Calendarul, ianuarie 1932 (Anul 1, nr. 4-7)

1932-01-28 / nr. 4

ANUL I, No. 42L.EI6PAGINI2 LEI Ziar independent cu ultimele știri din țară și străinătate Vrem ieftenirea vieții! Am întemeiat Calendarul cu un scop îndoit: pe de o parte critică intransigentă împotriva moravurilor politicianiste care au dus și continuă să ducă Ro­mânia la dezastru, iar pe de altă parte luptă generoasă pen­tru a crea posibilități de cris­talizare, noului suflet tânăr al țării, în care noi vedem singu­ra mântuire. România nouă e dominată încă de plaga vechei mentalități. Aceasta e nenoro­cirea ei. Intre vechea mentali­tate politicianistă a conducăto­rilor și între realitățile vremii noastre există un conflict sân­geros. Vechea mentalitate se iluzionează voind să capteze a­­ceste realități în profitul ei. A­­ceste realități, prin forța ma­sivă a lucrurilor, refuză și re­zistă. Conflictul acesta se in­tensifică din zi în zi. Și dacă vechea mentalitate se încăpă­țânează să persiste, nu e de­parte ziua când conflictul va isbucni violent și catastrofal. Ne oprim azi la plaga econo­mică ce ne bântuie. In Româ­nia noastră dăruită de Dumne­zeu și prădată de politiciani, fratul cetățeanului de toate ca­tegoriile a ajuns un infern. A­­vem în mână pâinea și cuțitul, cum ar zice George Coșbuc, și totuși murim de foame. Mizeria aceasta al cărui spectru sinis­tru se ridica negru la orizont e opera nefastă a politicianismu­lui conrupt și incapabil. Ea se concretizează în dezordinea prețurilor pe articolele de prima necesitate. Nici o măsură din partea politicei, dar absolut nicio măsură nu a intervenit e­­nergic să introducă ordine în acest haos al prețurilor. Măsu­rile oficiale ce se iau sunt de natură să mărească anarhia. Guvernul actual, de pildă, pus timbru pe pâine în momen­­­tul când reducea salariile de Stat. Se poate o politică mai nechibzuită și mai dezorien­tată? Intre prețurile articolelor rurale și prețurile articolelor urbane, sau între prețurile pro­duselor naturale și ale produ­selor fabricate e o prăpastie. Grâul costă 1.80 lei kgr. — pâi­nea 6—8 lei. Sfecla 0.80 lei kgr. — zahărul 45 lei kgr. Aceeași disproporție intre lâ­nă și postavul autohton, între piele și articolele de pielărie. Fără să mai vorbim de tarifele de transport costisitoare, de creditul cu dobânzi doborâtoa­­re, de lipsa de organizație a co­merțului en gros, cauzele prin­cipale ale acestei dezordini de prețuri sânt: 1) trusturile și cartelurile industriale; 2) poli­­tica de protecționism vamal; 5) fiscalitatea excesivă și parali­zantă. Dacă fiscalitatea e un expe­dient nenorocit la care recurg toate guvernele pentru acope­rirea golurilor bugetare, trus­turile, cartelurile și tariful va­mal protecționist sânt cloacele imorale în care se ascunde cri­ma economică a vremii noas­tre. Pe acest teren piratul in­dustrial, politicianul venal și ziaristul șantagist își dau mâna într-o complicitate scelerată. Vasta rețea de interese, a com­­­plicității acesteia, se întinde ca caracatiță peste întreaga noastră viață economică. Trus­turile și cartelurile operează sub îngăduiala plătită gras politicianilor și sub tăcerea a cumpărată scump a presei. Ostracizat de coaliția acestei prese, complice scelerată la scumpirea vieții, Calendarul deschide o campanie metodică și documentată, de demascare a crimei economice. Simpla desvăluire a adevărului va fi de natură să spargă combina­țiile vinovate și să determine o armonizare a prețurilor anar­hice de azi pentru a iefteni via­ța. Lupta