Calendarul, februarie 1932 (Anul 1, nr. 8-36)

1932-02-01 / nr. 8

L K s\J \ ANUL I, No. 8 LEI PAGINI2 LEI CALENDARUL Ziar independent ch Hlisritic știri din țară și străinătate ABONAMENTE IN ȚARA: 1 Febrarie 1932 Director: Nicnifor crainic Pe 12 luni 500 Lei « 0 * 250 . . .3 . 150 .. „ 1 lună 60 „ ’ Pentru Instituții și Autorități Lei 700 anual 3-1180 Redacți - și Provincii TELEFOANE:­­ 3—0546 Direcția 3—1096 Administra­țieI REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: București, Bulevardul Elisabeta No. 21. Sântem creștini Calendarul e creștin. Aceas­­­­ta nu înseamnă agresivitate față ele vreo altă religie, nici confesionalism­ sportiv și inter­­m­­itent, cum îl practică unii e­­piscopi între ei. Vremea de azi, prin gravitatea ei, nu în­găduie lupte confesionale, care sânt întotdeauna sterpe și za­darnice; ea cere, dimpotrivă, alianța tuturor puterilor reli­gioase împotriva primejdiei co­m­une. Calendarul e creștin. Aceasta ne înseamnă că stă în slujba vreunui ambițios prinț al Bise­ricii, o ticăloșie pe care au in­sinuat-o neputincioșii noștri ad­versari. Noi nu înțelegem să slujim ambiții personale sau ambiții de castă clericală; noi înțelegem să slujim, în ordinea spirituală, un principiu univer­sal de viață, fără care societa­tea omenească se sfărâmă în molecule anarhice. Creștinismul nostru e concep­ția de viață pe care o afirmăm categoric împotriva bolșevis­mului ateu. O societate care vrea să se salveze și să se de­finească fată de comunism va trebui să fie neapărat creștină. Intre comunism și creștinism — iată dilema vremii noastre. Sub orice aparențe înșelătoa­re, comunismul e fiul natural al liberalismului revoluționar burghez. Ideologia antireligi­­oasa a liberalismului burghez, scofâlcită și strâmbată de com­promisuri și concesiuni, re­naște impetuoasă și pustiitoa­re în bolșevism. La urma ur­mei, liberalismul ateu ajunse­se să spună : religia e o aface­re particulară și intimă. E ci­neva religios, — îl privește per­sonal. E cineva ateu, — cu atât mai bine! Dar în afacerile pu­blice religia nu are ce căuta ! Cu fanatismul începutului, bolșevismul împinge la extrem această atitudine. Moscova lui Lenin, a lui Trotzki și Stalin nu mai permite nici individu­lui să fie religios în intimitatea Sufletului său. Pentru bolșe­vism, ateismul e un principiu de Stat, o temelie negativă pe care să se așeze noua societate marxistă. Suprimarea cerului din speranțele omului. — iată ce vrea bolșevismul în tendin­ța de a obține o massă de oa­meni îndobitociți pe cari să-i așeze apoi, ca pe o cocă docilă, în tiparele uniforme ale socie­tății teoretice marxiste ! Ce nu a făcut bolșevismul pentru a ajunge la acest rezultat ! A u­­cis pe episcopi, a ucis pe pre­oți, a prădat bisericile, a în­chis bisericile, a dărâmat bise­ricile, a interzis rugăciunea sub pedeapsă de moarte. Dar a fost zadarnic. Atunci a ridicat ateismul la rangul de principiu de stat, a creat Universități a­­teiste, școli ateiste, societăți a­­teiste, edituri ateiste, vaste ser­vicii de propagandă ateistă, pentru a obține o generație ruptă total de legătura cu Dum­nezeu. Dar și aceasta e un lu­cru zadarnic. Ziarele soviete­lor se plâng mereu că, cu cât se intensifică propaganda ate­istă, cu atât puterea credinței renaște mai uimitoare, mai mis­terioasă. Intr’un interview publicat zi­lele trecute de presa america­nă, fiica lui Leon Tolstoi, sosi­tă de curând din Rusia, spunea între altele : „In Rusia vezi oameni cari ziua pradă și dă­râmă bisericile din ordinul So­vietelor, iar noaptea, întorși a­­casă, se căiesc amarnic și se roagă de iertare lui Dumne­zeu“4. Faptele acestea ne dovedesc că simțământul religios e un in­stinct puternic al sufletului o­­m­enesc și că nimic nu e în sta­re să-l desrădăcineze. Iată adevărul pe care înte­meiem atitudinea noastră creș­tină 1 Vom demasca eroarea co­munistă, oricât