Buna Vestire, iunie 1937 (Anul 1, nr. 80-100)

1937-06-25 / nr. 97

ANUL 1. No. 97. I păgâni 3 lei muu l/DEP DB LVPTÂ I Director,: Redacţia şi Administraţia: / Direcţia Administraţia 4-85.82 DRAGOŞ PROTOPOPESCU bucureşti telefoane!­­ Redacţia................. • 4-84.34 T­O­M A VLADESCU Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. Comune urbaneiî Mareşalul întoarce democraţia pe dos... Lucrul care ne bucură mai ales şi pe care e bine să-l spunem de la î­nceput, e însăşi prezenţa Mareşalului în centrul vi­eţei publice de azi, - - iar ca să se priceapă mai mult, vrem să subliniem aici situaţia acestui om care apare astfel independent de câţi gură-cască îl votează sau nu, d­e «masse» adică şi voturi. Se ştie într-adevăr că d. Mareşal Averescu nu este astăzi ceea ce se cheamă preşedintele unui partid aşa zis de masse şi că voturile pe care dânsul le-ar obţine în jocul obicinuit al competi­ţiilor noastre electorale, nu l-ar face primejdios în nicio concurentă cu oricare din celelalte partide ale scandalului democrat. Dar iată, cu toate astea că acum în ajunul succesiunii, printre atâtea arogante care dau cu coatele pe toate drumurile ţării, printre atâtea nume lacome care-şi ţipă hipertrofia pe la răspântii — numele Mare­şalul­ui, cu discreţia, cu distincţia lui deosebită, revine totuş inevitabil... Ziarele, chiar ostile, adică cele mai multe... — sunt nevoite totuş să înre- gistreze numele acesta, să-l discute şi ca toate dificultăţile să-l refuze. Se ştie bine că nimeni în această redacţie nu face politica mareşa­lului — dar numele lui prezent, figura lui actuală mereu, sunt pent­ru noi reconfortante constatări pe care e bine să le pricepem mai mult. • *­ie poate ilustra într’adevăr cu acest venerabil portret, de atâta no­bleţe şi vieaţă, o fericită înfrângere de principiu pe care o suportă de­­craţia la noi, şi se poate arăta în actualitatea Mareşalului, indiferent «massele» care sunt sau nu sunt cu el (dar s­ă vedem că sunt!) O protestare triumfală a personalităţii împotriva confusiei valorilor de la răspântia electorală şi a beţiei de cifre cu care democraţia pretinde să guverneze. Propun pentru asta, chiar celor mai leneşe minţi, un exerciţiu edifi­cator care nu reclamă decât o mai atentă privire în jocul acesta politic, unde se trişează atât şi unde cacialmaua de obicei e singura carte care. Câştigă... Ce reprezintă Mareşalul, într’adevăr ? Cred că suntem toţi de acord: o valoare permanentă pe care istoria noastră a ratificat-o de pe acum, un om care a avut privilegiul rar ca la un moment dat, cel mai greu, s să ne fie tuturor providenţial şi care cu sufletul şi cu inteligenţa, cu pos­itiunea, elanul şi eroismul lui a lucrat harta ţării noastre de azi... Ne-a­flat tar® pe care am vrut-o şi ne-am închinat câţiva ani la icoana lui din p­ar­te... Dar atunci iată acest paradox pe care m­i-ar fi aproape ruşine dacă aş isbuti să-l pricep.... Mareşalul Averescu este totuş un nume care nu mai are curs la bursa electorală. S’ar părea că Românii nu-l mai vor, nici măcar cât îl vor pe d-rul Lupu sau pe Armand ăla Ghelmegeanu, cu monoclu sau fără. Şi totuş nu ăştia ne-au dat Transilvania, nu ei au gonit pe nemţi, — ci, mi se pare, celălalt care stă acuma retras şi declară cândva că nu poate merge în alegeri fiindcă nu are bani... De aceea este puţin paradox aici, desigur ! Dar oricât de straniu s’ar părea, reali­tatea nu este alta . Mareşalul, această valoare