Calendarul, august 1933 (Anul 2, nr. 434-460)

1933-08-01 / nr. 434

ímuzeul prese Tseven BOCUȚ IMBOI " O altă Presa de la noi,—dar din fericire nu toată ! — este teribil emoțio­nată de ce continuă să se petreacă în Germania restaurată de azi. Ați auzit astfel acum de curând de o razzie pe care Hitler a or­donat-o de la un capăt la altul al țării lui, dar care a sbârlit părul pe limba tuturor gazetarilor civi­lizați dela noi — iar corul indig­nării lor, ca trâmbițele Ierih­o­­nului, răsună strident în toate ta­rabele de opinie publică de pe strada Sărindar. Se pare că s’a dus, cu ocazia asta, toată onoarea Germaniei de până acum, iar domnii dela „Adevărul“ și „Di­mineața“ nu mai acordă girul lor unei civilizații antisemite ! Ar fi să ne speriem și noi cu siguranță de prăpădul acesta care devas­tează acum, se pare, patria lui Goethe și a lui Wagner — dar nu știu ce gând prudent ne îndeam­nă să cercetăm mai atent „ca­zul­“ și să vedem de ce e vorba... Urgia să fie oare atât de mare și aceasta să fie „barbaria“ teutonă, acel „furor teutonicus“ de care și Tacit a vorbit cândva, fără să bă­nuiască, probabil, peste atâtea sute de ani, consensul unor aprobări pe care cu siguranță nu le-a do­rit ?... In orice caz alarma care se dă e destul de zgomotoasă, iar gla­suri se ridică din toate părțile. Cititorii noștri își amintesc cu si­guranță de „Einstein-ul României“ de­ Sarmală­ Iorga (autor dramatic și­ poet) care acum câteva săptă­mâni protesta și el, ca un blumen­­feld oarecare, împotriva „zugra­vului“ care conduce astăzi desti­nele poporului german. E bine să precizăm că la Berlin nu s’a întîm­­plat cu acest prilej nicio schim­bare, d. Hitler a continuat să fie cancelarul Reichului și fără în­cuviințarea apostolului nebărbie­rit de la Văleni, iar toate lucrurile au rămas ca mai ’nainte și conti­nuă un drum pe care­­ nu prea ve­dem ce ar putea să-l abată. Doar presa massoneriei inter­naționale și condeele semite de pretutindeni, concentrate ca la o mare bătălie, sunt hotărîte ferm să apere nu știu ce civilizație a­­menințată acum, iar toți honig­­manii și bercovicii lumii vor să redea ei. Germaniei, oblețe și o­­noare ! Când nu sun infame, a­­ceste pretenți sunt, veți recu­noaște, ridicate... Și nu sunt m­ulte­le, întrade­­văr, decând în frunții hebdoma­darului francez Noi­velles litte­­raires, criticul germa­n-evreu Al­fred Kerr, nevoit să se expatrie­­ze, se întreba într’un articol me­lancolic și frumos, din trenul ca­­re-l transporta la Paris: „ce vor face teatrele din Ge­mania fără mine“ !... Nu știu dacă d. Hitler se va fi gândit la această gravă problemă, e posibil în­să, ca solu­ția ei să nu fie prea dificilă... Dar oricât ne-ar plăcea a­ceste sensi­bilități și oricât am vrea să luăm parte la multe delicate dureri, greu am isbuti să vedem actuali­tatea lor acum, peste atâția vul­cani cari fierb și amenință în toate părțile conținem­ului nostru. Căci de această calitate, ca me­lancolia și reflecția criticului Al­fred Kew, sunt mai toate cape­tele de acuzare care vor să dă­râme azi pe noul can­­elar de fier al Germaniei. Alteori aceste pro­teste repetate insultă și mai mult bunul simț, pudoarea și de­cența și fac din campania împo­triva regimului autoritar din Ger­mania, cel mai odios scandal al timpului în cari trăim­ N’ați re­marcat dumneavoastră într’ade­­văr, că de când Hitler este la gu­vern, ca să țină în frâu comunis­mul, dezordinea Germaniei și oarecum a lumii, n’ați băgat de seamă, că