Biserica şi Şcoala, 1921 (Anul 45, nr. 1-46)
1921-09-26 / nr. 39
Anul XLV. Nr. 39 Arad, 26 Septemvrie (9 Octomvrie) 1921. REVISTA BISERICEASCA, SCOLARĂ, LITERARA ȘI ECONOMICĂ, **"~ww»him 11' Tg LU* *f?»«WIP3*»Wjl8. ABONAMENTUL: Pe un an .......................... Pe jumătate de an ......... 10 Lei. 5 Lei. APARE odatA ÎN SĂPTĂMÂNA: DUMINECA. vpmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmean REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Arad, Strada E M I N E S C U Nr. 35 Telefon pentru oraş şi comitat Nr. 266 De ce problema religioasă stagnează şi nu ajunge la ţinta finală, care e cunoaşterea pe deplin a lui Dumnezeu.*) în Joia mare, la cetirea Evangheliei primea sf. patimi, toţi aceia, care am ascultat-o cu atenţiune, am putut distinge şi vedea acolo doi oameni, cari reprezentau două lumi, două culturi şi două credinţe. Omul cel dântăş eră îmbrăcat în maiestoasa togă romană, mândru şi numeţ; al doilea eră îmbrăcat în hlamidă roşie, blând şi umilit Cel dântăi purtă sceptrul domniei, avea puterea de perzare şi puterea de eliberare asupra celui de al doilea; al doilea era acela, care la ai săi a venit şi ai săi pe dănsui nu i’au cunoscut: cel dântăiu era Pilat, al doilea eră Hristos. lata pe arena ce lupta a lumii şi a omenimei doi luptători, cari vecinie îşi dispută tăria, după cum minciuna cu adevărul, răul cu binele, negrul cu albul, noaptea cu ziua. Nicăiri în istoria omenimei nu am putut vedea să zică aşa aproape luptătorii unul de altul, ca în acest loc. Signalul de luptă îl dă Pilat prin întrebarea sa poruncitoare: „Cine eşti tu* ? . . . Se aştepta procuratorul roman la un răspuns de serv, la o milogire . . . mare-i iu însă mirarea când Hristos răspunde solemn şi cesaric: „Eu sunt caisa, adevărul ţi viaţa, eu de aceea am venit in lume, ca să propovăduiesc adevărul* ... A fost atâta putere in cuvintele acestea ale lui Hristos, încât puternicul roman a rămas învins. O durere molauculină, o temere de adevăr s’a lăsat peste sufletul lui, care durere şi temere ia însoţit până la „spălarea mânilor" şi până la desnădajduitul răspuns ce i’a dat ostaşilor, cari cereau sa păzească mormântul; „Mergeţi de Îngrijiţi cum ştiţi“! Tragedia acestor doi oameni o cunoaştem cu toţii: Pilat, care reprezenta putere şi inmeastă lumea !în afară, cel narp deşi putere avea să’l răstignească pe al doilea, cară putere avea să’i şi elibereze, cel, care deşi nu a văzut nici o vină în omul acesta, totuşi numai ca el să rămână prieten Cesarului îşi calcă pe conştiinţă, îşi spală mările. Hristos, care reprezintă adevărul, lumea dinlăuntru şi Biserica, se dă în mânile păcătoşilor, sufere, e batjocorit, se crucifige, moare, se îngroapă, se pecetluieşte — pentru ca să se împlinească scripturile — iară a treia zi învie. Prin multe faze de desvoltare a trecut bătrânul nostru pământ, dimpreună cu oamenii săi in decursul alor la veacuri şi mai bine; au secat izvoare şi râuri, au perit munţi, sate şi oraşe, popoare şi limbi şi ne prinde mirarea, cum deşi în ziua de azi, după atâta schimbare, frămăntătură şi agitaţie de minţi şi capete celebre problema religioasă stă tot în faţa celor 2 combatanţi de acum 19 veacuri: Hristos şi Pilat. Ne prinde mirarea şi ne întrebăm cum de probleme a căror dată fiinţează numai de un secol sau doi am primit dezlegare rapidă, ajungând la triumf, până când problema