Calendarul, februarie 1932 (Anul 1, nr. 8-36)
1932-02-01 / nr. 8
L K s\J \ ANUL I, No. 8 LEI PAGINI2 LEI CALENDARUL Ziar independent ch Hlisritic știri din țară și străinătate ABONAMENTE IN ȚARA: 1 Febrarie 1932 Director: Nicnifor crainic Pe 12 luni 500 Lei « 0 * 250 . . .3 . 150 .. „ 1 lună 60 „ ’ Pentru Instituții și Autorități Lei 700 anual 3-1180 Redacți - și Provincii TELEFOANE: 3—0546 Direcția 3—1096 AdministrațieI REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: București, Bulevardul Elisabeta No. 21. Sântem creștini Calendarul e creștin. Aceasta nu înseamnă agresivitate față ele vreo altă religie, nici confesionalism sportiv și intermitent, cum îl practică unii episcopi între ei. Vremea de azi, prin gravitatea ei, nu îngăduie lupte confesionale, care sânt întotdeauna sterpe și zadarnice; ea cere, dimpotrivă, alianța tuturor puterilor religioase împotriva primejdiei comune. Calendarul e creștin. Aceasta ne înseamnă că stă în slujba vreunui ambițios prinț al Bisericii, o ticăloșie pe care au insinuat-o neputincioșii noștri adversari. Noi nu înțelegem să slujim ambiții personale sau ambiții de castă clericală; noi înțelegem să slujim, în ordinea spirituală, un principiu universal de viață, fără care societatea omenească se sfărâmă în molecule anarhice. Creștinismul nostru e concepția de viață pe care o afirmăm categoric împotriva bolșevismului ateu. O societate care vrea să se salveze și să se definească fată de comunism va trebui să fie neapărat creștină. Intre comunism și creștinism — iată dilema vremii noastre. Sub orice aparențe înșelătoare, comunismul e fiul natural al liberalismului revoluționar burghez. Ideologia antireligioasa a liberalismului burghez, scofâlcită și strâmbată de compromisuri și concesiuni, renaște impetuoasă și pustiitoare în bolșevism. La urma urmei, liberalismul ateu ajunsese să spună : religia e o afacere particulară și intimă. E cineva religios, — îl privește personal. E cineva ateu, — cu atât mai bine! Dar în afacerile publice religia nu are ce căuta ! Cu fanatismul începutului, bolșevismul împinge la extrem această atitudine. Moscova lui Lenin, a lui Trotzki și Stalin nu mai permite nici individului să fie religios în intimitatea Sufletului său. Pentru bolșevism, ateismul e un principiu de Stat, o temelie negativă pe care să se așeze noua societate marxistă. Suprimarea cerului din speranțele omului. — iată ce vrea bolșevismul în tendința de a obține o massă de oameni îndobitociți pe cari să-i așeze apoi, ca pe o cocă docilă, în tiparele uniforme ale societății teoretice marxiste ! Ce nu a făcut bolșevismul pentru a ajunge la acest rezultat ! A ucis pe episcopi, a ucis pe preoți, a prădat bisericile, a închis bisericile, a dărâmat bisericile, a interzis rugăciunea sub pedeapsă de moarte. Dar a fost zadarnic. Atunci a ridicat ateismul la rangul de principiu de stat, a creat Universități ateiste, școli ateiste, societăți ateiste, edituri ateiste, vaste servicii de propagandă ateistă, pentru a obține o generație ruptă total de legătura cu Dumnezeu. Dar și aceasta e un lucru zadarnic. Ziarele sovietelor se plâng mereu că, cu cât se intensifică propaganda ateistă, cu atât puterea credinței renaște mai uimitoare, mai misterioasă. Intr’un interview publicat zilele trecute de presa americană, fiica lui Leon Tolstoi, sosită de curând din Rusia, spunea între altele : „In Rusia vezi oameni cari ziua pradă și dărâmă bisericile din ordinul Sovietelor, iar noaptea, întorși acasă, se căiesc amarnic și se roagă de iertare lui Dumnezeu“4. Faptele acestea ne dovedesc că simțământul religios e un instinct puternic al sufletului omenesc și că nimic nu e în stare să-l desrădăcineze. Iată adevărul pe care întemeiem atitudinea noastră creștină 1 Vom demasca eroarea comunistă, oricât