Calendarul, decembrie 1932 (Anul 1, nr. 235-259)
1932-12-01 / nr. 235
ACEL.AS II — Când masoneria l-a ales pe d- M. Sadoveanu instrument de corupție și de captare a avut în vedere semidoctismul său care putea fi ușor îndoctrinat cu „idealurile“ hrubelor, marele său prestigiu literar care putea să inducă repede în eroare pe oamenii de bună credință și încă ceva : antipatia organică a scriitorului pentru biserica ortodoxă, in nenumăratele volume pe care le-a zămislit talentul său gustat de toată lumea nu există o singură pagină de respect sau de simpatie pentru biserica acestui neam, cu toate că Sadoveanu e un evocator emoțional al trecutului și al instituțiilor lui. Pe lângă această absență totală a bisericii din literatura sa e remarcabilă atitudinea negativă a scriitorului față de clerul actual. Dacă un Ion Slavici sau un Ion Agârbiceanu au găsit în realitatea actuală figuri de preoți apostoli, cari le-au servit ca model, pentru eroii nuvelelor lor, Sadoveanu nu a găsit decât căzături morale, popi bețivi și curvari cari se tăvălesc prin șanțuri ca porcii. Atitudinea aceasta a revoltat până și pe un distins critic evreu, d. H. Sanielevici, care acum 25 de ani a țintuit cu vervă imoralitatea acestei literaturi. Nu trebuie să înșele pe nimeni faptul că d. M. Sadoveanu a tipărit acum câțiva ani două volume din ,,Viețile sfințlor“. A făcut-o din pur spirit comercial. A crezut că va vinde aceste cărți în sute de mii de exemplare și, când a văzut câ afacerea nu merge, a părăsit proectul. Dar această chestiune mai are o latură: textele acelea pe care d. M. Sadoveanu și-a pus iscălitura constituie un imens plagiat Sânt textele splendidelor traduceri vechi, retipărite de un negustor din județul Dâmbovița, Iorgu Dumitrescu și revăzute pe ici pe colo de d. Sadoveanu. Deosebirea dintre Iorgu Dumitrescu și d. Sadoveanu e că, pe când negustorul evlavios din Racarii Dâmboviței împărțea gratuit școlarilor din România aceste minunate cărți, d- Sadoveanu le-a comercializat în profit personal. E ca și cum ai fura icoanele argintate și aurite de la altar și le-ai vinde la anticar. Așadar, antipatia organică a d-lui M. Sadoveanu față de biserica ortodoxă era unul din motivele puternice pentru care masoneria l-a investit cu gradul 33 și cu titlul de mare venerabil. Venind la cârmă guvernul lojilor masonice Argetoianu-Iorga, d. M. Sadoveanu saltă brusc, ca un deus ex machina, pe scaunul președințial al Senatului. Cum vă explicați acest salt ? Căci toată lumea îl știa pe d. Sadoveanu prieten politic al lui Octavian Goga, toată lumea îl știa adversar de 20 de ani al lui N. Iorga și nimeni n’ar fi fost în stare să-i bănuiască afinități sufletești cu Bestia dela Breasta! Și totuși în acel guvern în care toate demnitățile politice au fost acordate după gradele masonice, d. M. Sadoveanu 33 trebuia să fie președinte al Senatului. E aproape comic cum s’a petrecut lucrul. C. Argetoianu, „marele protector al masoneriei“ se prezintă primului ministru : — Dragă Iorga, guvernul nostru care are în frunte pe geniul neamului trebuie să aibă o largă strălucire intelectuală. Ar fi bine, cred, ca președinte al Senatului să-l alegem pe cel mai mare povestitor al nostru, pe Sadoveanu! D. Iorga, încântat de gustul literar al lui Argetoianu, care singur se laudă în interviewuri că n’a citit nicio pagină de literatură românească, a admis imediat. Apostolul din nori, care abia acum, când e trântit la pământ, înțelege în ce mod magistral s-a desființat masoneria, nici nu bănuia de unde vine entuziasmul lui Argetoianu pentru Sadoveanu 33! Cum s’a purtat Sadoveanu ca președinte al Senatului, executând orbește ordinele lojilor, vom vorbi altădată. E un capitol dureros din care iese în evidență în mod deosebit ceea ce noi numim caracter abject în personalitatea marelui povestitor. Dar ca președinte al Senatului, cu 100 de mii de lei pe lună și vagon ministerial la