e grea. O știm. Dar mai știm un lucru: că vom a­­vea de partea noastră publicul imens care se sbate azi în mi­zerie. Problema economică e în momentul de față cea mai gra­vă problemă a României. De rezolvarea ei atârnă însăși si­guranța internă a Statului ro­mânesc. NICHIFOR CRAINIC STELE VEIgII SARBATOARE NAȚIONALA Se pare ca e imposibil să se mai producă între țara cu pre­tenții absolut democratice un e­­veniment care să nu fie numai­de­cât politic. La recepția de Dumi­nică seara, dela Palat, cavalerii or­dinului Ferdinand, au fost convo­cați, pe cât știm noi, de Majesta­­tea Sa Regele, pentru a sărbători în câteva clipe solemne, faptul prodigios și magnific al unirii tu­turor țărilor românești. D. Brănișteanu, dela Adevărul, nu e însă de aceeaș părere. Unirea, ca unirea, zice el; dar e vorba cine vine la putere... Abilii psiho­logi, dela gazetele de pe strada Să­rindar, pândesc, pe gaura cheii, toate atitudinile Regelui. Imposi­bil să nu fie ce zic dumnealor! Astfel, dacă Regele părea, cum se zice, „radios", e de bună seamă pentru că d. Madgearu se găsia a­­colo... Dacă Majestatea Sa a sărât, când s' a întors în partea dreaptă, unde ședea țeapăn și puțin decis, un fruntaș ardelean, aceasta în­seamnă precis că d. Maniu vine la putere. Unire sărbătoare națională — mofturi ! Din fericire însă, capul d-lui Brănișteanu nu e un cap monar­hic... VOIAJUL D-LUI ARGETOIANU Să ne ierte cititorul dacă-i mai amintim influența educativă pe care înțelepciunea populară o a­­tribue călătoriilor. Dar d. Costică Argetoianu ni se pare o desmințire vie a dictonului popular. Sentimentalul amic de odinoară al d-lui Virgil Madgearu, oprindu­­se la Paris, după ce a făcut cu­noștință cu pumnul ceva mai so­lid al lui Mussolini, a avut ideea să se prezinte d-lui Doutnet cu un fel de carte de recomandare de la Léon Daudet . După aceasta, presa franceză a avut o atitudine mai mult decât rece față de ministrul nostru de finanțe. Vina a cui este? Nu a d-lui Ar­getoianu, care are mulți prieteni și dorința legitimă de a o spuni și a lui Léon Daudet, care sa ga­sit să fie regalist între țară di republicani:. Justus B-Zisr Tarife și șomaj Uzinele „Astra“ și „Reșița“ au concediat cu anul cel nou două mii și mai bine de lucră­tori. Motivul : nu era de lucru. Nu se ma­i primeau comenzi. Clientul principal al acestor uzine este C. F. R. iar C. F. R. nu doară că și-au realizat com­plect nevoile lor atât de multe, cât să nu se mai rămână nici un cusur, au încetat sau au împu­ținat comenzile la Astra și Re­șița și din motivul foarte bine­cuvântat că li s’a­u împuținat și lor clienții. Transporturile co­merciale, izvorul de prosperi­tate al C. F. R. s’au domolit cu totul. Motivul : criza. Dar și criza are un remediu. Poate nu un remediu definitiv ; în orice caz însă nu un paliativ. Scoborârea prețurilor pe piață este singurul mijloc de a-i mai întreține viața acesteia. Ba chiar e vădit că grație acestui mijloc o înviorare oarecare se întrevede în târgul liber. Căile ferate s’au sesizat de acest lu­cru, desigur după cererile inte­resaților și au dispus... că vor studia. Ba încă au și precizat când acest studiu va luai sfârșit. Maximum, peste o lună veți crede ? O, nu. Dimpotrivă : In August. Deci peste șapte luni. Precum se vede un studiu des­tul de matur din partea domni­lor ingineri. Ți-ar veni să crezi că și-au rezervat tot timpul chiar să ia politehnica de la ca­păt. Comercianții și oamenii de a­­faceri, agricultorii ca și viticul­torii, exploatatorii