permanentă şi istorică pe care am văzut că nimeni n’ar îndrăzni s’o nege, nu se mai regăseşte totuş­i când privim rezultatul alegerilor, statistica oficială adică a admiraţiilor rromâneşti... ! Şi atunci e dreptul meu să mă întreb cu oarecare nelinişte — dacă nu !chiar cu groază ! Să fie oare adevărat ? Până într’atât au putut să uite iRomânii ? Şi ingratitudinea noastră a putut coborî până aici ?... E lucrul Ipe care nu m’aş resemna niciodată să-l cred! Şi de aceea propun exer- Iciţiul de care am vorbit, la care mă gândiam adineauri.­­ ... Alegeri, să zic, nu libere, — dar ideale. Adică, dincolo chiar de Ineintervenţia jandarmilor — dar şi toţi agenţii electorali să fie în aceeaşi azi arestaţi! Să nu mai circule unul... ! Şi un om mut să meargă prin sate ! Un om care să nu spună niciun I cuvânt, dar să plimbe pe la toate birourile electorale o simplă pan- I cartă. Pe ca ţăranii să poată citi liniştiţi numele «impopularului» ina- Ireşal de pildă şi alături sau lângă el, sau mai jos, sau mai sus, numele I popula­re, acestea care se cheamă Lupu, Mihalache, Madgearu şi nu mai Iştiu cum­... I Să nu li se ofere ţăranilor nici argumente alcoolice, nici retorica de I ocazie... Şi atunci s’ar vedea poate mai bine cu cine sunt massele ! S’ar I vedea şi câţiva naufragiaţi ai popularităţii cari s’ar hotărî poate să se I ducă la ocupaţii oneste... ! Căci de asta sunt sigur : ar fi un fior în inima satelor, voturile tăra- I nilor s’ar duce regimente, ca la un apel de mult auzit, s’ar duce în I urna «tătucului», a Iui «taica Averescu» — fiindcă pe acesta îl cu- I nosc, au fremătat cândva, cu el, pe front şi ar fi imposibil să nu-i sărute I şi astăzi icoana ! ! Mareşalul întoarce democraţia pe dos... Şi de aceea vedeţi că e drept I să se vorbească de el! Nu ştiu câţi ani are... Dar părul lui e cărunt — I tâmplele albe. Şi totuşi el încă poate fi «omul de mâine»... E prodigios! I Ce va mai face ? Nu ştiu. După cât a făcut — ar avea dreptul chiar I să nu mai facă nimic... Dar fiindcă vârsta lui încă nu se resemnează, aş I vrea un lucru! Aş vrea ca şi acest ceas, alb şi târziu, să-i fie tot atâta­­ de inspirat — precum i-a fost vieata... I TOMA VLADESCU D­ureri vechi Zilele astea am primit la redacţie vi­­zita unui onorabil s&tm&rean. Venia cu o traistă de revoltă, să ne toarne pe masa redacţiei un fragment sbuciumat din povestea anilor 1918—19, — anii cari au deschis drumul spre România Mare. Intr’un oraş ardelean,­­ în Satu Mare — pe vremurile acelea tulburi, se înstăpâniseră bandele roşii agitate de Bela Kann. In gara Ghilvaci, lângă Satu Mare, aparţinând detaşamentului Samuelli, teroriza populaţia şi maltra­ta pe ţăranii sătmăreni un român rene­gat şi bolşevizat. Lazăr Mihai, coman­dant al staţiei amintite mai sus, ca de­legat al armatei roşii. După ce s’a potolit vijelia, în anii de după război, alături de toate renunţă­rile noastre şi în linia marilor noastre uitări, s’a făcut tabula rasa şi cu acest episod dureros. Lazăr Mihai, omul care n'a ascultat de glasul disperat al mamei sale în 1918—19, renegatul care a pornit urgia împotriva propriului său neam, a fost pensionat, în 1933—31, ca invalid de război. La intervenţia unor locuitori din Satu Mare şi’n baza anchetei ordonate ’de M. A. N., făcută de d. col. Papado­ de VALER­IU CARDU pol, comandantul l­egt. 8? Inf.,l­ista retras pensia. Lagăr Mihai, neastâm­părat, intervenind prin avocatul Fudulu (Continuare în