Buna Vestire, iunie 1937 (Anul 1, nr. 80-100)
1937-06-25 / nr. 97
ANUL 1. No. 97. I păgâni 3 lei muu l/DEP DB LVPTÂ I Director,: Redacţia şi Administraţia: / Direcţia Administraţia 4-85.82 DRAGOŞ PROTOPOPESCU bucureşti telefoane! Redacţia................. • 4-84.34 TOM A VLADESCU Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. Comune urbaneiî Mareşalul întoarce democraţia pe dos... Lucrul care ne bucură mai ales şi pe care e bine să-l spunem de la început, e însăşi prezenţa Mareşalului în centrul vieţei publice de azi, - - iar ca să se priceapă mai mult, vrem să subliniem aici situaţia acestui om care apare astfel independent de câţi gură-cască îl votează sau nu, de «masse» adică şi voturi. Se ştie într-adevăr că d. Mareşal Averescu nu este astăzi ceea ce se cheamă preşedintele unui partid aşa zis de masse şi că voturile pe care dânsul le-ar obţine în jocul obicinuit al competiţiilor noastre electorale, nu l-ar face primejdios în nicio concurentă cu oricare din celelalte partide ale scandalului democrat. Dar iată, cu toate astea că acum în ajunul succesiunii, printre atâtea arogante care dau cu coatele pe toate drumurile ţării, printre atâtea nume lacome care-şi ţipă hipertrofia pe la răspântii — numele Mareşalului, cu discreţia, cu distincţia lui deosebită, revine totuş inevitabil... Ziarele, chiar ostile, adică cele mai multe... — sunt nevoite totuş să înre- gistreze numele acesta, să-l discute şi ca toate dificultăţile să-l refuze. Se ştie bine că nimeni în această redacţie nu face politica mareşalului — dar numele lui prezent, figura lui actuală mereu, sunt pentru noi reconfortante constatări pe care e bine să le pricepem mai mult. • *ie poate ilustra într’adevăr cu acest venerabil portret, de atâta nobleţe şi vieaţă, o fericită înfrângere de principiu pe care o suportă decraţia la noi, şi se poate arăta în actualitatea Mareşalului, indiferent «massele» care sunt sau nu sunt cu el (dar să vedem că sunt!) O protestare triumfală a personalităţii împotriva confusiei valorilor de la răspântia electorală şi a beţiei de cifre cu care democraţia pretinde să guverneze. Propun pentru asta, chiar celor mai leneşe minţi, un exerciţiu edificator care nu reclamă decât o mai atentă privire în jocul acesta politic, unde se trişează atât şi unde cacialmaua de obicei e singura carte care. Câştigă... Ce reprezintă Mareşalul, într’adevăr ? Cred că suntem toţi de acord: o valoare permanentă pe care istoria noastră a ratificat-o de pe acum, un om care a avut privilegiul rar ca la un moment dat, cel mai greu, s să ne fie tuturor providenţial şi care cu sufletul şi cu inteligenţa, cu positiunea, elanul şi eroismul lui a lucrat harta ţării noastre de azi... Ne-aflat tar® pe care am vrut-o şi ne-am închinat câţiva ani la icoana lui din parte... Dar atunci iată acest paradox pe care mi-ar fi aproape ruşine dacă aş isbuti să-l pricep.... Mareşalul Averescu este totuş un nume care nu mai are curs la bursa electorală. S’ar părea că Românii nu-l mai vor, nici măcar cât îl vor pe d-rul Lupu sau pe Armand ăla Ghelmegeanu, cu monoclu sau fără. Şi totuş nu ăştia ne-au dat Transilvania, nu ei au gonit pe nemţi, — ci, mi se pare, celălalt care stă acuma retras şi declară cândva că nu poate merge în alegeri fiindcă nu are bani... De aceea este puţin paradox aici, desigur ! Dar oricât de straniu s’ar părea, realitatea nu este alta . Mareşalul, această