Bilete de Papagal, 1928 (Anul 1, nr. 1-232)
1928-10-14 / nr. 214
TABLETE: Cartofii Pârlite de brumele zilelor de Octombrie, lanurile cu cartofi, ca niște maidane de vechituri și cioburi, par o vegetație ruginită de sârmă ghimpată. Dedesubt, în pământ, se ascund gîlcile libere ale rădăcinii, pe care hîrlețul le aruncă afară, ca pe niște cârtițe încremenite. Câmpul mișună în ceața de cădelniți a muntelui, deoameni, căutători ai acestor oseminte. Ei merg de-abușiie și de anduratele, în patru labe, animale cu pălărie și fustă, ca un câmp de nebuni, osândiți la demența deplasării încovoiate și para cili în găurile păianjenilor și a deslega furnicare și taine. Iată un rând cu de vre-o douăzeci de bărbați și femei. Către seară, s’ar crede că se supun cu toții unui rit al fecundității, care le cere, ca un semn că soroacele sau împlinit, în așteptarea căderii luminii, să se așeze câinește. Din nopțile trecute, intr’adevăr, țarina rămăsese pe jumătate răscolită, ca un așternut de paturi după un vis chinuit, de s’ar fi zis că la lumina vînătă a lunii o herghelie de centauri s’ar fi dedat, ridicați pe copite, crîncenului obicei îngăduit de solsticii și consimțit de fiul lui Saturn. In mușuroaie sau dospit misterios tuberculele sădite acum câteva luni și săteanul, din alianța lui cu principiul reproducerii și al sporirii, care colindă nevăzut, ca o purcea cu ugerile pline și însămânțează cu lapți ogoarele muncite, simte, poate, bucuriile că a nimerit orbește, împărecherea sudorii cu pravila lui Dumnezeu. El a pus un nod și scoate o desagă. In vârful uneltelor cu furca încovoiată, se ivește, ca din uimirea mării pescuite, când o pereche de roade încălecate, când un ciorchine de pungi. Din loc în loc, identice, momiile sacilor lunguieți, ridicați în picioare, stau prostește ,ca niște rumegătoare cilindrice cu digestia greoaie și șuierul vesel, subit al locomotivei ivită a șes din teatrul cu piscuri, cu sute de galerii și ranguri, de mare spectacol ilustrat, nu face să tresară nici oamenii, idei sacii, nici cartofii. Asemeni unii altora, Saxoni cu privirea incoloră. Maghiari cu pielea de argil, oamenii par fiii Cartofilor și saci fetele oamenilor, întoarse în lomea„ una cu fața în partea cealaltă și” prezintând expresia uniformă a cefii, una cu spinarea. O schiță de ploaie ridică din pământ clocud cu coadă al sculelor și coada cu picioare a cioclilor, care desgroapă cartofii. Atitudinea lor întreabă Nordul și cercetează Vestul, cu urechia, ca o pendulă cu cuc, ascultând liliacul punctului cardinal și așteptând un moment o știre de la sine. Apoi sau adunat laolaltă din marginile câmpului, scoțând picioare plumbuite din nămolul uscat și potcovite cu lut. Femeile cu mâna la gură, motivate în gestul lor de vre-o invincibilă reminiscență de pudoare, din epocile, probabil imposibile ,când sexul, ca să fie mai vizibil într’un timp cu deosebirile nestatornice, era purtat între bărbie și ochi, ascultă hotărârile bărbaților, care vorbesc cu degetul în aer, caricatural strâmbat și părând de patru ori mai lung decât permite desenul proporțional. Dar la ploaie se adaugă altă ploaie și colaborează toată împrejurimea cu disponibilități și rezerve, bumbac cenușiu, gogoloaie, de grafit, fulgi negricioși de aer, în munți se bat saltelele, covoarele, se scutură păturile, cu o gălăgie exagerată pentru un dereticat din care știm ce are să iasă și se spală în aburi de leșie rufele purtate o vară întreagă, cu simple schimburi de argint, de aur și azur, care trebuiesc toate păstrate pentru la anul, când revine marea