pan. Îll-a) Mănăstirea Sucevița (Bucovina) ŞI FINALY... Eri am publicat galeri­a portretelor celor trei mari învinşi ai stângei: Ma­reşalul Tuchacewsky, generalul spaniol Myaja şi Leon Blum. Lipsea din galerie unul mult mai puţin cunoscut fre care ziarele au scris mai rar, dar care, din um­bră, a fost poate «­ai put­ernic, timp de zece ani de zile, decât ceilalţi-Este domnul Finaly. Nu-l cunoaşteţi ? E un evreu ungur ajuns după raz­­io­oiu directorul general al celei mai mari bănci de afaceri din Franţa şi poa­te din tot Occidentul: Ban­que de Paris et des Pays-Ras. Este omul de afaceri care a lansat cu imense profituri pentru el — şi pen­tru al­ţii — împrumuturile inutile pentru ţară făcute de guvernele naţional-ţă­­r­aneste­ _ _ Este omul care a încercat de atâte-­ ori prin politicianii noştri sa impună ţării controlul financiar al Ligei Naţiunilor pentru ca sub acest paravan să «con­troleze» el, evreul ungur, toată viaţa economică ro­mânească. Bineînţeles că acest control urma să fie f acut în folosul celor două naţii pe care le reprezentau evreimea şi ungurimea.­­ Dar sprijinitorul nuve­lelor naţional-ţărăniste din România şi a guverne­lor Frontului Popular din Franţa a căzut pe neaşteptate după ce condusese nefericit banca pe care p­usese mâna. Urmarea logi­că a fost căderea­ guver­nului Blum, care cerea d­epline puteri financiare poate pentru a-şi salva prietenul. Făuritorul din umbră al guvernelor de stânga şi-a pierdut puterea lui, pu­terea banului. După prăbuşirea socială din Rusia, după prăbuşirea militară din Spania, după prăbuşi­rea politica din Franţa, stânga înregistrează cea mai gravă înfrângere» Pr­ăbuşirea financiară a cel­ui mai însemnat stâlp e­vreiesc al ei. _­w . Cu Leon Blum s’a dărâmat faţada. Cu Finaly se name temelia. MANOI­L GRI­GOREANU (CHE­ N­TE N­EVITU) Interdependenţa fenomenelor manifestaţiunilor politice din­uropa este o realitate indiscu­­tabilă.Fascismul­ ca să se menţie timp de zece ani ca forţă politică originală, anti-liberală şi anti­­plutocratică, a avut nevoe de con­­tra-ponderea bolşevică şi de pro­digioasa îndemânare a Ducelui. Apoi Germania, care a fost con­siderată ca mare putere până şi în ceasurile tragice ale supremei sale catastrofe naţionale, dacă nu s’ar fi putut sprijini pe fascism, nu şi-ar fi putut impune punctul său de vedere naţional-socialist şi ar fi sucombat sub acţiunea concertată a celor două braţe ale hidrei iudaice: Capitalismul şi bolşevismul. Prin urmare dacă e adevărat că nu ne putem sustrage influen-ţ­elor manifeste ale climatului po­­itic european, mai ales astăzi când triumful mişcării de dreap­ta e general şi categoric pretutin­deni în jurul nostru, avem încă o luminoasă indicaţie asupra o­­rientării globale a politicei noas­tre dominante de mâine. Ea nu va putea fi tălăzuită decât în­­tr-o matcă naţionalistă, în sen­sul coordonării în spirit totalitar şi autoritar al tuturor puterilor eroice şi creatoare ale românis­mului. Aci suntem aduşi să consta­tăm o nouă deosebire profundă între cele două tendinţe politice fundamentale ce se manifestă ac­tualmente în cadrul hotarelor noastre: în raport cu politica eu­ropeană, orientarea spre stânga se inspiră din consideraţii de mo­dă sau de oportunitate demago­gică, pe când orientarea spre dreapta se naşte sub presiu­nea marilor nevoi de apărare naţională. Solidaritatea europea­nă a forţelor demo-masonice şi marxiste este aşa­dar un artifi­ciu, o convenţie