au răsărit, ca păduchii, din toate părțile, bărbați cu nu­mai patru clase primare, cel mult (nici măcar ? clase de liceu,­­ ca Mihail Sadoveanu !), sau cu mo­dest trecut comercial pe strada Lipscani („mosoare, ace, nasturi de cusut fără ață și fără nevastă“!) și cari astăzi se bat în piept mai mult decât oricând pentru „civi­lizație“, „progres“, „cultură“ sau alte asemenea chestii, de care cre­­erul, inima lor nu fost niciodată chinuită și pe care le scot la în­tâmplare din scuipatul călimării lor ? Nu mai departe, iată, zilele trecute, un gazetar delicios ne a­­nunța că toată lumea „bine“ a plecat din Germania... Hitler e un monstru ! A! mă gândesc acum că Nietz­­sene, de pildă, care știa ce este Germania, ar fi fost mai puțin se­ver cu acest „Führer“ care știe ce vrea la locul înalt unde un popor întreg l-a ridicat, și că amarul filozof al Antichristului și al Ve­selei Stastate, acum abia, ar fi găsit un cuvânt amical pentru po­porul din mijlocul căruia sa năs­cut cu suficient dezgust și pe care niciodată nu l-a iubit. Lupta împotriva echivocului e­­vreesc, împotriva comunismului, a dezordinii, împotriva revoluției tuturor „sclavilor“ — iată ce da­­torește civilizația din zilele noas­tre lui­ Adolf Hitler: Și va trebui să ne întrebăm în­­tr’adevăr — dar aceasta într’un articol care va veni — dacă re­sursele tainice ale bogăției popo­rului german nu apar astăzi abia și dacă barbaria teutonă în care am crezut și credem — atâta ro­mantism, atât risipă de inteligen­ță inutilă, atâta revoltă și nega­ție — dacă toată această otravă, în sfârșit, nu moare oarecum, pu­țin, acum când Adolf Hitler a ri­dicat steagul ordinei în fața lui și peste destrăbălarea continentu­lui nostru. Tonta Vlădescu Germanie ÍAIUMI MCA PAGINI 3 LEI CALENDARUL Director: NEIK­OR CRAINIC REDACȚIA ȘI ADMINI­STRATI București, Bulevardul E­lisabetta 3.05.46 Redacția și Provincia TELEFOANE­­ 3.11.80 Directo­r 1­3.10.96 Administrația . țvV Pe 12 iuni­e 6 1 iun. Pentru instituții și Autorități Lei ' Pentru străinătate....... 17Ou ABONAMENTE IN ȚARA Agenia paielor denaite Un ziar foarte democrat, de seara, agită de câtăva vreme i­­deia simplificării vieții noastre politice prin reducerea numă­rului partidelor, adică prin con­topirea diferitelor grupări ac­tuale în două sau cel mult trei partide. Ziarul vrea să ne facă să credem că aceasta ar fi do­rința „fruntașilor vieții politi­ce“. Noi știm însă că dorința a­­cestor fruntași, de la cei mai din frunte până la cei mai din coa­dă, a fost tocmai multiplicarea partidelor, pe care au și reali­zat-o. Și pe care, cu siguranță, o vor duce și mai departe decât astăzi. De ce ? ! Pentru că fărâmițarea necon­tenită a partidelor politice e un proces natural, care trebuie să se întâmple. Pe câtă vreme re­facerea partidelor, preconizată de pomenitul ziar democrat, e un proces artificial, care nu poate să se întâmple. Observând fenomenul fărâ­mițării partidelor, noi l-am nu­mit un fenomen de scizipari­­tate: înmulțirea prin scizipari­­tate e un proces biologic ce se observă la o serie de organisme cu totul inferioare. De pildă, râmele se înmulțesc prin scizi­­paritate. Dar o râmă, în oricâte bucăți ai tăia-o, se nasc tot atâ­tea râme care seamănă toate cu cea dintâiu. Partidele noastre politice sunt astfel de ființe inferioare: înmul­țirea lor, petrecută în ultimii trei ani, dovedește tocmai această iremediabilă inferioritate. Sunt, în ordinea morală și politică, râme care se târăsc și