Ateneu, 1987 (Anul 24, nr. 1-12)

1987-01-01 / nr. 1

m EVENIMENT * 24 Ianuarie Unirea din 1859, temelia trainică a statului naţional român modern La împlinirea a 128 de ani de la memorabila zi de 24 ianuarie 1859, zi în care s-a consifinţit Unirea Principatelor, zi pe care contemporanii au numit-o „ziua cea mare a velacului“, actul Unirii Ţării Româneşti a Munteniei cu Ţara Româ­nească a Moldovei ni se înfăţişează o înfăptuire istorică a poporului român prin care s-a făcut un pas hotăritor spre unificarea statală a tuturor teritoriilor locuite de români, s-a pus temelia trainică a statului naţional român modern. Subliniind însemnătatea istorică a Unirii din 1859 şi importanţa rolului jucat de popor în împlinirea dezideratului unităţii naţionale, tovarăşul Nicolae ceauşescu arăta că : „Primul şi hotărîtorul pas spre unificarea statală l-a constituit unirea Moldovei cu Ţara Românească în ianuarie 1859. Victorie remarcabilă a maselor de ţărani, meşteşugari, lucrători şi trigoveţi, a cărturarilor progresişti şi patrioţi, Unirea Principatelor a reprezentat actul care a pus bazele statului naţional român modern.“ Temeiurile Unirii din 1859, ca şi ale Marii Uniri din 1918, veneau din adîncurile istoriei poporului român. Coloanele edificiului, reprezentînd unirea, urcau din rădăcini şi izvoare adînci, din unitatea milenară etno-culturală a poporului r­omân, din unitate de teritoriu şi a structur­ilor sociale, din permanentele legături economice şi politico-culturale. Cine priveşte retrospectiv istoria poporului român observă cum această mare epopee, a unui popor statornic în Carpaţi şi la Dunăre, este presărată cu înălţătoare şi memorabile momente de luptă pentru împlinirea marelui vis de reunire în graniţele aceluiaşi stat unitar şi independent. Spunem reunire deoarece românii s-au născut ca un popor unitar, în întinsul spaţiu carpato­­dunărean-pontic, ca demni urmaşi ai geţilor, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“, şi ai mîndrilor romani. Doar vitregiile vremurilor i-au împiedicat pe români să se constituie dintru început într-un singur corp politic. Dar niciodată, în zbuciumata şi glorioasa lor istorie, nu i-a părăsit gîndul şi credinţa în izbînda­ reunirii. „Unitatea naţională, spunea Nicolae Bălcescu, fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari... pentru dînsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră.“ Din dorinţa reunirii tuturor românilor într-un singur corp politic, dorinţă alimentată de conştiinţa originii comune, s-a născut strălucita iniţiativă şi faptă a lui Mihai Viteazul — unirea politică a celor trei ţări române. Actul, măreţ şi strălucito­r, înfăptuit sub domnia lui Mihai Viteazul, era legitimat de întreaga dezvoltare istorică a poporului român de pînă atunci. Legitimitatea actului înfăptuit de Mihai Viteazul a fost demonstrată de evoluţia ulterioară a istoriei românilor. Aşa cum remarca tova­răşul Nicolae Ceauşescu, „istoria însăşi a confirmat justeţea şi necesitatea obiectivă a actului săvîrşit de Mihai Viteazul, prin realizarea ulterioară a idealului său — ideal a­l tuturor româ­nilor — prin înfăptuirea în epoca modernă a statului naţional român unitar." Dezvoltarea continuă a societăţii româneşti, cristalizarea conştiinţei naţio­nale şi a naţiunii române, a adus în prim plan la jumătatea secolului al XIX-lea lupta pentru unitatea şi independenţa românilor. Unirea şi indepen­denţa au fost obiectivele principale ale revoluţiei române din 1848. Contextul internaţional de la jumătatea­ veacului trecut a convins pe români că unitatea şi independenţa reprezintă condiţia­ sine qua non a existenţei naţionale şi a progre­sului permanent al naţiunii române. Dar acelaşi context internaţional demonstrase că cele două obiective, unitatea şi independenţa, nu puteau fi împlinite deodată, ci pe etape. Dacă unirea românilor