă, intraductibilă. Ea trebuie citită în original. înscrierea „pe coordonate universale nu se poate face decît prin concepte şi metode cu referenţi cunoscuţi, printr-un limbaj critic comunicabil de semnificaţie universală. Probleme critice româneşti proiectate pe ecranul lat al conştiinţei critice universale, iată soluţia de prin­cipiu. Ceea ce ar implica deplasarea puternică a accentului spre ideologie, metodologie, compa­­ratistică, perspectivă istorică, în orice caz spre reechilibrarea actualului raport de forţe, de pre­dominare cvasiabsolută a publicisticei empirice, din păcate fără direcţie, fără o scară de valori precisă, fără motivare ideologică, fără perspec­tivă istorică şi raportări comparatiste bine mar­cate. Excepţii există, dar puţine. Publicistica are rolul său de informare, orientare, publicitate, dar şi cealaltă critică are funcţia sa. Şi ar trebui să dea de gîndit şi acest fapt : cine mai citează, foloseşte, se interesează în mod real, şi după apa­riţie, de atîtea şi atîtea culegeri de critică publi­cistică, de jurnalism literar, repede uitate ? — „Critica ideilor literare“ (al cărui reprezen­tant sînteţi) se bucură de o anumită atenţie şi stimă în unele publicaţii din străinătate. Aţi dori să schiţaţi un tablou, oricît de sumar, al „ideo­criticii“ europene sau chiar universale, precizînd, din unghiul dv. de vedere, locul pe care îl ocu­paţi (ca viziune distinctă, particulară) în ariile acestui domeniu ? — Afinităţile mele, dacă-mi cereţi această con­fesiune, merg spre hermeneutică şi „critica pro­funzimilor“, spre Toposforschung şi istoria idei­lor literare, spre comparatistica literară, ca bază obiectivă a unei estetici literare inductive. Cred că hermeneutica înţeleasă ca teorie şi practică a interpretării sensurilor textului, textelor de ideologie şi teorie literară, ar defini global sen­sul preocupărilor mele în domeniul „ideocriticii“. Hermeneutica a încetat de mult să mai fie o „disciplină religioasă“, de pe vremea... seminaru­lui Veniamin Costache, pe cînd era bunica fată, cum crede tov. acad. Iorgu Iordan, fostul meu profesor, pe care-l stimez mult, dar cu care — regret — nu pot fi de acord în această problemă (România literară, 44/1979). Reprezentanţii ac­tuali ai hermeneuticii : Gadamer (despre care a scris la timpul său la noi şi N. Bagdasar), Paul Ricoeur, Emilio Betti, mai înainte Dilthey şi mulţi alţii nu sunt şi n-au fost niciodată teologi sau oameni ai bisericii. Chiar şi definiţia din Dicţio­nar de filozofie (Buc., Ed. Politică, 1978, pp. 325- 326) contrazice pe tov. Iordan, oarecum mai... ca­tolic decît Papa, să mi se ierte această compa­raţie. Dicţionarele franceze curente (şi care nu sînt în nici un caz izvoarele specifice în materie) pun accentul pe interpretare cu prioritate filo­zofică, nu religioasă. Personal am citit zeci de studii de hermeneutică fără urmă de teologie sau religie. Uzul filozofico-literar al hermeneuticii datează, de fapt, din antichitate. De unde, încă odată, necesitatea acută a „ideocriticii“ , preci­zarea conceptelor, istoria, analiza şi interpretarea lor corectă. Faimoasa teorie tcheng ming (= re­stabilirea sensului cuvintelor) datează încă de la Confucius. Ea este, cum se verifică încă odată, mereu actuală. — Toată lumea (care se ocupă de literatură şi de idei literare) urmăreşte cu viu interes activi­tatea desfăşurată de Mircea Eliade. O resurecţie a interesului pentru mituri este de la sine înţe­leasă. Antropologii şi cercetătorii „mitosului“ sunt ferm