Calendarul, decembrie 1932 (Anul 1, nr. 235-259)

1932-12-01 / nr. 235

ACEL.AS II­ — Când masoneria l-a a­­les pe d- M. Sadoveanu instru­ment de corupție și de captare a avut în vedere semidoctismul său care putea fi ușor îndoctri­nat cu „idealurile“ hrubelor, marele său prestigiu literar ca­re putea să inducă repede în e­­roare pe oamenii de bună cre­dință și încă ceva : antipatia or­ganică a scriitorului pentru bi­serica ortodoxă, in nenumărate­le volume pe care le-a zămislit talentul său gustat de toată lu­mea nu există o singură pagină de respect sau de simpatie pen­tru biserica acestui neam, cu toate că Sadoveanu e un evoca­tor emoțional al trecutului și al instituțiilor lui. Pe lângă acea­stă absență totală a bisericii din literatura sa e remarcabilă ati­tudinea negativă a scriitorului față de clerul actual. Dacă un Ion Slavici sau un Ion Agârbi­­ceanu au găsit în realitatea ac­tuală figuri de preoți apostoli, cari le-au servit ca model, pen­tru eroii nuvelelor lor, Sadovea­nu nu a găsit decât căzături mo­rale, popi bețivi și curvari cari se tăvălesc prin șanțuri ca por­cii. Atitudinea aceasta a revol­tat până și pe un distins critic evreu, d. H. Sanielevici, care a­­cum 25 de ani a țintuit cu vervă imoralitatea acestei literaturi. Nu trebuie să înșele pe nimeni faptul că d. M. Sadoveanu a ti­părit acum câțiva ani două vo­lume din ,,Viețile sfinț­lor“. A făcut-o din pur spirit comercial. A crezut că va vinde aceste cărți în sute de mii de exempla­re și, când a văzut câ afacerea nu merge, a părăsit proectul. Dar această chestiune mai are o latură: textele acelea pe care d. M. Sadoveanu și-a pus iscăli­tura constituie un imens plagiat Sânt textele splendidelor tradu­­ceri vechi, retipărite de un ne­gustor din județul Dâmbovița, Iorgu Dumitrescu și revăzute pe ici pe colo de d. Sadoveanu. Deosebirea dintre Iorgu Dumi­trescu și d. Sadoveanu e că, pe când negustorul evlavios din Racarii Dâmboviței împărțea gratuit școlarilor din România aceste minunate cărți, d- Sado­­­veanu le-a comercializat în pro­­fit personal. E ca și cum ai fura icoanele argintate și aurite de la altar și le-ai vinde la anticar. Așa­dar, antipatia organică a d-lui M. Sadoveanu față de bi­serica ortodoxă era unul din motivele puternice pentru care masoneria l-a investit cu gradul 33 și cu titlul de mare venera­bil. Venind la cârmă guvernul lo­jilor masonice Argetoianu-Ior­­ga, d. M. Sadoveanu saltă brusc, ca un deus ex machina, pe scau­nul președințial al Senatului. Cum vă explicați acest salt ? Căci toată lumea îl știa pe d. Sa­doveanu prieten politic al lui Octavian Goga, toată lumea îl știa adversar de 20 de ani al lui N. Iorga și nimeni n’ar fi fost în stare să-i bănuiască afinități sufletești cu Bestia dela Brea­­sta! Și totuși în acel guvern în care toate demnitățile politice au fost acordate după gradele masonice, d. M. Sadoveanu 33 trebuia să fie președinte al Se­natului. E aproape comic cum s’a petrecut lucrul. C. Argetoia­­nu, „marele protector al maso­neriei“ se prezintă primului mi­nistru : — Dragă Iorga, guvernul nos­tru care are în frunte pe geniul neamului trebuie să aibă o largă strălucire intelectuală. Ar fi bine, cred, ca președinte al Se­­natului să-l alegem pe cel mai mare povestitor al nostru, pe Sadoveanu! D. Iorga, încântat de gustul literar al lui Argetoianu, care singur se laudă în interviewuri că n’a citit nicio pagină de lite­ratură românească, a admis i­­mediat. Apostolul din nori, care abia acum, când e