valoare permanentă şi istorică pe care am văzut că nimeni n’ar îndrăzni s’o nege, nu se mai regăseşte totuşi când privim rezultatul alegerilor, statistica oficială adică a admiraţiilor rromâneşti... ! Şi atunci e dreptul meu să mă întreb cu oarecare nelinişte — dacă nu !chiar cu groază ! Să fie oare adevărat ? Până într’atât au putut să uite iRomânii ? Şi ingratitudinea noastră a putut coborî până aici ?... E lucrul Ipe care nu m’aş resemna niciodată să-l cred! Şi de aceea propun exer- Iciţiul de care am vorbit, la care mă gândiam adineauri. ... Alegeri, să zic, nu libere, — dar ideale. Adică, dincolo chiar de Ineintervenţia jandarmilor — dar şi toţi agenţii electorali să fie în aceeaşi azi arestaţi! Să nu mai circule unul... ! Şi un om mut să meargă prin sate ! Un om care să nu spună niciun I cuvânt, dar să plimbe pe la toate birourile electorale o simplă pan- I cartă. Pe ca ţăranii să poată citi liniştiţi numele «impopularului» ina- Ireşal de pildă şi alături sau lângă el, sau mai jos, sau mai sus, numele I populare, acestea care se cheamă Lupu, Mihalache, Madgearu şi nu mai Iştiu cum... I Să nu li se ofere ţăranilor nici argumente alcoolice, nici retorica de I ocazie... Şi atunci s’ar vedea poate mai bine cu cine sunt massele ! S’ar I vedea şi câţiva naufragiaţi ai popularităţii cari s’ar hotărî poate să se I ducă la ocupaţii oneste... ! Căci de asta sunt sigur : ar fi un fior în inima satelor, voturile tăra- I nilor s’ar duce regimente, ca la un apel de mult auzit, s’ar duce în I urna «tătucului», a Iui «taica Averescu» — fiindcă pe acesta îl cu- I nosc, au fremătat cândva, cu el, pe front şi ar fi imposibil să nu-i sărute I şi astăzi icoana ! ! Mareşalul întoarce democraţia pe dos... Şi de aceea vedeţi că e drept I să se vorbească de el! Nu ştiu câţi ani are... Dar părul lui e cărunt — I tâmplele albe. Şi totuşi el încă poate fi «omul de mâine»... E prodigios! I Ce va mai face ? Nu ştiu. După cât a făcut — ar avea dreptul chiar I să nu mai facă nimic... Dar fiindcă vârsta lui încă nu se resemnează, aş I vrea un lucru! Aş vrea ca şi acest ceas, alb şi târziu, să-i fie tot atâta de inspirat — precum i-a fost vieata... I TOMA VLADESCU Dureri vechi Zilele astea am primit la redacţie vizita unui onorabil s&tm&rean. Venia cu o traistă de revoltă, să ne toarne pe masa redacţiei un fragment sbuciumat din povestea anilor 1918—19, — anii cari au deschis drumul spre România Mare. Intr’un oraş ardelean, în Satu Mare — pe vremurile acelea tulburi, se înstăpâniseră bandele roşii agitate de Bela Kann. In gara Ghilvaci, lângă Satu Mare, aparţinând detaşamentului Samuelli, teroriza populaţia şi maltrata pe ţăranii sătmăreni un român renegat şi bolşevizat. Lazăr Mihai, comandant al staţiei amintite mai sus, ca delegat al armatei roşii. După ce s’a potolit vijelia, în anii de după război, alături de toate renunţările noastre şi în linia marilor noastre uitări, s’a făcut tabula rasa şi cu acest episod dureros. Lazăr Mihai, omul care n'a ascultat de glasul disperat al mamei sale în 1918—19, renegatul care a pornit urgia împotriva propriului său neam, a fost pensionat, în 1933—31, ca invalid de război. La intervenţia unor locuitori din Satu Mare şi’n baza anchetei ordonate ’de M. A. N., făcută de d. col. Papado de VALERIU CARDU pol, comandantul legt. 8? Inf.,lista retras pensia. Lagăr Mihai, neastâmpărat, intervenind prin avocatul