Buna Vestire, octombrie 1937 (Anul 1, nr. 178-203)

1937-10-14 / nr. 189

T D. Cornelii» 2. Codreanul predând Generalului Can­­tacuzino-Grănicerul cel mai înalt simbol al vitejiei legionare «Crucea Albă» Un prinţ al marfei Aşa­dar s’a sfârşit şi cu asta... Cearta, ciondăneile cu moartea, spectacolul acesta aproape pitoresc cu care Generalul Erou a ţinut să plece dintre noi, în care l-am văzut Înfăşurat ultima oară, s’a terminat. Generalul Gheorghe Cantacuzino- Grănicerul a condescins să moară. Da, moartea cu care o vieaţă în­treagă s’a jucat — şi nu la figurat — a fost luată în cele din urmă în serios, şi lăsată să-şi facă la rîndu-i jocul ei obştesc. Frumuseţea e însă că acum cînd ea pare că a triumfat, tocmai acum nouă ni se pare mai mult o glumă. Fiindcă tocmai acum generalul trăeşte mai viu în noi, restaurat numai într’un fel de eternitate care singură pînă acum îi lipsea. General Cantacuzino era un coti­dian, un mare mucalit al zilei. Amant al clipei, clipa la el era floretă, spirit, ironie, apostrofă. Dacă s’a îngrijit cineva mai pu­ţin de veşnicie a fost omul acesta care ridica la toată lumea monu­mente, dar sie­şi nu-şi menaja nicio pomenire. Ii plăcuse foarte mult cum 11 pre­zentasem în Fortul 13. Afirm la ca­­pătîiul lui din urmă că de puţine lucruri a fost mai mîndru ca de înţelegerea cu care am încercat să schiţez acolo întru mai multă du­rată, grozavul omenesc dintr’însul. După aceia, de cîte ori veneam la dînsul, mă lua în... confidentă­îmi făcea mărturisiri, să lăsa a­­demenit de memorie pînă la vremile copilăriei sale pariziene. Ne-am vorbit să viu regulat să string material pentru o «viaţa a sa romanţată», adică viaţa sa ade­vărată. Da omul era nerăbdător ca un copil în faţa pictorului... Toate bune, — numai încercarea asta de a-1 eterniza!.. I se părea o poză, lui care niciodată n’a pozat; i se părea pedantă, lui care purta la piept francheta ca pe o batistă, — eventual ştergîndu-se şi la nas cu ea.„ Şi iată că eternitatea a venit la General Zizi Cantacuzino. I-a adus-o moartea asta care tot e bună la ceva... Moartea asta, de care şi-a bătut pur şi simplu joc, s’a arătat sluj­nică credincioasă, şi în genunchi tî­­rîndu-se pînă la atul lui de sufe­rinţă, i-a adus pe o perniţă medalia militară a nemurirei. Cît timp va fi legionarism în ţara asta — şi cine îndrăsneşte să-mi spună că va mai fi o singură zi în istoria neamului acestuia fără le­gionarism?—General Gheorghe Can­tacuzino-Grănicerul va trăi!... Sînt eşecuri de acestea ale morţei... S’a mai întîmplat. Prima oară a fost mi se pare cam acum două mii de ani... Dragoș Protopopescu GENERALUL După dizolvarea gărzii de fier în Decemvrie 1933, Generalul Cantacu­zino comanda resturile neîntemni­ţate ale organizaţiei. Eram puţini cei nearestaţi, dintre noi generalul pe cei mai mulţi îi vedea pentru prima oară. Eu nu-l cunoşteam, nici el pe mine. Eram noui în mişcare amândoi. Când m’am prezentat, am fost primit cu următoarele cuvinte• Pe tatăl tău l’am cunoscut, a fost om de treabă, deci presupun că eşti sin­cer. Sunt înconjurat de spioni. Pe ceilalţi cari ar fi li va pedepsi Dumnezeu, pe tine, mă Flondor, cu mâna mea te împuşc dacă trădezi. Cuvinte aspre, oarecum respingă-Itoare prin bănuiala pe care o con­ţineau- Dară ele închideau şi un sâmbure de dragoste. Din ea a cres­cut în urmă o netulburată priete­nie între noi. Când eram la Bucureşti mă du­ceam la general în fiecare zi. Atunci la o ceaşcă de ceai el îmi desvăluia câte o părticică a sufletului său. Cred c’am putut să-l cunosc bine. Oamenii cari nu l-au iubit şi