trântit la pă­mânt, înțelege în ce mod ma­gistral s-a desființat masoneria, nici nu bănuia de unde vine en­tuziasmul lui Argetoianu pen­tru Sadoveanu 33! Cum s’a purtat Sadoveanu ca președinte al Senatului, execu­tând orbește ordinele lojilor, vom vorbi altădată. E un capitol dureros din care iese în eviden­ță în mod deosebit ceea ce noi numim caracter abject în perso­nalitatea marelui povestitor. Dar ca președinte al Senatu­lui, cu 100 de mii de lei pe lună și vagon ministerial la dispozi­ție, d. M. Sadoveanu își însoțe­ște zelul de proxenet masonic- Sub aparența că pune la cale câte o vânătoare în diferite puncte ale țării, el vizitează io­­jile în ființă, le reconfortează, întemeiază altele noi, ține dis­cursuri în adunările de noapte, cu șorț și mistrie, captează noi elemente dintre magistrați, ofi­țeri, profesori, avocați, doctori, intelectuali tineri. Șoptește tu­turor la ureche că însuș M. S. Regele ar fi protectorul maso­neriei și că oricine intră în orga­nizație are calea deschisă spre marile demnități ale Statului. Cât a servit masoneria monar­­hiei noastre înțelege azi oricine. In interior, ea a dezorganizat Statul neplătind zece luni sala­riile funcționarilor, în timp ce Argetoianu inducea în eroare pe Rege că salariile sânt achi­tate la zi. Lucrul îi mărturisește N. Iorga în broșura „Doi ani de restaurație“. In exterior, nici­­odată campaniile presei europe­ne n’au fost mai violente la a­dresa Dinastiei române decât în acest timp cât serviciul de pro­pagandă a fost condus de escro­cul Pangal Jean 33. A fost o acțiune infernală și sistematică, de subminare a or­ganizației de stat și de distru­gere a prestigiului monarhiei române. Nu știu dacă, cu bună știință sau cu inconștiență, d. M. Sadoveanu s'a închiriat pen­tru această operă nefastă. Dar azi când adevărul iese la lumi­nă, toți oamenii de bună credin­ță, cari au fost induși în eroare de rătăcitul scriitor, su­nt da­tori, în interesul acestei țări și al idealurilor ei românești, s­e rupă definitiv cu hrubele maso­nice. Exemplul elocvent al d-lui George Cuza să le fie încura­jate! Nicfaifor Crainic 1 SIELE VERZI TRAGEDIA LUI NCU SAVANTUL Bietul Nicu Savantul! De trei zile tot interpelează, se zbuciumă­, se tăn­­guește, lăcrămează, se martirizează, dar de­geaba. Nu-l mai iubește ni­meni. S'a dus amorul poporuluit și a rămas numai cu amicul lui, Sar­­mată. Deunăzi la Senat, pentru că a fost întrerupt de un senator, a amenin­țat maturul corp, că se pune sub protecția... publicului din galerii. Imediat publicul a evacuat sala, re­fuzând a-i acorda protecția salicitaă atât de lamentabil. La Văleni, Nicule, acolo în tăcerea bibliotecei matale, să-ți ispășești pă­catele anului de guvernare, când ai dat țara pe mâna Bestiei, cu care te ai pupat la Colonade {restauran­tul. N. Red.) șii i-ai jurat credință pe viață. Tu l-ai voulu, Nicu Savantule! și o vei avea până când se va milos­tivi soarta cu zbuciumul tău sufle­tesc. Abia acum, îți scrii singura și ade­vărata tragedie: tragedia lui Nicu Savantul, într-un act și un milion de prostii! JUS&US Politica urbană Concomitent cu hotărîrea guver­nului de a suspenda executările si­lite la orașe se desfășoară campa­nia electorală în vederea nouilor a­­legeri de consilii comunale. Ne a­­ducem aminte astfel că România are și orașe, nu numai sate. Fiind­că lumea noastră dirigentă a uitat acest lucru. Intr’o epocă de țărănism și de năvală a agrarienilor pe piața pu­blică orașul s’a șters din preocu­pările de