de furibundă, și vom arăta cu degetul pe toți cei cari, — ca d. C. Argetoianu sau ca orice șef de nucleu comunist, — se fac vehiculele conștiente sau inconștiente ale erorii ateiste, ucigătoare de suflet. Nichifor Crainic D. Duca. — Inspirâind-mă de la tradiția partidului, voi porni cu curaj la luptă. ___ ____ ________ ______ Demisia Întoarcerea d-lui Costică Argetoianu era să ne facă o bucurie. Nu vă mirați! Gazetele în serviciul d-sale au anunțat imediat demisia guvernului. Și ne găndiam că astfel amicul d-lui Leon Daudet de la finanțe, avea să intre de data aceasta în viața privată. Dar ne-am bucurat degeaba. „Demisia“ d-lui Argetoianu a vrut să însemne multe lucruri, dar a fost cu siguranță și o măsură de prudență pentru liniștirea opiniei publice, care ar fi fost dispusă, poate, să facă ministrului de finanțe o manifestație de simpatie TINERETUL Este cea mai sigură speranță pentru o reală unitate românească. Este de asemenea o primejdie considerabilă pentru „bătrânii“ cu monopoluri regionaliste. Aliți — domnii aceia cari de câte ori se culcă pe partea stângă și visează rău, cum ar zice comu, Leonida, se trezesc a doua zi teribil de scrupuloși în cadrele unitare ale statului român, care nu le acordă numai decât portofoliile de care au nevoe. O știm prea bine: acești gravi cetățeni speculează lipsa în clipa de față a unui Carageale, care să-i transmită istoriei sub toate culorile sau tricolorurile lor decolorate și regionaliste... Dar tineretul ne răzbună. El simte că nu mai poate fi nici ardelean, nici basarabean, nici bucovinean, nici ploeștean (știți, republica lui Candiano Popescul) . Nici nimic care să sune urât în „ean“.„ El simte că nu poate fi decât românesc. Și aceasta ni se pare suficient. SOCIETATEA NAȚIUNILOR ȘI JAPONIA Nu suntem oameni răi, dar trebue să privim lucrurile în țață. Societatea Națiunilor există, funcționează, consumă bani și discursuri. Pactul Kellog a stabilit definitiv că de acum înainte războiul ești, ceva, așa, dori la tot... In fine cititorii Adevărului, Dimineții, Luptei au rămas definitiv fixați pe această poziție pacifică, democratică și ireductibilă. Or iată că tunul japonez bate fără nici o considerație pentru prestigiul Societății Națiunilor, în orașele chinezești. Ce să spunem: — noi nu mai pricepem nimic! N'ar putea doctrinarii pacifiști de la sus-numitele gazete să ne explice? C- l DUCA ȘI GANGSTERII AMERICANI Viitorul notează ca un „fapt foarte surprinzător și lipsit de civilizație“ încercarea gangsterilor americani de a răpi pe generalul Dawes din răzbunare contra omului care l- a combătut. De acord. Dar cunoaștem și noi o țară unde gangsterii politici s-au dedat la prigoniri de lucruri mult mai sacre și tot din acelaș spirit de comoditate. Justus STELE VERZI Parazitarismul industrial $1 ieftenirea traiului ^ 0 OB»---------------- , In Campania noastră pentru ieftenirea traiului, am ales, ca prim exemplu de speculă și jaf, un articol de prima necesitate : zahărul. Industria zahărului s’a bucurat în țara noastră de regimul de protecțiune, cel mai favorabil, fiind considerată ca Industrie națională. Era și evident: o industrie care prelucrează un produs agricol brut, trebuia încurajată. Problema se pune însă altfel: Până unde poate merge protecționismul în materie de industrie națională? Răspunsul este foarte simplu. Până în momentul, când această industrie devine speculantă a consumatorului și începe a trăi ca un parazit al organismului economic al statului. La această limită orice regim de protecțiune vamală sau de încurajare națională, trebuie să dispară pentru binecuvântatul motiv, că din acest moment atât producătorul, cât și consumatorul sunt două obiecte de speculă a industriei respective. Din seria derticole publicate până în prezent, cetitorul