l-au criticat întotdeauna, aceştia nu­­ au cunoscut decât masca exterioară în dosul căreia se ascundea de contac­tul crud şi dureros cu realitatea, un suflet blând şi gingaş. Neagoe I. Flondor Aţa l-am cunoscut. (Continuare din pagina I-a) In faţa judecăţii şedea, micuţ şi alb, pe lângă mândra tinereţe a şefului Legiunii. Obosit, îşi spriji­nise capul de sfânt, cu barba albă, de pieptul lat ai­ Căpitanului: întruchiparea mândriei, nobleţei şi vitejiei trecutului se sprijinea, dăruindu-se întreagă, nădejdii de mâine a vieţii care va să vie. Aceasta este icoana întregii acti­­vităţi a Generalului nostru, de la bi­necuvântata lui intrare în Legiune. Şi tot el, pentru ca de la început, nimeni din afară să nu stea la în­doială de semnificaţia şi gravitatea jertfei, tot el, cel mai viteaz dintre vitejii Purtători de cruce ai lui Mi­hai Viteazul, a plecat cu cei şapte, să încredinţeze Domnului jertfa le­gionară, pentru Cruce, pentru cre­dinţă, Pentru izbăvirea unui neam de ticăloşie. Şi acum, după o mucenicie mai cumplită decât toate rănile războiu­lui, a plecat după legionarii săi, Moţa şi Marin, în faţa Supremului Judecător al eternităţii. Şi îl văd acolo, alb, printre sfin­ţii mucenici, sprijinindu-şi capul vi­teaz pe umărul lui Moţa... Dan Radulescu BUNA VESTIRI Răscumpărare Adeziunea Generalului Cantacu­zino la mişcarea legionară însem­nează cel mai isbutit efort al boe­­rimei noastre de a-şi regăsi un rost în comunitatea românească, un rost propriu, în conformitate cu structu­ra ei firească. Este adevărat că, istoriceşte, sta­tul românesc modern nu s’a făcut fără consimţământul şi colaborarea activă a boierimei. Dar trebue să precizăm că nu boierimea ca aşeza­re, ca instituţie a intervenit în e­­venimente pentru a grăbi şi duce la isbândă procesul care a fost numit mai târziu revoluţia burgheză în România. Ci numai anumiţi indi­vizi, a căror apartenenţă la boieri­me era, după actele de stare civilă, incontestabilă, — dar numai după actele de stare civilă. Căci a te numi Golescu, de pildă, a purta, a­­dică, cel mai vechiu şi mai glorios nume boieresc din ţara Româneas­că, şi a fi în a­cel­aş timp unul din fruntaşii revoluţiei liberale de la 1848, însemnează, fără îndoială, a promova o revoluţie, dacă nu feri­cită, în orice caz istoric necesară, dar însemnează, în acelaş timp, a te lepăda de instituţia boeriei ca de o aşezare dezafectată şi iluzorie. Să spunem, insă că adesiunea boierilor noştri la revoluţia bur­gheză nu a fost niciodată completă. Convertiţi la liberalism ca atitudine morală, ei nu au isbutit să se iden­tifice cu această doctrină aşa încât să meargă până în consecinţele ei fireşti, acceptând adică — în altă ordine — economia banului, şi au sfârşit prin a fi aruncaţi înspre marginile vieţii noastre publice, în­­tr’o zonă complet lipsită de eficaci­tate. Atâta vreme cât, în calitate de deţinători de pământ, au mai avut averi, ei au isbutit încă să întreţină o anumită viaţă de societate, care dacă nu era hotărîtoare în sensul creaţiei, exercita totuş un fel de frână in asaltul pe care mica şi proaspăta burghezie românească îl dădea puterii şi vechilor aşezări de bună cuviinţă ale ţării. Când însă, după războiu, prin expropriere, ei au sărăcit, viaţa de societate a dis­părut; şi cu ea şi contolul, în aşa măsură încât chiar Take Ionescu a isbutit să devină preşedinte de con­siliu. După răsboiu, însă, s’a mai întâm­plat ceva. Lumea s’a întors pe fusul roţii ei şi aşezarea burgheză, înţe­legerea burgheză a lumii a intrat în criză. Revenea timpul unei aşezări organice a