relgioasă, problema, care a preocupat minţile cele mai luminate în toate timpurile şi în toate veacurile stagnează şi nu ajunge la triumf, la ţinta finală, la cunoaşterea pe deplinului D-zeu? Răspuns la aceasta întrebare şi problemă, mă Voiu sili după modestele mele puteri a da, numai dupăce voiu arăta pe scurt cum s'a făcut şi cum se face şi azi educaţiunea şi Instrucţiunea omenirii în şcoală şi afară de şcoală. Şcoala a fost şi este aceea putere, care a caracterizat şi caracterizează timpurile, anii şi vremile. Când şcoala a fost condusă de oameni, cari credeau în Dzeu, în ideile mari de umanitate, de credinţă şi iubire, spiritul timpului era prielnic pentru desvoltarea problemei religioase şi a omului relgios; când şcoala era condusă de oameni cu idei strâmte, egoste, atunci problema religioasă era în stagnare uitată şi părăgenită; iară omul ieşit din aceasta şcoală era mic, fără Duh şi fără credinţă. — Pe lângă cea mai mare bunăvoinţă cultura vremilor din urmă şi a celei de azi nu o putem aşeză decât în râtul an doilea, unde problema religioasă e pusă la adăpost, până când toate celelalte probleme folositoare şi nefolositoare sunt îmbrăţişate scrutate şi cercetate, ca niciodată până acum. Educaţiunea şi instrucţiunea veacului trecut şi a celei de azi a lori o desvoltare unilaterală. Şcoala aceasta s’a numit cu mândrie „Şoală modernă" cu cultură modernă, iar fătul ei omul ieşit din aceasta şcoală „Om modern." Numai aceea ce era modern avea trecere. Omul modern, fără deosebire de sex sau etate atât ca intern, cât şi ca extern dela părul capului nana la curelele încălţămintelor a fost schimbat şi schimonosit. Ca să nu perd vremea în zădar cu esplicarea a tot cee-ce a fost modern pot fără sfială afirmă, că din tot ceea-ce a fost şi s’a numit modern, nimic nu a fost priincios desvoltârii culturii sufletului şi în urmare nici desvoltării problemei religiose. A doua şcoală, care a culminat în desvoltarea ştiinţelor naturale a fost puternică în efecte practice şi în cultura externă, însă neprielnică pentru cultura sufletului şi cultura internă. Supunerea naturii şi atragerea puterilor ei în folosul omului a fost caracteristica veacului trecut. în acest veac ştiinţele naturale au luat un avânt nemaipomenit. Descoperirile urmau una după alta în mod surprinzător. N’a rămas nestrăbătută albăstrimea cerului, nici adâncimea mărilor. Prin puterea aburului şi electricităţii s’au apropiat depărtările, s’a înlesnit e comunicata. Succesele câştigate pe acest teren au făcut pe om să se creadă mândru, stăpân pe univers şi pe puterile lui ; ba s’au ridicat proroci mulţi, cari propovăduiau împărăţia lui D-zeu pe pământ, fără existenţa lui şi fără binecuvântarea lui. Propovăduiau, că credinţa în o altă lume e numai o chimeră fantastică, iară cei ce cred întrânsa îşi cheltuiesc puterile cele mai bune înzădar. S’a numit o mişcare de separaţiune a bisericei de stat; s’a cerut eliminarea învăţământului religios din şcoala poporală , iar ca o concesie făcută din graţie recunosc religiunii dreptul la existenţă, ca o inofenziva afacere privată a omului şi încă numai a omului necult, care se poate amăgi şi care trebuie ţinuţi în frâu prin credinţa în Dumnezeu. Cel din urmă duşman, care trebue învins — zicea Feuerbach este credinţa în o altă lume. Aşadară apostolii acestor şcoale aşteptau ca efectul învăţăturilor lor să fie un