de furibundă, și vom arăta cu degetul pe toți cei cari, — ca d. C. Argetoia­­nu sau ca orice șef de nucleu comunist, — se fac vehiculele conștiente sau inconștiente ale erorii ateiste, ucigătoare de su­flet. Nichifor Crainic D. Duca. — Inspirâind-mă de la tradiția partidului, voi porni cu curaj la luptă. ___ ____ ________ ______ Demisia Întoarcerea d-lui Costică Argeto­­ianu era să ne facă o bucurie. Nu vă mirați! Gazetele în serviciul d-sale au anunțat imediat demisia guvernului. Și ne găndiam că astfel amicul d-lui Leon Daudet de la fi­­nanțe, avea să intre de data aceasta în viața privată. Dar ne-am bucurat degeaba. „Demisia“ d-lui Argetoianu a vrut să însemne multe lucruri, dar a fost cu siguranță și o măsură de prudență pentru liniștirea opiniei publice, care ar fi fost dispusă, poa­te, să facă ministrului de finanțe o manifestație de simpatie TINERETUL Este cea mai sigură speranță pen­tru­ o reală unitate românească. Este de asemenea o primejdie considera­­bilă pentru „bătrânii“ cu monopo­luri regionaliste. Aliți —­ domnii a­­ceia cari de câte ori se culcă pe par­tea stângă și visează rău, cum ar zice comu, Leonida, se trezesc a doua zi teribil de scrupuloși în cadrele u­­nitare ale statului român, care nu le acordă numai decât portofoliile de care au nevoe. O știm prea bine: acești gravi cetățeni speculează lipsa în clipa de față a unui Carageale, care să-i transmită istoriei sub toate culorile sau tricolorurile lor decolo­rate și regionaliste... Dar tineretul ne răzbună. El simte că nu mai poate fi nici ardelean, nici basarabean, nici bucovinean, nici ploeștean (știți, republica lui Candiano Popescul) . Nici nimic care să sune urât în „ean“.„ El simte că nu poate fi decât­ ro­mânesc. Și aceasta ni se pare suficient. SOCIETATEA NAȚIU­NILOR ȘI JAPONIA Nu suntem oameni răi, dar trebue să privim lucrurile în țață. Societa­­tea Națiunilor există, funcționează, consumă bani și discursuri. Pactul Kellog a stabilit definitiv că de a­­cum înainte războiul ești, ceva, așa, dori la tot... In fine cititorii Adevărului, Dimi­neții, Luptei au rămas definitiv fi­xați pe această poziție pacifică, de­­m­ocratică și ireductibilă. Or iată că tunul japonez bate fără nici o considerație pentru prestigiul Societății Națiunilor, în orașele chi­­nezești. Ce să spunem: — noi nu mai pricepem nimic! N'ar putea doctri­narii pacifiști de la sus-numitele ga­zete să ne explice? C- l DUCA ȘI GANG­STERII AMERICANI Viitorul notează ca un „fapt foar­te surprinzător și lipsit de civiliza­­ție“ încercarea gangsterilor ameri­­cani de a răpi pe generalul Dawes din răzbunare contra omului care l- a combătut. De acord. Dar cunoaștem și noi o țară unde gangsterii politici s-au de­dat la prigoniri de lucruri mult mai sacre și tot din acelaș spirit de co­­moditate. Justus STELE VERZI Parazitarismul industrial $1 ieftenirea traiului­­ ^ 0 OB»---------------- , In Campania noastră pentru ieftenirea traiului, am ales, ca prim exemplu de speculă și jaf, un articol de prima necesi­tate : zahărul. Industria zahărului s’a bu­curat în ța­ra noastră de regi­mul de protecțiune, cel mai fa­vorabil, fiind considerată ca Industrie națională. Era și evi­dent: o industrie care prelu­crează un produs agricol brut, trebuia încurajată. Problema se pune însă altfel: Până unde poate merge protecționismul în materie de industrie națională? Răspunsul este foarte simplu. Până în momentul, când acea­stă industrie devine speculantă a consumatorului și începe a trăi ca un parazit al organis­mului economic al statului. La această limită orice regim de protecțiune vamală sau de în­curajare națională, trebuie să dispară­ pentru binecuvântatul motiv, că din acest moment a­­tât producătorul, cât și consu­matorul sunt două obiecte de speculă a industriei respective. Din seria de­rticole publi­cate până în prezent, cetitorul nostru