ocultă de clan de NICOLAE BOGDAN sau de bandă, în vreme ce soli­daritatea naţionalismelor este o creaţie organică, impusă deopo­trivă de instinctul de înălţare morală, cât şi de acela de con­servare naţională. Când aceasta e realitatea bru­tală dar incontestabilă, când sis­temele sociale şi politice născute din spiritul stângaciu şi anti-isto­­ric al iudaismului conspirator şi parazitar sucombă până şi în Franţa şi în Rusia unde păreau că au dobândit pentru multă vreme un drept de cetăţenie, cum ar mai putea să-şi închipue nenorociţii noştri «democraţi», ciracii lui Stere şi al lui Aristide Blank, că ar mai putea să-şi im­pună voinţa lor în România? O, da! Le înţelegem perfect toată drama lor de fiinţe mes­chine şi superficiale, tot sbuciu­­mul lor de neputincioşi cari în­(Continuare în pag. IlI-a) Vineri 25 Iunie 1937. ABONAMENTE. 1 an Lei 6 anul „ 3 luni „ 11 Comune rurale 1 an Lei 500 6 luni , 250 3 luni 125 Ideologia anglo-germană încoronarea Regelui George VI, pe lingă un mare spectacol de cor­dialitate în jurul coroanei britanice a fost şi un mare meeting politic. Aceasta nu numai în raport cu Conferinţa Imperială care s’a întrunit dela a treia zi a încoronărei, dar şi prin conciliabulele şi aparte-urile care au avut loc între diverşii reprezentanţi ai puterilor participante. S’au făcut apropieri şi clarificări de situaţie. Iar un ecou important al nouei conjuncturi s’a lăsat imediat auzit —■ şi viu comentat — în articolul marelui publicist german, dr. Halfeld, apărut în Hamburger Fremdenblatt, sub titlul: «Cum stau relaţiile an­­glo-germane?» Pentru a le doza în lumina pourparler-urilor în curs, Dr. Halfeld constată trei simptome ale politicii noui ce se pregăteşte între Anglia şi Germania: A. Primirea caracteristic cordială făcută la Londra delegatului ger­man, Mareşalul Von Blomberg. « B. Primirea accentuat cordială făcută concomitent la Berlin noului Ambasador englez, Sir Neville Henderson. C. Marea manifestaţie de simpatie făcută în Germania Angliei şi Dinastiei engleze cu prilejul încoronărei, şi gratitudinea exprimată pentru aceasta de presa şi oficialitatea britanică. Dacă facem acum diagrama amiciţiei anglo-germane aşa cum ea s’a desenat cu acest prilej, următoarele constante se pot trasa! Atît Anglia cît şi Germania fac la ora actuală o deosebire catego­rică între ceiace — nu fără ironie — s’ar numi ideologia lui Eden şi marea necesitate britanică. Ideologia lui Whitehall, adică ataşarea politicii externe engleze la principiile Genevei se socoteşte epuizată. Anglia a făcut tot ce i-a stat în putinţă să slujească pacea mondială cu ajutorul Ligei Naţiunilor şi diverselor pacte de securitate, a­cum şi să-şi salvgardeze interesele proprii. A merge mai departe pe astfel de linie... pacifistă înseamnă în ochii ei a provoca războiul. In plină deconfigură, despuiată de orice prestigiu, părăsită de state cardinale pentru pacea mondială — ca Japonia, Ame­rica, Germania, Italia — Liga Naţiunilor e azi numai un fals joc Blum- Litvinov, de încercuire a Germaniei şi angajare subversivă în pacte provocătoare. Dacă, în plenul ei şi fecundată de toate bunăvoinţele, Liga Naţiunilor n’a putut face nimic pentru pace, de acum înainte ea nu mai poate face decit totul pentru război. Anglia, atunci, e pentru pace, dar nu de dragul, nici cu ajutorul principiilor inoperante ale Genevei, ci cu puterile și pe baza motivelor care într’adevăr pot realiza pacea. Dacă