se lasă ciopârțite în oricâte fragmente ar voi cineva iar acest cineva, de trei ani încoace, se amuză cu un simpatic nerom­anism co­mandând spectacolul scizipari­­tății partidelor. Atât dânsul, a­­cest cineva, cât și poporul au putut observa în acest scurt in­terval ce substanță de lichea ge­neralizată e omul nostru poli­tic ! A fost de ajuns să șoptești câte unuia la ureche , despar­­tă-te de cutare ! trădează pe cutare ! că te aduc sigur la pu­tere,­­ și lichelele s’au și exe­cutat imediat creind noi parti­de din cioburile celor vechi așteptând apoi chemarea la pu­șt tere ca niște potăi ce se gudură din coadă când le agiți osul pe 1a­­bot. Acestea sunt partidele noas­tre în epoca restaurației. Toate partidele noastre, fără nicio ex­cepție. Substanța lor morală nu e alta decât lichelismul. Dacă eu aș avea facultatea de a a­­corda puterea de guvernământ, aș pune să se așeze în piața Tea­trului Național, pe un soclu, o maimuță din cele cu dosul ju­puit și aș da cuvânt de ordine : cine vrea să-i dau guvernul, să iasă în piața Teatrului, să facă trei mătănii și să pupe maimu­ța în dos! Ați vedea o îmbulzeală ne mai pomenită și biata maimuță a­­bia dacă ar mai prididi oma­giile pioase ale politicianilor mei, repeziți să-mi execute po­runca. Și-ați auzi pe partizanii șefului politic vrei, dragă, șeful respectiv. Ce trebuia s’o facă și p’asta , altfel nu venim la putere ! Mă rog , sunt altele decât a­­cestea idealurile tuturor frag­mentelor politice de azi, care se agită la suprafața vieții pu­blice ? Și mai e un fenomen care nu trebuie să treacă neobservat: fiecare din aceste fragmente rupte din rama mamă nu capă­tă partizani noi. Ele rămân li­mitate la numărul inițial de partizani. Ce însemnează aceas­ta decât lipsa totală de vitali­tate a acestor organisme infe­rioare, adică lipsa de principii politice și de credințe morale care să antreneze masele ? Așa­dar, simplificarea vieții politice prin refacerea vechilor partide ? E o imposibilitate. Și ar fi o calamitate pentru țară. O singură simplificare e po­sibilă și e necesară : curățirea terenului de aceste râme târâ­toare care n’au dreptul la exis­tență în viața României. Ce pu­tere ar fi în stare să le insufle , din noi­»1 eredi.,, * elan și să­­ facă din zece mm tăciuni insig­nifiante un organism politic de prestigiu ? La baza acestor mor­tăciuni a stat iluzia democrati­că. A preconiza azi refacerea u­­nor partide care și-au demas­cat neputința de a crea și rapa­citatea pentru a sfârși în frân­turi suspendate de ambiții și pofte personale, înseamnă a conspira la perpetuarea neno­rocirii politicianiste, înseamnă a încerca să transformi agonia democrației în agonia Româ­niei. Agonia democrației e însă un fenomen natural și fatal. Dato­ria oricărui bun român e să gră­bească lichidarea acestui pro­ces dezonorant pentru un popor și să pregătească drumul noii Românii naționaliste care vine. Nichifor Crainic Mit STELE VERZI MARELE NOSTRU SAVANT H. SANIELEVICI D. H. Sanielevici e un savant pa­­leobiolog, adică a prins secretul vie­ții străvechi pe pământ, secret pe care absolut niciun alt savant din univers nu l-a cunoscut. D-sa co­­trebuiește prin milioanele de ani trecuți cu siguranța și ușurința cu care un arhivar bătrân cunoaște dosarele din arhivă. D. H. Saniele­vici cunoaște planeta noastră până în ultimele ei măruntaie, ca un chi­rurg căruia nimic nu-i scapă din anatomia corpului. înarmat cu această magnificen­ță știință, d. Sanielevici