a putut f­i in­dustria zahărului nu numai că a încetat de a mai avea drep­tul să se bucure de avantagiile industriei naționale, dar a spe­culat de zeci de ani, sub­ pro­­tecțiunea politicianismului ro­mân, pe de o parte pe consu­matori, pe de altă parte pe pro­ducătorii, cultivatori de sfeclă. Vom avea ocazia în articole­le, ce vom publica în continua­rea campaniei noastre, să de­monstrăm, tot bazați pe cifre și fapte precise, temeinicia afir­­mațiunilor noastre. Noi nu suntem adversarii u­­nei industrii naționale adevă­­ate, industrie care este o nece­sitate pentru economia noastră națională, o industrie care să prelucreze materia brută, fie­­a agricolă, fie minieră sau de orice fel; înțelegem însă, ca protecționismul vamal și încu­ra­jarea internă, să fie acorda­te, atât timp cât această in­­dustrie nu depășește rostul său național-economic și social, cu alte cuvinte, cât nu se dedă la speculă, la adăpostul avanta­­giilor, ce i se conferă titlul de „industrie națională“. Din mo­mentul ce s’au călcat aceste principii, o astfel de industrie „națională“, devine „parazita­ră“ și deci trebue desființată. Această desființare se poate executa în 24 ore, printr’un jur­nal al Consiliului de miniștri, care scade la zero, taxele va­male de protecțiune, contra produselor similare streine. Un­astfel de procedeu, așteptam de altfel, din partea guvernu­lui respectiv al d-lui ministru de industrie și comerț, cu refe­rire la ridicarea oricăror avan­­tagii acordate industriei zahă­rului și lăsarea importului de zahăr liber (fără nici un fel de taxă). Problema a fost ridicată și în Parlament, iar d-1 ministru al industriei a făgăduit că va cer­ceta problema. Prin seria noa­stră de articole, vom ajuta pe d-1 ministru de resort, de a se edifica în mod matematic, asu­pra jafului executat de fabri­­cele de zahăr și mai ales asu­pra timpului suprem, de a se a­­nula regimul de protecțiune, a­­cordat unei întreprinderi indu­striale, care de mult a încetat de a mai fi o industrie națio­nală. O ieftenire a traiului, se poa­te începe în primul rând, nu­mai prin distrugerea parazitis­mului industrial. Aceasta este terna noastră. Ion Scutaru Prelun­girea terme­nului pentru scoa­serea declarațiilor Eri a expirat termenul pentru depunerea decla­rațiilor de impunere. Mi­nisterul de­ finanțe a dis­pus ca termenul ultim pentru depunerea declara­țiilor să se prelungească până în seara zilei de Sâm­bâtă 6 Februarie Admi­nistrațiile financiare au fost înștiințate tele­grafic de această dis­poziție și s-au dat ordinei ca percepțiile să primea­scă declarații și în zilele de sărbătoare. Românizarea orașelor In publicistica minoritarilor noștri — carte ori ziar a flutu­­rat une­ ori o neliniște discretă dar precis conturată: teama ro­­mânizărei orașelor din noile pro­vincii. Mai de mult Sașii, mai de curând Ungurii și-a exprim­at-o unii altora și au găsit prilej privească cu îngrijorare în vin­să­tor. Românizarea lentă dar sigură a vechilor burghezi răsești ori șvă­bești și a citadelelor maghiare, li s-a părut orășenilor odinioară privilegiați o încălcare a dreptu­rilor lor sacro-sancte, dinainte de război și dărâmarea metodică a priorității lor deocamdată eco­nomice. De fapt însă nu poate fi vorba decât de libera expansiune a unui element, până acum două decenii comprimat și care recăpătându-și posibilitățile de desvoltare, nu face nici mai mult, nici mai puțin, de­cât să-și ocupe un joc determinat, mai dinainte cuvenit, dar care, din cunoscute motive, îi fusese in­terzis. Cu alte cuvinte nu asistăm decât la un fenomen de normali­zare, de revenire la firesc, atât și nimic mai mult.. Când echilibrul va fi satisfăcut, depășirile în linii largi se vor opri de la sine și na­­țiunile conlocuitoare ale orașelor vor conviețui în pace și în înțele­gere, stimulându-se reciproc și progresând în limitele vredniciei