Ateneu, 1993 (Anul 30, nr. 1-12)

1993-04-01 / nr. 4

w­A­T­ ATENEU • APRILIE 1993 • A­RIA wmmmmmammamammmr­wmmmmmmm­mmm'­Principala misiune a catedrei­­ să contribuie la formarea viitorului specialist In seria discuţiilor iniţiate in pagina „Universitaria" includem de această dată m­ai multe observaţii şi sublinieri privind însuşirea in cadru organizat a limbii franceze, sensibilizaţi fiind­­ ca şi în cazul studiului limbii engleze de interesul pe care îl suscită în actualitate învăţarea limbilor străine în medii şi categorii sociale dintre cele mai largi. Interlocutoarea noastră este doamna ANA COJOCARU, lector universitar la Universitatea din Bacău, căreia ne-am adresat cu următorele întrebări: 1. Ar fi necesară sporirea numărului de locuri la specialitatea franceză ? ; 2. Putem aprecia că în România sunt suficienţi cu­noscători ai limbii, istoriei şi civilizaţiei franceze ? ; 3. Cum ajută catedra de limbă franceză la formarea viitorului profesor şi a vorbitorului de mai tîrziu, a tra­ducătorului de beletristică şi a translatorului?; 4. Ce dificultăţi­­întâmpină stu­dentul în dobândirea limbii ? ; 5- Ce dificultăţi întâmpină cadrele didactice în pregătirea viitorului specialist ? Mulţumind pe această cale interlocutoarei noastre pentru amabilitatea cu care a primit ideea de a ne fi colaboratoare, oferim citi­torului în cele ce urmează răspunsurile domniei sale. (V.M.)­­■ 1. Ar fi necesară sporirea numărului de lo­curi întrucît opţiunea celor care doresc să în­veţe limba franceză intr-un cadru organizat este cît se poate de evidentă. Şi nu e vorba numai de cei foarte tineri, ci de o categorie vastă, în­tre 19-20 şi 40 de ani, care a înţeles că a cu­noaşte o limbă străină înseamnă o şansă în plus pentru obţinerea unui loc de muncă. Ca argument în acest sens aş invoca afluenţa mare, a celor ce doresc să înveţe limba franceză la universităţile particulare din oraşul nostru, cu toate inconvenientele ce decurg de aici : taxe substanţiale, echipament didactic minim (absenţa bibliotecilor, a laboratoarelor de limbi străine, etc), acoperire „anevoioasă“ cu personal didac­tic de specialitate, planuri de învăţămînt sumare etc. De altfel, secţiile de limbi străine de la universităţile particulare (mă refer numai la cele din oraşul Bacău unde cunosc situaţia) sunt considerate „păguboase“ şi nici nu prea sunt încurajate. Universitatea noastră dispune de condiţii bu­ne pentru a asigura un învăţămînt de calitate şi se fac eforturi permanente atît pentru do­tare, cît şi pentru întregirea corpului profesoral. Dar sporirea numărului de locuri presupune în mod obligatoriu diversificarea programelor de studii, adică pe lîngă profilul pedagogic pe care-l avem în prezent se simte nevoia unei secţii de traducere şi interpretariat, a unei secţii de bi­rotică ; în viitor aş vedea şi necestatea unei fa­cultăţi de învăţămînt economic cu predare în limba franceză (sau engleză). Tot pe lîngă u­­niversitate ar trebui să funcţioneze unele secţii specializate cu o durată redusă de studii (2-3 ani) vizînd, de exemplu, franceza comercială, fran­ceza în domeniul turismului etc. 2. Nu cred că sunt suficienţi cunoscători ai limbii, istoriei şi civilizaţiei franceze. După pă­rerea mea, în această categorie i-aş îngloba nu­mai pe cei şcoliţi serios în acest sens, precum şi un număr foarte redus de privilegiaţi (fără ca acest termen să aibă o nuanţă peiorativă care au avut şansa unor sejururi îndelungate în Franţa. E vorba deci de specialişti, iar aceştia sunt puţini şi excesiv de solicitaţi în ultimii doi ani, mai ales, în rest, sunt mulţi cunoscători într-o oarecare măsură a limbii franceze," chiar şi a culturii franceze, dar aceştia măresc rîn­­durile celor care „se descurcă“, ceea ce nu este rău deloc ca fenomen, „de masă“, în ţara noas­tră. De altfel, francezii care ne-au vizitat ţara în ultimii trei ani au fost deosebit de impre­sionaţi de disponibilităţile românilor faţă de lim­­ba franceză. 