căpetenie ale politicei noastre. El nici înainte vreme nu ne sta prea drag la inimă. Țărănismul politic a fost premers înainte de răsboiu de țărănismul li­terar care crease o atmosferă de­­ ostilitate ascunsă, dacă nu chiar fă­țișă, față de oraș, un parazit insu­portabil, înstrăinat, vrednic de râ­sul și batjocura lui Caragiale. Din incapacitatea rasei noastre de a du­­ra urbii, ne făcusem un merit deo­sebit. Mărirea țării ne-a surprins cu niște comune urbane care în vechiul regat sunt sate desvoltate, iar na­țiile provincii ne-au adus o zestre de orașe care nu ne aparțin nici prin trecutul și nici prin populația lor de-acum. De-atunci, de la unire până astăzi, guvernele țării­­ iau avut o politi­­ca urbană potrivită situației speci­fice dela noi. S’a vorbit de ..urba­nism“. de ..estetică edilitară“, du­pă modelul acestor preocupări din alte tari, în timp ce sistemul elec­tiv a fost lăsat să facă și să des­facă la consilii comunale. Democrația nu putea să nici pe această pantă vre­ o sufere știr­bire, suveranitatea electivă a po­porului trebuia să fie deplin ga­rantată. Dar primul postulat al unei po­litici urbane românești trebuia dim­potrivă să fie instituirea unor con­silii comunale permanente, ferite de jocul inconștient și primejdios votului. In curând avem noui ale­al­geri, fiindcă fiecare guvern își face primăriile lui. La ce rezultat ne-a dus acest sistem? Pe de o parte pri­măriile au rămas nî nouite provin­cii sub stăpânirea minoritarilor, iar pe de altă parte comunismul ajun­ge la putere în țara românească , prin cucerirea administrației. Să luăm Timișoara în cercetare. Delegația permanentă a acestui municipiu fruntaș a fost disolvată de guvernul lorga iș reinstalată de actualul guvern, compusă din a­­cești aleși: August K­ardossy, Frie­­derich Hajdú (evreu), Engels (ger­man), Teodorescu (social-demo­crat) și Opreanu (comunist). Până ce ministerul de interne împuterni­cește unul dintre cei tipi primari aleși, delegația permanentă de mai sus conduce­ de drept capitala Ba­natului.­­ Nu afirmăm că guvernul Iorga a­­ disolvat consiliul comunal timișo­­­­rea­n din pricina compoziției lui pe­ j strițe, fiindcă motiv­ul real a fost­­ să-și pună­ acolo oamenii lui. Dar ne întrebăm ce interes a avut gu­vernul actual ca să apere în per­soana unui evreu, unui­mocrat, unui german, unui social-de­comu­nist și a unui rămân incert legali­tatea? A supraveghea la­­ respecta­rea glasului urnelor, chiar punând in primejdie interesul național și for­ma de stat, este o definiție care co­respunde democrației în cazul dela Timișoara. Dar acest caz nu este unic în me­­s­tul lui. Consiliile comunale din Ar­­­deal și Basarabia când nu sunt căp­­tușite cu minoritari dintre aceia cari propagă ura și disprețul popu­lației lor față de statul român și de națiunea dominantă, mijlocesc a­jungerea comunismului la putere, in zadar s’a înregistrat această ex­periență la primele alegeri, siste­mul electiv intră în funcție cu fie­care schimbare de guvern. Și cu cât alegerile sunt mai dese, cu a­­tât comunismul înfăptuește în Ro­mânia cuvântul de ordine dat pre­tutindeni și aplicat în Franța și in alte țări, ca să cucerească puterea de la periferie înspre centru prin administrații. Comuniștii cu socialiștii și cu mi­noritarii prezintă în alegerile co­munale un front unitar, pe când vrajba între partide a făcut în no­un­e provincii, după admirabila iro­nie a țăranului bănățean, ca acum să st ia doi domni de Români la trei mese. Să așteptăm