de păduri ca și cei de petrol sau de pește, sau de știu cu mai ce bogăție din multele cu câte a înzestrat Dumnezeu bogata noastră țară muritoare de foame, — vor tre­bui să aștepte pleacă cu răb­dare și cuviință pentru a primi cel puțin un răspuns solid și de­finitiv și nu cine știe ce făgă­­duiască deșartă sau concesie provizorie, cum s’ar întâmpla dacă studiul ar ține numai o lună, două ori trei. Așa­dar nu mai putem zice, cu spiritul autocritic care ne ca­racterizează ca suntem superfi­ciali. Respectabilii d-nn consi­lieri de la C. F. R. aduc în viața noastră publică pentru prima oară gravitate și pondere. Comerțul intern va stagna poate în acest timp, mărfurile se vor deprecia și vor putrezi, dar vom avea mângâerea că în sfârșit și la noi lucrurile nu se mai iau în pripă. Comenzile la Astra și Reșița vor stagna și ele, iar lucrătorii marilor uzine, concediați de Anul nou vor ști să aștepte. Postul de șase săp­tămâni, nu e doar o obișnuință de ori, de a îaltă ori în neamul nostru. El se ține regulat de trei ori pe an. De ce n’ar fi o­­dată și bine, unul de șapte luni? Pe urmă când d-nii vor fi sfârșit să cugete, — chit că își vor mai acorda a­colo un supli­ment de o lună sau două, — co­merțul se va trezi din letargie, transporturile vor reînvia, lu­mea își va găsi de lucru, iar muncitorii de la Astra și Reșița, evident cei cari au dovedit că pot trece prin astfel de probe, vor începe vorba aceea — o via­ță nouă. Afară numai dacă după atâ­tea luni de gestiune cerebrală cu suplimentele lor, d­ nii cari cugetă, nu vor ajunge la con­cluzia că nu e cazul încă, să se modifice tarifele. GIB. I. MIHAESCU i I ABONAMENTE IN ȚARA: Joi 28 Ianuarie SS3S Director: m­icniror crainic REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA : București, Bulevardul Elisabeta No. 21 ! Pe 12 luni 500 lei 6 „ 250 „ » 3 , 150 „ „ 1 lună 60 „ Pentru Institut!! și Autoritat! Lei 700 anual 3 —1180 Redacția și Provincia 3—0346 Direcția 3—1096 Administrația finanțele târzi la tren Peste trei miliarde restante din salarii, pensii și iamb­art­anul frecat trebuesc inediat actistase­ ă de câtăva vreme în jurul ministe­rului de finanțe o stare de febră, care trebuie urmărită cu cea mai mare a­­tenție. Situația e destul de gravă. Nu facem alarmism. Avem destulă luci­ditate pentru a înțelege ceea ce, în in­­teresul țării, trebuie să fie pus­ la fe­reală de văzul acelor ochi, cari nu ne privesc decât cu dușmănie. Dar lucrurile, cari se petrec la mi­nisterul de finanțe nu mai sunt un se­cret decât pentru noi. Situația finan­ciară a țării e cunoscută în străină­­tate bine și cu preciziuni, pe cari noi, — mereu în mijlocul frământării în­grijorătoare de la ministerul de fi­nanțe, nu le-am putea face. E deci inutil să ne impunem o re­zervă inoportună sub raportul secre­tului și cu totul vinovată în raport cu interesele superioare ale țării, cari cer o grabnică îndreptare. RESTANȚELE EXIGI­­BILE IMEDIAT Ministerul de finanțe se află actualmente în fața unei tragice dileme. Re­­stanțe presante din ges­tiunea anului trecut, în valoare de 3 miliarde 16 milioane, trebuiesc plătite î­n mai decât, pentru că a­­este restanțe provin d­in sumă de 2.360.000.000 lei din neachitarea sala­riilor și a pensiilor și din Ti ©­nsilioana din conturi­le materiale rămase în uferință, alcătuite în ma­joritate considerabilă de jorderourile pentru hra­­m­a trupei în stagiu. In această sumă nu vn­ra și creanța marilor fur­nizori ai statulul. O SOLUȚIE SSIMSTRA Ministerul