într-un singur stat era, la jumătatea veacului trecut, o necesitate obiectivă, o legitate precum aceea a venirii anotimpurilor, posibilă era doar, mai întîi, unirea Moldovei cu Mun­tenia. Diplomaţia europeană, întrunită la Paris într-un Congres în 1856 şi apoi într-o Conferinţă în 1858, încerca să mulţumească pe români cu jumătăţi de măsură, hotărînd doar organizarea unei uniuni, sub numele de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti“, cu doi domni, două guverne şi două adunări legislative. Da­r românii erau hotărîţi să nu­ accepte compromisurile. Se impunea încordarea eforturilor naţiunii pentru înfăptuirea idealului unităţii depline. Marile puteri trebuiau puse în faţa faptului împlinit. In anii 1856—1858 lupta pentru unire s-a intensificat. Prin numeroase acte de adeziune românii îşi exprimau dorinţa de unire. Int­r-un memoriu, din 8 iunie 1856, în numele populaţiei judeţului Bacău, se spunea : „Noi suntem­ hotărîţi din toată inima pentru Unirea Principatelor şi iarăşi pentru Unirea Principatelor“. In Adunările ad-hoc, de la Iaşi şi Bucureşti, din toamna anului 1857, care prin componenţa lor au fost cele mai democratice adunări reprezentative din Europa acelei epoci, s-a exprimat clar dorinţa de unire într-un singur stat, „sub numele de România“, a locuitorilor de la răsărit şi sud de Carpaţi. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, din 5 şi 24 ianuarie 1859, întâm­pinată cu un „entuziasm sublim“ de întregul popor român, de pe ambele versante ale Carpaţilor, a impus o soluţie românească unei „probleme europene“, a materializat un mare ideal concretizat într-o nouă realitate politică : făur­ea statului naţional român modern. Unirea Ţării Româneşti a Moldovei cu Ţara Românească a Munteniei, act prin ca­re s-au reunit „tronurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul“, n-a fost un dar al marilor puteri, după cum n-a fost nici opera unuia sau altuia dintre oamenii politici ai vremii, ori cîte merite au avut unii dintre ei. Unirea a fost un act revoluţionar, un act de mare voinţă, demnitate şi răspundere, a fost — după expresia fericită a lui M. Kogălniceanu — „actul energic al întregii naţiuni române“. Puse în faţa faptului împlinit, expresie a voinţei şi dorinţei generale a românilor, marile puteri, în urma unor energice acţiuni diplomatice româneşti, au trebuit să recunoască, rînd pe rînd actul de la 24 ianuarie 1859. In urmă cu 126 de a­ni la 11 decembrie 1861, printr-o Proclamaţie către ţară, domnitorul Alexandru loan Cuza anunţa transformarea unirii per­sonale într-o unire completă, trainică. In acest document, de excepţională importanţă, unul din actele fundamentale ce marchează făurirea României moderne, se spunea : „Unirea este îndeplinită... Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute... s-a înscris în datinile naţiunilor. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie“, în aceleaşi împrejurări Mihail Kogălniceanu adăuga : „Astăzi nu mai există Moldova sau Valahia, astăzi este numai România“. Dar România nu putea fi întreagă fără Transilvania. Pe bună dreptate, revoluţio­narul Al. Papiu Ilarian, într-un memoriu, prezentat domnitorului Al. I. Cuza în ianuarie 1860, sublinia că „numai unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii perpetui a României“. Unirea din 1859 a­ reprezentat împlinirea unei năzuinţe seculare dar şi începutul unei noi epoci în istoria poporului român. Unirea Moldovei cu Muntenia, asemeni tuturor momentelor fundamentale ale devenirii noastre istorice, trebuie privită şi apreciată din perspectiva relaţiei dialectice trecut­­prezent-viitor. Dacă unirea din ’59 îşi găseşte legitimitatea şi temeiurile în întreaga­ istorie a poporului român de pînă atunci, trebuie evidențiat că fără unirea­­de acum 128 de ani nu ar fi fost posibile realizările ulterioare din istoria