o îmbunătățire dela alegerile care se pregătesc? Când partida­ de la guvern s’a împăcat în două rânduri cu o delegație muni­cipală ca cea de la Timișoara dă dovadă că este dispus să se îm­pace cu oricâte ar fi rezultatul ur­nelor, numai sistemul democratic să funcționeze nestânjenit. Aceasta poate să fie mult și bine, o politică a democrației abstracte și internaționale, — o politică ur­­bană românească ea nu este. Ca să îie a noastră, nu a mino­ritarilor și comuniștilor, ar trebui ca guvernele să înlocuiască alege­rile comunale cu instituirea unor consilii permanente, care să lucre­ze după un plan unitar. Aidas Bragrsea Către o asanare economică generală Suspendarea legei ArgetoianU. Suspendarea executărilor silite ale datornicilor urbani. i­n n­orator­ul necesar. Asanarea m cătirii economi generale a țarei. 11 aoui primului ministru Cu ocazia declarațiilor făcute în Cameră, acum câteva zile, de către d. Iuliu Maniu, d-sa a făgăduit a se ocupa și de soluționarea proble­­m­eti datoriilor urbane. Primul minim știm al țării a recunoscut că situa­­țiunea precară în care se zbat pro­prietarii urbani datori, reclamă o i­­mediată intervenție oficială. Pentru a se găsi însă, o soluțiune sănătoasă și în cadrul general economic al ță­rii și pentru a se evita greșelile făp­tuite cu ocazia asanării datoriilor ju­rate, d Iuiiu Maniu, a făgăduit in Cameră că va dispune deocamdată suspendarea executărilor silite a da­­tornicilor urbani, pentru că în acest interval de ti­mp, să se cerceteze so­­luțiunile asanării. SUSPENDAREA EXECU­­TARI­LOR SILITE A DA­TORIILOR URBANE le, sunt numai soluțiuni­ de tranziție, un fel de moratoriu care permite studierea în liniște a problemei și soluționarea ei. Guvernul s’a convins, că în actua­lele împrejurări de grozavă criză e­­conomi­că, factorii de producțiune trebuesc ajutați, pentru a-și putea e­­xercita rolul lor d in cadrul econo­­mic al țării. Pentru a nu fi complet distruși, este nevoie, ca până la găsirea solu­­țiun­ilor să fie puși la adăpost de orice urmărire. In consecință s’a a­­cordat suspendarea legei Argetoianu pentru datoriile agricole și suspen­­darea executărilor silite pentru da­toriile urbane. GREȘELILE TRECU­TULUI cearcă să profite de pe urma unor avantagii, create numai pentru ele­mentele productive, s’a , adus a­­cea puternică reacțiune in contra legiuirei Argetoianu și cu efectul cunoscut de toți. Creditul intern și extern, nu­­ ar fi alarmat și nu­ ar fi avut nici un motiv să se alarmeze, din îndrep­tarea situațiunei agricultorilor de­bitori. Din contra avea tot Intere­sul a se ajunge la consolidarea si­tuațiunei debitorilor, pentru o mai deplină garanție a creanței și a li­­chidărei ei. Nu putea insă, să ră­mână nepăsător, în fața acțiunei tu­­turor profitorilor introduși in lege, prin ușa de din dos sau a celor cari au efectuat datoriile de consuma­­țiune și cari nu au absolut niciun rol în economia productivă a țărei. Aceste toate observa­tiuni se gă­sim nemerite astăzi, în ajunul solu­­ționărei problemei datoriilor rurale și urbane, pentru a nu se mai re­peta greșelile din trecut. UN PLAN DE ASANARE ECONOMICA GENERALA Problema asanării datoriilor (căci acum se pune chestiunea tuturor da­­toriilor­ rurale și urbane), trebue soluționată in cadrul general econo. Continuare în pag.