dispoziție, d. M. Sadoveanu își însoțește zelul de proxenet masonic- Sub aparența că pune la cale câte o vânătoare în diferite puncte ale țării, el vizitează iojile în ființă, le reconfortează, întemeiază altele noi, ține discursuri în adunările de noapte, cu șorț și mistrie, captează noi elemente dintre magistrați, ofițeri, profesori, avocați, doctori, intelectuali tineri. Șoptește tuturor la ureche că însuș M. S. Regele ar fi protectorul masoneriei și că oricine intră în organizație are calea deschisă spre marile demnități ale Statului. Cât a servit masoneria monarhiei noastre înțelege azi oricine. In interior, ea a dezorganizat Statul neplătind zece luni salariile funcționarilor, în timp ce Argetoianu inducea în eroare pe Rege că salariile sânt achitate la zi. Lucrul îi mărturisește N. Iorga în broșura „Doi ani de restaurație“. In exterior, niciodată campaniile presei europene n’au fost mai violente la adresa Dinastiei române decât în acest timp cât serviciul de propagandă a fost condus de escrocul Pangal Jean 33. A fost o acțiune infernală și sistematică, de subminare a organizației de stat și de distrugere a prestigiului monarhiei române. Nu știu dacă, cu bună știință sau cu inconștiență, d. M. Sadoveanu s'a închiriat pentru această operă nefastă. Dar azi când adevărul iese la lumină, toți oamenii de bună credință, cari au fost induși în eroare de rătăcitul scriitor, sunt datori, în interesul acestei țări și al idealurilor ei românești, se rupă definitiv cu hrubele masonice. Exemplul elocvent al d-lui George Cuza să le fie încurajate! Nicfaifor Crainic 1 SIELE VERZI TRAGEDIA LUI NCU SAVANTUL Bietul Nicu Savantul! De trei zile tot interpelează, se zbuciumă, se tănguește, lăcrămează, se martirizează, dar degeaba. Nu-l mai iubește nimeni. S'a dus amorul poporuluit și a rămas numai cu amicul lui, Sarmată. Deunăzi la Senat, pentru că a fost întrerupt de un senator, a amenințat maturul corp, că se pune sub protecția... publicului din galerii. Imediat publicul a evacuat sala, refuzând a-i acorda protecția salicitaă atât de lamentabil. La Văleni, Nicule, acolo în tăcerea bibliotecei matale, să-ți ispășești păcatele anului de guvernare, când ai dat țara pe mâna Bestiei, cu care te ai pupat la Colonade {restaurantul. N. Red.) șii i-ai jurat credință pe viață. Tu l-ai voulu, Nicu Savantule! și o vei avea până când se va milostivi soarta cu zbuciumul tău sufletesc. Abia acum, îți scrii singura și adevărata tragedie: tragedia lui Nicu Savantul, într-un act și un milion de prostii! JUS&US Politica urbană Concomitent cu hotărîrea guvernului de a suspenda executările silite la orașe se desfășoară campania electorală în vederea nouilor alegeri de consilii comunale. Ne aducem aminte astfel că România are și orașe, nu numai sate. Fiindcă lumea noastră dirigentă a uitat acest lucru. Intr’o epocă de țărănism și de năvală a agrarienilor pe piața publică orașul s’a șters din preocupările de căpetenie ale politicei noastre. El nici înainte vreme nu ne sta prea drag la inimă. Țărănismul politic a fost premers înainte de răsboiu de țărănismul literar care crease o atmosferă de ostilitate ascunsă, dacă nu chiar fățișă, față de oraș, un parazit insuportabil, înstrăinat, vrednic de râsul și batjocura lui Caragiale. Din incapacitatea rasei noastre de a dura urbii, ne făcusem un merit deosebit. Mărirea țării ne-a surprins cu niște comune urbane care în vechiul regat sunt sate desvoltate, iar națiile provincii ne-au adus o zestre de orașe care nu ne aparțin nici prin trecutul și nici prin populația lor de-acum. De-atunci, de la unire până astăzi, guvernele țării iau avut o politica urbană potrivită situației specifice dela noi. S’a vorbit de ..urbanism“. de ..estetică edilitară“, după modelul acestor preocupări din alte tari, în timp ce sistemul electiv a fost lăsat să facă și să desfacă la consilii comunale. Democrația nu putea să nici pe această pantă