Ateneu, 1993 (Anul 30, nr. 1-12)
1993-04-01 / nr. 4
wAT ATENEU • APRILIE 1993 • ARIA wmmmmmammamammmrwmmmmmmmmmm'Principala misiune a catedrei să contribuie la formarea viitorului specialist In seria discuţiilor iniţiate in pagina „Universitaria" includem de această dată mai multe observaţii şi sublinieri privind însuşirea in cadru organizat a limbii franceze, sensibilizaţi fiind ca şi în cazul studiului limbii engleze de interesul pe care îl suscită în actualitate învăţarea limbilor străine în medii şi categorii sociale dintre cele mai largi. Interlocutoarea noastră este doamna ANA COJOCARU, lector universitar la Universitatea din Bacău, căreia ne-am adresat cu următorele întrebări: 1. Ar fi necesară sporirea numărului de locuri la specialitatea franceză ? ; 2. Putem aprecia că în România sunt suficienţi cunoscători ai limbii, istoriei şi civilizaţiei franceze ? ; 3. Cum ajută catedra de limbă franceză la formarea viitorului profesor şi a vorbitorului de mai tîrziu, a traducătorului de beletristică şi a translatorului?; 4. Ce dificultăţiîntâmpină studentul în dobândirea limbii ? ; 5- Ce dificultăţi întâmpină cadrele didactice în pregătirea viitorului specialist ? Mulţumind pe această cale interlocutoarei noastre pentru amabilitatea cu care a primit ideea de a ne fi colaboratoare, oferim cititorului în cele ce urmează răspunsurile domniei sale. (V.M.)■ 1. Ar fi necesară sporirea numărului de locuri întrucît opţiunea celor care doresc să înveţe limba franceză intr-un cadru organizat este cît se poate de evidentă. Şi nu e vorba numai de cei foarte tineri, ci de o categorie vastă, între 19-20 şi 40 de ani, care a înţeles că a cunoaşte o limbă străină înseamnă o şansă în plus pentru obţinerea unui loc de muncă. Ca argument în acest sens aş invoca afluenţa mare, a celor ce doresc să înveţe limba franceză la universităţile particulare din oraşul nostru, cu toate inconvenientele ce decurg de aici : taxe substanţiale, echipament didactic minim (absenţa bibliotecilor, a laboratoarelor de limbi străine, etc), acoperire „anevoioasă“ cu personal didactic de specialitate, planuri de învăţămînt sumare etc. De altfel, secţiile de limbi străine de la universităţile particulare (mă refer numai la cele din oraşul Bacău unde cunosc situaţia) sunt considerate „păguboase“ şi nici nu prea sunt încurajate. Universitatea noastră dispune de condiţii bune pentru a asigura un învăţămînt de calitate şi se fac eforturi permanente atît pentru dotare, cît şi pentru întregirea corpului profesoral. Dar sporirea numărului de locuri presupune în mod obligatoriu diversificarea programelor de studii, adică pe lîngă profilul pedagogic pe care-l avem în prezent se simte nevoia unei secţii de traducere şi interpretariat, a unei secţii de birotică ; în viitor aş vedea şi necestatea unei facultăţi de învăţămînt economic cu predare în limba franceză (sau engleză). Tot pe lîngă universitate ar trebui să funcţioneze unele secţii specializate cu o durată redusă de studii (2-3 ani) vizînd, de exemplu, franceza comercială, franceza în domeniul turismului etc. 2. Nu cred că sunt suficienţi cunoscători ai limbii, istoriei şi civilizaţiei franceze. După părerea mea, în această categorie i-aş îngloba numai pe cei şcoliţi serios în acest sens, precum şi un număr foarte redus de privilegiaţi (fără ca acest termen să aibă o nuanţă peiorativă care au avut şansa unor sejururi îndelungate în Franţa. E vorba deci de specialişti, iar aceştia sunt puţini şi excesiv de solicitaţi în ultimii doi ani, mai ales, în rest, sunt mulţi cunoscători într-o oarecare măsură a limbii franceze," chiar şi a culturii franceze, dar aceştia măresc rîndurile celor care „se descurcă“, ceea ce nu este rău deloc ca fenomen, „de masă“, în ţara noastră. De altfel, francezii care ne-au vizitat ţara în ultimii trei ani au fost deosebit de impresionaţi de disponibilităţile românilor faţă de limba franceză. 