noastră. Unirea din 1859, consolidată prin programul de reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza, a făcut posibil actul de la 9 mai 1877, iar cele două mari cuceriri ale poporului­­român, Unirea din 1859 şi Independenţa din 1­877, au pregătit şi au condus la înfăptuirea marelui act istoric de la 14 decembrie 1918. Fără îndoială că între 24 Ianuarie 1859 — 9 Mai 1877 şi 1 Decembrie 1918, există un raport dialectic de succesiune şi cauzalitate. Iată de ce sărbătorind împlinirea a 128 de ani de la Unirea Moldovei cu Muntenia, gîndul ne duce la apropiata aniversare a 110 ani de la Cucerirea Independenţei de stat a României, precum şi la aniversarea, spre sfîrşitul anului, a 69 de a­ni de la Marea unire, proclamată la 1 decembrie 1918. Cele trei evenimente se înscriu ca momente fundamentale ale procesului de făurire a statuluii naţional român unitar şi independent. Făurirea statului naţional român unitar şi independent a fost rezultatul luptei îndelungate a poporului român. Sărbătorind Unirea de a­cum 128 de ani, gîndurile noastre se îndreaptă spre toţi cei care au luptat pentru împlinirea idealurilor de unitate şi independenţă. Aşa cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „ne îndreptăm cu recunoştinţă gîndurile spre toţi cei care, de-a lungul veacurilor şi-au închinat viaţa acestui ideal şi aducem un vibrant omagiu maselor largi populare, militanţilor progresişti, care au fost adevăraţii făuritori ai statului naţional unitar român.” Ioan MITREA • Colectivul de redacţie mulţumeşte tuturor celor care ne-au transmis felicitări cu prilejul Anului Nou.­ ­ ACTUALITATEA POLITICĂ • CULTURĂ • EDUCAŢIE • Monumentele epocii NICOLAE CEAUŞESCU Dovezi ale cinstirii istoriei şi personalităţilor ei Dezbatere „Ateneu“ Statuile publice, aşezate îndeobşte în acele zone ale Cetăţii de mare mişcare omenească, reprezintă, cred, cea mai democratică artă. Ele sînt supuse ju­decăţii tuturor, zi de zi, ani şi secoli, şi, prin lumina ce-o aruncă, pe cit de tainică, pe atît de percutantă, ne fac şi mai frumoşi pe dinăuntru, ne scaldă pe toţi, în unda secretă a sentimentelor mari. Ele vorbesc despre starea de gîndire şi suflet a epocii. Piatra şi marmura, chiar ştirbite de colţii timpului, păstrează, graţie metaforei veşnicite, vocea creatorului în corul public. Zeus din Olympia a lui Fidias, cu dimensiunea sa copleşitoare — spun scrierile antice — a ilustrat nu numai forţa plăsmuitorului, dar şi gloria demo­craţiei ateniene. Statuile, arta monumentală în genere, înfloritoare în epoca modernă, cu privilegiul lor de a fi văzute oricînd şi de către oricine, au şi darul de a împodobi cetatea, de a-i da mai multă viaţă, de a răspîndi în jurul e un nu ştiu ce aer patetic. Columna traiană. Monumentul de la Adamclisi vor vorbi mereu despre geneza noastră. Statuia lui Eminescu, de la poalele Copoului din Iaşi, „Dorobanţul“ din Copoul Vaslu­iului — ca să oferim pilde — rămîn pentru totdeauna în memoria celui care le-a privit o dată. Adesea, emoţia^ stîrnită de o lucrare plastică, nu neapărat în­cărcată de metafore sublime, de profunde sensuri fi­losofice, fie şi de un modest bust al unui cărturar sau voievod, emoţie izvorîtă din secrete corespondenţe afective, estompează — de ce să fim farisei ? — cusururile pe care le-ar vedea un estet. Pentru că, şi în această artă — să încercăm o arbitrară, totuşi, clasificare — sunt lucrări oneste, lucrări importante pentru o şcoală, un curent, lucrări mari, creaţii fun­damentale­­care depăşesc „şcolile“, opere inegalabile. Oricum­ am întocmi aceste, la urma urmei, inutile clasificări, statuile, toate, formează o cultură. în România celei mai prospere epoci, ne referim, desigur, la epoca inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului, artele monumentale s-au dezvoltat im­petuos, cu izbînzi certe în mai toate judeţele