prevede bu­năoară scheletul unui bronehiozaur din muzeu și știe perfect dacă de­functul animal s’a hrănit acum 500.000 de ani și patru luni cu bu­suioc, cu scoici sau cu ismă crea­tă. Paleobiologia d-lui H. Sanielevici , explică totul dintr’odată, dela feno­menele vulcanice până la poemele literare. Ilustrul savant a aplicat-o acum doi ani la explicarea poemu­lui “Miorița“ pe care noi, ignoran­ții, îl crezusem un poem specific ro­mânesc. In realitate, avem a face cu un poem de origine iudaică, ne-a atras atenția binevoitor d. Saniele­vici. Și iată de ce : Supusă unor minuțioase analize paleobiologice, Miorița ceea lae bu­­călae s’a descoperit că, în loc de­­ două coarne, purta șapte în forma­­ unui candelabru de sinagogă. Acea­­­­sta din cauză că oaia năzdrăvană­­ nu s’a hrănit în era paleolitică cu 1 carne de porc, păstrând astfel pres­cripțiile culinare ale Leviticului e­­braic. Astfel concluzia că Miorița e un poem iudaic s’a stabilit și nici un savant român n’a avut curajul s’o combată. Astăzi, într’un ziar, d. H. Sanie­levici se ocupă de transformarea cli­mei pământului. Clima aceasta nu se va răci treptat cum cred idioții de savanți, ci se va încălzi mereu, ne învață paleobiologul nostru. Și știți de ce ? Din cauza omului care face focul pe pământ. La ecuator, de pildă, au fost ghețari, dar omul incendiind pădurile ecuatoriale, a topit ghețurile care, apoi, de frica flăcării, s’au retras mereu spre po­lul nord. Când omul va incendia și pădurile ecuatoriale de la pol, ulti­mele ghețuri vor dispărea de pe pă­mânt. "Astfel, „ne întoarcem în era ter­țiară !“ conclude triumfal d. H. Sa­nielevici. Pardon! Noi suntem siguri că d. H. Sanielevici e deja în „era ter­țiară !“ Justus După adunarea generală a „Reșiței“­ ­» Intre dominația de partid și acea a d-lor Max Aușnit și N. Malaxa — Societatea „Reșița“ și-a ținut adunarea generală, și cu acest prilej s’a citit și s’a aprobat ra­­­­portul consiliului de administra­ție și bilanțul pe anul 1932. Situațiunea Reșiței este la­mentabilă. După o administrație de risipă și de jaf care a înglo­dat societatea în datorii oneroa­se și cu greu asanabile, se caută acum salvarea ei prin noui co­menzi de stat, la cari se speră să se ajungă cu concursul acelorași sfinte influențe politice cari nu demobilizează în România nici la nuntă, nici la înmormântarea cuiva. Abia s’a putut da pentru anul trecut acționarilor un dividend de 4% la valoarea nominală a hârtiilor, ceea ce este egal cu ni­mic. Dar s’a păstrat numărul in­tact de membri în consiliu. Reșița nu va putea ieși din im­pasul in care se află, decât dacă statul va înțelege să curme cu sistemul practicat de atâția ani la această instituție. Ea nu poate să mai rămână vaca bună de mult a câtorva politicieni și oa­meni de afaceri ai partidelor, ci trebue să devină acea uzină na­țională pusă complect la dispo­ziția necesităților națiunii, a că­ror satisfacere se cere organizată pe baze cu totul noui. Am avut acolo o dominație de partid. Vintilă Brătianu a națio­nalizat-o cu mijloacele și cu oa­­­­menii pe cari el îi avea la înde­­­­mână. A adus în combinație băn­­­­cile românești, a pus la contri­­­­buție publicul, a luat în colabo­rare și pe ungurii ce se găseau dinnainte stăpâni. A făcut însă așa ca glasul partidului națio­­nal-liberal să fie ascultat, tocmai pentru a ști că scopurile superi­oare pentru cari el milita, vor fi mai bine servite. A venit, apoi, dezastrul liberal. Național-țărăniștii, luând