vre o sufere știrbire, suveranitatea electivă a poporului trebuia să fie deplin garantată. Dar primul postulat al unei politici urbane românești trebuia dimpotrivă să fie instituirea unor consilii comunale permanente, ferite de jocul inconștient și primejdios votului. In curând avem noui alealgeri, fiindcă fiecare guvern își face primăriile lui. La ce rezultat ne-a dus acest sistem? Pe de o parte primăriile au rămas nî nouite provincii sub stăpânirea minoritarilor, iar pe de altă parte comunismul ajunge la putere în țara românească , prin cucerirea administrației. Să luăm Timișoara în cercetare. Delegația permanentă a acestui municipiu fruntaș a fost disolvată de guvernul lorga iș reinstalată de actualul guvern, compusă din acești aleși: August Kardossy, Friederich Hajdú (evreu), Engels (german), Teodorescu (social-democrat) și Opreanu (comunist). Până ce ministerul de interne împuternicește unul dintre cei tipi primari aleși, delegația permanentă de mai sus conduce de drept capitala Banatului. Nu afirmăm că guvernul Iorga a disolvat consiliul comunal timișorean din pricina compoziției lui pe j strițe, fiindcă motivul real a fost să-și pună acolo oamenii lui. Dar ne întrebăm ce interes a avut guvernul actual ca să apere în persoana unui evreu, unuimocrat, unui german, unui social-decomunist și a unui rămân incert legalitatea? A supraveghea la respectarea glasului urnelor, chiar punând in primejdie interesul național și forma de stat, este o definiție care corespunde democrației în cazul dela Timișoara. Dar acest caz nu este unic în mestul lui. Consiliile comunale din Ardeal și Basarabia când nu sunt căptușite cu minoritari dintre aceia cari propagă ura și disprețul populației lor față de statul român și de națiunea dominantă, mijlocesc ajungerea comunismului la putere, in zadar s’a înregistrat această experiență la primele alegeri, sistemul electiv intră în funcție cu fiecare schimbare de guvern. Și cu cât alegerile sunt mai dese, cu atât comunismul înfăptuește în România cuvântul de ordine dat pretutindeni și aplicat în Franța și in alte țări, ca să cucerească puterea de la periferie înspre centru prin administrații. Comuniștii cu socialiștii și cu minoritarii prezintă în alegerile comunale un front unitar, pe când vrajba între partide a făcut în noune provincii, după admirabila ironie a țăranului bănățean, ca acum să st ia doi domni de Români la trei mese. Să așteptăm o îmbunătățire dela alegerile care se pregătesc? Când partida de la guvern s’a împăcat în două rânduri cu o delegație municipală ca cea de la Timișoara dă dovadă că este dispus să se împace cu oricâte ar fi rezultatul urnelor, numai sistemul democratic să funcționeze nestânjenit. Aceasta poate să fie mult și bine, o politică a democrației abstracte și internaționale, — o politică urbană românească ea nu este. Ca să îie a noastră, nu a minoritarilor și comuniștilor, ar trebui ca guvernele să înlocuiască alegerile comunale cu instituirea unor consilii permanente, care să lucreze după un plan unitar. Aidas Bragrsea Către o asanare economică generală Suspendarea legei ArgetoianU. Suspendarea executărilor silite ale datornicilor urbani. in noratorul necesar. Asanarea m cătirii economi generale a țarei. 11 aoui primului ministru Cu ocazia declarațiilor făcute în Cameră, acum câteva zile, de către d. Iuliu Maniu, d-sa a făgăduit a se ocupa și de soluționarea problemeti datoriilor urbane. Primul minim știm al țării a recunoscut că situațiunea precară în care se zbat proprietarii urbani datori, reclamă o imediată intervenție oficială. Pentru a se găsi însă, o soluțiune sănătoasă și în cadrul general economic al țării și pentru a se evita greșelile făptuite cu ocazia asanării datoriilor jurate, d Iuiiu Maniu, a făgăduit in Cameră că va dispune deocamdată suspendarea executărilor silite a datornicilor urbani, pentru că în acest interval de timp, să se cerceteze