­ll­a Soluționarea nu este atât de u­­șoară și legea Argetoianu, ne-a o­­ferit cel mai eloquent exemplu, ce însemnează, a aduce soluțiuni ușu­­ratece, nepreparate sau prea elas­tice. Trebue să recunoaștem că da­că legea veche s’ar fi rezumat la adevărații agricultori, și numai pentru datoriile cu caracter pur a­­gricol, nu s’ar fi ajuns la necesi­tatea suspendărei aplicărei legei. Când însă, s’au deschis larg pur-Prezentându-i-se deunăzi o delega­ție a proprietarilor urbani, primul ministru a făgăduit imediata suspen­­dare a executărilor silite pentru da­­toriile urbane iar proiectul de lege respectiv, va fi depus pe biuroul Ca­­merei, chiar in această săptămână. Suspendarea va fi fixată deocamda­­tă până la 1 Aprilie 1933. Evident, că o asemenea măsură, ca și aceea a suspendării aplicării legei Argetoia. I ți­e pentru toate acele cazuri spe­­r, nu, în ceea ce privesc datoriile rura­­l c­are și când s’au văzut, cine vi-­n de ION SCUTARU l No. 235 Joi 1 Decembrie 1932. Director: NI EDITOR CRAINIC REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Bucureștii Bulevardul Elisabeta No. 21 " Pe 12 luni 500 lei­­ ABONAMENTE * 6 „ 256 , IN TARA ,, 3 » 15* ’­­ 1 lună 60 „ Pentru instituții și Autorități Lei 1000 anual. Pentru străinătate „ 1700 „ 3.05.46 Redacția și Provincia 3.11.80 Direcția 3.10.90 Administrația ! Paraziții stângei tie EM. D. BOROIANU In­aitate vreme, stânga intra mai mult în vocabularul birjarilor, ține stânga! Sau auzeai și auzi spunân­­du-se despre un om politic: trage la stânga. Și chair: cutărică e stângaci, stânga! Și chiar: cutărică e stângaci, înțelesurile de mai sus. Pentru că pro­motorii ,,Stângei“ țin pe stânga din meserie, ca birjarii, trag la stânga principiile perimate marxiste, și sunt stângaci în expunere, deoarece sunt mărginiți. „Stânga“ are după cum vedeți un deosebit miraj și este exclusivitatea maselor, adică a netoților. De curând și-a făcut aparița prin­tre alte fițuici o „Stângă“, „Organ“ care alunecă ,,pe linia generala a vre­mii" cum ar aluneca o patină cu roate pe caldarâm. Nu pot să-mi ex­plic de ce am început tocmai cu nu­mărul 3 al „Stângei“. Pare că ar fi un făcut, pătrunzându-mă puțin și de misterul trioletului minuiescian. Ceea ce m’a determinat Insă, ca să pun dreapta pe ,,Stânga", a fost man­­eta No. 3 al dogmaticei marxiste. As­cultați: „Toata lumea Și-a spus pă­rerea în chestiunea pactului de nea­gresiune. Numai Basarabia tace" Insinuarea perfidă care se ascunde în aceste rânduri nu mai trebue să vă o lămuresc eu. Face parte de lovi­turile Stângei, „Stânga“ a reușit, până a urma, să fie un hilab­ant „organ". Inlocuește pe 5,Le Hire”. Și se spune că această revistă și-a pierdut piața de desface­­re în România, de când cu noul sa­­telit marxist: „Stânga“. Cu o mică deosebire că, ,Stânga“ pornind să demonstreze lucruri serioase, te cu­tremură de râs. Ceea ce „L Rire“ nu zbutește. Surprins nu am­ fost deloc când am întâlnit, între colaboratorii ,,S­ângei“ pe Pavel a. Căci stânga este un fel de anexă a „Adevărului", însă mai prost scrisă ca patroana, Păvăluță nu se desminte. Și-i speriat mereu de Statul corporativ, cum sunt spe­riați copii de gogoroi. Aceeași con­­fuzie pe care o găsești numai la ba­bele teősoare. Aceleași ecou ce-1 gă­sești la cel ce prezintă o fobie oare­care. Pentru că Păvăluță a făcut fobia Statului Corporativ. Să vă citez câ­teva pasagii ale lui Părăluță: (din articolul ,,Stat corporativ“?). „Reacționarii români joacă cu cărți trucate — Părăluță excelează în edu­cația câștigată la masa verde a clu­burilor— pentru a pregăti generația tânără să-și trădeze misiunea isto­rică, și să nu-și poată pune proble­ma, care va fi regimul economico-so­­cial și politic peste 15—20 ani?