statelor şi neamurilor; iar vechii boieri, unii au simţit alţii au înţeles că s’ar putea ca asta să fie şi vremea lor. A lor nu numai ea foşti boieri, ci şi ea boierime, ea instituţie reprezentând ea însăş, prin natura ei de totdeauna, un element în această aşezare organică. Astfel Mihail Cantacuzino s’a alăturat ţă­rănismului, atunci când despre a­cesta se mai putea crede d­­e o în­cercare de a înţelege şi a organiza viaţa naţiunii ca un tot, — şi nu o biată mişcare democrat-socializan­­tă care muta mecanic centrul de greutate al interesului electoral de pe muncitori pe ţărani. Mai lucid, Const. Argetoianu a ocolit cacial­­maua ţărănistă şi a înfiinţat parti­dul agrar, nu atât pentru a iniţia o mişcare, cât mai ales pentru a marca o poziţie. Şi tot aşa alţii,­­ altfel. Generalul Cantacuzino, după cinci­sprezece ani de rătăcire şi căutări, a intrat în legiune. Recunoscând ex­plicit, în faţa alor lui, că mişcarea legionară este singura iniţiativă în stare să redea neamului nostru în­cheieturile lui fireşti, pe cari le-a mai avut odată, atunci când boieri­mea exista efectiv ca instituţie, ca serviciu prestat naţiei, şi să-l pună din nou pe drumul care duce la Dumnezeu — singura justificare a existenţei unui neam. Generalul a­­cesta neastâmpărat, gata să se ia de piept cu oricine, a avut cătră sfâr­şitul vieţii lui, şi aşa plină de fapte şi de glorie, bucuria de a regăsi un sens vieţii, acelaş sens pe care în alte vremi l-au trăit sutele de ani de boierie din el. A voi să fii legionar, e, desigur, mult. Asta însemnează că ai fost pe drumul Damascului şi că Du­mnezeu ţi-a zâmbit. A fi însă legionar, e enorm. Mai ales la vârsta de 60 de ani trecuţi,­­ când ai fost atâtea altele. Căci a fi legionar însemnea­ză înainte de orice a te lepăda de tine şi a te pune în slujba unei rea­lităţi care te depăşeşte; a uita că ai fost ceva, a uita mai ales că eşti ci­neva; nu a omorî în tine personali­tatea — care e de la Dumnezeu — pentru că numai personalităţile pot sluji efectiv şi cu folos; dar a omorî în tine individualitatea — care e de la diavolul. Ei, bine — Generalul Cantacuzino a fost legionar. Cu luptă însă. Pu­ţini sunt cei cari l-au apropiat şi pe cari el i-a făcut martori ai luptei lui cu el însuş. Puţini ştiu că disci­plina de care în legiune el a dat o atât de desăvârşită dovadă, era în fiecare clipă o victorie asupra lui; că dragostea cătră Căpitanul lui era mai de­grabă devotament absolut, dar voit, cătră un om pe care îl re­­cunoştea ca purtător al destinelor naţiei noastre- că la o vârstă la care omul începe să se închidă în el în­săş, bătrânul General trebuia să su­­pleeze dragostea, în care toţi tine­rii legionari comuniază ca în ele­mentul lor natural şi din care îşi iau dela sine îndreptarul pentru ac­ţiune,­­ printr’un aspru control conştient şi de fiecare clipă a fiecă­rui gest al lui. Nu am eu căderea să spun ce a în­semnat el în legiune. Pentru cei din afară, însă, pot spune că Generalul Cantacuzino a fost prin voinţa lui de raliere totală la această mişcare de mântuire, cea mai patetică exis­tenţă legionară. Este adevărat că până la urmă drama lui personală s’a rezolvat într’o bucurie lăuntrică luminoasă cât o transfigurare. Dar peste aceasta, adâncimea şi explo­­sivitatea convingerii cu care el — porfirogenetul — a aderat la mişca­rea lui Corneliu Codreanu, răscum­pără toată­­boierimea românească. Chiar dacă aceasta, după trecerea lui la cele vecinice, se va închide înţelesurilor marii lui întoarceri. Mae Ionescu Credinţa, «Marea şi bunătatea Generalului Cantacuzino Acestea au