Fudulu (Continuare în pan. Îll-a) Mănăstirea Sucevița (Bucovina) ŞI FINALY... Eri am publicat galeria portretelor celor trei mari învinşi ai stângei: Mareşalul Tuchacewsky, generalul spaniol Myaja şi Leon Blum. Lipsea din galerie unul mult mai puţin cunoscut fre care ziarele au scris mai rar, dar care, din umbră, a fost poate «ai puternic, timp de zece ani de zile, decât ceilalţi-Este domnul Finaly. Nu-l cunoaşteţi ? E un evreu ungur ajuns după raziooiu directorul general al celei mai mari bănci de afaceri din Franţa şi poate din tot Occidentul: Banque de Paris et des Pays-Ras. Este omul de afaceri care a lansat cu imense profituri pentru el — şi pentru alţii — împrumuturile inutile pentru ţară făcute de guvernele naţional-ţăraneste _ _ Este omul care a încercat de atâte- ori prin politicianii noştri sa impună ţării controlul financiar al Ligei Naţiunilor pentru ca sub acest paravan să «controleze» el, evreul ungur, toată viaţa economică românească. Bineînţeles că acest control urma să fie f acut în folosul celor două naţii pe care le reprezentau evreimea şi ungurimea. Dar sprijinitorul nuvelelor naţional-ţărăniste din România şi a guvernelor Frontului Popular din Franţa a căzut pe neaşteptate după ce condusese nefericit banca pe care pusese mâna. Urmarea logică a fost căderea guvernului Blum, care cerea depline puteri financiare poate pentru a-şi salva prietenul. Făuritorul din umbră al guvernelor de stânga şi-a pierdut puterea lui, puterea banului. După prăbuşirea socială din Rusia, după prăbuşirea militară din Spania, după prăbuşirea politica din Franţa, stânga înregistrează cea mai gravă înfrângere» Prăbuşirea financiară a celui mai însemnat stâlp evreiesc al ei. _w . Cu Leon Blum s’a dărâmat faţada. Cu Finaly se name temelia. MANOIL GRIGOREANU (CHE NTE NEVITU) Interdependenţa fenomenelor manifestaţiunilor politice dinuropa este o realitate indiscutabilă.Fascismul ca să se menţie timp de zece ani ca forţă politică originală, anti-liberală şi antiplutocratică, a avut nevoe de contra-ponderea bolşevică şi de prodigioasa îndemânare a Ducelui. Apoi Germania, care a fost considerată ca mare putere până şi în ceasurile tragice ale supremei sale catastrofe naţionale, dacă nu s’ar fi putut sprijini pe fascism, nu şi-ar fi putut impune punctul său de vedere naţional-socialist şi ar fi sucombat sub acţiunea concertată a celor două braţe ale hidrei iudaice: Capitalismul şi bolşevismul. Prin urmare dacă e adevărat că nu ne putem sustrage influen-ţelor manifeste ale climatului poitic european, mai ales astăzi când triumful mişcării de dreapta e general şi categoric pretutindeni în jurul nostru, avem încă o luminoasă indicaţie asupra orientării globale a politicei noastre dominante de mâine. Ea nu va putea fi tălăzuită decât într-o matcă naţionalistă, în sensul coordonării în spirit totalitar şi autoritar al tuturor puterilor eroice şi creatoare ale românismului. Aci suntem aduşi să constatăm o nouă deosebire profundă între cele două tendinţe politice fundamentale ce se manifestă actualmente în cadrul hotarelor noastre: în raport cu politica europeană, orientarea spre stânga se inspiră din consideraţii de modă sau de oportunitate demagogică, pe când orientarea spre dreapta se naşte sub presiunea marilor nevoi de apărare naţională. Solidaritatea europeană a forţelor demo-masonice şi marxiste este aşadar un artificiu, o convenţie ocultă