convinşi că descifrarea tainelor struc­turilor mitice ne ajută să-l înţelegem mai bine pe om. Pe această linie, dv. aţi scris o carte : „Hermeneutica lui Mircea Eliade“. Vreţi să faceţi cîteva aprecieri asupra personalităţii lui Mircea Eliade (pe care-l cunoaşteţi personal), asupra cărţii dv. despre el şi asupra „hermeneuticii“, în general ? — Mircea Eliade corespunde idealului meu de savant român care şi-a gîndit şi construit opera într-o perspectivă universală. Cred chiar că re­prezintă, în limbajul său, un adevărat „arhetip“, un model exemplar, paradigmatic, de universa­litate românească, de gîndire şi erudiţie crea­toare, capabilă să intereseze şi să incinte un larg public intelectual internaţional. Unele obiecţii, fireşte, sînt posibile. Orice personalitate, operă, idee, cade dealtfel sub critică. Excepţii nu există decît cu suprimarea libertăţii de gîndire şi de cercetare. Definesc acum doar sensul general al unei activităţi, care m-a atras încă din liceu şi facultate. Scriind Hermeneutica lui Mircea Eliade am constatat că am putut folosi şi o serie de note din acea perioadă, pentru a nu mai vorbi de toate ediţiile originale cumpărate atunci. Cartea mea, de oarecari dimensiuni (470 pagini, de imi­nentă apariţie la Ed. Dacia), constituie nu numai prima lucrare de sinteză românească despre Mircea Eliade, dar şi o „premieră absolută“ în întinsa bibliografie internaţională a gînditorului român. Dealtfel, ea este în curs de apariţie, în versiune franceză, şi la editura Gallimard. Un capitol a apărut şi într-o revistă portugheză, din Coimbra. Ea încearcă să definească, între multe altele, şi raportul hermeneutică-critică româ­nească, situaţia şi contribuţia lui Mircea Eliade în cadrul acestei relaţii, domeniile hermeneutice în care activitatea sa joacă un rol de iniţiator în cultura noastră etc. Acest tip de hermeneutică poate oferi o alternativă posibilă la impresionis­mul curent, la improvizaţie şi jurnalism literar. Lucrarea face în acelaşi timp legătura cu preo­cupările mele hermeneutice anterioare. Ea este „veriga“ ce-mi lipsea : descoperirea unei tradiţii hermeneutice româneşti, revendicarea deschisă şi personală de la această tradiţie, continuarea şi dezvoltarea sa la nivelul actual. Restul... în carte, pe care îmi va face plăcere să v-o ofer cît de curînd. — După cum bine se ştie, G. Călinescu afirma că oricine îl iubeşte cu adevărat, trebuie să se îndepărteze cit mai tare de el. Voia să spună prin aceasta că fiecărei personalităţi culturale auten­tice îi este hărăzită o cale proprie pe care trebuie să şi-o urmeze fără şovăială. Dintre foştii săi discipoli, dv. nu aţi vrut să rămîneţi şi nu aţi rămas „călinescian“. Aţi onorat girul maestrului, devenind „altcineva“. Dar, dacă nu sînteţi „că­linescian“, nu v-aţi dezinteresat de soarta în pos­teritate a marelui înaintaş. Tocmai de aceea vă întreb (împreună cu criticul Constantin Călin, de la „Ateneu“): Cum vedeţi situaţia „moştenirii călinesciene“ de la nivelul anului 1980 ,­ — într-adevăr , G. Călinescu a declarat (şi mi se pare că am şi reamintit această afirmaţie) : „Se apropie de mine cei ce fug de mine“. Deci cei ce încearcă şi uneori reuşesc să-şi formeze o personalitate, singura care-l interesa de fapt. O „şcoală călinesciană“ reală nu există, lipsind un program unitar, militant, de tip „manifest“, o metodă specifică, o concepţie literară fermă. Cei ce trec drept „călinescieni“, definiţii care se re­petă necontrolat (puterea clişeelor este mare, te­roarea lor