fiecărei. In orice caz nu va mai putea atunci să fie vorba de­ o concurență oarecare de la nație, la nație, pentru că nu găsim în Ar­deal nici o minoritate care să marcheze un declin într’o direc­­ție sau o alta. Limitându-se pen­tru exemplu la domeniul mai les­ne de înțeles, economic, negusto­resc, vom afirma că un cumpără­­tor țăran, venit la oraș să se în­destuleze, nu-și va prefera furni­­zorul după naționalitate ci după calitatea ori ieftenirea mărfii Este acesta un fenomen economic, prea de mult timp și prea temei­nic verificat de experiență, că nici nu mai trebue să insistăm. Singura schimbare va fi num­ai, că acest cumpărător va avea la îndemână loc mai larg de alegere și cumpănire. Așa că un motiv serios de neli­niște nu poate să subsiste­­ de­cât cel mult un regret că o stare de monopol și privilegiu tinde să înceteze. Asta evident. La­ orice privile­giu corespunde o îngrădire. Deci o nedreptate. Și noi nu ne putem închipui că la minoritarii­ lumi­­nați, profesori, autori de cărți și scriitori de ziare mai poate dăi­nui, măcar în intimitatea gându­lui lor, predilecției pentru feuda­lism, pentru intoleranță, pentru opresiune. Pentru favoritism or preferințe de castă, sau de rasă. Și spunând acestea, ne gândim desigur la acei minoritari, care-și fac o mândrie din contribuția na­­ționalității lor la civilizația ome­nească, întrucât ne privește noi nu pu­tem decât să ne exprimăm satis­facția că lăsând deplină libertate jocului proporțiilor, fără nici constrângere de nici un fel, ba­r chiar stimulând pe noii noștri concetățeni prin creșterea și susținerea încurajarea, școalelor lor, deci oferindu-le toate posibi­­litățile de împotrivire reală. (Con­tele Appony ne-a întrebat la Ge­neva în numele cărei civilizații pretindem să stăpânim Ardeal, sul ?) am constatat desvoltarea fi­rească a elementului romanesc din noile provincii, în cei câțiva anii dela liberare. Pentru că mândria, mulțumirea și toată nădejdea noastră în vii­tor se reazimă nu numai pe a­­ceastă desvoltare în sine, cât toc­mai pe condițiunile de deplină li­­bertate a forțelor concurente, în mijlocul cărora această desvoltare a avut loc. Gib. I. Mihăescu Dumineca Două prămuiri de pi­tren academ... al Facultății de Teologie și al Univer­sității Biserica Sfântul Spiridon, generoasă danie patriarhală, făcută anul trecut Universității, s-a umplut­­ de sufletul tudos și clopot al studențimii. In sobor de preoți a slujit cucerit rugăciuni, P. S. Tit Simedrea. Hotărât lucru, un tineret nou, vi­brant de pasiune creatoare, pășește az eroic, spre luminiile idealului creștin. El nu vrea să îmbătrânească la 20 de ani, pentru că vrea să fie tânăr la 60 de ani. N­esistând dârz tentației mironeismu­lui, el rămâne ancorat în real și ac­tual, pentru a-l transfigura. Om de vis și de acțiune, studentul de azi, aspiră la o perfectă verticală in vieața lui spirituală, din adâncul inimii până în inima cerului. De aceia el desfundă, fără­ preget, drumurile care duc la altarele străve­chi și curate ale sufletului; la revelaț­­iile lor infailibile. Instigațiile la anarhie se sparg de realitatea masivă a saoialității creștine și a bunului simț­­ național.lui . Elita tineretului universitar trăește în cultul valorilor permanente ale spi­ritului; activează în personalitatea ei virtualitățile creatoare ale tradiției­­noastre românești și creștine. Naționalismul ei este militant, fără [UNK] să fie agresiv; creștinismul ei este en­tuziast, fără să fie bigot. Se clarifică o conștiință, se define­­ște o personalitate, se întrupează o i­­dealitate nouă, între noi. ■ ■ Studențimea a descoperit sufletul iu­birii : iubirea de suflet. Cea mai for­­­mid­abilă cucerire a unei generații cu o misiune mare. Conștientă de ceea ce este și poate, responsabilă de ceia ce crede și face, studențimea revendică un singur drept: să fie iubită, ■ ca să poată fi