Calendarul, august 1933 (Anul 2, nr. 434-460)
1933-08-01 / nr. 434
ímuzeul prese Tseven BOCUȚ IMBOI " O altă Presa de la noi,—dar din fericire nu toată ! — este teribil emoționată de ce continuă să se petreacă în Germania restaurată de azi. Ați auzit astfel acum de curând de o razzie pe care Hitler a ordonat-o de la un capăt la altul al țării lui, dar care a sbârlit părul pe limba tuturor gazetarilor civilizați dela noi — iar corul indignării lor, ca trâmbițele Ierihonului, răsună strident în toate tarabele de opinie publică de pe strada Sărindar. Se pare că s’a dus, cu ocazia asta, toată onoarea Germaniei de până acum, iar domnii dela „Adevărul“ și „Dimineața“ nu mai acordă girul lor unei civilizații antisemite ! Ar fi să ne speriem și noi cu siguranță de prăpădul acesta care devastează acum, se pare, patria lui Goethe și a lui Wagner — dar nu știu ce gând prudent ne îndeamnă să cercetăm mai atent „cazul“ și să vedem de ce e vorba... Urgia să fie oare atât de mare și aceasta să fie „barbaria“ teutonă, acel „furor teutonicus“ de care și Tacit a vorbit cândva, fără să bănuiască, probabil, peste atâtea sute de ani, consensul unor aprobări pe care cu siguranță nu le-a dorit ?... In orice caz alarma care se dă e destul de zgomotoasă, iar glasuri se ridică din toate părțile. Cititorii noștri își amintesc cu siguranță de „Einstein-ul României“ de Sarmală Iorga (autor dramatic și poet) care acum câteva săptămâni protesta și el, ca un blumenfeld oarecare, împotriva „zugravului“ care conduce astăzi destinele poporului german. E bine să precizăm că la Berlin nu s’a întîmplat cu acest prilej nicio schimbare, d. Hitler a continuat să fie cancelarul Reichului și fără încuviințarea apostolului nebărbierit de la Văleni, iar toate lucrurile au rămas ca mai ’nainte și continuă un drum pe care nu prea vedem ce ar putea să-l abată. Doar presa massoneriei internaționale și condeele semite de pretutindeni, concentrate ca la o mare bătălie, sunt hotărîte ferm să apere nu știu ce civilizație amenințată acum, iar toți honigmanii și bercovicii lumii vor să redea ei. Germaniei, oblețe și onoare ! Când nu sun infame, aceste pretenți sunt, veți recunoaște, ridicate... Și nu sunt multele, întradevăr, decând în frunții hebdomadarului francez Noivelles litteraires, criticul german-evreu Alfred Kerr, nevoit să se expatrieze, se întreba într’un articol melancolic și frumos, din trenul care-l transporta la Paris: „ce vor face teatrele din Gemania fără mine“ !... Nu știu dacă d. Hitler se va fi gândit la această gravă problemă, e posibil însă, ca soluția ei să nu fie prea dificilă... Dar oricât ne-ar plăcea aceste sensibilități și oricât am vrea să luăm parte la multe delicate dureri, greu am isbuti să vedem actualitatea lor acum, peste atâția vulcani cari fierb și amenință în toate părțile conținemului nostru. Căci de această calitate, ca melancolia și reflecția criticului Alfred Kew, sunt mai toate capetele de acuzare care vor să dărâme azi pe noul canelar de fier al Germaniei. Alteori aceste proteste repetate insultă și mai mult bunul simț, pudoarea și decența și fac din campania împotriva regimului autoritar din Germania, cel mai odios scandal al timpului în cari trăim N’ați remarcat dumneavoastră într’adevăr, că de când Hitler este la guvern, ca să țină în frâu comunismul, dezordinea Germaniei și oarecum a lumii, n’ați băgat de seamă, că au răsărit, ca păduchii, din toate părțile, bărbați cu numai patru clase primare, cel mult (nici măcar ? clase de liceu, ca Mihail Sadoveanu !), sau cu modest trecut comercial pe strada Lipscani („mosoare, ace, nasturi de cusut fără ață și fără nevastă“!) și cari astăzi se bat în piept mai mult decât oricând pentru „civilizație“, „progres“, „cultură“ sau alte asemenea chestii, de care creerul, inima lor nu fost niciodată chinuită și pe care le scot la întâmplare din scuipatul călimării lor ? Nu mai departe, iată, zilele trecute, un gazetar delicios ne anunța că toată lumea „bine“ a plecat din Germania... Hitler e un monstru ! A! mă gândesc acum