pute­rea, și-au prezintat pretențiile. A trebuit să se cedeze anumite locuri în consiliu. A apărut a­­tunci d. Max Aușnit. Om între­prinzător, care urmăria de mult această înscăunare, d-sa a adus în bagajul său și pe d. N. Malaxa, cunoscutul „manager“ român, angajat proaspăt în serviciul ă­ sale. Acești domni sunt azi, amândoi, căministratori-delegați ai Reși­ței și stăpânii de fapt ai acestei societăți. Liberalii s’au mulțămit pentru moment cu u n rol mai mo­dest. Poate fi însă socotit acest lu­cru ca o situație definitivă la Reșița? Mulți s’au plâns contra acțiu­nii de naționalizare a industriei dusă de Vintilă Brătianu prin partidul liberal. Ea însă repre­zintă nu numai desfășurarea u­­nui program de luptă pentru va­lorizarea forțelor creatoare ale neamului românesc, ci ceva mai mult: consacrarea principiului elementar că bogățiile României sunt mai presus de orice proprie­tate pur românească și că drep­tul de a le stăpâni și exploata a­­parțin în primul rând elementu­lui autoh­ton. Această luptă, care e azi mai imperios cerută ca oricând, n’o vor sluji d-nii Max Aușnit și N. Malaxa. Nu pot s-o slujească. Scopurile urmărite de d-lor în fruntea Reșiței sunt pur per­sonale. Ele servesc­­ doar ambiții individuale de acaparare și stă­pânire a unei întregi industrii, cari îi poate duce până la stăpâni­rea unei țări. Efortul colectiv național nu-i poate interesa. Ci din contra. Din aceste motive, statul n’ar putea să admită ca bogății ale sale de importanța minereurilor sale de fier, să mai poată ră­mânea multă vreme obiect de dispută și de îmbogățire, fie pentru partidele politice, fie pen­tru simpli particulari. Concesio­nând bogățiile sale în interior și satisfăcându-și necesitățile de a­­provizionare numai în afară, sta­tul face de fapt cea mai proastă gospodărie. El trebuie să se organizeze în așa fel, încât să reintre în stă­pânirea bogățiilor sale naturale și exploatându-le singur, cum ar fi cazul cu uzinele Reșița, să se întrebuințeze exclusiv pentru acoperirea nevoilor lui de apă­rare națională, sau de proprie administrație internă. Ceea ce se face azi e tocmai pe dos. Numai politicianismul ne-a putut aduce în acest hal. A. C. Cusin t * Unde să răspundem? de GIB. MIHĂESCU L­a opiniile d-lui Albert Zathu­­reczky din „Nouvele Revue de Hongrie“ asupra transilvanismu­­lui, nu vom răspunde contestând existența acestei dispoziții su­­ fletești a tinerimei ardelene, ci numai făcând rezervele noastre asupra întinderei ei. Mai întâi ti­nerimea saxonă e scoasă chiar de autor din discuție. Ea e numai aptă de a primi această dispozi­ție, când oportunitatea o va­­ în­demna într’acolo. Deocamdată, împreună cu întreagă populație saxonă din Ardeal ea e fidelă statului român. Spre deosebire — mirabile dicta — de tinerimea română ardeleană. D­ar înainte de a ne opri asu­pra acesteia din urmă să stăm puțin dinaintea tinerimei maghia­re, D. Zathareszky ne afirmă că întreaga suflare maghiară aspiră numai transilvanism. Totuși „stu­ denții (unguri) s’au dedicat în mare număr operei maghiare de settlement și în timpul marilor vacante ei parcurg satele pentru a culege observațiuni sociologice și mai cu seamă pentru a­­ine conferințe având ca obiect higie­na publică or vulgarizarea cunoș­tințelor în cutare sau cutare știin­ță socială. P­entru a propaga mai mult or mai puțin indirect transilvanis­­mul, vom traduce noi. Ceia ce ne îndeamnă să credem că această „idee“ are încă nevoie de așezare» (settlement) în