soluțiunile asanării. SUSPENDAREA EXECUTARILOR SILITE A DATORIILOR URBANE le, sunt numai soluțiuni de tranziție, un fel de moratoriu care permite studierea în liniște a problemei și soluționarea ei. Guvernul s’a convins, că în actualele împrejurări de grozavă criză economică, factorii de producțiune trebuesc ajutați, pentru a-și putea exercita rolul lor d in cadrul economic al țării. Pentru a nu fi complet distruși, este nevoie, ca până la găsirea soluțiunilor să fie puși la adăpost de orice urmărire. In consecință s’a acordat suspendarea legei Argetoianu pentru datoriile agricole și suspendarea executărilor silite pentru datoriile urbane. GREȘELILE TRECUTULUI cearcă să profite de pe urma unor avantagii, create numai pentru elementele productive, s’a , adus acea puternică reacțiune in contra legiuirei Argetoianu și cu efectul cunoscut de toți. Creditul intern și extern, nu ar fi alarmat și nu ar fi avut nici un motiv să se alarmeze, din îndreptarea situațiunei agricultorilor debitori. Din contra avea tot Interesul a se ajunge la consolidarea situațiunei debitorilor, pentru o mai deplină garanție a creanței și a lichidărei ei. Nu putea insă, să rămână nepăsător, în fața acțiunei tuturor profitorilor introduși in lege, prin ușa de din dos sau a celor cari au efectuat datoriile de consumațiune și cari nu au absolut niciun rol în economia productivă a țărei. Aceste toate observatiuni se găsim nemerite astăzi, în ajunul soluționărei problemei datoriilor rurale și urbane, pentru a nu se mai repeta greșelile din trecut. UN PLAN DE ASANARE ECONOMICA GENERALA Problema asanării datoriilor (căci acum se pune chestiunea tuturor datoriilor rurale și urbane), trebue soluționată in cadrul general econo. Continuare în pag.lla Soluționarea nu este atât de ușoară și legea Argetoianu, ne-a oferit cel mai eloquent exemplu, ce însemnează, a aduce soluțiuni ușuratece, nepreparate sau prea elastice. Trebue să recunoaștem că dacă legea veche s’ar fi rezumat la adevărații agricultori, și numai pentru datoriile cu caracter pur agricol, nu s’ar fi ajuns la necesitatea suspendărei aplicărei legei. Când însă, s’au deschis larg pur-Prezentându-i-se deunăzi o delegație a proprietarilor urbani, primul ministru a făgăduit imediata suspendare a executărilor silite pentru datoriile urbane iar proiectul de lege respectiv, va fi depus pe biuroul Camerei, chiar in această săptămână. Suspendarea va fi fixată deocamdată până la 1 Aprilie 1933. Evident, că o asemenea măsură, ca și aceea a suspendării aplicării legei Argetoia. I ție pentru toate acele cazuri sper, nu, în ceea ce privesc datoriile rural care și când s’au văzut, cine vi-n de ION SCUTARU l No. 235 Joi 1 Decembrie 1932. Director: NI EDITOR CRAINIC REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Bucureștii Bulevardul Elisabeta No. 21 " Pe 12 luni 500 lei ABONAMENTE * 6 „ 256 , IN TARA ,, 3 » 15* ’ 1 lună 60 „ Pentru instituții și Autorități Lei 1000 anual. Pentru străinătate „ 1700 „ 3.05.46 Redacția și Provincia 3.11.80 Direcția 3.10.90 Administrația ! Paraziții stângei tie EM. D. BOROIANU Inaitate vreme, stânga intra mai mult în vocabularul birjarilor, ține stânga! Sau auzeai și auzi spunându-se despre un om politic: trage la stânga. Și chair: cutărică e stângaci, stânga! Și chiar: cutărică e stângaci, înțelesurile de mai sus. Pentru că promotorii ,,Stângei“ țin pe stânga din meserie, ca birjarii, trag la stânga principiile perimate marxiste, și sunt stângaci în expunere, deoarece sunt mărginiți. „Stânga“ are după cum vedeți un deosebit miraj și este exclusivitatea maselor, adică a netoților. De curând și-a făcut aparița printre alte fițuici o „Stângă“, „Organ“ care alunecă ,,pe linia generala a vremii" cum ar aluneca o patină cu roate pe caldarâm. Nu pot să-mi explic de ce am început tocmai cu numărul 3 al „Stângei“. Pare că ar fi un făcut, pătrunzându-mă puțin și de misterul trioletului