că Nietzsene, de pildă, care știa ce este Germania, ar fi fost mai puțin sever cu acest „Führer“ care știe ce vrea la locul înalt unde un popor întreg l-a ridicat, și că amarul filozof al Antichristului și al Veselei Stastate, acum abia, ar fi găsit un cuvânt amical pentru poporul din mijlocul căruia sa născut cu suficient dezgust și pe care niciodată nu l-a iubit. Lupta împotriva echivocului evreesc, împotriva comunismului, a dezordinii, împotriva revoluției tuturor „sclavilor“ — iată ce datorește civilizația din zilele noastre lui Adolf Hitler: Și va trebui să ne întrebăm într’adevăr — dar aceasta într’un articol care va veni — dacă resursele tainice ale bogăției poporului german nu apar astăzi abia și dacă barbaria teutonă în care am crezut și credem — atâta romantism, atât risipă de inteligență inutilă, atâta revoltă și negație — dacă toată această otravă, în sfârșit, nu moare oarecum, puțin, acum când Adolf Hitler a ridicat steagul ordinei în fața lui și peste destrăbălarea continentului nostru. Tonta Vlădescu Germanie ÍAIUMI MCA PAGINI 3 LEI CALENDARUL Director: NEIKOR CRAINIC REDACȚIA ȘI ADMINISTRATI București, Bulevardul Elisabetta 3.05.46 Redacția și Provincia TELEFOANE 3.11.80 Director 13.10.96 Administrația . țvV Pe 12 iunie 6 1 iun. Pentru instituții și Autorități Lei ' Pentru străinătate....... 17Ou ABONAMENTE IN ȚARA Agenia paielor denaite Un ziar foarte democrat, de seara, agită de câtăva vreme ideia simplificării vieții noastre politice prin reducerea numărului partidelor, adică prin contopirea diferitelor grupări actuale în două sau cel mult trei partide. Ziarul vrea să ne facă să credem că aceasta ar fi dorința „fruntașilor vieții politice“. Noi știm însă că dorința acestor fruntași, de la cei mai din frunte până la cei mai din coadă, a fost tocmai multiplicarea partidelor, pe care au și realizat-o. Și pe care, cu siguranță, o vor duce și mai departe decât astăzi. De ce ? ! Pentru că fărâmițarea necontenită a partidelor politice e un proces natural, care trebuie să se întâmple. Pe câtă vreme refacerea partidelor, preconizată de pomenitul ziar democrat, e un proces artificial, care nu poate să se întâmple. Observând fenomenul fărâmițării partidelor, noi l-am numit un fenomen de sciziparitate: înmulțirea prin sciziparitate e un proces biologic ce se observă la o serie de organisme cu totul inferioare. De pildă, râmele se înmulțesc prin sciziparitate. Dar o râmă, în oricâte bucăți ai tăia-o, se nasc tot atâtea râme care seamănă toate cu cea dintâiu. Partidele noastre politice sunt astfel de ființe inferioare: înmulțirea lor, petrecută în ultimii trei ani, dovedește tocmai această iremediabilă inferioritate. Sunt, în ordinea morală și politică, râme care se târăsc și se lasă ciopârțite în oricâte fragmente ar voi cineva iar acest cineva, de trei ani încoace, se amuză cu un simpatic neromanism comandând spectacolul sciziparității partidelor. Atât dânsul, acest cineva, cât și poporul au putut observa în acest scurt interval ce substanță de lichea generalizată e omul nostru politic ! A fost de ajuns să șoptești câte unuia la ureche , despartă-te de cutare ! trădează pe cutare ! că te aduc sigur la putere, și lichelele s’au și executat imediat creind noi partide din cioburile celor vechi așteptând apoi chemarea la pușt tere ca niște potăi ce se gudură din coadă când le agiți osul pe 1abot. Acestea sunt partidele noastre în epoca restaurației. Toate partidele noastre, fără nicio excepție. Substanța lor morală nu e alta decât lichelismul. Dacă eu aș avea facultatea de a acorda puterea de guvernământ, aș pune să se așeze în piața Teatrului Național, pe un soclu, o maimuță din cele cu dosul jupuit și aș da cuvânt de ordine : cine vrea să-i dau guvernul, să iasă în piața Teatrului, să facă trei mătănii și să pupe maimuța în dos! Ați vedea o îmbulzeală ne mai pomenită și biata maimuță abia dacă ar mai prididi omagiile pioase ale politicianilor mei, repeziți să-mi execute porunca. Și-ați auzi pe partizanii șefului politic vrei, dragă, șeful