de clan de NICOLAE BOGDAN sau de bandă, în vreme ce solidaritatea naţionalismelor este o creaţie organică, impusă deopotrivă de instinctul de înălţare morală, cât şi de acela de conservare naţională. Când aceasta e realitatea brutală dar incontestabilă, când sistemele sociale şi politice născute din spiritul stângaciu şi anti-istoric al iudaismului conspirator şi parazitar sucombă până şi în Franţa şi în Rusia unde păreau că au dobândit pentru multă vreme un drept de cetăţenie, cum ar mai putea să-şi închipue nenorociţii noştri «democraţi», ciracii lui Stere şi al lui Aristide Blank, că ar mai putea să-şi impună voinţa lor în România? O, da! Le înţelegem perfect toată drama lor de fiinţe meschine şi superficiale, tot sbuciumul lor de neputincioşi cari în(Continuare în pag. IlI-a) Vineri 25 Iunie 1937. ABONAMENTE. 1 an Lei 6 anul „ 3 luni „ 11 Comune rurale 1 an Lei 500 6 luni , 250 3 luni 125 Ideologia anglo-germană încoronarea Regelui George VI, pe lingă un mare spectacol de cordialitate în jurul coroanei britanice a fost şi un mare meeting politic. Aceasta nu numai în raport cu Conferinţa Imperială care s’a întrunit dela a treia zi a încoronărei, dar şi prin conciliabulele şi aparte-urile care au avut loc între diverşii reprezentanţi ai puterilor participante. S’au făcut apropieri şi clarificări de situaţie. Iar un ecou important al nouei conjuncturi s’a lăsat imediat auzit —■ şi viu comentat — în articolul marelui publicist german, dr. Halfeld, apărut în Hamburger Fremdenblatt, sub titlul: «Cum stau relaţiile anglo-germane?» Pentru a le doza în lumina pourparler-urilor în curs, Dr. Halfeld constată trei simptome ale politicii noui ce se pregăteşte între Anglia şi Germania: A. Primirea caracteristic cordială făcută la Londra delegatului german, Mareşalul Von Blomberg. « B. Primirea accentuat cordială făcută concomitent la Berlin noului Ambasador englez, Sir Neville Henderson. C. Marea manifestaţie de simpatie făcută în Germania Angliei şi Dinastiei engleze cu prilejul încoronărei, şi gratitudinea exprimată pentru aceasta de presa şi oficialitatea britanică. Dacă facem acum diagrama amiciţiei anglo-germane aşa cum ea s’a desenat cu acest prilej, următoarele constante se pot trasa! Atît Anglia cît şi Germania fac la ora actuală o deosebire categorică între ceiace — nu fără ironie — s’ar numi ideologia lui Eden şi marea necesitate britanică. Ideologia lui Whitehall, adică ataşarea politicii externe engleze la principiile Genevei se socoteşte epuizată. Anglia a făcut tot ce i-a stat în putinţă să slujească pacea mondială cu ajutorul Ligei Naţiunilor şi diverselor pacte de securitate, acum şi să-şi salvgardeze interesele proprii. A merge mai departe pe astfel de linie... pacifistă înseamnă în ochii ei a provoca războiul. In plină deconfigură, despuiată de orice prestigiu, părăsită de state cardinale pentru pacea mondială — ca Japonia, America, Germania, Italia — Liga Naţiunilor e azi numai un fals joc Blum- Litvinov, de încercuire a Germaniei şi angajare subversivă în pacte provocătoare. Dacă, în plenul ei şi fecundată de toate bunăvoinţele, Liga Naţiunilor n’a putut face nimic pentru pace, de acum înainte ea nu mai poate face decit totul pentru război. Anglia, atunci, e pentru pace, dar nu de dragul, nici cu ajutorul principiilor inoperante ale Genevei, ci cu puterile și pe baza motivelor care într’adevăr pot realiza