minuiescian. Ceea ce m’a determinat Insă, ca să pun dreapta pe ,,Stânga", a fost maneta No. 3 al dogmaticei marxiste. Ascultați: „Toata lumea Și-a spus părerea în chestiunea pactului de neagresiune. Numai Basarabia tace" Insinuarea perfidă care se ascunde în aceste rânduri nu mai trebue să vă o lămuresc eu. Face parte de loviturile Stângei, „Stânga“ a reușit, până a urma, să fie un hilabant „organ". Inlocuește pe 5,Le Hire”. Și se spune că această revistă și-a pierdut piața de desfacere în România, de când cu noul satelit marxist: „Stânga“. Cu o mică deosebire că, ,Stânga“ pornind să demonstreze lucruri serioase, te cutremură de râs. Ceea ce „L Rire“ nu zbutește. Surprins nu am fost deloc când am întâlnit, între colaboratorii ,,Sângei“ pe Pavel a. Căci stânga este un fel de anexă a „Adevărului", însă mai prost scrisă ca patroana, Păvăluță nu se desminte. Și-i speriat mereu de Statul corporativ, cum sunt speriați copii de gogoroi. Aceeași confuzie pe care o găsești numai la babele teősoare. Aceleași ecou ce-1 găsești la cel ce prezintă o fobie oarecare. Pentru că Păvăluță a făcut fobia Statului Corporativ. Să vă citez câteva pasagii ale lui Părăluță: (din articolul ,,Stat corporativ“?). „Reacționarii români joacă cu cărți trucate — Părăluță excelează în educația câștigată la masa verde a cluburilor— pentru a pregăti generația tânără să-și trădeze misiunea istorică, și să nu-și poată pune problema, care va fi regimul economico-social și politic peste 15—20 ani?“. Acțiunea reacționarilor se Îndreaptă spre reînvierea privilegiilor personale (?), a vechilor caste cu mentalitate feudală (?), acțiune hotărât contrară, evoluției evidente a omenirei, care tinde spre o integrare individului în uiassă, confundându-1e în efortul colectivității, pentru binele colectivității“... „Suntem un stat tânăr și mu pretindem reacționarilor noștri să nu voteze încrederea — acestea le știe Găgăuță din parlament — mitului național, deși cei grupați în jurul aceste reviste am abandonat naționalismul ca concept — cacofonia este atributul lui Păvăluță — istoric format de veacul al XlX-lea având un conținut agresiv, etc., etc. Nu mai pot să mai continui, Păvăluță înșiră, și înșiră, și înșiră, ca în înșiră-te mărgărite. Dar din ce bolborosește nu naște nici ce vrea, nici cu ce s-ar rezolvi criza adusă de „reacționari“. Părăluță are inteligența cocoșatului. Cum ce în plus, are cocoașa pe scoarța creerului. Ceva ,,en vogue" stângei, Ceea ce mă miră la fleșcăitul acesta de „Stânga“ e că a fost trimis cu bursă în străinătate de către Statul Român. Ani de zile a trândăvit pe malurile Senei — unde a numărat barurile din Montemartre — ca întors imediat, în țară, să intre în cireada parlamentară. De unde nu a mai eșit Și unde stă, și stă, și stă după cum înșiră și înșiră în „Stânga“. Acuma a intrat căpușe sub pielea stângei căci din dreapta nu mai are ce suge. Tot în stânga — balamucind „pe linia generala a vremei" — am găsit (Continuare în pag. ila) Poști sau batjocură? Serviciul de poștă e nervul principal în sistemul spiritual al unei țări moderne. Metafora nu ne aparține. A făcut-o de Harriot într'un discurs, o dată, într'o provincie electorală. Și la noi țară eminamente opincară pare a fi avut aceeași semnificație de când Domnitorul Carol I ale cărn oase auguste au fost pritocite de lungul și istoricul voiaj în diligență — s'a hotărât să ne scoată la hora civilizației și 'n privința asta. Evident, dela marca poștală cât o frunză de castan, dela aparatele telefonice mari cât un dulap, până la mijloacele prompte și mignone de astăzi, evoluția invenției lui Marconi sare în ochi. Pe la direcția generală a poștelor noastre s'au perindat, dealungul acestor ultime decenii, atâți conducători câtă frunză și iarbă, câte partide am died au luat în mâini hățurile statului. Fiindcă nu suntem prea bâtlani, noi ținem minte numai doi directori. Pe tânărul inginer Pitulescu