raiu pământesc, unde omul se fie pe deplin mulţumit chiar şi fericit. Socoteau, că au dat destulă hrană şi cultură omului, hrănindu-i din belşug sentimentele egoiste. N’au luat în samă, că cea mai de căpetenie parte a omului, partea internă sufletul, a rămas nehrănit şi deci nemulţumit. Oamenii de conducere ai statelor au alimentat aceste şcoli, înmulţind bugetele statelor, în scopul culturii externe cu miliarde, sgârciţi fiind peste măsură, când a fost lipsă de un ajutor bisericesc şcolar, sau altei instituţiuni de felul acesta, puse în serviciul culturii sufletului şi culturii interne. Guvernanţii de ieri au irtat, iar cei de azi uită cu uşurinţă, că după cum in viaţa statelor se cere echilibru, astfel şi în viaţa culturală se recere echilibru, au uitat şi nesocotit adevărul, că cultura internă, dacă nu merge înainte, trebue să meargă cel puţin paralel cu desvoltarea culturii esterne. Raiul pământesc propovăduit, aşteptat de apostolii acestei şcoale şi culturi, n’a sosit, ba din contră acestor apostoli şi învăţăturilor lor putem mulţumi, că ne pogorîră pe pământ iadul şi strămirea dinţilor. — Toate forţele câştigate în decursul unui secol se cheltuiră în zădar. S’a scurs sângemult, s’a răbdat foame, frig şi golătate, toate în zădar. Cultura externă şi egoismul nicăiri nu s’au arătat mai bine efectele ca în răsboiul mondial. S’a făcut pe pământ, în Europa modernă, destrăbălare, cum nici în cele mai ascunse triburi ale sălbatecilor din colţurile Asiei şi Africei nu s’au pomenit. Cultura internă, cu instituţiunile sale, deşi nebăgată în samă, însă dorită de cătră omul ajuns fără razim în faţa morţii, avea încă puterea să netezească căile, să aline durerile unei lumi tulburate , dar fu îmbrâncită şi pusă la adăpost din nou. O bună parte a omenirei căzu în braţele unor apostoli, cari promiteau mai mult ca cei dăntuiţi. Apostolii Socialismului exagerat şi neexagerat, crezură, că e momentul potrivit de a se avântă şi de a-şi elupta învingerea doctrinelor lor, pe ruinele lumii nemulţumite cu produsul răsboiului mondial. Aceşti apostoli propovăduiră masselor fericire şi libertate, pe urma unei organisaţii cu totului opusă organisaţiei de până aci, prăbuşind şi nimicind stat şi autoritate, promit tot ceea ce măguleşte şi gâdâie instinctele mulţimii. Prin aceste învăţături nouă mulţimea fu împinsă, la anarhismul, nihilismul şi bolşevismul Rusiei sovietice de azi.* * *• Iată deci că nici şcoalele moderne amintite nici apostolii cei noi cu evanghelii nouă nu putură aduce raiul pământesc nici nu putură lăsă omul mai fericit şi mai mulţumit, decum fusese inamic, ba din contră Pan lăsat frânt, zdrobit, sleit şi biruit, s’a simţit mic şi copleşit de multele întrebări şi probleme pe cari nu fură in stare să le ducă la bun sfârşit, căci nu aveau, putere sufletească şi razim moral intern. Atât doctrinele nouă, cât şi apostolii şi-au arătat produsul şi efectele în toată goliciunea lor, mai înainte decum credeau ei înşişi, lovindu-şi cu ciocanul în cap fiecare doctrinele propovăduite. Aceasta este caracteristica timpului, pe care îl trăirăm şi pe care-l trăim noi generaţia de azi de propovăduitori ai adevărului. Cu adevărat şcoala modernă, desvoltarea ştiinţelor naturale şi culturei externe în dauna *) Disertaţie, cetită in 21 Maiu 1921 st. v. cercului religios, ţinut în comuna Gioroc de loan Eruţian preot.