ţării, numărul statuilor expuse în pieţele publice, în parcuri de cultură şi odihnă s-a înmulţit fără seamăn, s-au pus în valoare, cu grija nestinsă ce-o avem pentru istoria noastră, vestigii ale culturii şi civilizaţiei din spaţiul carpato-dunărean-pontic, în aşezămintele arhi­tectonice unicat. Ştim prea bine că la dezvelirea unor monumente — şi nu la puţine — a participat se­cretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. IAŞI Fără pretenţia de a epuiza, nici mă­car printr-o seacă înşiruire numărul sta­tuilor, al altor lucrări de artă monu­mentală zămislite în aceşti ani, să ză­bovim puţin în judeţul Iaşi. Cărtura­rul — poet Dosoftei, făurit de regretatul Iftimie Bârleanu, turnat în bronz, ve­ghează parcă cu privirea-i scrutătoare trecerea contemporanilor către Pala­tul Culturii, unde se află, între atîtea comori, şi a sa „Psaltire pre versuri tocmită“, scoasă în tipografia de odi­nioară, în casa domniei-sale, reconstru­ită şi ea din temelii. Splendidul Mo­nument al Independenţei, lucrare de re­ferinţă a soţilor Gabriela Manole-Adoc şi Gheorghe Adoc, dezvelit în prezenţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, la 15 septembrie 1980, străjuieşte maiestuos Piaţa Marilor Uniri. Pe frontispiciul soclului sunt bătute în litere de bronz cuvintele preşedintelui Republicii : „Eroismul înaintaşilor de acum un se­col va trăi veşnic în conştiinţa pro­fund recunoscătoare a întregii naţiuni, iar opera făurită cu sîngele lor, de, ge­neraţiile de la 1877, va străluci întot­deauna în istoria noastră, ca una din cele mai mari izbînzi pe drumul libertăţii, progresului, independenţei şi fericirii poporului român“. înaltul crez patriotic a fost sublimat într-o operă de dimen­siuni impresionante. în preajma Casei de cultură a studenţilor se află ansam­blul voievozilor noştri cei mari—Dragoş şi Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, Ion Vodă cel Viteaz şi Petru Rareş, Vasile Lupu şi Di­­mitrie Cantemir —, ca un zid inex­pugnabil.­­Proiectul arhitectonic apar­ţine arhitectului Nicolae Vericeanu, cel care a conceput şi partea plastică de gen pentru Monumentul Independenţei, şi soclurile pentru Dosoftei şi Ştefan cel Mare — din Vaslui şi Suceava — şi fîntîna pentru frumosul cuplu de înotători... aerieni, realizat de Marcel Guguianu, din faţa Universităţii „Al. I Cuza“). De cum intri pe poarta Mu­zeului de Literatură al Moldovei — fosta Casă Pogor — te întîmpină o ple­iadă de paisprezece scriitori, între ei, şi fondatorii Societăţii „Junimea“, Emi­nescu, Creangă, Alecsandri şi alţii. Ca şi cum te invită, peste veac, la o nouă şezătoare literară. Deşi nu intră în categoria plasticii sculpturale, monumentale arhitectonice de la Cătălina­ Cotnari (lungimea ori­ginalei construcţii — 43,5 m, înălţimea — 14,20 m) şi Cucuteni (de formă cir­culară, cu diametrul de peste 30 m, şi înălţimea de 23 m), adăpostind preţi­oase vestigii arheologice, deschise vi­zitatorilor în 1986 şi, respectiv, 1984, se impun prin măreţie, dar şi printr-o funcţionalitate ce nu face deloc rabat esteticii. „Flori pentru eroi“, monumentul de la Mădîrjac (autor : Iftimie Bâr­leanu), inaugurat în anul precedent, grupul statuar din incinta zidurilor Pa­latului muzeal „Al. I. Cuza“ din Rugi­­noasa, ca să ne oprim aici, conferă Iaşului, întregului judeţ o personalitate şi în această privinţă. Mărturii ale acestor ani, generoşi pentru artele monumentale, ca pentru toate artele, se pot vedea şi în judeţul Vaslui. Cîteva monumente se detaşează net. Ştefan cel Mare din piaţa civică a Vasluiului, plămădit în bronz, de a­­celaşi inspirat sculptor care a fost Bâr­leanu (făptura voievodului este de 3,5 m, iar întregul ansamblu măsoară pe verticală 6,55 m) stă gata să apere cu sabia fruntariile Moldovei, dar e şi gospodarul ce a dat ţării cheag vîrtos, e şi oblăduitorul culturii. Privindu-l, meditezi