“. Acțiunea reacționarilor se În­dreaptă spre reînvierea privilegiilor personale (?), a vechilor caste cu men­talitate feudală (?), acțiune hotărât contrară, evoluției evidente a omeni­rei, care tinde spre o integrare individului în uiassă, confun­dându-1­e în efortul colectivității, pentru bi­nele colectivității“... „Suntem un stat tânăr și mu pretindem reacționarilor noștri să nu voteze încrederea — acestea le știe Găgăuță din parla­­m­ent — mitului național, deși cei gru­pați în jurul aceste­­ reviste am a­­bandonat naționalismul ca concept — cacofonia este atributul lui Păvăluță — istoric format de veacul al XlX-lea având un conținut agresiv, etc., etc. Nu mai pot să mai continui, Păvă­luță înșiră, și înșiră, și înșiră, ca în înșiră-te mărgărite. Dar din ce bol­borosește nu naște nici ce vrea, nici cu ce s-ar rezolvi criza adusă de „re­­acționari“. Părăluță are inteligența cocoșatului. Cu­m­ ce în plus, are cocoașa pe scoarța creerului. Ceva ,,en vogue" stângei, Ceea ce mă miră la fleșcăitul acesta de „Stânga“ e că a fost trimis cu bursă în străinătate de către Statul Român. Ani de zile a trândăvit pe ma­lurile Senei — unde a numărat baru­rile din Montemartre — ca întors i­­mediat, în țară, să intre în cireada parlamentară. De unde nu a mai eșit Și unde stă, și stă, și stă după cum înșiră și înșiră în „Stânga“. Acuma a intrat căpușe sub pielea stângei căci din dreapta nu mai are ce suge. Tot în stânga — balamucind „pe linia generala a vremei" — am găsit (Continuare în pag. il­a) Poști sau batjocură? Serviciul de poștă e nervul principal în sistemul spiritual al unei țări mo­derne. Metafora nu ne aparține. A fă­cut-o de Harriot­ într'un discurs, o­ dată, într'o provincie electorală. Și la noi țară eminamente opincară pare a fi avut aceeași semnificație de când Domnitorul Carol I ale cărn oase auguste au fost pritocite de lun­gul și istoricul voiaj în diligență — s'a hotărât să ne scoată la hora ci­vilizației și 'n privința asta. Evident, dela marca poștală cât o frunză de castan, dela aparatele telefonice mari cât un dulap, până la mijloacele prompte și mignone de astăzi, evolu­ția invenției lui Marconi sare în ochi. Pe la direcția generală a poștelor noastre s'au perindat, dealungul aces­tor ultime decenii, atâți conducători câtă frunză și iarbă, câte partide am died au luat în mâini hățurile statu­lui. Fiindcă nu suntem prea bâtlani, noi ținem minte numai doi directori. Pe tânărul inginer Pitulescu care­ a făcut pur și simplu minuni și pe d. Petre Papacostea, simpatica și prea oacheșa mână dreaptă a d-lui mare­șal Averescu. In prezent, scaunul acestei instituții care ar merita, prin însemnătatea ei, să fie ridicată ca în alte țări, la ra rm­gul de minister,­­ e ocupat de un unchiuș mormânti­f d .general Ban»j Florescu, un pastor ae­ohi, isí­uit ca un basm, in funcția înnaltă ce ocupă de câțiva ani. Acest ghrbov ofi­­țer de rezervă nu s’a ilustrat la dire­­ția scrisorilor prin absolut nimic, XV‘e schimbat cel puțin ora poștei cum o­­bișnuiesc unii directori C. F. R. de schimbă mersul trenurilor, ca să treacă drept reformatori și jurăm aici cu mâna pe acest condeiu, sfânt pen­tru noi, ca niciodată n­ a mere mai idiot poșta ca sub butronețele galbene ale dlui ghinăral Francu Florescu­ li servesc numai un caz. Semnatarul acestui articol am tri­­mis față fiind mai mulți martori, trei scrisori, o carte poștală, LOCO ajuns la destinație, în dealul