finanțe nu are decât două posibi­lități de a ieși din aceasta: dificilă situați­e^sau obți­­nent și fără obligații con­tractuale, cari să fie nu­mai o iluzie de credit și a­tunci plătește , sau pune în aplicare soluția formu­lată mai deunăzi de cine­va, care țin­­ să împrumu­te ținuta și tonul d-lui C Argetoianu, dând bonuri salariaților, pensionarilor și furnizorilor de fiecare zi neachitați din anul tre­cut, și atunci ni-e greu să spunem, ceea­ ce bănuim cu groază, că ar putea să se întâmple. PLAȚILE PIU SE POT A­MÂNA Orice posibilitate de amâ­nare a acestor plăți se exclude prin însăși natura lor. Suma de 3.016 mil. trebue plătită im­e­diat. Salariații publici și pen­sionarii sunt angajați în cre­­ate supărătoare, cari nu mai at fi prelungite și e desigur p­e linia destul de sinistră solu­ția asignatelor “U-l­ui Argito­ianu. Micii furnizori ai arma­tei, ai internatelor, ai închiso­rilor și ai altor autorități vor primi poate bonurile ministe­rului de finanțe, cu oarecare resemnare, dar nu vor mai li­vra nicio lingură de mălai și concurenți pentru lor nu ne explicăm înlocuirea cum s’ar putea să găsească cumpărăto­rul care plătește în hârtie de mai multă sau mai puțină lipsă de valoare. Deocamdată sorții de isbân­­dă nu se întrevăd și la ministe­rul de finanțe, atmosfera de care aminteam la începutul a­­cestor rânduri, a devenit insu­portabilă. Ministerul de finan­țe nu mai poate rezista presan­telor cereri de bani ale oame­nilor copleșiți de nevoi, decât făcând o foarte periculoasă fu­­sambuție financiară. Printr-o recentă decizie, ordonanțele rămase neachitate din anul tre­cut nu se achită până la aran­jarea posibilităților de plată a bugetului zis extraordinar, iar ordonanțele eliberate de la ca­pitolele bugetului în curs se a­­mână în mod deghizat, elibe­­rându-se acreditive care nu au dispozitiv special de plată din partea ministerului de finanțe. impus așâran­fc­l­eplofire Deci trebuiesc bani și d­e aceea dl. C» Argetoianu, după Infructuoasa­ vizită de la Lenára, a luat iar calea Parisului. „Pâjî ne(«*öcw>e gtr­antsl d-saf ® ne»)» în caniiola Franței nu s­e-a conchis, că d-sa este tocmai cea mai indicată persoană, «ca­re ar putea sa ofciiă pen­tru România maximum de bunăvoință in Sasassi financiară, ceea ce — de altfel, — știe și d-sa» D. Argetoianu face to­tuși toate sforțările î­n străinătate, căci știe ce-l așteaptă in țară. CUM SE ACHITA UNELE ORDONANȚE ? Și cu toate acestea, plăti se fac pe sprânceană, pentru anumiți oameni extrem de norocoși. Norma plătitor e imposibil de aflat. După cum­ a­­nume criterii se obține semnătura cl­iberatoare? Mister. Pe culoarele mi­­nisterului se vorbește destul de tare despre un anumit tarif, care se a­­plică fericiților protejați ai tezauru­­lui. Nu ne însușim aceste acuzații și insinuații, dar semnalăm o stare de fapt,­­dăunătoare ideii de autori­­tate, care s'ar putea lesne remedia, dacă la mișcarea fondurilor s-ar a­­fișa zilnic lista ordonanțelor trecute casieriei cu aprobarea cuvenită de achitare. Altfel, demoralizarea pe care o provoacă numai bănuiala e­­xistenții acelor traficanți ai unei generale, agravează o stare mire­de lucruri realmente prea serioasă pen­tru a o trata cu prea multă ușurin­­ța. D. I. CUCU Ech­itisrisfiia iisiastd­aza D. ARGETOIANU 4 locul în forai puterii de RADU DRAGNEA Dacă guvernul tehnic nu adus țării foloasele de care se simțea nevoe după o guverna­re de prada, este fără îndoială că lui îi revine meritul de a fi arătat că se poate