fost însuşirile cardi­nale, care definesc personalitatea omului, care a umplut cu vieaţa lui eroică un mare capitol din istoria neamului românesc*, înalta statură spirituală a Gene­ralului se proiectează ca o mare lumină asupra epocii noastre, e­­xemplificând, la ce uriaşe tensiuni morale se poate ridica un om, care crede în Dumnezeu şi în misiunea,, cu care El i-a cinstit neamul; de ce atitudini suverane este capabil un om care a aşezat imperativul­­ onoarei în centru eticii personale şi colective; şi mai ales, cât de mult poate realiza, în această lume, un suflet inspirat, perma­nent, de dogma bunătăţii. Generalul Cantacuzino a fost, in­­tr’adevăr, un om de credinţă, o­­noare şi bunătate exemplară. Intr’o lume bolnavă de scepticism el a dovedit, cu fapta, că numai credinţa în Dumnezeu şi încrede­rea în destinul neamului tău, este creatoare şi salvatoare. Idealismul său ireductibil era ereditar. II primise prin suflet, sânge şi tradiţie de la Şerban Cantacuzino Voevodul, cel ce, cu multe veacuri înainte, dăruise slovei şi duhului rom­ânesc Dumnezeeasca descope­rire a Sfintei Scripturi. Independenţa morală şi simţul onoarei legat organic de ea, era o moştenire împărătească din vre­muri, când Domnul avea suflet, cu­­vânt şi faptă ţie Domn. De aceia, nicio laşitate şi nicio iresponsabilitate, nu i-au scăpat sancţiunilor lui loaiale, imprescrip­tibile. Cavaler, în cel mai nobil înţeles al cuvântului, Generalul Cantacuzi­no a fost o lecţie vie de cavale­rism autentic, într’o lume plină de atâţia trădători de misiune. Intransigenţa lui morală n’a pu­tut accepta nicio formulă de com­promis, ori dela cine ar fi venit. Şi totuşi, Generalul a avut o ini­mă de copil: iubitoare, milostivă, jertfitoare. De aceia a şi putut iubi cu atâta devotament şi lepădare de sine Le­giunea şi Căpitanul, încât şi-a dă­ruit suflet, avere şi sănătate miş­cării ocrotite de spada Sfântului Arhanghel. Pentru tineretul, care creşte, azi, în lumina minunii legionare, vieaţa Generalului Cantacuzino, este o învăţătură şi o pildă de înalt pres­tigiu. Ea îl învaţă şi îl pildueşte cum trebuie să fi® şi cum trebuie să trăiască, pentr a-şi împlini, in­tegral, chemarea lui, înaintea lui Dumnezeu şi a istoriei. Nu vorbe mari — ei fapte mari. Nu teorii complicate — ci vieaţă trăită simplu, cinstit, oricând dis­ponibilă pentru eroicele Iniţiative şi misiuni ale neamului, din care faci parte. Un neam, nu se mântuieşte, prin mercenari, ci prin martiri. Prin sfânta gratuitate a jertfei. Prin voluntariatul entusiast al faptei, de care sunt în stare numai sufletele transfigurate de C­ina,de credinţă în Dumnezeu. Dragostea Generalului pentru Legiune şi Căpitan, mărturisită prin atâtea fapte de devotament, prin atâtea nobile ascultări, prin împlinirea, fără preget, a atâtor grele însărcinări, cu care era ono­rat în Legiune, pildueşte, la opti­­mum, cât de înaltă era concepţia sa despre datorie, şi cât de com­plect a înţeles şi a interpretat el, eroul de vocaţie, sensul etic al dis­­ciplinii, prin care, singură, se poate crea, acea lume nouă de salvatori ai unicelor valori care salvează neamurile: credinţa, onoarea şi bunătatea. «General Cantacuzino-Grănicerul»! — «Prezent!» Da! Totdeauna prezent! In Cerul lui Dumnezeu, ca şi pe pământul României!