3. Aş spune că principala misiune a catedrei este să contribuie la formarea viitorului specialist, a viitorului profesor în cazul de faţă, prin absolut tot ce face, de la program de practică pedagogică pînă la activităţile ştiinţifice, culturale şi educative pe care le organizează. Programele de curs practic de limba franceză care ocupă un loc privilegiat în ansamblul disciplinelor de studiu cuprind şi cursuri practice de conversaţie (limba vorbită), în timp ce cursurile practice de traducere care se fac la toţi anii de studiu vizează, pe lîngă diversitatea registrelor limbii şi a genurilor, amplificarea treptată a dificultăţilor ,ca şi însuşirea unor abilităţi de interpretariat sau de traducere simultană, mai ales în anii superiori. De altfel, unii dintre studenţii noştri au căpătat deja o oarecare experienţă ca translatori şi interpreţi pe lîngă diferitele grupuri de francezi şi belgieni veniiţi în oraş sau în judeţ în scopuri umanitare, iar cîţiva dintre ei publică chiar traduceri în presa locală. 4. Sînt multe dificultăţi care ţin mai ales de efortul personal al studentului de a se perfecţiona, de a se adapta specificului activităţilor universitare, dar după părerea mea, două ar avea prioritate în rezolvare şi acestea sînt de ordin material. în primul rînd cartea în limba franceză nu este încă nici bine reprezentată, nici într-uri număr suficient de exemplare la îndemîna studenţilor. Deşi avem o bibliotecă în general bine echipată, deşi catedra a constituit o mică bibliotecă (mai ales manuale) aflată în întregime la dispoziţia studenţilor,, ansamblul constituit, nu este încă suficient. Cărţile în limba franceză de la Biblioteca Universităţii, aflate într-un număr redus, de exemplare, nu părăsesc, cum e şi firesc, spaţiul bibliotecii. „Soluţia“ e consultarea şi lectura „la sală“, care nu este întotdeauna o soluţie. Nu vreau să spun că studenţii noştri actuali sunt mai confortabili decît generaţiile anterioare, dar programul lor de cinci zile pe săptămînă este încărcat cu activităţi didactice, atît dimineaţa, cît şi după-amiaza, iar weekendul este în general respectat şi revendicat de ambele părţi, atît de personalul bibliotecii cît şi de studenţi. Ceea ce e firesc de altfel , ziare şi reviste în limba franceză sunt de asemenea puţine. Desigur, ar fi ideal ca orice student care studiază limbă franceză să aibă pe masa sa de lucru un Larousse cît mai recent, un Petit Robert, un Bon Usage sau o altă gramatică serioasă. Fără îndoială că se fac eforturi mari din partea conducerii Universităţii pentru a spori zestrea bibliotecii, dar posibilităţile financiare sunt tot mai reduse : tranziţie, criză etc. Argumente imbatabile... Aş sugera, şi cred că trebuie să se audă cît mai multe voci în acest sens, ca nevoia de carte a unor categorii de oameni (studenţi, profesori...) să fie încurajată oficial prin unele reduceri de preţuri. Cunosc, în acest sens, situaţia în Franţa: la marile librării se fac reduceri de preţuri (20—30%) prinsimpla prezentare a legitimaţiei de student sau deprofesor. Statul ar trebui să înţeleagă că pentru unele categorii de oameni cartea este indispensabilă şi să se facă eforturi pentru institutionalizarea unei astfel de practici, in al doilea rînd, dar tot de importanţă ca şi nevoia de carte, este posibilitatea studentului de a lua contact cu realitatea