3. Aş spune că principala misiune a catedrei este să contribuie la formarea viitorului spe­cialist, a viitorului profesor în cazul de faţă, prin absolut tot ce face, de la program de prac­tică pedagogică pînă la activităţile ştiinţifice, culturale şi educative pe care le organizează. Programele de curs practic de limba franceză care ocupă un loc privilegiat în ansamblul dis­ciplinelor de studiu cuprind şi cursuri practice de conversaţie (limba vorbită), în timp ce cursu­rile practice de traducere care se fac la toţi anii de studiu vizează, pe lîngă diversitatea re­gistrelor limbii şi a genurilor, amplificarea trep­tată a dificultăţilor ,ca şi însuşirea unor abi­lităţi de interpretariat sau de traducere simul­tană, mai ales în anii superiori. De altfel, unii dintre studenţii noştri au căpătat deja o oare­care experienţă ca translatori şi interpreţi pe lîngă diferitele grupuri de francezi şi belgieni veniiţi în oraş sau în judeţ în scopuri umani­tare, iar cîţiva dintre ei publică chiar traduceri în presa locală. 4. Sînt multe dificultăţi care ţin mai ales de efortul personal al studentului de a se perfec­ţiona, de a se adapta specificului activităţilor universitare, dar după părerea mea, două ar avea prioritate în rezolvare şi acestea sînt de ordin material. în primul rînd cartea în limba franceză nu este încă nici bine reprezentată, nici într-uri nu­măr suficient de exemplare la îndemîna stu­denţilor. Deşi avem o bibliotecă în general bine echipată, deşi catedra a constituit o m­ică bibli­otecă (mai ales manuale) aflată în întregime la dispoziţia studenţilor,, ansamblul constituit, nu este încă suficient. Cărţile în limba franceză de la Biblioteca Universităţii, aflate într-un număr redus, de exemplare, nu părăsesc, cum e şi firesc, spaţiul bibliotecii. „Soluţia“ e consultarea şi lectura „la sală“, care nu este întotdeauna o soluţie. Nu vreau să spun că studenţii noştri actuali sunt mai confortabili decît generaţiile an­terioare, dar programul lor de cinci zile pe săp­­tămînă este încărcat cu activităţi didactice, atît dimineaţa,­­ cît şi după-amiaza, iar weekendul este în general respectat şi revendicat de ambele părţi, atît de personalul bibliotecii cît şi de stu­denţi. Ceea ce e firesc de altfel , ziare şi re­viste în limba franceză sunt de asemenea pu­ţine. Desigur, ar fi ideal ca orice student care studiază limbă franceză să aibă pe masa sa de lucru un Larousse cît mai recent, un Petit Ro­bert, un Bon Usage sau o altă­­ gramatică seri­oasă. Fără îndoială că se fac eforturi mari din par­tea conducerii Universităţii pentru a spori zes­trea bibliotecii, d­ar posibilităţile financiare sunt tot mai reduse : tranziţie, criză etc. Argumente imbatabile... Aş sugera, şi cred că trebuie să se audă cît mai multe voci în acest sens, ca nevoia de carte a unor categorii de oameni (studenţi, profesori...) să fie încurajată­­ oficial prin unele reduceri de preţuri. Cunosc, în acest sens, si­tuaţia în Franţa: la marile librării se fac re­duceri de preţuri (20—30%) prin­­simpla pre­zentare a legitimaţiei de student sau de­­pro­fesor. Statul ar trebui să înţeleagă că pentru unele categorii de oameni cartea este indis­pensabilă şi să se facă eforturi pentru insti­­tutionalizarea unei astfel de practici, in al doilea rînd, dar tot de importanţă ca şi nevoia de carte, este posibilitatea studentului de a lua contact cu realitatea