la spusele lui Iorga. Lucrarea ecvestră, reprezentînd pe acelaşi dom­nitor care a creat o epocă, zămislită cu har de Mircea Ştefănescu, amplasată în perimetrul bătăliei de la Podul înalt, imensă (6,9 m — statuia propriu-zisă, 8 m — soclal, 30 m — diferenţa de la nivelul şoselei) este expresia forţei tu­nătoare, a spiritului ţîşnind către tăriile libertăţii. Bronzul e viu, voievodul dă poruncă de luptă. Şi la Vaslui există, un monument al „Independenţei“, dar subiectul — cucerirea neatîrnării noas­tre de la 1877 — este „narat“ în bron­zurile basoreliefurilor (două mari ele­mente plasate pe laturile unui soclu, fiecare avînd dimensiunea de 9 m x 3,5 m) într-un chip clasic, dacă putem spune astfel. Acel înălţător moment, cînd Kogălniceanu anunţă că „Sîntem independenţi, sîntem o naţiune de sine stătătoare“, îl citim limpede în plas­tica metalului. Reşedinţa judeţeană este înzestrată cu alte două lucrări de artă monumentală, purtînd „semnătura“ lui Const. Lucaci — fîntînă cinetică, cu bogate sugestii din viaţa naturii, floarea din oţel inoxidabil, înaltă de 12 metri, fiind elementul esenţial — şi a lui Const. Popovici, vasluian de obîrşie, cu o simbolică „Victorie“ a omului în as­pra sa luptă cu tainele atomului. Un triumf al inteligenţei sensibile. Sigur, s-ar mai putea menţiona aici şi alte lucrări de artă, public expuse (statui, mozaicuri, structuri ce depăşesc simpla ornamentică etc.) — dovezi ale cinstirii istoriei şi personalităţilor ei, ale preţuirii cărturarilor de seamă, omagii eroismului muncii în acest timp eroic. Coloanele noastre nepieritoare, în piatră şi bronz, înrîurirea lor are durata vieţii. Vasile IANCU SUCEAVA Artă prin excelenţă omagială, me­nită să perpetueze memoria figurilor şi faptelor exemplare prin eroism, fru­museţe, forţă şi iradiere morală, sculp­tura este în chip firesc prezentă în pei­sajul nou al judeţului Suceava. Desti­nată spaţiului urban, concepută în re­laţie cu acesta, arta de for contribuie în mod direct la educarea patriotică, culturală şi estetică a omului contem­poran. Pînă în 1918 partea nordică a ţării fiind sub ocupaţie austriacă, sculptura de for cu destinaţie memorialistic-edu­­cativă s-a datorat iniţiativei unor so­cietăţi culturale, care, în general, erau finanţate prin subscripţii publice. Din acea perioadă pe teritoriul judeţului Suceava se cunosc un număr de 12 statui, dintre care 3 sculpturi în ora­şul Suceava : bustul lui Ciprian Porum­­bescu de Ion Cîrdei (1933), bustul lui Simeon Florea Marian (1935), bustul lui Ştefan cel Mare (1937), ambele de Gh. Bilan, 3 sculpturi la Fălticeni, între care bustul maiorului Nicolae Ioan de Maria Costescu Mihăilescu (1922). Marea amploare urbanistică pe care au căpătat-o după anul 1965 munici­piul Suceava şi celelalte oraşe ale jude­ţului, a creat condiţii dezvoltării unei arhitecturi moderne, ce urma să fie îmbinată cu o artă de for unitar alcă­tuită, conţinînd simbolurile unei noi lumi în dezvoltare. în acest sens, ma­joritatea lucrărilor de sculptură mo­numentală destinate oraşelor din judeţ îndeplinesc funcţia memorialistic-edu­­cativă. S-au creat astfel ansambluri u­­nitare, cum este cel din parcul Vatra Dornei, alcătuit din busturi ale perso­nalităţilor istorice sau literare. între lucrările de sculptură monumen­tală comandate de la început pentru oraşul Suceava a fost, cum era firesc, o statuie a lui Ştefan cel Mare, figură proeminentă a istoriei, simbol al nă­zuinţelor poporului român. De factură monumentală, ridicată în anul 1958, înaltă de 4 m, statuia a fost rezultatul colaborării sculptorilor moldoveni Ef­­timie Bârleanu şi Vasile Florea, în ur­ma unor schimbări intervenite ulterior în modernizarea urbanistică, statuia a fost mutată în curtea Liceului militar din Cîmpulung Moldovenesc. în anii ce au urmat, a fost ridicată, în apropierea Cetăţii de Scaun, statuia