nostru a putut fi industria zahărului nu numai că a încetat de a mai avea dreptul să se bucure de avantagiile industriei naționale, dar a speculat de zeci de ani, sub protecțiunea politicianismului român, pe de o parte pe consumatori, pe de altă parte pe producătorii, cultivatori de sfeclă. Vom avea ocazia în articolele, ce vom publica în continuarea campaniei noastre, să demonstrăm, tot bazați pe cifre și fapte precise, temeinicia afirmațiunilor noastre. Noi nu suntem adversarii unei industrii naționale adevăate, industrie care este o necesitate pentru economia noastră națională, o industrie care să prelucreze materia brută, fiea agricolă, fie minieră sau de orice fel; înțelegem însă, ca protecționismul vamal și încurajarea internă, să fie acordate, atât timp cât această industrie nu depășește rostul său național-economic și social, cu alte cuvinte, cât nu se dedă la speculă, la adăpostul avantagiilor, ce i se conferă titlul de „industrie națională“. Din momentul ce s’au călcat aceste principii, o astfel de industrie „națională“, devine „parazitară“ și deci trebue desființată. Această desființare se poate executa în 24 ore, printr’un jurnal al Consiliului de miniștri, care scade la zero, taxele vamale de protecțiune, contra produselor similare streine. Unastfel de procedeu, așteptam de altfel, din partea guvernului respectiv al d-lui ministru de industrie și comerț, cu referire la ridicarea oricăror avantagii acordate industriei zahărului și lăsarea importului de zahăr liber (fără nici un fel de taxă). Problema a fost ridicată și în Parlament, iar d-1 ministru al industriei a făgăduit că va cerceta problema. Prin seria noastră de articole, vom ajuta pe d-1 ministru de resort, de a se edifica în mod matematic, asupra jafului executat de fabricele de zahăr și mai ales asupra timpului suprem, de a se anula regimul de protecțiune, acordat unei întreprinderi industriale, care de mult a încetat de a mai fi o industrie națională. O ieftenire a traiului, se poate începe în primul rând, numai prin distrugerea parazitismului industrial. Aceasta este terna noastră. Ion Scutaru Prelungirea termenului pentru scoaserea declarațiilor Eri a expirat termenul pentru depunerea declarațiilor de impunere. Ministerul de finanțe a dispus ca termenul ultim pentru depunerea declarațiilor să se prelungească până în seara zilei de Sâmbâtă 6 Februarie Administrațiile financiare au fost înștiințate telegrafic de această dispoziție și s-au dat ordinei ca percepțiile să primească declarații și în zilele de sărbătoare. Românizarea orașelor In publicistica minoritarilor noștri — carte ori ziar a fluturat une ori o neliniște discretă dar precis conturată: teama românizărei orașelor din noile provincii. Mai de mult Sașii, mai de curând Ungurii și-a exprimat-o unii altora și au găsit prilej privească cu îngrijorare în vinsător. Românizarea lentă dar sigură a vechilor burghezi răsești ori șvăbești și a citadelelor maghiare, li s-a părut orășenilor odinioară privilegiați o încălcare a drepturilor lor sacro-sancte, dinainte de război și dărâmarea metodică a priorității lor deocamdată economice. De fapt însă nu poate fi vorba decât de libera expansiune a unui element, până acum două decenii comprimat și care recăpătându-și posibilitățile de desvoltare, nu face nici mai mult, nici mai puțin, decât să-și ocupe un joc determinat, mai dinainte cuvenit, dar care, din cunoscute motive, îi fusese interzis. Cu alte cuvinte nu asistăm decât la un fenomen de normalizare, de revenire la firesc, atât și nimic mai mult.. Când echilibrul va fi satisfăcut, depășirile în linii largi se vor opri de la sine și națiunile conlocuitoare ale orașelor vor conviețui în pace și în înțelegere, stimulându-se reciproc și progresând în limitele vredniciei