vie, , complexă, lingvisti­că, socială culturală a ţării a cărei limbă o studiază, cu alte cuvinte, stagii de perfecţi­onare în Franţa’ pentru studenţi. Mi se pare indispensabil pentru un student care studiază limba franceză să facă măcar un sejur mai mare în Franţa (1—2 luni) măcar o dată în cursul studiilor (ideal ar fi sejururi repetate). Cred că este o chestiune care n-ar mai trebui argumentată. Nici un manual, oricît de com­plex ar fi el, nu poate înlocui contactul cu, limba vie a ţării respective. Cei care ar putea* să spună „am învăţat limba franceză şi fără să merg în Franţa“ nu realizează cît de spec­taculoase şi rapide sînt progresele realizate după un asemenea contact. In unele­ ţări, de­sigur cu o situaţie privilegiată, studentul de la limba străină este obligat să facă un sejur de cîteva luni în ţara respectivă într-un ca­dru organizat. Intre Franţa şi Anglia funcţio­nează, alături de unele subvenţii ale Univer­sităţilor, şi un sistem de aranjamente între familii, adică o familie engleză îşi trimite fiica sau fiul care studiază limba franceză în­tr-o familie franceză care-i asigură toate con­diţiile de sejur cu obligaţia ca familia engle­ză să facă acelaşi lucru pentru tînăra sau ti­­nărul francez din familia franceză respectivă care studiază limba engleză. In ceea ce mă priveşte, sunt convinsă că aceste stagii sunt absolut indispensabile, că, pentru un student care studiază limba fran­ceză, contactul cu limba vie şi cu realităţile Franţei este cel mai pasionant „manual de spontanetate“ pe care-1 va răsfoi vreodată. în­tre timp, pînă la realizarea acestui deziderat pentru care se fac destule eforturi, catedra face ceea ce se poate deocamdată : facilitează raporturile studenţilor cu grupuri de francezi care vin în oraşul nostru, încurajează corespon­denţa studenţilor cu tineri francezi etc. Stu­denţii cresc profesional chiar şi prin astfel de raporturi. Este adevărat că unii studenţi (pu­ţini la număr) au făcut deja un sejur în Fran­ţa, dar prin­ raporturile lor persoanele cu gru­purile de francezi. în această direcţie, unele speranţe ale noastre se leagă de programul „Tempus“, unele posibilităţi ar putea să apară în viitor ,din partea Alianţei Franceze pentru cursurile de vară care se organizează în nu­meroase centre din Franţa şi de care ar putea beneficia şi studenţii noştri. 5. Ar fi mai multe dificultăţi şi nu numai de ordin profesional,­­ci şi educativ, repartizate pe etape, în primii ani, lupta cu „lacunele“. Acestea vin de departe. Să nu uităm că stu­denţii noştri vin dintr-o perioadă de margina­­lizare a limbilor străine, de distrugere a „mo­tivaţiei“ pentru studiul limbilor străine, de in­flaţie de note şi de promovare integrală fără acoperire suficientă în efort şi inteligenţă. în­trebarea — „De ce la şcoală am avut num­ai note de 9 şi 10 la limba franceză, iar acum am rezultate mediocre sau slabe ?“ — revine frecvent şi de aici o senzaţie de frustrare, u­­neori demobilizatoare. Personal, simt o oare­care deformare a generaţiilor actuale în acest sens. Profesorul trebuie să dea dovadă de tact, de înţelegere şi de mult echilibru pentru a-i ajuta să-şi schimbe mentalitatea. Departe de mine ideea de a-i culpabiliza pe studenţi , ti­nerii noştri au fost deformaţi şi brutal trauma­tizaţi, ca de altfel întreaga societatea româ­­­nească, în epoca trecută. Şi mai traumatizaţi în prezent de instabilitatea societăţii noastre, de spectacolul de „junglă" în care cel mai puter­nic îl sfîşie fără milă pe cel mai puţin pro­tejat. Lipsa de perspectivă le blochează ade­seori eforturile şi le spulberă speranţele. Noi, profesorii, avem sarcina grea­ de a întreţine în­crederea şi speranţa, în ciuda