Cotroce­­­­nilor, DUPĂ OPT ZILE, și două scri­sori închise care n'au fost primite nici până acum, după aproape două săptămâni!! Domnule general, Nădrăgilă Fio­rescu nu pot să mai rabd! Te-am­ vă­zut cum plimbi pe calea Victoriei, seara cei 120 de ani ai Dumitale fi încă în câteva situații care m'au fă­cut să cred că înțelegi ce 'nseamnd a ți se pierde scrisorile de dragoste, căci de dragoste, ți-o spun. erau scri­sorile mele Treci odată pe la redacție pe la mine să-ți indic eu câțiva fac­tori cari umblă cum să zic amorezați pe stradă; să-ți dau numele unei func­ționare din P. T. T. care desfăcea re­gulat corespondența cetățenilor numele unui oficiu poștal unde man­și­datele se achită după trei zile de la primire, iar o <?, p­­e ridicată din cutie exact DUPĂ UNSPREZECE­ ZILE. E o batjocură, domnule ghenendi Făsdiac! N. Grevedia ANANI­E USA In­ Revistele sunt pasiunea românu­lui, pe cât se poate spune că a­­ceastă varietate etnică are pasiuni E adevărat. Românul nu se dă în vânt ca să cetiască revistele. Dar își compensează acest neajuns, gră­bindu-se să scoată reviste. Dacă nu ar fi obstacolul material, fiecare Daco.Român și-ar avea... revista lui, așa cum își are costumul de haine și numărul la poartă. A fi patron de revistă în România, e, de cele m­ai multe ori, a fi un fel de feudal ce împarte ranguri și difu­zează­ temeri. Revista e, în general, o anexă a individualismului inte­lectualilor români. Această pasiune, acest mijloc tac­tic, nu lipsește nici intelectualilor de provincie. Cine a stat să facă statistica publicațiilor efemere, cari au­­ căutat să pigmenteze decorul aparent cenușiu al vieții de provin­cie ? Acelaș individualism se mani­festă și în aceste reviste cu bătaia scurtă, dar cu repetări prezump­țioase cele mai adesea. Sau li se că­șuna ca lui Călin și criticau acru și suveran publicațiile de la centru, sau imitau aceste publicații în fac­tura materială și în cea spirituală, pentru a arunca cu praf în ochii bi­pezilor provinciali; sau cereau de adreptul colaborarea scriitorilor consacrați la centru, pentru a în­funda, cu numele lor, concurența vecinilor și a-i sili la admirație fără rezerve ori la invidie infinită; sau scoteau înante foarte ipotetice ge­nii locale, cari, din staulul lor, vor crește și vor revoluționa odată lu­mea ca Iisus Nazarineanul. Dar iată că un fenomen nou, îm­bucurător, apare în provincii. Con­trazice atât de mult obișnuințele de mai sus, că aproape nu putem crede. Apar publicații, din cari se alungă gândul micii sau marii epa­tări individualiste și cari n’au în program scopul de a tipări produc­țiile literare ale localnicilor. E vor­ba, din contra, de o modestie și de o obiectivitate, cari, de data aceas­ta, se integrează în linia clasică a provinciei, așa cum ne-am închi­puit-o și așa cum e în fond. Cum se explică psihologia acestui fapt contrariant, nu e timpul să expli­căm acum. Noui­e reviste, cari apar astăzi dincolo de barierele Capita­lei, nu se mai dau la producătorii spirituali de la centru, nici nu-i mai flatează, nici aceștia nu mai au, așa de comod, prilejul să-și plaseze producțiile de mâna a doua... Fiind­că acum atâtea reviste provinciale au altă pretenție , ele vor doar să cerceteze viața locală sub aspect istoric filologic, geografic, cultu­ral... File vor să fie ca un ghioc grav, care să adune ecourile isto­riei regionale, reflexele peisagiului, viața ce pâlpâie in documente și în locuri, și să dea glas no­stalgii­­lor obiective, cari se ridică din sin­teza