înțeleasă. In fiecare generație, bastioanele idea­lismului spintecă, spre lumină, dru­­muri de triumf, peste pâclă și val... Piloții lor sunt tinerii. Ei au un steag și-l iubesc, nu crez și-i trăesc, o tine­­rețe și-o jertfesc. Pentru că au un Dumnezeu in care cred și un neam pe care-i cinstesc și-l apără. Torpiloarele care pândesc laș, sub taluz, se scufundă inerte în fața voinți­lor imperative de a fi. Tot­deauna triumfă entusiasmul îm­potriva anchilozei și lașității. In radiația superbă a acestui entru­siasm, înfloresc toate speranțele noas­­tre de azi și toate visurile noastre de mâine. Gr. Cristescu Citiți „CALENDARUL Doi lei exemplarul ii m­n&dona cu trandafiri Roman de G. M. Zamfirescu Din teatru d. George Mihail- Zamfirescu pășește astăzi în câm­pul epic de anvergura al romanu­lui, după o prealabilă exercitare­­ în schiță și nuvelă. Așadar auto­rul a­­ debutat prin a demonstra re­marcabilele însușiri cerute omului de teatru. De aceia crea­ți­unea suc­cesivă, în afară de scenă, poartă caracterul dramatic. O anunțau chiar proporțiile modest-epice din Gazda cu ochii umezi și o confir­mă până la evidență, romanul Ma­dona cu trandafiri. 1 * Cuprinsă în cadru scenic, viața este constrânsă să se desfășoare du­pa legile artei care impune concen­trare. Narațiunea nu trece peste 24 ore. Se prăvălește impetuos, din­­ aptă în faptă până la epuizare­­înfățișată mai mult decât povesti­tă, trăită actual, nu readusă mo­mentan din zona celor ce au fost, are specificitatea obiectivismului de CONST. D. IONESCU scenic, nu pe aceea de act consu­mat și rechemat de dincolo de pra­gul prezentului. Dar chiar punctul de greutate al compoziției se razimă pe un singur personagiu. Registru­l — care organizează ceremonialul pen­tru înmormântarea Madonei, dând mișcare și dilatare epopeică maha­lalei — este Mânăila. Ca in pro­ducțiile dramatice unde eroul cen­tral declanșează pasiuni pe cari le alimentează și le susține până la conflict, — deci până la stingre. Rapiditatea acțiunii și existența personagiului —motor .■— însușiri transplantate de aiurea, aici,, sunt folosite cu succes pentru epica ro­manului. Adaptate cu abilitate la un sector literar vecin, dobândesc putere la viață proprie ca și în climatul lor originar. D. George M­i­hai­l­­ Zam­f­i­rescu e­­xecută o operație, similară ca me­todă numai, cu încercările de trans­punere a epicului în dramatic. (B. o., in sensul dramatizării romanu­lui Sapho de Daudet sau recente­lor experiențe străine și indigene: A. Karenin ori Idiotul) Dar invers. Și cu o diferență de mare însemnă­tate. Preschimbările amintite (din epic în dramatic) sunt făcute de altcineva decât de autor însuși și sunt prelucrări după operă. La d-la efectuarea procesului de trans­formare se înfăptuește de la inst­­tuiție la modalitatea de exprimare. Lucru care schimbă profund situ­ația. Echivalent: o mutație de va­lori formale, valoarea de concepție rămânând același. Iată cauza pen­tru care nu se simte nimic artifi­cial. Ba din contră, opera obține o notă prețioasă de raritate și fra­gedă originalitate. * D-lui George Mihail­ Zamfirescu nu i se arata viața în sens unic — tragic sau comic. Ea apare scriitorului interpene­­trând cele două elemente esențiale Durerea fuzionează cu ridcid­ul. Fără intenție. Indecența coexistă pudicității. Vulgaritatea plebeică se situiază alături de sentimentele distinse. Amestec de serios și glu­mă — așa cum oferă realitatea. „Așa e viața, dragule, ca Mănăi­­lă, amestec de grotesc și tragic, de minciună care pune panglici de foița și cioburi de sticlă pe un sâm­bure de adevăr, de nimic care-și acorda importanță, de neserios și de pututroasă emanare de gaze ca­re se crede parfum de garoafă al­bă — așa cum crede Mânăilă, cu convingere, că universul e în func­ție de ei și se răsfrânge, integral, în faptele și gândurile lui...