marasmului ac­tual. Şi mai sunt şi alte dificultăţi, deloc neglija­bile. în anii mai mari, atunci cînd studenţii noştri încep practica pedagogică, trebuie să-i facem să iubească şcoala, indiferent cît de mo­dest ar fi salarul unui profesor. Şi, de obicei, reuşim , după primul stagiu de practică peda­gogică, studenţii noştri se îndrăgostesc de copii, se schimbă în bine, şi atunci avem, certitu­dinea că i-am dus unde trebuie, că au intrat în „confreria" noastră. Apoi, în penultimul şi ultimul an de studii, trebuie să-i ajutăm să abordeze cu rigoare şti­inţifică subiectele tezelor de licenţă şi să-şi finalizeze studiile în condiţii cît mai bune. Şi, fără îndoială, ar putea fi evocate multe alte dificultăţi, întrucît itinerariul de la elevul de liceu la viitorul profesor nu este nicidecum neted , pe cît de pasionant e, pe atît este de anevoios. Opinii Ortografia română, încotro ? In anul 1991, Academia Română, prin­­tr-un Proiect asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române, a luat în dis­cuţie unele norme ortografice legiferate în 1953 şi, cu vehemenţă, a­­ cerut înlătu­rarea scrierii cu î şi a formelor verbale sînt, sintem­, sînteţi. Argumentul suprem era acela că o astfel de scriere a fost impusă de dictatura comunistă, care a pus în practică o „cerere“ presantă a regimului stalinisto-sovietic. Cei care au trăit vremile acelea şi au participat e­­fectiv, lingvişti fiind, la dezbaterile de atunci, sau cei mai mulţi, care cunosc aceste fapte din cărţi, îşi amintesc că normele din 1953 s-au stabilit în urma unor dezbateri ştiinţifice, la care au par­ticipat specialişti din acest domeniu, şi nu pot fi ,nici pe departe, rezultatul u­­nor hotărîri impuse de guvernul comu­nist. Discuţiile au fost de substanţă şi ele s-au soldat cu o hotărîre corectă, stabilită de oameni competenţi, şi­­Tiu a avut nimic comun cu orientările politice de atunci. împotriva acestor fapte certe, care nu mai comportă comentarii, Academia a susţinut totuşi schimbările amintite şi, la 17 februarie 1993, s-a întîmplat ceea ce nici un om de bună conduită nu mai credea: în cadrul unei sesiuni a forului ştiinţific suprem a fost votată legea schimbării ortografiei, a modificării ce­lor două puncte „comuniste“. Este de neconceput cum s-a putut pe­trece aşa ceva şi cum oamenii de acolo au fost de acord cu nişte aberaţii, lu­cruri care nu fac cinste nici unui novice în ale cărţii, nici unui începător în des­cifrarea tainelor istoriei şi a limbii popo­rului român. S-a plecat de la ideea că trebuie să scriem cu â ca să arătăm lumii că sun­tem­ romani, pentru că acesta redă un a latin. Dar, în limba română,, î provine nu numai din a, ci și din i, e, o, u. At­­unci ? Cum să-l reprezentăm ? Tot â? Pot domnii de la Academie, care au vo­tat noile schimbări, să ne arate că în limba română există două sunete care să fie reprezentate prin două litere ? Cum se pronunţă î ? Dar­­ ? Mai grav este faptul că, în discuţiile purtate la sesiunea amintită, s-au făcut slogane politice, s-a insistat asupra fap­tului că ne aflăm în faţa unor idei co­muniste, staliniste, sovietice, totalitare care au distrus limba curată a poporului român asuprit.. Şi toate s-au datorat fap­tului că am scris sunt şi î, un sunet şi o literă impusă de către ruşi. Cum adi­că ? Nu se ştie nici măcar faptul că lim­ba rusă nu are alfabet latin şi că acolo sunetul respectiv este redat printr-o li­teră inexistentă în română ? Este de neimaginat cum s-au petrecut lucrurile aici, într-un cadru select din punct de vedere ştiinţific, unde lingviş­tii nu au fost ascultaţi, unde specialiştii nu au putut fi crezuţi că spun adevărul, care avea la bază argumente