vremii și a pământului. Avem astfel „Arhivele Olteniei“, „Analele Dobrogei“, „Analele Banatului“, „Milcovia“, „Arhivele Basarabiei“, „Țara Bârsei“... Și avem „Analele Brăilei“, revistă patronată d­e un comitet de mare distincție. Nume ca acelea ale d-lui Nae Ionescu ,Radu Portocală, Paul Demetriade, vorbesc singure. Resur­sele și devoțiunea fondatorului directorului acestei reviste, ingine­ri­rul Gh. Marinescu, munca îndărăt­nică de patru ani, au dat la iveală aproximativ zece volume și peste 1000 pagini, în care se înfiripează, mai precis cu fiecare număr nou de revistă, tabloul luminilor și linea­mentelor vieții, care a fost în ținu­tul Brăilei și al Dunării-de-jos. Is­toria va fi odată recunoscătoare tu­turor acestor reviste de cercetări locale — și „Analelor Brăilei“. Chiar astăzi, nu se mai poate scrie istoria Brăilei fără „Analele Brăi­lei“ — publicație de care s'au sesi­zat organe așa de competente ca: „Revista Istorică“, sau „Noua Re­vistă Istorică“ sau care a început să fie citată in lucrări excelente, ca aceea a d-lui N. Georgescu-Tistu de pildă, despre Bibliografia litera­ră română. Și cu toate acestea,revistele în chestiune nu­ s'au înfruptat și nu se înfruptă din fondurile „propagan­dei culturale“, „culturalizării mas­­selor" sau a altor formații mai mult sau mai puțin de stat. Statul e, în fond, pe mâna politicianilor, iar aceștia se ocupă cu „electoraliza­­rea" masselor, iar nu cu „cultura­lizarea" lor. Statul democratic făcut și din propagarea oficială a a culturii un mijloc de accentuare a tarelor democrației. A cere deci sta­tului să vină material în ajutorul tuturor acestor publicații de sănă­toasă cercetare provincială, e­a fa­ce o glumă avortată. Dar rămân autoritățile locale. Mu­nicipiile, primăriile și județele. Sunt primării — ni se pare, cea de la Brașov — cari și-au înțeles rostul în acest domeniu. E un gest, căruia trebue să i se acorde privilegiul de a fi imitat. A susține o publicație locală onestă, din care să se lămu­ri­ască individualitatea biogeogra­­fică a regiunii, e operă nu numai stringent folositoare pentru însăș­cul­tura națiunii întregi, dar înseamnă a servi formării spiritului civic. In­seamnă a exercita mândria cuviin­cioasă și simțul de colaborare rectitudine cetățenească al localni­și­­ilor, pentru ca să se ajungă și la noi la acea utilă realitate morală și socială, care e comuna. Mai marii primăriilor și județelor din lungul și latul României-Mari nu-și simt nici o vocație în acest sens ? Voi ei să adopte în totul logica statu­lui politicianizat și nu aceea a rea­lităților locale ? Pilda Brașovului nu­ spune nimic ? Ar fi deplasat să ne închipuim că în criza de azi — urmare, în așa de mare măsură, a metodelor statului politicianist — o revistă cu desăvârșită cuviință morală și de pure cercetări științifice mai poate fi susținută de cititori dacă a fost susținută vreodată. Iată, auzim că: și „Analele Brăi­lei“ încearcă o experiență grea, din punct de vedere material găsim chiar că-i de mirare că au putut s'o ducă până acum. Profitul de la conferințele publice, organizate în orașul de provincie, i-au înlesnit, în parte, viața de până azi, dar nu-i mai poate folosi în aceeași măsură în viitor. Știm că la Brăi­la, în fruntea trebilor publice, sunt oameni cu energii­­ și cu re­surse. Nu se pot opri un moment asupra unei publicații, cu care osârduitorii ei au căutat să-și cin­stească orașul și regiunea ? Cu speranța aceasta au fost scrise rândurile de față. C.

Next