şi mai mare !) au personalitatea lor. De pildă, Al. Piru, „călinescian“ poate sentimen­tal, dar nu şi temperamental, spiritual şi stilistic. Dacă facem abstracţii de cîţiva epigoni cu totul minori, singurii „călinescieni“ reali, citabili, sînt N. Manolescu şi Eugen Simion. Primul, egal cu sine de la început, mimetic pînă la pastişă (a­­desea) şi — se pare — plafonat, al doilea în evi­dent progres, cu o evoluţie interesantă, mai per­sonală, cu vocaţia mai precisă a tezei. Le-aş „obiecta“ — colegial — că n-au totuşi tăria să se închidă în casă, metodic, şi să scrie istoria lite­raturii române, măcar cea contemporană, la care avem dreptul şi pe care o aşteptăm de la două spirite de incontestabilă experienţă în acest do­meniu. „Călinescian“ mai înseamnă şi înaltă ten­siune creatoare, muncă enormă, asceză, disci­plină, erudiţie severă. De ce „moştenirea călines­ciană“ ar prelua doar focurile de artificii ? — Sînteţi, fără nici un dubiu, un erudit, dar aţi manifestat un gust estetic sigur încă de pe vremea cînd scriaţi săptămînal la „Naţiunea“. Iar interesul dv. pentru actualitatea literară e — se ştie — constant. Care vi se par a fi — aş dori să ne spuneţi — direcţiile cele mai fecunde ale literaturii noastre din ultimele decenii ? — Este întrebarea cea mai dificilă pînă acum... Aş risca oarecari previziuni doar în domeniul prozei. Liniile de rezistenţă cu anumite şanse de „perenitate“, îmi par a fi : o nouă viziune a sa­tului românesc, defolclorizat, eliberat de orice „festivism“ (de unde şi artificialitatea unei astfel de literaturi), procesele de conştiinţă şi exame­nele morale riguroase şi critice ale noii societăţi, unele analize ale mecanismului puterii (temă nouă în literatura noastră), exerciţiile de proză nudă, banalizată, cît mai aproape de concretul cotidian, o fenomenologie a faptului divers dise­cat pînă la ultima fibră... — Scrieţi în prezent direct în limba franceză o carte despre Etiemble şi despre „comparatis­­mul militant“. Vreţi să ne destăinuiţi, pe scurt, ţelurile vizate de lucrare ? — Pe un plan, ea se înscrie între activităţile Comitetului Naţional de literatură comparată (primul capitol va apare şi în Synthesis), dar ur­mărește obiective mai largi. Este o încercare de sinteză personală a comparatismului literar, ac­tual, a regenerării sale, a reorientării sale ideo­logice, al implicării sale în actualitatea spiri­tuală a lumii contemporane. Plecînd de la tezele lui Etiemble, le dezvolt în cîteva direcţii precise : redefinirea literaturii comparate şi a conceptu­lui de literatură universală, reformularea pro­blemei invarianţilor literari, reorientarea litera­turii comparate spre teoria literaturii, instaura­rea unei noi metode adecvate acestor scopuri, precizarea obiectivelor comparatismului militant, prin depăşirea nivelului strict erudit şi academic al disciplinei, încerc să valorific în acelaşi timp şi toate achiziţiile durabile ale comparatismului românesc. Şi această carte va fi publicată în Franţa, unde o sinteză de teoria literaturii com­parate n-a mai apărut din 1967. De ce n-ar fi oferită şi o contribuţie din Est, din România, care să încerce să umple măcar în parte acest gol? — S-a discutat, în ultimii ani, aproape în toate revistele noastre, despre protocronism.Este posi­bil însă că o prea accentuată aplecare spre pro­­tocronism să ne ducă la închistare, la izolare, la desprinderea (nefirească) a fenomenului lite­rar românesc de fenomenul universal ? — Discuţia despre „protocronism“ are, pe