pacea. Dacă pacea nu se poate realiza, Anglia e gata de război, dar iarăşi, nu cu ajutorul şi pe baza motivelor Genevei, ci alături sau în înţelegere cu puterile care-i pot satisface interesele şi asigura triumful final. La capătul ambelor posibilităţi apare o singură constantă pentru Anglia: Germania. Printr’o înțelegere cu ea numai, se poate asigura pacea europeană sau face un război convenabil pentru Anglia, — adică fără angajamente — de care ea nu vrea să audă — pe diversele fronturi. Se poate spune că politica lui Eden — politica de ideologie geneveză — s’a consumat pentru Anglia odată cu asigurarea Franţei pe frontul de Vest. Mai departe, începe interesul britanic. Şi acest interes e depărtarea de Eden şi revenirea la politica egoistă şi filo-germană a lui Bonar Law, marele şef conservator, predecesorul lui Baldwin. E ceia ce eu scriu de doi ani, de cînd la noi se punea atîta reazăm pe posibilitatea unui intervenţionism englez în Răsărit. Am prezis — şi prezic — încă un lucru. Că Franţa, odată boleşniţa Blum trecută, se va debarasa ea însăşi de multe resturi est-europene. Vom deschide de pe acum ochii ? Sau vom aştepta încă doi ani decepţia ?... Veneţia, 15 iunie. DRAGOŞ PROTOPOPESCU Cu familia Şorocani în Europa Pe drumuri italiene de PAUL MIHAIL Pornim din Veneţia pe autostradă, spre Padova. E prima autostradă pe care o străbate maşina noastră. La intrare ni se ia o mică taxă, câteva lire, şi ni se eliberează un tichet care ne va fi controlat la sfârşitul autostradei. Autostrada Veneţia-Padova e dreaptă ca o linie de metal. Treizeci de kilometri fără cea mai mică curbă. Autobuzul sboară iar inginerii noştri se tot trudesc să definească exact materialul din care e construită autostrada.Trecem prin cea mai bogată regiune a Italiei, câmpia lombardit. Culturi minunate se întind cât vezi cu ochii, fiecare petec de pământ e lucrat ca o grădină. In mai puţin de o jumătate de oră suntem la Padova. Ne oprim puţin în vechea cetate universitară, destul ca să vedem domul şi să admirăm aceiaşi populaţie vioaie, aceleaşi femei frumoase, aceiaşi animaţie pe străzi. Ne oprim şi în piaţă. Legume multe şi ieftine. Piramizi de portocale. Munţi de ceapă. Pe la trei după amiază ,pornim spre Rovigo. Acum nu mai mergem pe autostradă ci pe şosea obişnuită. Cred că în materie de şosele italienii au atins perfecţiunea. Toate asfaltate, şi întreţinute mai bine ca pe oriunde am trecut. Nici Elveţia, nici Germania, nici Austria nu se pot mândri cu asemenea drumuri, ca să nu vorbim de Cehoslovacia, fie Ungaria şi de noi. Şi nu vorbesc de şoselele principale, ci chiar drumurile secundare, în vârful Apeninilor, unde nu întâlneşti ţipenie de om, sunt perfecte. Aşa se explică de ce şi circulaţia e enormă pe drumurile italiene. In medie e o circulaţie de cinci ori mai mare ca pe şoseaua Bucureşti- Ploeşti. Căruţe, cariele cu un cal, docare, biciclete , nebunia bicicletelor bântite cu furie , maşini de turism mici, maşini mijlocii, autobuze însfârşit enorme, monstruoase caraioane, toate cu remorcă. In Italia, Germania şi Austria n’am întâlnit camion fără remorcă. Mă întreb ce mai transportă trenurile când văd că traficul de mărfuri şi de călători e atât de intens pe şosele. Această circulaţie colosală denotă cât de animată e piaţa internă italiană, cât de active sunt schimburile de la o regiune la alta. De altfel efortul curajos, persistent, sistematic