“ (pag. 14). Așa e viața? Fără îndoiala, pen­tru un fragment din umanitate. Pentru alții: depresiune melanco­lică, comic ori sarcasm. Patt (vlăs­tarul de vază al lui Pitigrilli) în urma unui zguduitor experiment, cugeta concludent că „lucrurile nu sunt cum sunt, ci cum sunt privi­te“. Și această privire cu care este îmbrățișată lumea, este tot atât de dreaptă ca și celelalte cari desco­păr în cotidian gravitate sau hilar. Problema viziunii se rezolvă după temperament. * Așa­dar d- George Mihail­ Zamfi­­rescu posedă cei doi factori primor­diali, din care generează arta: con­cepția vieții și mijlocul de articu­lare. Izvorul și mediatorul lui: co­municarea. Substanța și încăperea care o cuprinde. Deci: revelația estetică și tehnica. Pentru a le materializa, pentru a da ființă plastică, transmițătoa­­re de emoții, d-sa își alege unul din cele mai autentice și expresive medii românești, mahalaua. Către aceasta și cu o atitudine apropia­tă­ (dar totuși deosebită) s’a îndrep­tat și Caragiale. Căci în ordinea formației noastre sociale moderne, după clasa străveche și perpetuă a țărănimii, periferia citadină este aceia care a apărut cu definite tră­sături de individualitate, cu mai pronunțat relief și pitoresc. Șan­sele de recoltă pentru romancier, în genul d-lui G. M.­Z., sunt mai asigurate pe acest teren decât în alta parte. In gunoiul calicimii târ­gului și în zonele limitrofe cu ea, mișună o faună absurdă și totuși adevărată din care se desprind, cu contur de tipuri: Mânăilă (în frun­te), urmat de domnișoara Firfiri­ca, lancu restauratorul, lani, ne­­vastă-sa, State, Dincă, Colonelul funcționarii și ușierii prefecturii soții Padulis, Hamparțan, Nicu Sta­vru, Stanciu Pa­nait, Costică bărbierul. Pe întinderea largă, a­­prinsă în multe nuanțe și expre­sivă, ca un desmăț de Kermesă din­­tr’un pamon flamand, trece dure­rea închisă a lui Octav. Meteorit din alte sfere, căzut prin accident în viermuiala provincială. Ar fi cel de-al doilea pol al umanului. Dar svârcolirea plebeicului întin­de spre el tentacule lungi și cleioa­se cât brațele de caracatiță și-l cu­fundă pentru câteva ceasuri în mâl vâscos. Ca ființele de aluat superior de la suprafața oceanelor, ucise de frământarea valurilor și aruncate în adâncuri, se coboară pulverizându-se până ajung nămol în funduri unde sunt înghițite de bestiile vorace și ignobile din în­tunericul apelor. Mănăila — ex­tracția inferiorității — polarizat în ridicol important, și sarabanda lui îl captivează, prin anihilare, pe Octav. Sentimentul tragic al du­rerii lui Octav este inundat de ma­rea inundă a taluzului de vulga­ritate bestială­­ și populară. Flu­xul apelor murdare și amoral ve­sele, care ingurgitează tragicul vie­ții, durează până dimineața, când i se împlinesc cele 24 de ceasuri, (când cortina trebue să se lase) și când Oc­tav desm­­u­țit din simpo­pa coșmarului reintră în coridorul scurt de puține clipe, Iar acesta duce direct în moarte. Povestea în­doliată a lui Octav se frânge pe același peron pe care debarcase cu 24 de ore mai înainte. Descheiat sufletește, se sinucide. Imaginea de la sfârșit, ca o baltă mare de sân­ge­, după urgia unei zile și a unei nopți, este un punct sugestiv pus „ceremonialului acesta pentru Ma­dona cu trandafiri care .­nu e ro­man realist și, cu atât mai puțin autobiografic“... „Octav primește locomotiva în pumni și o face mo­totul printre traverse­..“ Penultima fraza a romanului, citată aici, com­prim­ă întregul grotesc din care este zidită opera. Parcă moartea se săvârșește într’un joc. Masca nu crispează dungă de plâns, dar nici nu arcuește mușchii pentru râs.­­ In cursul dramei grotești, în ca­re d. G. M.-Z- a condensat o con­cepție și un procedeu artistic, iz­bește vigoarea de caracterizare­­ a unui strat omenesc, mahalaua. La descripția magistrala a lui Ca­ra­­giale — d-sa a adăogat o seamă, de­­ Continuare în pag. V-aj

Next