ecvestră a marelui domnitor. Plasată pe unul dintre platourile parcului Ce­tăţii de Scaun, statuia e vizibilă din centrul oraşului. Operă a aceluiaşi Ef­­timie Bârleanu, ridicată în 1977, lucra­rea e un simbol al unui grandios me­saj istoric. Monumentul este compus din statuia ecvestră din bronz turnat şi patinat, înaltă de 8 metri, extinsă pe lăţimea de 8 metri. Soclul din traver­tin este masiv şi are o înălţime de 15 m. De formă paralelipipedică el este or­nat la bază cu basoreliefuri narative, prezentînd scene din viaţa domnitoru­lui (relieful lateral dreapta prezintă o scenă de luptă dintre ostaşii lui Ştefan şi ostaşii turci, iar relieful lateral stin­gă prezintă o scenă de la curtea voie­vodului inspirată de legendă). Pe so­clu, frontal, la baza monumentului stă scrisă o inscripţie, iar deasupra aces­teia se înalţă stema Moldovei stilizată. Trecutul glorios de luptă, încărcă­tura istorică a acestor meleaguri, au constituit un permanent izvor de­ crea­ţie pentru artiştii contemporani. Aşa se explică faptul că în centrul oraşului şi-au aflat spaţiul potrivit amplasării, bustul voievodului Petru Rareş, operă a lui Gheorghe Covalschi şi statuia domnitorului Petru I Muşat, realizată de sculptorul Paul Vasilescu (1976), care tinde spre o stilizare perfectă mergînd pînă la simbol, subliniind prin gestica personajului legătura intimă popor-is­­torie-glie. în oraşul Cîmpulung Moldovenesc a fost înălţată în 1978 compoziţia statuară „Dragoş-Vodă şi Zimbrul“ de Ion Jalea. Inspirată din legendă, lucrarea poartă mesajul istoric al începuturilor statului moldovenesc. Monumentală prin aspect, cu adînci semnificaţii simbolice, com­poziţia impresionează şi domină în a­­celaşi timp poziţia centrală a oraşului. Dincolo de tematica istorică sculptura de for din Suceava rezervă spaţii şi unor compoziţii care-şi propun să în­truchipeze idei şi sentimente generale, cum este lucrarea intitulată „Avînt“, aflată în faţa Liceului „Petru Rareş“ din oraşul reşedinţă de judeţ, concepu­tă şi realizată de sculptorii Ernest Kaz­­novschi şi Elena Marinescu-Raznov­­schi. Este reprezentată alegoric perma­nenta aspiraţie a omenirii spre elansare, spre progres. Alte lucrări de acelaşi gen au fost amplasate în parcul Insti­tutului de învăţămînt Superior („Arun­cătorul de ciocan“) şi în curtea Şcolii nr. 3 („Mama şcolarului“), ambele o­­pere ale sculptorului Ion Jalea, în cadrul artei de for din judeţ, me­moria marilor personalităţi istorice şi literare a mobilizat permanent preo­cupările artiştilor contemporani. Alături de triada paşoptistă (ampla­sată în 1973) în oraşul Suceava, în care sculptorul Gh. Covalschi se remarcă printr-o notă decorativă pe care o dă lucrărilor sale, e de menţionat ciclul de busturi amplasat de curînd în o­­raşul Rădăuţi, închinat voievozilor Petru Muşat, Bogdan I, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Ioan Cuza. Sculptorul Ma­rius Butunoiu reuşeşte să dea o notă personală lucrărilor sale, prin stiliza­rea simbolică, susţinută de spaţiul a­­greabil ales. Memoria recunoscătoare a urmaşilor a închinat monumente şi personalită­ţilor literare, de cultură, în locurile na­tale cărora le aparţin : Ciprian Po­­rumbescu (Stupea), Nicolae Labiş (Mă­lini), Nicu Gane (Fălticeni), Eudoxiu Hur­­muzachi (Rădăuţi). Oraşul Fălticeni, care păstrează o vie amintire scriito­rului Mihail Sadoveanu, a închinat me­moriei sale o monumentală statuie re­alizată de Ion Irimescu în 1977. Mesajul sculpturii de for în această zonă a ţării rămîne acela de a păstra în memorie trecutul de fapte mari al neamului românesc. Arta momentală a înscris lucrări reprezentative atît pen­tru epoca contemporană, cît şi pentru societatea căreia îi sînt destinate, in­­tegrîndu-se perfect în noua sistemati­zare urbanistică a județului. Iulia ANDRIEȘ ® 1987 %■ PAG. 2 © IANUARIE @ PAG. 2 © ATENEU A

Next