fiecărei. In orice caz nu va mai putea atunci să fie vorba de o concurență oarecare de la nație, la nație, pentru că nu găsim în Ardeal nici o minoritate care să marcheze un declin într’o direcție sau o alta. Limitându-se pentru exemplu la domeniul mai lesne de înțeles, economic, negustoresc, vom afirma că un cumpărător țăran, venit la oraș să se îndestuleze, nu-și va prefera furnizorul după naționalitate ci după calitatea ori ieftenirea mărfii Este acesta un fenomen economic, prea de mult timp și prea temeinic verificat de experiență, că nici nu mai trebue să insistăm. Singura schimbare va fi numai, că acest cumpărător va avea la îndemână loc mai larg de alegere și cumpănire. Așa că un motiv serios de neliniște nu poate să subsiste decât cel mult un regret că o stare de monopol și privilegiu tinde să înceteze. Asta evident. La orice privilegiu corespunde o îngrădire. Deci o nedreptate. Și noi nu ne putem închipui că la minoritarii luminați, profesori, autori de cărți și scriitori de ziare mai poate dăinui, măcar în intimitatea gândului lor, predilecției pentru feudalism, pentru intoleranță, pentru opresiune. Pentru favoritism or preferințe de castă, sau de rasă. Și spunând acestea, ne gândim desigur la acei minoritari, care-și fac o mândrie din contribuția naționalității lor la civilizația omenească, întrucât ne privește noi nu putem decât să ne exprimăm satisfacția că lăsând deplină libertate jocului proporțiilor, fără nici constrângere de nici un fel, bar chiar stimulând pe noii noștri concetățeni prin creșterea și susținerea încurajarea, școalelor lor, deci oferindu-le toate posibilitățile de împotrivire reală. (Contele Appony ne-a întrebat la Geneva în numele cărei civilizații pretindem să stăpânim Ardeal, sul ?) am constatat desvoltarea firească a elementului romanesc din noile provincii, în cei câțiva anii dela liberare. Pentru că mândria, mulțumirea și toată nădejdea noastră în viitor se reazimă nu numai pe această desvoltare în sine, cât tocmai pe condițiunile de deplină libertate a forțelor concurente, în mijlocul cărora această desvoltare a avut loc. Gib. I. Mihăescu Dumineca Două prămuiri de pitren academ... al Facultății de Teologie și al Universității Biserica Sfântul Spiridon, generoasă danie patriarhală, făcută anul trecut Universității, s-a umplut de sufletul tudos și clopot al studențimii. In sobor de preoți a slujit cucerit rugăciuni, P. S. Tit Simedrea. Hotărât lucru, un tineret nou, vibrant de pasiune creatoare, pășește az eroic, spre luminiile idealului creștin. El nu vrea să îmbătrânească la 20 de ani, pentru că vrea să fie tânăr la 60 de ani. Nesistând dârz tentației mironeismului, el rămâne ancorat în real și actual, pentru a-l transfigura. Om de vis și de acțiune, studentul de azi, aspiră la o perfectă verticală in vieața lui spirituală, din adâncul inimii până în inima cerului. De aceia el desfundă, fără preget, drumurile care duc la altarele străvechi și curate ale sufletului; la revelațiile lor infailibile. Instigațiile la anarhie se sparg de realitatea masivă a saoialității creștine și a bunului simț național.lui . Elita tineretului universitar trăește în cultul valorilor permanente ale spiritului; activează în personalitatea ei virtualitățile creatoare ale tradițieinoastre românești și creștine. Naționalismul ei este militant, fără [UNK] să fie agresiv; creștinismul ei este entuziast, fără să fie bigot. Se clarifică o conștiință, se definește o personalitate, se întrupează o idealitate nouă, între noi. ■ ■ Studențimea a descoperit sufletul iubirii : iubirea de suflet. Cea mai formidabilă cucerire a unei generații cu o misiune mare. Conștientă de ceea ce este și poate, responsabilă de ceia ce crede și face, studențimea revendică un singur drept: să fie iubită, ■ ca să poată