Biserica şi Şcoala, 1934 (Anul 58, nr. 1-52)

1934-06-10 / nr. 24

Pag. 2 BISERICA ŞI ŞCOALĂ Nr. 24 mari, înfăţişarea pe din afară a casei de locuit nu era cu mult mai bună, decât a unui cerşitor mai îngrijit. Totul făcea impresia unei părăsiri. Murise stăpânul şi moştenitorul sta pe gân­duri să între în moştenire sau să plece în lume, căci prea multe datorii apăsau asupra moşiei. Iubiţii Mei ! Oare nu aşa este şi în viaţa sufletului? Care dintre creştini poate privi cu bucurie la viitorul său, dacă ştie sufletul său încărcat de păcate? De câte ori nu se plâng oamenii împotriva lui Dumnezeu, că Ie-a trimis nenorociri şi mizerie, dar uită că ei au mai multe datorii faţă de Dumnezeu decât dato­riile ce Ie-a avut moşia despre care am vor­bit. Fiecare să se întrebe deci: am eu dreptul să mă plâng: „de ce tocmai eu trebue să sufăr ?“ — „De ce tocmai eu să fiu pedepsit ?“. Intrebându-se aşa, fiecare va vedea că mai curând aşa trebue să se întrebe: „Oare de ce tocmai eu am călcat porunca lui Dumnezeu?“ — Oare de ce am nesfinţit tocmai eu Dumineca, lucrând la câmp?“ — „Oare de ce tocmai eu trăiesc în concubinaj, de ce tocmai eu sunt acela care nu m-am spovedit şi cuminecat de multă vreme?“. Aşa să vă întrebaţi iubiţii mei, ca să ve­deţi cum eraţi sufleteşte la venirea mea şi să faceţi toate ostenelile, ca între voi păcate să nu mai fie! Cu ziua de azi să grijiţi, ca le­pădare de Dumnezeu să nu mai fie între voi, ca nici o căsătorie să nu rămână nesfinţită, ca nici un creştin să nu lipsească de la bise­rică în Duminici şi sărbători, iar părinţii să-şi crească bine pe pruncii lor! Dumnezeu să vă ajute a fi creştini şi mai buni decât până acum, ca şi mai mult să lău­daţi numele cel sfânt al Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin. Scurtă predică, ţinută în 27 Mai 1934 în biserica din co­muna SPATA, despre datoriile familei şi şcoalei faţă de creşterea tineretului. Cu mare bucurie am venit în mijlocul vostru, aşa precum şi voi cu mare bucurie m’aţi primit. M’a înduioşat mult, că poporul meu iubit din comuna Rădmăneşti m’a înso­ţit în drumul meu până la mare depărtare de satul său, iar acum mă primiţi şi voi şi pruncii voştri împreună cu preotul şi învăţătorul. Această arătare a dragostei sufletelor voa­stre, îmi dă prilejul ca să vă grăiesc în câteva cuvinte despre datoria familiei şi şcoalei, de a da ajutor bisericei la creşterea tineretului. Vă întreb, aţi văzut vr’odată corăbii străbătând largul apelor? Cei cari aţi văzut în timpul răsboiului sau altă dată asemenea vapoare, aţi putut observa, că ele pot pluti numai pe mare sau pe râurile mari, în care s’a adunat apa din toate părţile, din toate pârâiaşele, ce vin de la dealuri şi munţi! Cu alte cuvinte, râul trebuie să fie puternic, ca să poată duce coră­bii. Tot aşa creşterea trebuie să se facă cu putere destulă, ca ea să poată cârmui bine viaţa unui tânăr! O singură rază de soare poate numai să lumineze, dar ca să şi aprindă, trebuie mai multe raze de soare să se adune la­olaltă! Tot aş­a iubirea de tată şi iubirea de mamă, însoţite de râvna muncitoare a şcoalei, vor face minuni! Să nu uitaţi, că voi părinţii sunteţi mai întâi răspunzători de creşterea fiilor voştri, căci voi le-aţi dat viaţă şi voi îi cunoaşteţi mai bine. Va veni vremea, ca şi fiii voştri să se lupte cu viforul şi ispitele vieţii, când vor fi mari şi dacă voi nu-i învăţaţi să trăiască creştineşte, ei vor cădea. Duhul cel rău al vremii va nă­văli asupra pruncilor voştri, ca odinioară Irod asupra pruncilor din Vitleem. Dacă voi părinţii mână în mână cu învăţătorii creşteţi pe copii, va fi bine de viitorul lor. Se cere multă iubire, îngrijire, bucurie şi tărie, ca să creşti bine un copil. Se cere, ca învăţătorul să iubească şi el pe fiii voştri să se ostenească, să se jertfească. Deci voi pă­rinţii, să cinstiţi pe dascăli pentru munca lor, să-i iubiţi şi să obligaţi pe fiii voştri a cerceta regulat şcoale. Mă întrebaţi: de ce părinţii şi şcoala să conlucreze la educaţia pruncilor? Pentrucă şi părinţii şi şcoala au acelaş scop: fericirea copilului. Pentru că şi părinţii şi învăţătorii au răspundere pentru creşterea pruncilor! Vestitul Krüger, preşedintele burilor cari au luptat cu Englezii, înainte cu vre-o 30 de ani, a avut un servitor negru, care s’a îmbolnăvit greu şi a ajuns pe patul morţii. Preşedintele Krüger s’a dus la servitorul său şi l-a întrebat: „Ştii tu să-mi spui, unde vei ajunge după moarte?“. Servitorul răspunse: „Eu sunt păgân, deci dacă nimeni nu m’a învăţat de unde să ştiu? Dacă însă voiu ajunge la un loc rău, mă voiu plânge împotriva D-tale, că mi mai învăţat“. Servitorul a murit, dar din clipa aceea, marele Krüger a devenit mai atent faţă de ser­vitorii săi şi îi învăţa! Căci el de atunci a simţit o mare răspundere în inima sa! Mare răspundere au şi părinţii şi învăţătorii. Ei tre­buie să ştie ceea ce Mântuitorul a zis: „Toată împărăţia, care se împerechează întru sine, nu

Next