care a făcut pur și simplu minuni și pe d. Petre Papacostea, simpatica și prea oacheșa mână dreaptă a d-lui mareșal Averescu. In prezent, scaunul acestei instituții care ar merita, prin însemnătatea ei, să fie ridicată ca în alte țări, la ra rmgul de minister, e ocupat de un unchiuș mormântif d .general Ban»j Florescu, un pastor aeohi, isíuit ca un basm, in funcția înnaltă ce ocupă de câțiva ani. Acest ghrbov ofițer de rezervă nu s’a ilustrat la direția scrisorilor prin absolut nimic, XV‘e schimbat cel puțin ora poștei cum obișnuiesc unii directori C. F. R. de schimbă mersul trenurilor, ca să treacă drept reformatori și jurăm aici cu mâna pe acest condeiu, sfânt pentru noi, ca niciodată n a mere mai idiot poșta ca sub butronețele galbene ale dlui ghinăral Francu Florescu li servesc numai un caz. Semnatarul acestui articol am trimis față fiind mai mulți martori, trei scrisori, o carte poștală, LOCO ajuns la destinație, în dealul Cotrocenilor, DUPĂ OPT ZILE, și două scrisori închise care n'au fost primite nici până acum, după aproape două săptămâni!! Domnule general, Nădrăgilă Fiorescu nu pot să mai rabd! Te-am văzut cum plimbi pe calea Victoriei, seara cei 120 de ani ai Dumitale fi încă în câteva situații care m'au făcut să cred că înțelegi ce 'nseamnd a ți se pierde scrisorile de dragoste, căci de dragoste, ți-o spun. erau scrisorile mele Treci odată pe la redacție pe la mine să-ți indic eu câțiva factori cari umblă cum să zic amorezați pe stradă; să-ți dau numele unei funcționare din P. T. T. care desfăcea regulat corespondența cetățenilor numele unui oficiu poștal unde manșidatele se achită după trei zile de la primire, iar o <?, pe ridicată din cutie exact DUPĂ UNSPREZECE ZILE. E o batjocură, domnule ghenendi Făsdiac! N. Grevedia ANANIE USA In Revistele sunt pasiunea românului, pe cât se poate spune că această varietate etnică are pasiuni E adevărat. Românul nu se dă în vânt ca să cetiască revistele. Dar își compensează acest neajuns, grăbindu-se să scoată reviste. Dacă nu ar fi obstacolul material, fiecare Daco.Român și-ar avea... revista lui, așa cum își are costumul de haine și numărul la poartă. A fi patron de revistă în România, e, de cele mai multe ori, a fi un fel de feudal ce împarte ranguri și difuzează temeri. Revista e, în general, o anexă a individualismului intelectualilor români. Această pasiune, acest mijloc tactic, nu lipsește nici intelectualilor de provincie. Cine a stat să facă statistica publicațiilor efemere, cari au căutat să pigmenteze decorul aparent cenușiu al vieții de provincie ? Acelaș individualism se manifestă și în aceste reviste cu bătaia scurtă, dar cu repetări prezumpțioase cele mai adesea. Sau li se cășuna ca lui Călin și criticau acru și suveran publicațiile de la centru, sau imitau aceste publicații în factura materială și în cea spirituală, pentru a arunca cu praf în ochii bipezilor provinciali; sau cereau de adreptul colaborarea scriitorilor consacrați la centru, pentru a înfunda, cu numele lor, concurența vecinilor și a-i sili la admirație fără rezerve ori la invidie infinită; sau scoteau înante foarte ipotetice genii locale, cari, din staulul lor, vor crește și vor revoluționa odată lumea ca Iisus Nazarineanul. Dar iată că un fenomen nou, îmbucurător, apare în provincii. Contrazice atât de mult obișnuințele de mai sus, că aproape nu putem crede. Apar publicații, din cari se alungă gândul micii sau marii epatări individualiste și cari n’au în program scopul de a tipări producțiile literare ale localnicilor. E vorba, din contra, de o modestie și de o obiectivitate, cari, de data aceasta, se integrează în linia clasică a provinciei, așa cum ne-am închipuit-o și așa cum e în fond. Cum se explică psihologia acestui fapt contrariant, nu e timpul să explicăm acum. Nouie reviste, cari apar astăzi dincolo de barierele Capitalei, nu se mai dau la producătorii spirituali de la centru, nici