fi înțeleasă. In fiecare generație, bastioanele idealismului spintecă, spre lumină, drumuri de triumf, peste pâclă și val... Piloții lor sunt tinerii. Ei au un steag și-l iubesc, nu crez și-i trăesc, o tinerețe și-o jertfesc. Pentru că au un Dumnezeu in care cred și un neam pe care-i cinstesc și-l apără. Torpiloarele care pândesc laș, sub taluz, se scufundă inerte în fața voinților imperative de a fi. Totdeauna triumfă entusiasmul împotriva anchilozei și lașității. In radiația superbă a acestui entrusiasm, înfloresc toate speranțele noastre de azi și toate visurile noastre de mâine. Gr. Cristescu Citiți „CALENDARUL Doi lei exemplarul ii mn&dona cu trandafiri Roman de G. M. Zamfirescu Din teatru d. George Mihail- Zamfirescu pășește astăzi în câmpul epic de anvergura al romanului, după o prealabilă exercitare în schiță și nuvelă. Așadar autorul a debutat prin a demonstra remarcabilele însușiri cerute omului de teatru. De aceia creațiunea succesivă, în afară de scenă, poartă caracterul dramatic. O anunțau chiar proporțiile modest-epice din Gazda cu ochii umezi și o confirmă până la evidență, romanul Madona cu trandafiri. 1 * Cuprinsă în cadru scenic, viața este constrânsă să se desfășoare dupa legile artei care impune concentrare. Narațiunea nu trece peste 24 ore. Se prăvălește impetuos, din aptă în faptă până la epuizareînfățișată mai mult decât povestită, trăită actual, nu readusă momentan din zona celor ce au fost, are specificitatea obiectivismului de CONST. D. IONESCU scenic, nu pe aceea de act consumat și rechemat de dincolo de pragul prezentului. Dar chiar punctul de greutate al compoziției se razimă pe un singur personagiu. Registrul — care organizează ceremonialul pentru înmormântarea Madonei, dând mișcare și dilatare epopeică mahalalei — este Mânăila. Ca in producțiile dramatice unde eroul central declanșează pasiuni pe cari le alimentează și le susține până la conflict, — deci până la stingre. Rapiditatea acțiunii și existența personagiului —motor .■— însușiri transplantate de aiurea, aici,, sunt folosite cu succes pentru epica romanului. Adaptate cu abilitate la un sector literar vecin, dobândesc putere la viață proprie ca și în climatul lor originar. D. George Mihail Zamfirescu execută o operație, similară ca metodă numai, cu încercările de transpunere a epicului în dramatic. (B. o., in sensul dramatizării romanului Sapho de Daudet sau recentelor experiențe străine și indigene: A. Karenin ori Idiotul) Dar invers. Și cu o diferență de mare însemnătate. Preschimbările amintite (din epic în dramatic) sunt făcute de altcineva decât de autor însuși și sunt prelucrări după operă. La d-la efectuarea procesului de transformare se înfăptuește de la insttuiție la modalitatea de exprimare. Lucru care schimbă profund situația. Echivalent: o mutație de valori formale, valoarea de concepție rămânând același. Iată cauza pentru care nu se simte nimic artificial. Ba din contră, opera obține o notă prețioasă de raritate și fragedă originalitate. * D-lui George Mihail Zamfirescu nu i se arata viața în sens unic — tragic sau comic. Ea apare scriitorului interpenetrând cele două elemente esențiale Durerea fuzionează cu ridcidul. Fără intenție. Indecența coexistă pudicității. Vulgaritatea plebeică se situiază alături de sentimentele distinse. Amestec de serios și glumă — așa cum oferă realitatea. „Așa e viața, dragule, ca Mănăilă, amestec de grotesc și tragic, de minciună care pune panglici de foița și cioburi de sticlă pe un sâmbure de adevăr, de nimic care-și acorda importanță, de neserios și de pututroasă emanare de gaze care se crede parfum de garoafă albă — așa cum crede Mânăilă, cu convingere, că universul e în funcție de ei și se răsfrânge, integral, în faptele și gândurile lui...