— Dumnezeu să te aşeze în corturile drepţilor şi să-ţi răsplătească sufle­tul, care L-a iubit atât mult şi de curat! Preot Grigorie Cristescu profesor universitar mmmmmhwmwm ECHIPA LEGIONARA CARE A LUPTAT PE FRONTUL SPANIOL De la dreapta spre stânga: General Cantacuzino-Grănicerul, t Ion I. Mofa, ing. Gh. Clime, Neculas Titu, Pr. Dumitrescu-Borșa, Bănică Dob­re, Alexandru Cantacuzino, t Vasi 2 e Har in Pag. <$ IB, Tabăra Colţea-Susai. I. P. S. 8. Mitropolitul Gurie sfinţeşte mausoleul cu osemintele eroilor căzuţi pe frontul războiului de întregire, în faţa cărora se închină generalul Gh. Can­tacuzino. UNCHIUL MEU De Generalul Cantacuzino-Grăni­­cerul, unchiul meu, nu m’a apro­piat, până acum patru ani, obişnuita legătură sufletească dintre rude. Având, din copilărie, un suflet re­voltat, mă simţeam străin în lumea in care am crescut şi ocoleam oa­menii ei. Dragostea pe care mi-a dăruit-o Generalul şi iubirea prin care îl respectam, sunt flori din toamna în­frigurată a anului 1933. L-am iubit pe General când a în­frânt orice prejudecăţi şi şi-a cerut loc în rândurile oastei noastre revo­luţionare, recunoscând comanda Căpitanului. L-am iubit încă mai mult când l-am văzut mângâind, apărând şi sărutând toate marile exaltări hu­lite ale generaţiei noastre tinere. A fost o uriaşă alinare pentru ti­nereţea aprigă şi răsculată a aces­tui Neam, să ştie că, alături de ea, Generalul visă aceleaşi visuri şi era căznit de aceleaşi cazne, pentru a­­ceeaşi biruinţă însângerată a unei măreţii româneşti, înălţată pe os­­tăşie, onoare, vitejie, credinţă şi dreptate. II revăd, în piaţă la Talavera dela Relua, de pe lângă Toledo, luând rămas bun de la noi. Avea ochii U­­mezi şi era enervat de înduioşare» care îl cuprindea. Ne zicea: «Voi nu ştiţi ce este războiul. Aveţi să mă mai aduceţi prin Spania să vă adun ciolanele». II revăd joia trecută, subţiat de boală, cu mustaţa în atac şi ochii iluminaţi în camera sa sărăcăcioa­să, spunându-ne la câţiva din ju­rul lui: «URMAŢI-L PE CORNELIU». Aceasta a fost vrerea lui cea din urmă, pe când se războia să rupă zi de zi, mai bine zis, ceas de ceas, din împărăţia morţii pregătită să­­ învăluie. Sabia, grea de glorie a Generalu­lui Cantacuzino, nu va fi atârnată într’o panoplie. Ea rămâne la în­demâna Căpitanului. — Temeţi-vă de ea, voi duşmani ai mărirei Române şi voi farisei şi profitori cari, cu pofte de speculă, pândiţi atâtea înfiorate pătimiri. ALEXANDRU CANTACUZINO Balada Grănicerului cu fulgere pe umeri Isbucnit din piatră şi furtună, viforos şi mare grănicer, fulgerul îl aduna cu-o mână, trăznetul îl culegea din cor Gloanţele veneau să-i ciugulească fiuind, din pumni, surâs viteaz. I trecea pe lângă moartea ostăşească, cu lumini de cântec pe obraz. O poftea, râzând, cu el, la cină: —« și cum sta la braț cu moartea, drept, cel valah, de-asupra, pe obcină, ti punea medalii noui pe piept... Anii, brumă... Neamul, subt prigoane, sângera băut de gușteri mari. Lângă piepturi verzi de legionari pogorâ oiteazu ’n uragane. De subt lespezi îl chemară voevozii, ca să crească ’n fruntea gărzilor, parâng. Oase de idădiri gemeau sub bozii, veacurile Ţării — oftau adânc. „.Şi-a trecut prin temniţe... grămadă. Ţara-a stat cu el, legată ’n fier.­­Temniţa-a prins aripi de baladă şi s’a ridicat, de-atunci, la cer...­ Gratiile au plesnit ca o vioară, şi legiunile, cu clocot de prier, au pornit cântând în primăvară după Căpitan şi Grănicer. Cântecul, pe umăr, cât un soare, jertfele, în ochi, ca nişte zări... gărzile tunau, despicătoare. — Ţara toată, braţe şi chemări... Doamne, azi nu-l chemi și-l urci pe-o radă... Poate, sus, Arhanghelul Mihai vrea să-l pună grănicer de pază la hotarele cu fulgere din Rai. Sau l-așteaptă, poate, sus, în strane Mucenicii ’n mâini cu verde ram, —* ca să ne vegheze, din icoane, Sfânta noastră luptă pentru Neamț, Radu Gyu

Next