nu-i mai flatează, nici aceștia nu mai au, așa de comod, prilejul să-și plaseze producțiile de mâna a doua... Fiindcă acum atâtea reviste provinciale au altă pretenție , ele vor doar să cerceteze viața locală sub aspect istoric filologic, geografic, cultural... File vor să fie ca un ghioc grav, care să adune ecourile istoriei regionale, reflexele peisagiului, viața ce pâlpâie in documente și în locuri, și să dea glas nostalgiilor obiective, cari se ridică din sinteza vremii și a pământului. Avem astfel „Arhivele Olteniei“, „Analele Dobrogei“, „Analele Banatului“, „Milcovia“, „Arhivele Basarabiei“, „Țara Bârsei“... Și avem „Analele Brăilei“, revistă patronată de un comitet de mare distincție. Nume ca acelea ale d-lui Nae Ionescu ,Radu Portocală, Paul Demetriade, vorbesc singure. Resursele și devoțiunea fondatorului directorului acestei reviste, inginerirul Gh. Marinescu, munca îndărătnică de patru ani, au dat la iveală aproximativ zece volume și peste 1000 pagini, în care se înfiripează, mai precis cu fiecare număr nou de revistă, tabloul luminilor și lineamentelor vieții, care a fost în ținutul Brăilei și al Dunării-de-jos. Istoria va fi odată recunoscătoare tuturor acestor reviste de cercetări locale — și „Analelor Brăilei“. Chiar astăzi, nu se mai poate scrie istoria Brăilei fără „Analele Brăilei“ — publicație de care s'au sesizat organe așa de competente ca: „Revista Istorică“, sau „Noua Revistă Istorică“ sau care a început să fie citată in lucrări excelente, ca aceea a d-lui N. Georgescu-Tistu de pildă, despre Bibliografia literară română. Și cu toate acestea,revistele în chestiune nu s'au înfruptat și nu se înfruptă din fondurile „propagandei culturale“, „culturalizării masselor" sau a altor formații mai mult sau mai puțin de stat. Statul e, în fond, pe mâna politicianilor, iar aceștia se ocupă cu „electoralizarea" masselor, iar nu cu „culturalizarea" lor. Statul democratic făcut și din propagarea oficială a a culturii un mijloc de accentuare a tarelor democrației. A cere deci statului să vină material în ajutorul tuturor acestor publicații de sănătoasă cercetare provincială, ea face o glumă avortată. Dar rămân autoritățile locale. Municipiile, primăriile și județele. Sunt primării — ni se pare, cea de la Brașov — cari și-au înțeles rostul în acest domeniu. E un gest, căruia trebue să i se acorde privilegiul de a fi imitat. A susține o publicație locală onestă, din care să se lămuriască individualitatea biogeografică a regiunii, e operă nu numai stringent folositoare pentru însășcultura națiunii întregi, dar înseamnă a servi formării spiritului civic. Inseamnă a exercita mândria cuviincioasă și simțul de colaborare rectitudine cetățenească al localnișiilor, pentru ca să se ajungă și la noi la acea utilă realitate morală și socială, care e comuna. Mai marii primăriilor și județelor din lungul și latul României-Mari nu-și simt nici o vocație în acest sens ? Voi ei să adopte în totul logica statului politicianizat și nu aceea a realităților locale ? Pilda Brașovului nu spune nimic ? Ar fi deplasat să ne închipuim că în criza de azi — urmare, în așa de mare măsură, a metodelor statului politicianist — o revistă cu desăvârșită cuviință morală și de pure cercetări științifice mai poate fi susținută de cititori dacă a fost susținută vreodată. Iată, auzim că: și „Analele Brăilei“ încearcă o experiență grea, din punct de vedere material găsim chiar că-i de mirare că au putut s'o ducă până acum. Profitul de la conferințele publice, organizate în orașul de provincie, i-au înlesnit, în parte, viața de până azi, dar nu-i mai poate folosi în aceeași măsură în viitor. Știm că la Brăila, în fruntea trebilor publice, sunt oameni cu energii și cu resurse. Nu se pot opri un moment asupra unei publicații, cu care osârduitorii ei au căutat să-și cinstească orașul și regiunea ? Cu speranța aceasta au fost scrise rândurile de față. C.