anume straturi ungurești ardelene, în special în cele de la țară, unde bunăoară o măsură practică și folositoare ca împroprietărirea românească e în uutință să contrabalanseze serios „atașamentul nezguduit“ al aces­tor fărani­ „la marele gând ungu­resc care revendică Transilvania“. C­u atât mai mult, se poate a­­firma despre tinerimea rurală ro­mânească din Ardeal — care nu cred că visează la un astfel de m­are gând panaiaghir, —i că n'are motiv să se gândească nici la preliminarul acestui mare gând și, pe care d. Zathureczky l-a­ botezat cu mult tact transil­­vanism. Totuși d-sa ne destăi­­­nuește ceva și mai grav în acea­stă privință. , O propagandă , similară celei ungurești printre tinerimea ru­rală română de către tinerii in­telectuali : „Iată, aci al treilea punct unde tinerimea ungurească din Transilvania se întâlnește cu tinerimea română. O­pera întreprinsă în sate de a­­ceasta, îmbracă proporții, cu mult mai vaste” A­m crede că autorul ungur confundă lucrurile și atribue sco­puri separatiste propagandei ti­nerelor grupări de dreapta care dobândesc pe zi ce trece tot mai mult teren în Ardeal, dacă n’ar complecta: „ea (­opera întreprin­să de tinerimea română la sate N. R.) este dealtminteri, din punc­tul de vedere al fondurilor de care dispune, incomparabil mai favorizată decât mișcarea ma­ghiară, care nu e întreținută de­cât prin donații particulare”. M­ărturisim că nu mai înțele­gem nimic. O mișcare a tinerimței intelectuale române din Ardeal pentru a propaga în straturile populației române rurale ideea transilvanismului, recte a autono­miei Ardealului — și această mișcare dispunând de fonduri... care nu sunt particulare? Dar cum sunt atunci ? Dela stat ? Sta­tul român încurajează pe sub mână transilvanismul în Ardeal ? B­izar. Or cât mai sus e vorba de proectul de constituție al d-lui Romul Boilă, care personal nu cred că mai poate pretinde că­ a­­parține tinerimei române arde­lene ! In schimb acest lucru îl poate pretinde fratele său mult mai tânăr d. Zaharia Boilă, di­rectorul ziarului „Patria“, ziar care nu odată și-a manifestat di­verse necazuri pe București, mai ales în opoziție (cum știe și d. Z­athureczky când face istoricul sentimentelor române ardelene post-belice față de vechiul regat) dar iarăși nu odată, fie în opozi­ție, fie la guvern nu a ezitat să atace cu vehemență orice tendin­ță maghiară spirituală sau prac­tică de a clătina legăturile su­fletești (deci nu exclusiv politi­ce) ale românimei de pretutin­deni. D­ar art­icolul d-ui Zathureczky poate fi străpuns și'n alte multe Continuare în pag. 11-a) Condeiul stă cu Regele În masă Vineri, zi de post, vre-o șapte­­opt fruntași ai visului românesc au fost poftiți de Rege la dejun. Suveranul care, dealtfel în pu­ține zile ia masa singur, a petre­cut câteva ore în mijlocul ace­­lora cari, ca eroul lui Molière, fac sinteza de azi a spiritului ro­mânesc fără să-și dea prea mult seama. A fost o măgulire înnaltă acordată cernelii, atât de dispre­țuită în țara asta eminamente mamăligură. Evident, au trăit scribii noștri câteva ore ca’n sânul lui Abra­ham: talazurile de vervă ale u­­nor Cinem­at și Ion Minulescu s’au tăiat în săbiile inteligenței ascuțite a Regelui. El însuși om de duh. Și, — ne informa un asistent — în vreme ce artiștii, își tolă­niseră pe canapele siesta, Carol al II-lea, îmbrăcat în haina ci­vilă, bleu-marin­a poesiei, a stat tot timpul rezemat de­ o ferea­stră și s’a interesat între altele de­mersul