vie, , complexă, lingvistică, socială culturală a ţării a cărei limbă o studiază, cu alte cuvinte, stagii de perfecţionare în Franţa’ pentru studenţi. Mi se pare indispensabil pentru un student care studiază limba franceză să facă măcar un sejur mai mare în Franţa (1—2 luni) măcar o dată în cursul studiilor (ideal ar fi sejururi repetate). Cred că este o chestiune care n-ar mai trebui argumentată. Nici un manual, oricît de complex ar fi el, nu poate înlocui contactul cu, limba vie a ţării respective. Cei care ar putea* să spună „am învăţat limba franceză şi fără să merg în Franţa“ nu realizează cît de spectaculoase şi rapide sînt progresele realizate după un asemenea contact. In unele ţări, desigur cu o situaţie privilegiată, studentul de la limba străină este obligat să facă un sejur de cîteva luni în ţara respectivă într-un cadru organizat. Intre Franţa şi Anglia funcţionează, alături de unele subvenţii ale Universităţilor, şi un sistem de aranjamente între familii, adică o familie engleză îşi trimite fiica sau fiul care studiază limba franceză într-o familie franceză care-i asigură toate condiţiile de sejur cu obligaţia ca familia engleză să facă acelaşi lucru pentru tînăra sau tinărul francez din familia franceză respectivă care studiază limba engleză. In ceea ce mă priveşte, sunt convinsă că aceste stagii sunt absolut indispensabile, că, pentru un student care studiază limba franceză, contactul cu limba vie şi cu realităţile Franţei este cel mai pasionant „manual de spontanetate“ pe care-1 va răsfoi vreodată. între timp, pînă la realizarea acestui deziderat pentru care se fac destule eforturi, catedra face ceea ce se poate deocamdată : facilitează raporturile studenţilor cu grupuri de francezi care vin în oraşul nostru, încurajează corespondenţa studenţilor cu tineri francezi etc. Studenţii cresc profesional chiar şi prin astfel de raporturi. Este adevărat că unii studenţi (puţini la număr) au făcut deja un sejur în Franţa, dar prin raporturile lor persoanele cu grupurile de francezi. în această direcţie, unele speranţe ale noastre se leagă de programul „Tempus“, unele posibilităţi ar putea să apară în viitor ,din partea Alianţei Franceze pentru cursurile de vară care se organizează în numeroase centre din Franţa şi de care ar putea beneficia şi studenţii noştri. 5. Ar fi mai multe dificultăţi şi nu numai de ordin profesional,ci şi educativ, repartizate pe etape, în primii ani, lupta cu „lacunele“. Acestea vin de departe. Să nu uităm că studenţii noştri vin dintr-o perioadă de marginalizare a limbilor străine, de distrugere a „motivaţiei“ pentru studiul limbilor străine, de inflaţie de note şi de promovare integrală fără acoperire suficientă în efort şi inteligenţă. întrebarea — „De ce la şcoală am avut numai note de 9 şi 10 la limba franceză, iar acum am rezultate mediocre sau slabe ?“ — revine frecvent şi de aici o senzaţie de frustrare, uneori demobilizatoare. Personal, simt o oarecare deformare a generaţiilor actuale în acest sens. Profesorul trebuie să dea dovadă de tact, de înţelegere şi de mult echilibru pentru a-i ajuta să-şi schimbe mentalitatea. Departe de mine ideea de a-i culpabiliza pe studenţi , tinerii noştri au fost deformaţi şi brutal traumatizaţi, ca de altfel întreaga societatea românească, în epoca trecută. Şi mai traumatizaţi în prezent de instabilitatea societăţii noastre, de spectacolul de „junglă" în care cel mai puternic îl sfîşie fără milă pe cel mai puţin protejat. Lipsa de perspectivă le blochează adeseori eforturile şi le spulberă speranţele. Noi, profesorii, avem sarcina grea de a întreţine încrederea şi speranţa, în