respectiv. Ce trebuia s’o facă și p’asta , altfel nu venim la putere ! Mă rog , sunt altele decât acestea idealurile tuturor fragmentelor politice de azi, care se agită la suprafața vieții publice ? Și mai e un fenomen care nu trebuie să treacă neobservat: fiecare din aceste fragmente rupte din rama mamă nu capătă partizani noi. Ele rămân limitate la numărul inițial de partizani. Ce însemnează aceasta decât lipsa totală de vitalitate a acestor organisme inferioare, adică lipsa de principii politice și de credințe morale care să antreneze masele ? Așadar, simplificarea vieții politice prin refacerea vechilor partide ? E o imposibilitate. Și ar fi o calamitate pentru țară. O singură simplificare e posibilă și e necesară : curățirea terenului de aceste râme târâtoare care n’au dreptul la existență în viața României. Ce putere ar fi în stare să le insufle , din noi»1 eredi.,, * elan și să facă din zece mm tăciuni insignifiante un organism politic de prestigiu ? La baza acestor mortăciuni a stat iluzia democratică. A preconiza azi refacerea unor partide care și-au demascat neputința de a crea și rapacitatea pentru a sfârși în frânturi suspendate de ambiții și pofte personale, înseamnă a conspira la perpetuarea nenorocirii politicianiste, înseamnă a încerca să transformi agonia democrației în agonia României. Agonia democrației e însă un fenomen natural și fatal. Datoria oricărui bun român e să grăbească lichidarea acestui proces dezonorant pentru un popor și să pregătească drumul noii Românii naționaliste care vine. Nichifor Crainic Mit STELE VERZI MARELE NOSTRU SAVANT H. SANIELEVICI D. H. Sanielevici e un savant paleobiolog, adică a prins secretul vieții străvechi pe pământ, secret pe care absolut niciun alt savant din univers nu l-a cunoscut. D-sa cotrebuiește prin milioanele de ani trecuți cu siguranța și ușurința cu care un arhivar bătrân cunoaște dosarele din arhivă. D. H. Sanielevici cunoaște planeta noastră până în ultimele ei măruntaie, ca un chirurg căruia nimic nu-i scapă din anatomia corpului. înarmat cu această magnificență știință, d. Sanielevici prevede bunăoară scheletul unui bronehiozaur din muzeu și știe perfect dacă defunctul animal s’a hrănit acum 500.000 de ani și patru luni cu busuioc, cu scoici sau cu ismă creată. Paleobiologia d-lui H. Sanielevici , explică totul dintr’odată, dela fenomenele vulcanice până la poemele literare. Ilustrul savant a aplicat-o acum doi ani la explicarea poemului “Miorița“ pe care noi, ignoranții, îl crezusem un poem specific românesc. In realitate, avem a face cu un poem de origine iudaică, ne-a atras atenția binevoitor d. Sanielevici. Și iată de ce : Supusă unor minuțioase analize paleobiologice, Miorița ceea lae bucălae s’a descoperit că, în loc de două coarne, purta șapte în forma unui candelabru de sinagogă. Aceasta din cauză că oaia năzdrăvană nu s’a hrănit în era paleolitică cu 1 carne de porc, păstrând astfel prescripțiile culinare ale Leviticului ebraic. Astfel concluzia că Miorița e un poem iudaic s’a stabilit și nici un savant român n’a avut curajul s’o combată. Astăzi, într’un ziar, d. H. Sanielevici se ocupă de transformarea climei pământului. Clima aceasta nu se va răci treptat cum cred idioții de savanți, ci se va încălzi mereu, ne învață paleobiologul nostru. Și știți de ce ? Din cauza omului care face focul pe pământ. La ecuator, de pildă, au fost ghețari, dar omul incendiind pădurile ecuatoriale, a topit ghețurile care, apoi, de frica flăcării, s’au retras mereu spre polul nord. Când omul va incendia și pădurile ecuatoriale de la pol, ultimele ghețuri vor dispărea de pe pământ. "Astfel, „ne întoarcem în era terțiară !“ conclude triumfal d. H. Sanielevici. Pardon! Noi suntem siguri că d. H. Sanielevici e deja în „era terțiară !