carului literaturii, de „Societatea Scriitorilor“ despre care poetul Stamatiad L-a infor­mat că împlinește curând 25 ani, de existență și că la fiecare Sf. Dumitru e nevoită să-și încarce bruma de calabalâc și să se mute , nu are sediu propriu. — Fonduri are societatea ? — a întrebat Suveranul. — Are, Măria Ta. — Cât? — Atât. — Și de ce nu-și face cu acea­­stă sumă casă proprie ? — Banii sunt depuși la Blanc­! Tradiția de a invita pe scrii­tori la masă e veche și e regală. La noi, un Miron Costin, Nicolae Milescu și alți mari și vrednici logofeți ai literelor românești din trecut trăiau în preajma Tronului și iată nici eu și poate nici D-vo­astră nu vă mai amin­tiți cum ii chema pe Domnitorii respectivi. E un destin frumos al condeiului să supraviețuiască u­­neori mai mult și mai dur peste istoria plină de atâtea vagi nume încoronate. Curtea noastră con­­timporană a dat o efectivă aten­ție artiștilor. Salonul Carmen­ Sylves era odată deschis săptă­mânal oamenilor de litere și mu­zicanților. Copilul-farmec " Geor­­ge Enescu s’a ridicat pe aripile unei burse întemeiată de autoa­rea „Poveștilor Peleșului“’. Regi­na Maria și Principesele știm că numără o sumă de amici în lu­mea artelor , iar Vodă Carol al II-lea și-a propus să fie un a­­devărat Ludovic al XIV-lea al culturii noastre. Sunt și printre oamenii de artă lib­ere destule, dar canalii ca oameni politici par­ că tot nu sunt. In mijlocul celor dintâi Su­veranul s’ar simți oricum mai bi­ne. In ce ne privește, să ne ierte Dumnezeu, avem despre artist și menirea lui o idee așa de orgo­lioasă, că — am mai spus-o — chiar dacă Suveranii își trag sceptrul din Ceruri, apoi și con­frații mei sunt și ei, așa de de­parte, rudă nițel cu Divinitatea. Dar câte nu i-aș mai fi spus Măriei Sale, care n’are de unde le ști. N. Creve­dia Despre sentimentul naturii de EMIL CIORAN iubesc natura pentru sentimen­tul de totală iresponsabil­itate ce mi-l procură. A trăi în societate, a fi silit să participi la dezastrul ființelor ce le iubești, la variațiile de simpatie și la intimitatea tutu­ror confesiunilor, la vicisitudinile de temperatură spirituală sau la inegalitățile de elan efectiv, în­seamnă a te simți în fiecare mo­­ ment responsabil de destinul al­tuia, do suferințele și de chinu­ rile lui. Deși în nașterea suferin­țelor altuia, în tragedia lui inti­mă, noi nu suntem direct respon­sabili, este un semn de imbecili­tate în a nu avea o neliniște adân­că, un sentiment de responsabili­tate, insistent și dureros ca și tra­gedia respectivului. Acest senti­ment al responsabilității se com­p­lică de o perspectivă metafizică a vieții care descopere în fiecare tragedie individuală o semnifica­ție de universalitate în fiecare act particular o esență. Am întâlnit câțiva oameni care duceau această participare la o intensitate atât de puternică și la o limită atât de extremă încât se simțeau intrați cu toată ființa lor în esența dure­rii universale, în sâmburele lăun­tric al suferinții. Este ca și cum toate suferințele oamenilor s’ar fi actualizat și totalizat într’o sinte­ză unica, a cărei semnificație este — din păcate — pur subiectivă, deoarece ea nu ameliorează efec­tiv cu nimic dezastrul moral sau material al celorlalți. Dar aceasta participare esențială și această responsabilitate continuă nu fac din viața un infern, nu evidenția­ză persistent și dureros caracterul infernal al vieții, de a cărei demo­nic trebue să se convingă orice om sensibil? Ar trebui ca