guverna, fa­ce alegeri și legifera și fără partide. înainte de această pro­bă, cine s’ar fi lăsat convins că ne putem lipsi de ele la gospo­dărire­ țării ? Astăzi marasmul politicianist Âte risipit, legen­da partidelor făcătoare de mi­nuni, redusă la o legendă. Cine a ajutat guvernul la a­­ceastă limpezire, sunt înseși așa zisele organisme politice, care dela venirea lui la putere și-au pierdut vechea dârjenie, cu care se înfățișau mai înainte unul față de altul. Partidul național-țărănesc a dat zilele acestea un scurt co­municat în care vestea hotărâ­rea lui de a răsturna guvernul. Totul a trecut nebăgat în sea­ma, ca și în alte rânduri când se angaja la aceiaș luptă. De la amenințarea cu marșul asupra capitalei, sub regență, la un comunicat dat presei, este des­creșterea pe care o descrie a­­cest partid. Dar celelalte parti­de, sunt ele în stare de mai multă vigoare în situația lor ac­tuala de opoziție față de gu­vern ? Nu se epuizează energia lor, limbajul lor stereotipic în declarații și moțiuni ? Născute toate în cluburi, cu procese ver­bale la venirea lor pe lume, ast­fel că fiecare își poate aniversa ziua nașterii, ele sunt astăzi a­­duse să vreze și să facă opoziție între pereții cluburilor. O în­trunire pe culoare, pe capitală de județ sau chiar pe regiune nu modifica întru nimic acea­stă poziție: o astfel de în­trunire este ieșirea clubului în public. Nu lumea năvălește la club, ci clubul dă buzna peste lume. Dar ceea ce iubește și mai ta­re în acest proces, este faptul tot atât de nou că vechile ad­versități dintre partide au amu­țit. Nu-și mai aruncă unul al­tuia învinuirea de oligarhie ori demagogie. Fie că în intimita­tea lor se simt egalate sub un­ghiul moralității politice, fie că își dau seama de acelaș gol care se cască între fiecare marele public, nu se mai ata­și că nici măcar pentru uzul con­servării distincte a individuali­tății. Acest armistițiu, acceptat tacit de la venirea guvernului care-și zice tehnic, traduce mai bine ca orice altă dovadă des­creșterea progresivă a forței cu care se înfățișau partidele îna­inte de a fi avut pe rând pu­terea. Restrânse la ceea ce sunt de fapt, organizări de cluburi, și nu reprezentări ale intereselor sociale bine definite profesio­nal, totuși revendică puterea pe seama lor, dacă nu ca altă dată din stradă, teoretic în vir­tutea tot a principiului de par­tid. E destul ca Regele să ex­prime augusta dorință a unirii forțelor naționale, pentru că să și o vedem interpretată, ca în­locuirea guvernului cu unul di­n sostd ű Le­­­ £ția îJîi­ i­terii. Așa­dar, orientarea deci­sivă a rămas sus; în jos, demo­crația nu mai oferă nici­ o pun­te de salvare, democrația care cu câțiva ani în urmă se supra­punea factorului constituțio­nal. Intre autoritatea Coroanei și țară , politicianii, consumând prin colțuri falimentul forma­țiilor din care comandau până ieri și Coroanei și țării, lasă să se întindă părerea că suntem un popor fatalist, amorf sub rapor­tul credințelor politice, pe care le-am primit și le-am abando­nat după filosofia lui... așa fost să fie. «Sub protecția aces­a­tei filosofii, odată sfârșit cu gu­vernul tehnic, am reveni la ro­tația dinainte, și cei roi astă­zi, vor fi iarăși buni. Iată ce spe­culează din întuneric, toți aceia care sunt nevoiți acum sa tacă, să nu mai iasă în stradă și să-și restrângă activitatea opozițio­nistă la comunicata. Dacă în epoca unirii princi­patelor s-a propagat crezul lui Kogălniceanu, e că această min­te genială era cap