indubita­bile. Este inexplicabil că la acea adunare numai cîţiva lingvişti au ştiut că s-a scris cu î din timpuri străvechi, că, de exemplu, A. Lambrior, Alexandru Phi­lippide, întreaga redacţie a „Vieţii­­ ro­mâneşti“ nu admiteau pe â şi toţi ex­plicau de ce trebuie aşa şi nu altfel, care sînt argumentele lingvistice care susţin această idee. Este de necrezut cum din cei 99 de participanţi la sesiune 93 au votat pen­tru schimbarea ortografiei. Atît de mulţi neştiutori de istorie a limbii avem ? Parcă nu-ţi vine să crezi ! A fost împo­trivă doar unul (lingvist cinstit, evident), doi s-au abţinut, iar trei necăjiţi proba­bil au părăsit aula Academiei (sau au fugit ?). Discursurile ţinute au avut atîta tentă politică incit aveai impresia că te afli la o mare şedinţă de partid comunist, de unde, dintr-un colţ, te­ urmarea atent primul om al ţării şi, ca să-ţi meargă bine cîntat în ritmul tobei sale. Nu era momentul ca, în această peri-­ oadă, Academia să propună revizuirea ortografiei. Erau alte probleme de discu­tat. Comunismul, stalinismul şi rusismul nu pot fi depistate în ortografie, ci în alte lucruri. Ideile Moscovei au pătruns şi în Academia Română, dar nu în nor­mele ortografice pe care le stabileşte aceasta.­­ Şi, ca totul să aibă un punct culmi­nant, s-a hotărît să se revină şi la sunt, suntem, sunteţi. Să fim­ indulgenţi şi, măcar pentru o clipă, să admitem acest fapt. Este greu să ceri unor oameni ,mai puţin informaţi, deşi unii sunt absolvenţi ai unor Facultăţi de Litere, să ştie că la baza limbii române stă latina popu­lară şi că forma sínt provine de aici. Cei care au înţeles acest lucru au scris, de la bun început, sínt, iar marea ma­joritate a vorbitorilor limbii, oameni de la ţară, nu spun decît aşa­­să deschidă „domnii“ Atlasul lingvistic român şi se vor convinge). Ceilalţi, care vor să pară atotştiutori şi să impresioneze prin ale­sele lor cunoştinţe, să fie, vorba lui Lam­brior, împotriva rostirii pe care o prac­tică „un norod întreg“ şi să se facă „de răsul generaţiile viitoare“, pot să spună sunt. Ce contează de unde provine această formă ? Dacă e bilei, bilei să fie ! Dacă totuşi nu este prea tîrziu şi mai există o cît de mică înţelepciune, trăsă­tură de bază a poporului român, recu­noscută de secole, ar trebui ca problema ortografiei­­ să fie lăsată pe seama ling­viștilor. Ei să propună norme, ei să so­licite schimbări, dacă este cazul, pentru că numai ei știu exact ce este corect sau nu în această problemă. Normele ortografice nu pot fi stabilite de orice fel de vorbitor al limbii și gă­sirea acestora nu este la îndemîna ori­cui. Orice ortografie a respectat tradi­ţia şi s-a impus în urma unor largi dez­bateri. Acum însă Academia Română pune piedici acestui principiu elementar. Deci, aceasta impune un lucru la care tu, specialist, protestezi în numele unor principii reale, dar nu ai nici o şansă de a cîştiga ceva evident, pentru că aşa ţi se spune şi aşa trebuie să faci. Totuşi, mergem pe un­ drum al democraţiei şi este cazul ca cei pierduţi pentru o cli­pă în neant să-şi revină, să ajungă din nou pe pămînt, să audă glasurile adevă­rului şi să se înfioare la gîndul că vii­torimea­­ nu-i va ierta pentru absurdul pe care vor să-l instaureze. Domnilor academicieni, lăsaţi pe cei în drept, care ştiu bine istoria limbii noastre, să decidă dacă este cazul vreu­nei schimbări ortografice. Dacă s-ar a­­mesteca filologii în treburi pe care nu le ştiu şi ar propune, de exemplu, schim­barea simbolurilor chimice, n-aţi protes­ta în numele adevărului­ ştiinţific ? Lă­saţi deci, pentru triumful dreptăţii, ca fiecare om să stea şi să-şi facă datoria la locul cuvenit ! Ion NUŢĂ PAC. 9 .

Next