fiecare om să realizeze această experiență e­­sențială a tragicului uman, ar tre­­­­bui ca fiecare să pătrundă în re­­­­giunea în care destinul omenesc se consumă sub­ semnul iremedia­bilului, în zona de intimitate sub­stanțială a ființii, care determină sensul specific al unei individuali­tăți și proectează luminile unei e­­xistențe­ subiective. In felul aces­ta viața ar fi de două ori o trage­die : o tragedie a ta și o tragedie a altora, pe cari le-ai trăi unite­­ sau separate în cea mai ciudată dialectică. Și atunci înțelegeți de ce pentru o astfel de existență o iresponsa­bilitate temporară este un deliciu. In cadrul naturii unde poți trăi într'o absolută singurătate, ai sin­gurul prilej pentru a uita, pentru a depăși tortura atât de compli­­­cată și de atrăgătoare a partici­pării la destinul celorlalți Nu pot­i să apreciez singur dacă sentimen­tul acestei iresponsabilități rezul­tă dintr’un minus sau dintr’um plus, dintr’o scoborâre spre limi­tele inferioare ale umanității sau dintr’o creștere într’o superiori­tate transcendentă și inaccesibilă. Este foarte probabil că viețuirea omului cultivat în cadrul naturii,­ că sentimentul spontan al naivi­tății naturale să desvolte o stare separată de aceste două moduri de ființare, un fel specifi­c de viețui­re care să fie dincolo de radica­lismul acestei alternative. Apa­rențele ar justifica întâiul ele­ment, prima parte a alternativei . Faptul că aproape fiecare om, când se află singur în cadrul na­turii și se abandonează fluxului spontan al sentimentelor și gându­rilor, regretă copilăria ar consti­tui oare o justificare a formei pri­me din alternativă ? Nu cred că dorința de a redeveni copil sau cel­ puțin regretul după copilărie să dovedească o deficiență afec­tivă sau o pornire în­spre limitele inferioare ale­ umanității. V’ați în­trebat vreodată cari sunt oamenii cari regretă copilăria și de ce o re­gretă ? Ați fi văzut atunci că toți aceia cari au trăit la paroxism for­mele vieții, toți aceia cari au su­ferit din cauza complicațiilor cul­turii și a dramatismului istoriei, cari s au zbătut aventurați la mar­ginile vieții și s’au cutremurat pe culmile disperării, că toți aceștia formează o categorie de oameni cari n’au decât să regrete o naivi­tate pierdută și cărora le pare in­finit rău că au fost prinși în fa­talitatea culturii. Regretul co­pl­­ărie­i este un fruct al dezabuzării, ca și iubirea exaltată pentru na­tură. Este astăzi o platitudine că sentimentul naturii nu-l au decât orășenii, ființe dezabuzate, trăind într-un plan detașat de natură. Forma naivă de viețuire este una din formele pe care­ le permite viața în genere, este una din ex­presiile multiple în care se poate realiza omul. Atitudinile și for­mele de viață nu sunt ierarhiza­­bile, fiindcă nu există o normă exterioară lor după care să le va­lorificăm. Trebue să devină o evi­dență fenomenul iraționalității a­­titudinilor de viață. Și atunci for­ma naivă și copilărească nu-mi a­­pa­re ca una inferioară, ci se in­tegrează în multiplicitatea atitu­dinilor existente și posibile. U­itarea este posibilă î­n natură, fiindcă nimeni, atunci când are puternic sentimentul naturii, nu mai judecă și apreciază fenome­nele sub unghiul temporalității. O eternitate senină le îmbracă pe toate într’o împăcare calmă și o acceptare plină de umor anulează ca într’o viziune feerică toate con­tradicțiile acestei lumi. Problema sensului vieții este o problemă de continuare în pag. (l-a)

Next