de generație nouă, care a trecut la raftul is­toriei pe înaintașii ei. Este astăzi în vreunul din partidele care-și dispută con­ducerea țării rândul nou de oa­meni noui care să însemne un început de generație distinctă de cei dinaintea ei? Iată ce caută să desprindă privirile țării din jocul politi­cienilor în jurul puterii. RADU DRAGNEA Reluarea lui Ibsen la Național vine ca o replică română la inter­­viewul prin care Reinhardt, cam acuim două luni, într’un ziar vie­­nez, decreta moartea dramei se­rioase și acorda posibilități de vii­tor doar comediei ușoare. La braț cu Ibsen, marele serios, vom înfrunta mai ușor verdictul; în nădejdea că teatrul, o institu­ție cu vreo o mie de ani mai în vârstă ca Hristos, care, din Creta purcedând, a... pus pe picioare și ajutat să fie zei, la liturghii pă­gâne, bețivi bătrâni ca Baccus și Dyonissos, poate va fi în stare să supraviețuiască și ereziei mate­rialiste prin care trecem. Ibsen ! Furia teatrală a ulti­melor decade ! Dărîmătorul tutu­ror coloșilor cu picioare de lut! Un abil critic englez spune că sin­gurul lui defect a fost“ de a fi mu­rit glorios la 78 de ani ! Dacă ar fi fost spânzurat, moaștele lui clănțănitoare ar fi răsculat lu­­mea‘‘! ...Un martir ratat din pricini atât de în afară de voia sa, poate fi o chezășie sigură azi, împotriva omnipotenței mercantile a pelicu­lei cinematografice aliată, în per­vertirea gustului, cu arta cabare­tului rus și celorlalte cabarete e­­pidermice ale vremei. Și anume de ce ? Arta modernă e în permanent pericol de colecti­vizare. Socialul unit cu economi­cul, și cu politicul, acești trei bas­tarzi ai trupului vast și anonim, au invadat spiritul contemporan. In fața asaltului lor, arta, cenu­­șereasa credincioasă a sufletului, umblă gonită, după un frumos fără individualitate, pierdut în e­­dițiile în serie, fără naționalitate și fără identitate, ale filmului in­tercontinental. Ori, Ibsen e un imens rezervo­­riu de spiritualitate. De aci arta lui atât de pregnantă , de aci ori­ginalitatea lui. Dela dânsul vor veni să bea, ca, dela un izvor pre­cis, toate acele buze care preferă azi picătura anonimă căzută din cerul tuturora. Această spiritualitate a lui Ib­sen a fost numită de la Jules Le­­maître și William Archer (cel care l-a introdus în Anglia), la ultimul său biograf, profesor Halvdan Koht : Individualism. Formula, aliată cu aceia tot atât de glorioasă, a simbolismului ib­­senian, au fost polii magnetului care au strâns în jurul ursuzului Norvegian câteva decade de cult european. Ambele postulate ale criticei ib­­seniene sunt însă azi de ordin peri­mat. Individualism, în concepția actuală, e însuși electronul a clei mari. A spune că Ibsen e indivi­dualist e, deci, a spune că-i genial; ceiace știm cu toții ; simbolismul, în aceiaș concepție, e pe de altă parte, mai mult o probă de defi­ciență creatoare. Ceia ce duce la neg­a­rea lui Ibsen ! Nu, Ibsen e mai mult decât in­dividual și simbolic : e omul de pe munte. Poezia lui e imensa poe­zie a singurătăței. Drama lui, e drama folilocului. „Știi — scrie Ibsen lui Björn­sterne Björnson — că m’am se­parat pe viață de părinți, de toți ai mei, fiindcă nu puteam conti­nua într’o stare de complectă ne­înțelegere“. Acelaș elan al izolă­­rei transpiră și din scrisorile că­tre William Archer, consilierul Hegel, contele Moritz Prezer, sau mai ales, Georg Brandes. Izolare de ce ? De prej­udecăți și formule, de acele adevăruri care, spune singur, ,,Devin minciuni după 25 de ani“. In chinul