ciuda marasmului actual. Şi mai sunt şi alte dificultăţi, deloc neglijabile. în anii mai mari, atunci cînd studenţii noştri încep practica pedagogică, trebuie să-i facem să iubească şcoala, indiferent cît de modest ar fi salarul unui profesor. Şi, de obicei, reuşim , după primul stagiu de practică pedagogică, studenţii noştri se îndrăgostesc de copii, se schimbă în bine, şi atunci avem, certitudinea că i-am dus unde trebuie, că au intrat în „confreria" noastră. Apoi, în penultimul şi ultimul an de studii, trebuie să-i ajutăm să abordeze cu rigoare ştiinţifică subiectele tezelor de licenţă şi să-şi finalizeze studiile în condiţii cît mai bune. Şi, fără îndoială, ar putea fi evocate multe alte dificultăţi, întrucît itinerariul de la elevul de liceu la viitorul profesor nu este nicidecum neted , pe cît de pasionant e, pe atît este de anevoios. Opinii Ortografia română, încotro ? In anul 1991, Academia Română, printr-un Proiect asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române, a luat în discuţie unele norme ortografice legiferate în 1953 şi, cu vehemenţă, a cerut înlăturarea scrierii cu î şi a formelor verbale sînt, sintem, sînteţi. Argumentul suprem era acela că o astfel de scriere a fost impusă de dictatura comunistă, care a pus în practică o „cerere“ presantă a regimului stalinisto-sovietic. Cei care au trăit vremile acelea şi au participat efectiv, lingvişti fiind, la dezbaterile de atunci, sau cei mai mulţi, care cunosc aceste fapte din cărţi, îşi amintesc că normele din 1953 s-au stabilit în urma unor dezbateri ştiinţifice, la care au participat specialişti din acest domeniu, şi nu pot fi ,nici pe departe, rezultatul unor hotărîri impuse de guvernul comunist. Discuţiile au fost de substanţă şi ele s-au soldat cu o hotărîre corectă, stabilită de oameni competenţi, şiTiu a avut nimic comun cu orientările politice de atunci. împotriva acestor fapte certe, care nu mai comportă comentarii, Academia a susţinut totuşi schimbările amintite şi, la 17 februarie 1993, s-a întîmplat ceea ce nici un om de bună conduită nu mai credea: în cadrul unei sesiuni a forului ştiinţific suprem a fost votată legea schimbării ortografiei, a modificării celor două puncte „comuniste“. Este de neconceput cum s-a putut petrece aşa ceva şi cum oamenii de acolo au fost de acord cu nişte aberaţii, lucruri care nu fac cinste nici unui novice în ale cărţii, nici unui începător în descifrarea tainelor istoriei şi a limbii poporului român. S-a plecat de la ideea că trebuie să scriem cu â ca să arătăm lumii că suntem romani, pentru că acesta redă un a latin. Dar, în limba română,, î provine nu numai din a, ci și din i, e, o, u. Atunci ? Cum să-l reprezentăm ? Tot â? Pot domnii de la Academie, care au votat noile schimbări, să ne arate că în limba română există două sunete care să fie reprezentate prin două litere ? Cum se pronunţă î ? Dar ? Mai grav este faptul că, în discuţiile purtate la sesiunea amintită, s-au făcut slogane politice, s-a insistat asupra faptului că ne aflăm în faţa unor idei comuniste, staliniste, sovietice, totalitare care au distrus limba curată a poporului român asuprit.. Şi toate s-au datorat faptului că am scris sunt şi î, un sunet şi o literă impusă de către ruşi. Cum adică ? Nu se ştie nici măcar faptul că limba rusă nu are alfabet latin şi că acolo sunetul respectiv este redat printr-o literă inexistentă în română ? Este de neimaginat cum s-au petrecut lucrurile aici, într-un cadru select din punct de vedere ştiinţific, unde lingviştii nu au fost ascultaţi, unde specialiştii nu au putut fi crezuţi că spun adevărul, care avea la bază argumente