pentru realizarea autarhiei e menit să dea o din ce în ce mai mare dezvoltare schimburilor interne. Mă gândesc că şi în România noastră una din prolemele esenţiale e construirea de şosele moderne. Mai ales într-o ţară agricolă unde problema transportului produselor joacă un rol capital o bună reţea de şosele poate da un impuls nebănuit vieţii economice, ca să nu mai vorbim de eventualitatea unui războiu, când şosele bune ar putea suplea chiar defectuozităţii reţelei noastre de căi ferate. Traversăm Adigele, apoi Podul, trecem prin Mouselice, Movigo, Polesella şi suntem la şase seara la Ferara. Ne oprim şi aci puţin, înconjurăm palatul-citadelă în care şi-au depănat viaţa şi gleria ducii din celebra familie Este. Mă gândesc la Beatrice d’Este, la curtea ei, la splendoarea Renaşterii italiene care şi-a avut aci un centru de neasemuită strălucire, şi admir linia dură, puternică, sumbră a cetăţii. In oarecare măsură voi regăsi aceiaşi linie la Milan, în cetatea Viscontilor, a Sforzilor a lui Ludovic Maurul. Dar par’că pala(Continuare în pag. lil-a) Pe marginea unui glonţ Un pistol a pocnit de curând, urmat de altul, la numai câteva zile interval. Eroii dramelor fac parte din lumea intelectuală a Bucureştiului. Mobilul pare a fi acelaşi femeia. Iar justificarea faptului, prietenia trădată. Dar şi într’un caz şi în celălalt, unii au intrat în mormânt şi ceilalţi în puşcărie. Iar femeia, rămasă în viaţă, pozează pentru gazete, dă declaraţii de roman foileton, picurând câteva lacrimi funerare. Fetele de pension îşi excită sensibilitatea precoce cu lectura reportagiilor senzaţionale. Adolescenţii se cocoşeresc în atitudini de eroi medievali. Babele, cu sprâncenele smulse şi unghiile lustruite se emoţionează în părerea de rău că pe vremea dumnealor, bărbaţii erau mai puţin cavaleri, nu trăgeau cu pistolul, ci, prost crescuţi, le aplicau o sfântă de bătae românească. Şi nu ştiu care fante, scos din naftalină, cu reumatismul în ciolane şi cu balamalele elastice, devine protestatar la moment şi se revoltă faţă de sclavia în care este menţinută femeia. Predică, pentru aceasta, libertatea de a se culca cu oricine, de a face ce-i place. Iar bărbatului îi păstrează dreptul de a alerga ca un câine, de a munci ca un rob, de a tăcea ca un melc. Orb, el nu trebue să vadă pecinginea ruşinii cum ii prostituiază căminul. Surd, el nu trebue să audă batjocura cum i se strigă in faţă. Să-şi frângă in inima lui durerea linei iubiri înşelate. Să-şi poarte fruntea în noroiul nedemnităţii conjugale. Să continue a primi în casa lui, câinele care-i spurcă masa şi-i necinsteşte prietenia. Aşa gândesc şi mărturisesc aceia care nu au păstrat niciodată contact cu legile onoarei şi pentru care procesele de conştiinţă duc pe drumuri pe care nu au umblat niciodată. Dar sufletul omenesc îşi are legile lui. Acela ce nu crede în nimic nu înţelege năruirea unei încrederi dăruita. Judecător improvizat şi superficial nu poate desprinde, din materialitatea unui fapt, cauza unei neînfrânate răzvrătiri. Sărman prieten — mă gândesc la tine însuşi — nu ştiu dacă trebue să te admir pentru sălbateca lege a onoarei pe care ai respectat-o, sau să te plâng că ai fost credincios sângelui tău macedonean. Dar, par’că tot era mai bine să fi făcut din mâna ta biciu cu care să plesneşti şi obrazul canaliei ce ţi se arăta frate şi dosul aceleia care îţi necinstea numele. Ion Răscoală