“ Justus După adunarea generală a „Reșiței“ » Intre dominația de partid și acea a d-lor Max Aușnit și N. Malaxa — Societatea „Reșița“ și-a ținut adunarea generală, și cu acest prilej s’a citit și s’a aprobat raportul consiliului de administrație și bilanțul pe anul 1932. Situațiunea Reșiței este lamentabilă. După o administrație de risipă și de jaf care a înglodat societatea în datorii oneroase și cu greu asanabile, se caută acum salvarea ei prin noui comenzi de stat, la cari se speră să se ajungă cu concursul acelorași sfinte influențe politice cari nu demobilizează în România nici la nuntă, nici la înmormântarea cuiva. Abia s’a putut da pentru anul trecut acționarilor un dividend de 4% la valoarea nominală a hârtiilor, ceea ce este egal cu nimic. Dar s’a păstrat numărul intact de membri în consiliu. Reșița nu va putea ieși din impasul in care se află, decât dacă statul va înțelege să curme cu sistemul practicat de atâția ani la această instituție. Ea nu poate să mai rămână vaca bună de mult a câtorva politicieni și oameni de afaceri ai partidelor, ci trebue să devină acea uzină națională pusă complect la dispoziția necesităților națiunii, a căror satisfacere se cere organizată pe baze cu totul noui. Am avut acolo o dominație de partid. Vintilă Brătianu a naționalizat-o cu mijloacele și cu oamenii pe cari el îi avea la îndemână. A adus în combinație băncile românești, a pus la contribuție publicul, a luat în colaborare și pe ungurii ce se găseau dinnainte stăpâni. A făcut însă așa ca glasul partidului național-liberal să fie ascultat, tocmai pentru a ști că scopurile superioare pentru cari el milita, vor fi mai bine servite. A venit, apoi, dezastrul liberal. Național-țărăniștii, luând puterea, și-au prezintat pretențiile. A trebuit să se cedeze anumite locuri în consiliu. A apărut atunci d. Max Aușnit. Om întreprinzător, care urmăria de mult această înscăunare, d-sa a adus în bagajul său și pe d. N. Malaxa, cunoscutul „manager“ român, angajat proaspăt în serviciul ă sale. Acești domni sunt azi, amândoi, căministratori-delegați ai Reșiței și stăpânii de fapt ai acestei societăți. Liberalii s’au mulțămit pentru moment cu u n rol mai modest. Poate fi însă socotit acest lucru ca o situație definitivă la Reșița? Mulți s’au plâns contra acțiunii de naționalizare a industriei dusă de Vintilă Brătianu prin partidul liberal. Ea însă reprezintă nu numai desfășurarea unui program de luptă pentru valorizarea forțelor creatoare ale neamului românesc, ci ceva mai mult: consacrarea principiului elementar că bogățiile României sunt mai presus de orice proprietate pur românească și că dreptul de a le stăpâni și exploata aparțin în primul rând elementului autohton. Această luptă, care e azi mai imperios cerută ca oricând, n’o vor sluji d-nii Max Aușnit și N. Malaxa. Nu pot s-o slujească. Scopurile urmărite de d-lor în fruntea Reșiței sunt pur personale. Ele servesc doar ambiții individuale de acaparare și stăpânire a unei întregi industrii, cari îi poate duce până la stăpânirea unei țări. Efortul colectiv național nu-i poate interesa. Ci din contra. Din aceste motive, statul n’ar putea să admită ca bogății ale sale de importanța minereurilor sale de fier, să mai poată rămânea multă vreme obiect de dispută și de îmbogățire, fie pentru partidele politice, fie pentru simpli particulari. Concesionând bogățiile sale în interior și satisfăcându-și necesitățile de aprovizionare numai în afară, statul face de fapt cea mai proastă gospodărie. El trebuie să se organizeze în așa fel, încât să reintre în stăpânirea bogățiilor sale naturale și exploatându-le singur, cum ar fi cazul cu uzinele Reșița, să se întrebuințeze exclusiv pentru acoperirea nevoilor lui de apărare națională, sau de proprie administrație internă. Ceea ce se face azi e tocmai pe dos. Numai politicianismul ne-a putut aduce în acest hal. A. C. Cusin t * Unde să răspundem? de GIB. MIHĂESCU La opiniile d-lui Albert Zathureczky din „Nouvele Revue de Hongrie“ asupra transilvanismului, nu vom răspunde contestând existența acestei dispoziții su fletești a tinerimei ardelene, ci numai făcând rezervele noastre asupra întinderei ei. Mai întâi tinerimea saxonă e scoasă chiar de autor din discuție. Ea e numai aptă de a primi această dispoziție, când oportunitatea o va îndemna