scurt, părţi bune şi rele, dar mă tem că prin exces de zel, aspectele negative să nu anuleze pe cele pozitive. Vindecarea complexului de inferiori­tate, evidenţierea contribuţiilor româneşti reale, cultivarea unei anumite „contemporaneităţi“ is­torice cu marile creaţii şi valori ale lumii mi se par a fi aspecte lăudabile. Dar atunci cînd se în­trece măsura şi se descoperă false priorităţi, este cazul de a ne reaminti de Maiorescu şi de al său „naţionalism în marginile adevărului“, întoarce­rea la surse implicate în „protocronism“ este re­comandabilă numai prin reinterpretarea lor la nivelul actual în mod creator, deschis şi receptiv inovaţiei, în caz contrar, în loc de evoluţie, in­voluţie, în loc de progres, regres... — întrucât răspundeţi de redactarea unei pre­stigioase publicaţii, „Cahiers roumains d’études littéraires“, v-aş invita să faceţi o apreciere (cred că nimeni nu se va supăra­ asupra modului cum îşi onorează „programele“ publicaţiile noastre culturale şi literare. Ce le-aţi mai cere, căci bă­nuiesc că nu vă satisfac întrutotul ? — Fiind vorba de o publicaţie specializată de­stinată aproape în exclusivitate cititorilor stră­ini, ea nu poate fi oferită drept model presei literare româneşti, care urmăreşte cu totul alte obiective. Să dau sfaturi ? O reacţiune de simplu cititor : s-ar cere, cred, un mai studiat echilibru între materialele publicistice şi literare, textele ocazionale şi de rezistenţă, producţiile festive şi de durată, informaţie curentă şi documentară în adîncime , aş cere de asemenea mai multe cronici ale ideilor, ediţiilor, revistelor române şi străine, „tribune libere“ cu voci din public, o reorgani­zare totală a „prezenţelor româneşti“ adesea de o evidentă lipsă de informaţie, obiectivitate, de selecţie şi ierarhie... Ion Alex. ANGHELUŞ IOAN MITRE­A: „Expoziţia DACII ■— un eveniment cultural şi ştiinţific deosebit la Roma“ — V-aţi întors, de curînd, din Italia, unde, ca specialist, aţi reprezentat o instituţie ce a con­tribuit la realizarea expoziţiei „Civilizaţia daco­­geţilor în perioada clasică“. Dintre impresiile dv., care ar trebui transmise cu prioritate publicu­lui ? — De un remarcabil nivel ştiinţific, expoziţia „I DACI“, acesta-i titlul ei de pe afiş, s-a bucu­rat de un mare interes din partea specialiştilor şi a marelui public. Ea a fost deschisă sub înal­tul patronaj al preşedintelui Republicii Socia­liste România, Nicolae Ceauşescu, şi preşedintelui Republicii Italiene, Alessandro Pertini. In perioada 20 decembrie 1979 — 20 ianuarie 1980, cei care au vizitat Curia Senato, şi numărul lor a fost foarte mare, au zăbovit îndelung în faţa pieselor ce ilustrează evoluţia şi nivelul ci­vilizaţiei daco-geţilor din perioada clasică. Expo­ziţia noastră (mărturie sunt articolele din presa italiană) a fost evenimentul cultural şi ştiinţific cel mai însemnat care a avut loc la Roma, în intervalul de timp amintit. Mi-aş permite să spun că, în perimetrul Forului Roman, cuvintele daci, Burebista, Decebal poate nu mai fuseseră rostite, atît de des, din antichitate, din vremea lui Cezar sau, mai tîrziu, a lui Traian. — Cum explicaţi „curiozitatea“ celor ce au trecut pragul expoziţiei ? Există, la ora actuală, în lume, un interes special faţă de arheologie ? Cam în aceeaşi perioadă, Capitala noastră găz­duia expoziţia „Originile Romei“. ■— O perioadă îndelungată din istoria omeni­rii pentru care nu avem izvoare scrise, denumită deseori încă impropriu preistorie, poate fi cu­noscută prin rezultatele