indubitabile. Este inexplicabil că la acea adunare numai cîţiva lingvişti au ştiut că s-a scris cu î din timpuri străvechi, că, de exemplu, A. Lambrior, Alexandru Philippide, întreaga redacţie a „Vieţii româneşti“ nu admiteau pe â şi toţi explicau de ce trebuie aşa şi nu altfel, care sînt argumentele lingvistice care susţin această idee. Este de necrezut cum din cei 99 de participanţi la sesiune 93 au votat pentru schimbarea ortografiei. Atît de mulţi neştiutori de istorie a limbii avem ? Parcă nu-ţi vine să crezi ! A fost împotrivă doar unul (lingvist cinstit, evident), doi s-au abţinut, iar trei necăjiţi probabil au părăsit aula Academiei (sau au fugit ?). Discursurile ţinute au avut atîta tentă politică incit aveai impresia că te afli la o mare şedinţă de partid comunist, de unde, dintr-un colţ, te urmarea atent primul om al ţării şi, ca să-ţi meargă bine cîntat în ritmul tobei sale. Nu era momentul ca, în această peri- oadă, Academia să propună revizuirea ortografiei. Erau alte probleme de discutat. Comunismul, stalinismul şi rusismul nu pot fi depistate în ortografie, ci în alte lucruri. Ideile Moscovei au pătruns şi în Academia Română, dar nu în normele ortografice pe care le stabileşte aceasta. Şi, ca totul să aibă un punct culminant, s-a hotărît să se revină şi la sunt, suntem, sunteţi. Să fim indulgenţi şi, măcar pentru o clipă, să admitem acest fapt. Este greu să ceri unor oameni ,mai puţin informaţi, deşi unii sunt absolvenţi ai unor Facultăţi de Litere, să ştie că la baza limbii române stă latina populară şi că forma sínt provine de aici. Cei care au înţeles acest lucru au scris, de la bun început, sínt, iar marea majoritate a vorbitorilor limbii, oameni de la ţară, nu spun decît aşasă deschidă „domnii“ Atlasul lingvistic român şi se vor convinge). Ceilalţi, care vor să pară atotştiutori şi să impresioneze prin alesele lor cunoştinţe, să fie, vorba lui Lambrior, împotriva rostirii pe care o practică „un norod întreg“ şi să se facă „de răsul generaţiile viitoare“, pot să spună sunt. Ce contează de unde provine această formă ? Dacă e bilei, bilei să fie ! Dacă totuşi nu este prea tîrziu şi mai există o cît de mică înţelepciune, trăsătură de bază a poporului român, recunoscută de secole, ar trebui ca problema ortografiei să fie lăsată pe seama lingviștilor. Ei să propună norme, ei să solicite schimbări, dacă este cazul, pentru că numai ei știu exact ce este corect sau nu în această problemă. Normele ortografice nu pot fi stabilite de orice fel de vorbitor al limbii și găsirea acestora nu este la îndemîna oricui. Orice ortografie a respectat tradiţia şi s-a impus în urma unor largi dezbateri. Acum însă Academia Română pune piedici acestui principiu elementar. Deci, aceasta impune un lucru la care tu, specialist, protestezi în numele unor principii reale, dar nu ai nici o şansă de a cîştiga ceva evident, pentru că aşa ţi se spune şi aşa trebuie să faci. Totuşi, mergem pe un drum al democraţiei şi este cazul ca cei pierduţi pentru o clipă în neant să-şi revină, să ajungă din nou pe pămînt, să audă glasurile adevărului şi să se înfioare la gîndul că viitorimea nu-i va ierta pentru absurdul pe care vor să-l instaureze. Domnilor academicieni, lăsaţi pe cei în drept, care ştiu bine istoria limbii noastre, să decidă dacă este cazul vreunei schimbări ortografice. Dacă s-ar amesteca filologii în treburi pe care nu le ştiu şi ar propune, de exemplu, schimbarea simbolurilor chimice, n-aţi protesta în numele adevărului ştiinţific ? Lăsaţi deci, pentru triumful dreptăţii, ca fiecare om să stea şi să-şi facă datoria la locul cuvenit ! Ion NUŢĂ PAC. 9 .