acesta omul singur ajunge la auto-pose­­sie, la completa conștiință de sine. E această supra-conștiință de sine a cărei dramă se desfășură variat, în tot teatrul ibsenian, de la Sol­­ness Constructorul la Hedda Gab­ler, de la Strigoii la Nora. E ceia ce îi privează arta de un mare apanaj omenesc: râsul. Ra­sul e un act social. Omul singur nu râde decât dacă, e nebun ! Hamletizând pe înălțimi, așa cum Danie hamletizează printre mor­minte, marele Norvegian de ori­gine scoțiană se unește cu marele florentin în lipsa de umor, Ibsen nu râde, rânjește. Odată a încer­cat să râdă, și a scris cea mai sla­bă piesă a sa : Liga Tinerimei (din care, fie­ ne­îngăduit să spu­nem, derivă Scrisoarea pierdută, așa precum marele Caragiale s’a înfruptat din Eugen Labiche pen­tru motivul cardinal din D’ale Carnavalului (vezi pe flautistul Léopardin ,din Si jamais Je te place), Casa Păpușoi (căci sub acest titlu s’a jucat piesa în nemțește, franțuzește și englezește) e poves­tea tragică a femeei singure. Răs­­fățata căminului capitonat cu toată dragostea de soț, tată și copii, se vede dintr’odată prizo­niera unei colivii prin gratiile că­reia cei de mai sus n’au vurit de­cât vârful degetului. Pentru ace­știa a făcut ea enormul sacrificiu al uinui fals ? Se poate un mai te­ribil faliment sufletesc decât felul cum i-i reproșează bărbatul ? Fe­meia care vroia să se sinucidă de teamă ca „minunea de a fi înțe­leasă“ nu se va săvârși, părăsește cuibul fericirilor viole. D-na Agepsina Macry a luptat onorabil cu un rol covârșitor, ro­lul pentru care Ibsen nu a găsit de­cât o singură artistă, germană ce i-a impus chiar concesiuni. Artista română a uitat însă adesea că Nora crește dinăuntru ca planta de apă. Durerea dom­­niei­ sale e mai mult fizică decât sufletească. La fel, spaimele, pre­facerile ei. Soțul și prietenul ar trebui să fie prea naivi ca să n’o descopere, și atunci piesa ar fi ur­mat să termine din prima noapte a Crăciunului... Contra acestor greșeli s’a răsbunat actul final. Aci, d. Athanasescu, care de mult ne demonstrase că Ibsen n’ar fi putut scrie Răsvan și Vidra, ne­mișcat timp de un ceas, dela ce­lălalt cap al mesei, joacă ping­pong cu Nora ! Obosită, aceasta pleacă în sfârșit. Ah, despărțirea care a umplut de fior Europa dela 1889 ! D-na Mincru pare că pleacă până vis-a-vis, să ceară vecinei o igliță de croșetat. E totuși ceva mai consolant ca țipătul din ac­tul II, când intră Doamna Linde, și când, deși cunoșteam o pleacă textul, mi-am zis: Na, să știi c’a’njunghiat-o Doamna Ana Luca !.. D-l Manolescu ? Pur și simplu mare. Bank oferă Norei acea su­gestie a morfei, într’un paralelism al cărui ton grav se mai aude în artă numai în uvertura din Co­­riolanul lui Beethoven. Nimeni nu va uita trupul său supt și frânt, bălăbănitor, ca o anticipare a scheletului, privirile sale peste ochelari, ca de pe înălțimi deja ajunse, și tot acel .,sel de la force, l’amertume“ care se degaje din­­tr’un tremolo ce vine de departe. D-l Manolescu a plimbat prin fața Norei cel mai superb postulat al lichidărei supreme din câte putea dansa vila. Ibsen era un Solness al tehnicei teatrale. Cea mai bine construită piesă a sa e însă Rața sălbatecă. Nora suferă puțin de două lungi­mi. încolo, piesa e un triumf. Traducerea domnului D. N. Cio­­tori: buină. Trebue însă scuturată puțin de praf , cum și de trei: 0/> exclamativi, care aduc a tardive reminiscențe lirice din Samara ! DRAGOȘ PROTOPOPESCU Cronica Dramatica Teatrul Național: Ibsen: „NÖHÄ“

Next