cercetărilor arheologice, acele epoci devenind, astfel, parte integrantă a istoriei universale. în ultimele decenii, au fost scoase la lumină dovezi materiale care ilustrează înaltul nivel al unor străvechi civilizaţii cunos­cute lacunar pînă nu demult. S-ar putea da nu­meroase exemple : începuturile civilizaţiei gre­ceşti, civilizaţia etruscă (mult timp o enigmă), civilizaţiile precolumbiene şi, de ce nu ?, civili­zaţia traco-geto-dacică. Aceasta din urmă apare astăzi într-o lumină nouă, putînd sta alături de marile civilizaţii ale antichităţii. Mi se pare simbolic şi semnificativ că în vreme ce la Roma era deschisă o expoziţie despre daci şi romanizarea lor, deci despre originile poporu­lui român, Bucureştii găzduiau o expoziţie, tot atît de convingătoare prin valoarea materialelor ce o compun, despre originile Cetăţii Eterne. în­ceputurile Romei vorbesc, într-un fel, şi despre începuturile noastre, după cum istoria Romei este, în parte, şi istoria noastră. De fapt, se pot aminti şi unele similitudini. Dacii s-au afirmat în istorie sub semnul „Lupului“. Acelaşi sub care s-au născut şi romanii „un popor — cum subli­niază Mircea Eliade — al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu“. Este un exemplu, nu singurul, ce evidenţiază elemente comune ale în­ceputurilor istoriei celor două popoare. — Pentru prima oară, publicul de peste hotare — mă gîndesc la cel italian — venea în contact cu o expoziţie românească despre geto-daci şi epoca lor de glorie ? — Da. Deşi, unele aspecte îi erau cunoscute dintr-o altă expoziţie — „Civilizaţia romană în România“ — organizată în 1970. Expoziţia re­centă s-a referit, în primul rînd, la terenul pe care s-a grefat civilizaţia romană, evoluţia so­cietăţii dace şi maxima ei dezvoltare din epoca lui Burebista şi Decebal. — Totodată îşi putea da seama şi de marile progrese ale arheologiei româneşti din ultimii 10-15 ani. — In primul rînd acest progres a fost sesizat de specialişti. El este subliniat chiar in prefaţa catalogului de către profesorul Massimo Pallot­­tino, preşedintele Institutului de studii etrusce şi italice, profesor la Universitatea din Roma. Opiniile acestui savant au fost îmbrăţişate şi de alţi cunoscuţi cercetători între care Giovanni Colonna, profesor de etruscologie şi antichităţi italice la Universitatea din Bologna, Adriano La Regina, supraintendentul pentru arheologie al Romei (Soprintendenza Archeologica di Roma a fost gazda expoziţiei noastre) şi alţii. Cît priveşte presa, Il Messagero din 11 ianuarie 1980, într-un articol pe patru coloane, releva că expoziţia, rod al amplelor cercetări arheologice efectuate în ul­timul timp în România, oferă materialul necesar unor „concluzii complete şi obiective“. Aş mai adăuga că, în cadrul unor manifestări cultural­­ştiinţifice organizate în aceeaşi perioadă cu ex­poziţia noastră, s-au făcut aprecieri asupra or­ganizării statale, vitejiei dacilor, şi s-au rostit cuvinte elogioase despre Decebal — bun strateg şi militar. — Au fost prezentate sute de piese, fie­care cu rolul ei în realizarea unei imagini veri­dice, unitare a perioadei istorice respective. Aţi putea, totuşi, să enumeraţi cîteva din exponatele cele mai reprezentative ? — Este într-adevăr, foarte greu de selectat. Pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine valoarea expoziţiei şi, ca să nu ocolesc întrebarea dv., aş aminti de­­ frumosul vas din ceramică de la Lă­­puş-Maramureş, ornamentat cu motive geometrice, tezaurul de la Agighiol, bustul