pacea nu se poate realiza, Anglia e gata de război, dar iarăşi, nu cu ajutorul şi pe baza motivelor Genevei, ci alături sau în înţelegere cu puterile care-i pot satisface interesele şi asigura triumful final. La capătul ambelor posibilităţi apare o singură constantă pentru Anglia: Germania. Printr’o înțelegere cu ea numai, se poate asigura pacea europeană sau face un război convenabil pentru Anglia, — adică fără angajamente — de care ea nu vrea să audă — pe diversele fronturi. Se poate spune că politica lui Eden — politica de ideologie gene­­veză — s’a consumat pentru Anglia odată cu asigurarea Franţei pe frontul de Vest. Mai departe, începe interesul britanic. Şi acest interes e depărtarea de Eden şi revenirea la politica egoistă şi filo-germană a lui Bonar Law, marele şef conservator, predecesorul lui Baldwin. E ceia ce eu scriu de doi ani, de cînd la noi se punea atîta reazăm pe posibilitatea unui intervenţionism englez în Răsărit. Am prezis — şi prezic — încă un lucru. Că Franţa, odată boleşniţa Blum trecută, se va debarasa ea însăşi de multe resturi est-europene. Vom deschide de pe acum ochii ? Sau vom aştepta încă doi ani decepţia ?... Veneţia, 15 iunie. DRAGOŞ PROTOPOPESCU Cu familia Şorocani în Europa Pe drumuri italiene de PAUL MIHAIL Pornim din Veneţia pe autostra­dă, spre Padova. E prima autostra­dă pe care o străbate maşina noa­stră. La intrare ni se ia o mică taxă, câteva lire, şi ni se eliberea­ză un tichet care ne va fi contro­lat la sfârşitul autostradei. Autostrada Veneţia-Padova e dreaptă ca o linie de metal. Trei­zeci de kilometri fără cea mai mică curbă. Autobuzul sboară iar ingi­nerii noştri se tot trudesc să defi­nească exact materialul din care e construită autostrada.­­Tr­ecem prin cea mai b­ogată re­giune a Italiei, câmpia lombardit. Culturi minunate se întind cât vezi cu ochii, fiecare petec de pământ e lucrat ca o grădină. In mai puţin de o jumătate de oră suntem la Pa­dova. Ne oprim puţin în vechea ce­tate universitară, destul ca să ve­dem domul şi să admirăm aceiaşi populaţie vioaie, aceleaşi femei frumoase, aceiaşi animaţie pe străzi. Ne oprim şi în piaţă. Legume multe şi ieftine. Piramizi de porto­cale. Munţi de ceapă. Pe la trei după amiază ,pornim spre Rovigo. Acum nu mai mer­gem pe autostradă ci pe şosea obiş­nuită. Cred că în materie de şosele ita­lienii au atins perfecţiunea. Toate asfaltate, şi întreţinute mai bine ca pe oriunde am trecut. Nici El­veţia, nici Germania, nici Austria nu se pot mândri cu asemenea dru­muri, ca să nu vorbim de Cehoslo­vacia, fie Ungaria şi de noi. Şi nu vorbesc de şoselele princi­pale, ci chiar drumurile secundare, în vârful Apeninilor, unde nu întâl­neşti ţipenie de om, sunt perfecte. Aşa se explică de ce şi circula­ţia e enormă pe drumurile italiene. In medie e o circulaţie de cinci ori mai mare ca pe şoseaua Bucureşti- Ploeşti. Căruţe, cariele cu un cal, docare, biciclete , nebunia bicicletelor bân­tite cu furie , maşini de turism mici, maşini mijlocii, autobuze în­­sfârşit enorme, monstruoase carai­oane, toate cu remorcă. In Italia, Germania şi Austria n’am întâlnit camion fără remorcă. Mă întreb ce mai transportă tre­nurile când văd că traficul de măr­furi şi de călători e atât de intens pe şosele. Această circulaţie colosală deno­tă cât de animată e piaţa internă italiană, cât de active sunt schim­burile de la o regiune la alta. De altfel efortul curajos, persistent, sistematic pentru