“ (pag. 14). Așa e viața? Fără îndoiala, pentru un fragment din umanitate. Pentru alții: depresiune melancolică, comic ori sarcasm. Patt (vlăstarul de vază al lui Pitigrilli) în urma unui zguduitor experiment, cugeta concludent că „lucrurile nu sunt cum sunt, ci cum sunt privite“. Și această privire cu care este îmbrățișată lumea, este tot atât de dreaptă ca și celelalte cari descopăr în cotidian gravitate sau hilar. Problema viziunii se rezolvă după temperament. * Așadar d- George Mihail Zamfirescu posedă cei doi factori primordiali, din care generează arta: concepția vieții și mijlocul de articulare. Izvorul și mediatorul lui: comunicarea. Substanța și încăperea care o cuprinde. Deci: revelația estetică și tehnica. Pentru a le materializa, pentru a da ființă plastică, transmițătoare de emoții, d-sa își alege unul din cele mai autentice și expresive medii românești, mahalaua. Către aceasta și cu o atitudine apropiată (dar totuși deosebită) s’a îndreptat și Caragiale. Căci în ordinea formației noastre sociale moderne, după clasa străveche și perpetuă a țărănimii, periferia citadină este aceia care a apărut cu definite trăsături de individualitate, cu mai pronunțat relief și pitoresc. Șansele de recoltă pentru romancier, în genul d-lui G. M.Z., sunt mai asigurate pe acest teren decât în alta parte. In gunoiul calicimii târgului și în zonele limitrofe cu ea, mișună o faună absurdă și totuși adevărată din care se desprind, cu contur de tipuri: Mânăilă (în frunte), urmat de domnișoara Firfirica, lancu restauratorul, lani, nevastă-sa, State, Dincă, Colonelul funcționarii și ușierii prefecturii soții Padulis, Hamparțan, Nicu Stavru, Stanciu Panait, Costică bărbierul. Pe întinderea largă, aprinsă în multe nuanțe și expresivă, ca un desmăț de Kermesă dintr’un pamon flamand, trece durerea închisă a lui Octav. Meteorit din alte sfere, căzut prin accident în viermuiala provincială. Ar fi cel de-al doilea pol al umanului. Dar svârcolirea plebeicului întinde spre el tentacule lungi și cleioase cât brațele de caracatiță și-l cufundă pentru câteva ceasuri în mâl vâscos. Ca ființele de aluat superior de la suprafața oceanelor, ucise de frământarea valurilor și aruncate în adâncuri, se coboară pulverizându-se până ajung nămol în funduri unde sunt înghițite de bestiile vorace și ignobile din întunericul apelor. Mănăila — extracția inferiorității — polarizat în ridicol important, și sarabanda lui îl captivează, prin anihilare, pe Octav. Sentimentul tragic al durerii lui Octav este inundat de marea inundă a taluzului de vulgaritate bestială și populară. Fluxul apelor murdare și amoral vesele, care ingurgitează tragicul vieții, durează până dimineața, când i se împlinesc cele 24 de ceasuri, (când cortina trebue să se lase) și când Octav desmuțit din simpopa coșmarului reintră în coridorul scurt de puține clipe, Iar acesta duce direct în moarte. Povestea îndoliată a lui Octav se frânge pe același peron pe care debarcase cu 24 de ore mai înainte. Descheiat sufletește, se sinucide. Imaginea de la sfârșit, ca o baltă mare de sânge, după urgia unei zile și a unei nopți, este un punct sugestiv pus „ceremonialului acesta pentru Madona cu trandafiri care .nu e roman realist și, cu atât mai puțin autobiografic“... „Octav primește locomotiva în pumni și o face mototul printre traverse..“ Penultima fraza a romanului, citată aici, comprimă întregul grotesc din care este zidită opera. Parcă moartea se săvârșește într’un joc. Masca nu crispează dungă de plâns, dar nici nu arcuește mușchii pentru râs. In cursul dramei grotești, în care d. G. M.-Z- a condensat o concepție și un procedeu artistic, izbește vigoarea de caracterizare a unui strat omenesc, mahalaua. La descripția magistrala a lui Caragiale — d-sa a adăogat o seamă, de Continuare în pag. V-aj