de bronz al zeiţei Bendis şi scutul de paradă descoperite la Piatra Roşie, „Călăreţul“, şi reprezentarea unei divini­tăţi locale scoase la lumina zilei la Răcătău, splen­dida tăbliţă de plumb cu reprezentări legate de cultul cavalerilor danubieni, numeroasele obiecte de podoabă (brăţări, fibule, coliere etc.) din ar­gint, vasele (fructiere şi ceşti considerate o ade­vărată emblemă a civilizaţiei daco-getice). In sfîrşit, aş remarca mormîntul de incineraţie des­coperit la Soporu de Cîmpie (sec. al III-lea e.n.), la care urna este un vas de factură provincial­­romană, iar capacul — un fragment dintr-un vas tipic dacic, o expresie a simbiozei dintre civili­zaţia dacică şi cea romană. Autorul unui articol publicat în li Tempo din 30 decembrie 1979, re­­ferindu-se la semnificaţia acelui exponat conchi­dea că „mormîntul nu este al unui dac, nici chiar al unui roman­ provincial, ci este mormîntul primului român“.­­ Denumirea de „Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică“ îmi aminteşte de o expoziţie văzută la Bacău, acum cîţiva ani. Era rodul unei colaborări între trei instituţii de specialitate. De ce, ca şi atunci, pentru expoziţia de la Roma a fost ales Bacăul să reprezinte o întreagă zonă geografică de cercetări ? — în 1976, din iniţiativa Muzeului de istorie al Transilvaniei, a prof. univ. dr. Hadrian Daico­­viciu, cu participarea Muzeului de istorie a mu­nicipiului Bucureşti şi a Muzeului de istorie şi artă din Bacău, s-a organizat o amplă expoziţie cu aceeaşi temă. Ea a mai fost prezentată la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Reşiţa, Timişoara. Completată cu unele materiale de la muzeele din Baia Mare, Brăila, Buzău, Constanţa, Oradea, Satu Mare, Sf. Gheorghe, Slatina, Tulcea şi Rm. Vîlcea, organizată sub egida Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a început, din 1979, să fie itinerată în străinătate. Şi în această nouă for­mulă marea majoritate a obiectelor provin de la cele trei muzee ce au iniţiat expoziţia. De ce a fost preferat Bacăul ? Pentru că, din­tre instituţiile de profil din Moldova, deţinem cea mai interesantă şi bogată colecţie arheolo­gică aparţinînd civilizaţiei daco-getice. Alcătuirea ei a fost posibilă în urma descoperirii cetăţii da­cice de la Răcătău (probabil, antica Tamasidava), unde de peste zece ani se întreprind săpături sistematice. Valorificarea materialului într-o ex­poziţie de amploarea celei de la Roma este pentru noi, băcăuanii, un prilej de excepţie. Cu atît mai mult cu cît expoziţia „Civilizaţia daco-ge­ţilor în perioada clasică“ se constituie într-o ma­nifestare dedicată sărbătoririi a 2050 de ani de la formarea primului stat dac centralizat şi in­dependent. — Ideea „valorificării“ unor descoperiri recente în condiţii deosebite de organizare şi eficienţă mă duce cu gîndul la apropiatul Congres Inter­naţional de Ştiinţe Istorice, care va avea loc la Bucureşti.­­ Expoziţia „I DACI“ prezentată la Roma, dar şi în alte capitale europene (Bruxelles, Luxem­burg, Haga, după acestea urmînd Londra şi Pa­risul) prefaţează cît se poate de bine Congresul din august. Una din marile teme ale acestei pres­tigioase reuniuni internaţionale va fi Europa de est — arie de convergenţă a civilizaţiilor, iar o alta, la secţiunea Cronologică —­ Antichitate, „Ci­vilizaţii şi societăţi“, va avea titlul Dacii şi civi­lizaţia lor. Evident că civilizaţia daco-geţilor, relaţiile cu alte civilizaţii vor ocupa un loc im­portant. Măndica MARDARE ATENEU PAGINA 3

Next