realizarea autar­hiei e menit să dea o din ce în ce mai mare dezvoltare schimburilor interne. Mă gândesc că şi în România noastră una din prolemele esen­ţiale e construirea de şosele mo­derne. Mai ales într-o ţară agrico­lă unde problema transportului produselor joacă un rol capital o bună reţea de şosele poate da un impuls nebănuit vieţii economice, ca să nu mai vorbim de eventuali­tatea unui războiu, când şosele bune ar putea suplea chiar defec­­tuozităţii reţelei noastre de căi fe­rate. Traversăm Adigele, apoi Po­dul, trecem prin Mouselice, Movi­­go, Polesella şi suntem la şase sea­ra la Ferara. Ne oprim şi aci puţin, înconjurăm palatul-citadelă în care şi-au depănat viaţa şi g­leria ducii din celebra familie Este. Mă gân­desc la Beatrice d’Este, la curtea ei, la splendoarea Renaşterii italie­ne care şi-a avut aci un centru de neasemuită strălucire, şi admir li­nia dură, puternică, sumbră a ce­tăţii. In oarecare măsură voi re­găsi aceiaşi linie la Milan, în ceta­tea Viscontilor, a Sforzilor a lui Ludovic Maurul. Dar par’că pala­(Continuare în pag. lil-a) Pe marginea unui glonţ Un pistol a pocnit de curând, urmat de altul, la numai câteva zile interval. Eroii dramelor fac parte din lumea intelectuală a Bucureştiului. Mobilul pare a fi acelaşi femeia. Iar justificarea faptului, prietenia trădată. Dar şi într’un caz şi în celălalt, unii au intrat în­ mormânt şi ceilalţi în puş­cărie. Iar femeia, rămasă în viaţă, pozează pentru gazete, dă declaraţii de roman foileton, picurând câteva lacrimi fune­rare. Fetele de pension îşi excită sensibili­tatea precoce cu lectura reportagiilor senzaţionale. Adolescenţii se cocoşeresc în atitudini de eroi medievali. Babele, cu sprâncenele smulse şi un­ghiile lustruite se emoţionează în pă­rerea de rău că pe vremea dumnealor, bărbaţii erau mai puţin cavaleri, nu trăgeau cu pistolul, ci, prost crescuţi, le aplicau o sfântă de bătae româ­nească. Şi nu ştiu care fante, scos din nafta­lină, cu reumatismul în ciolane şi cu balamalele elastice, devine protestatar la moment şi se revoltă faţă de sclavia în care este menţinută femeia. Predică, pentru aceasta, libertatea de a se culca cu oricine, de a face ce-i place. Iar bărbatului îi păstrează dreptul de a alerga ca un câine, de a munci ca un rob, de a tăcea ca un melc. Orb, el nu trebue să vadă pecinginea ruşinii cum ii prostituiază căminul. Surd, el nu trebue să audă batjocura cum i se strigă in faţă. Să-şi frângă in inima lui durerea li­nei iubiri înşelate. Să-şi poarte fruntea în noroiul ne­­demnităţii conjugale. Să continue a primi în casa lui, câi­nele care-i spurcă masa şi-i necinsteşte prietenia. Aşa gândesc şi mărturisesc aceia ca­re nu au păstrat niciodată contact cu legile onoarei şi pentru care procesele de conştiinţă duc pe drumuri pe care nu au umblat niciodată. Dar sufletul omenesc îşi are legile lui. Acela ce nu crede în nimic nu în­ţelege năruirea unei încrederi dăruita. Judecător improvizat şi superficial nu poate desprinde, din materialitatea unui fapt, cauza unei neînfrânate răz­vrătiri. Sărman prieten — mă gândesc la tine însuşi — nu ştiu dacă trebue să te ad­mir pentru sălbateca lege a onoarei pe care a­i respectat-o, sau să te plâng că ai fost credincios sângelui tău mace­donean. Dar, par’că tot era mai bine să fi fă­cut din mâna ta biciu cu care să ples­neşti şi obrazul canaliei ce ţi se arăta frate şi dosul aceleia care îţi necinstea numele. Ion Răscoală

Next