într’acolo. Deocamdată, împreună cu întreagă populație saxonă din Ardeal ea e fidelă statului român. Spre deosebire — mirabile dicta — de tinerimea română ardeleană. Dar înainte de a ne opri asupra acesteia din urmă să stăm puțin dinaintea tinerimei maghiare, D. Zathareszky ne afirmă că întreaga suflare maghiară aspiră numai transilvanism. Totuși „stu denții (unguri) s’au dedicat în mare număr operei maghiare de settlement și în timpul marilor vacante ei parcurg satele pentru a culege observațiuni sociologice și mai cu seamă pentru aine conferințe având ca obiect higiena publică or vulgarizarea cunoștințelor în cutare sau cutare știință socială. Pentru a propaga mai mult or mai puțin indirect transilvanismul, vom traduce noi. Ceia ce ne îndeamnă să credem că această „idee“ are încă nevoie de așezare» (settlement) în anume straturi ungurești ardelene, în special în cele de la țară, unde bunăoară o măsură practică și folositoare ca împroprietărirea românească e în uutință să contrabalanseze serios „atașamentul nezguduit“ al acestor fărani „la marele gând unguresc care revendică Transilvania“. Cu atât mai mult, se poate afirma despre tinerimea rurală românească din Ardeal — care nu cred că visează la un astfel de mare gând panaiaghir, —i că n'are motiv să se gândească nici la preliminarul acestui mare gând și, pe care d. Zathureczky l-a botezat cu mult tact transilvanism. Totuși d-sa ne destăinuește ceva și mai grav în această privință. , O propagandă , similară celei ungurești printre tinerimea rurală română de către tinerii intelectuali : „Iată, aci al treilea punct unde tinerimea ungurească din Transilvania se întâlnește cu tinerimea română. Opera întreprinsă în sate de aceasta, îmbracă proporții, cu mult mai vaste” Am crede că autorul ungur confundă lucrurile și atribue scopuri separatiste propagandei tinerelor grupări de dreapta care dobândesc pe zi ce trece tot mai mult teren în Ardeal, dacă n’ar complecta: „ea (opera întreprinsă de tinerimea română la sate N. R.) este dealtminteri, din punctul de vedere al fondurilor de care dispune, incomparabil mai favorizată decât mișcarea maghiară, care nu e întreținută decât prin donații particulare”. Mărturisim că nu mai înțelegem nimic. O mișcare a tinerimței intelectuale române din Ardeal pentru a propaga în straturile populației române rurale ideea transilvanismului, recte a autonomiei Ardealului — și această mișcare dispunând de fonduri... care nu sunt particulare? Dar cum sunt atunci ? Dela stat ? Statul român încurajează pe sub mână transilvanismul în Ardeal ? Bizar. Or cât mai sus e vorba de proectul de constituție al d-lui Romul Boilă, care personal nu cred că mai poate pretinde că aparține tinerimei române ardelene ! In schimb acest lucru îl poate pretinde fratele său mult mai tânăr d. Zaharia Boilă, directorul ziarului „Patria“, ziar care nu odată și-a manifestat diverse necazuri pe București, mai ales în opoziție (cum știe și d. Zathureczky când face istoricul sentimentelor române ardelene post-belice față de vechiul regat) dar iarăși nu odată, fie în opoziție, fie la guvern nu a ezitat să atace cu vehemență orice tendință maghiară spirituală sau practică de a clătina legăturile sufletești (deci nu exclusiv politice) ale românimei de pretutindeni. Dar articolul d-ui Zathureczky poate fi străpuns și'n alte multe Continuare în pag. 11-a) Condeiul stă cu Regele În masă Vineri, zi de post, vre-o șapteopt fruntași ai visului românesc au fost poftiți de Rege la dejun. Suveranul care, dealtfel în puține zile ia masa singur, a petrecut câteva ore în mijlocul acelora cari, ca eroul lui Molière, fac sinteza de azi a spiritului românesc fără să-și dea prea mult seama. A fost o măgulire înnaltă acordată cernelii, atât de disprețuită în țara asta eminamente mamăligură. Evident, au trăit scribii noștri câteva ore ca’n sânul lui Abraham: talazurile de vervă ale unor Cinemat și Ion Minulescu s’au tăiat în săbiile inteligenței ascuțite a Regelui. El însuși om de duh. Și, — ne informa un asistent — în vreme ce artiștii, își tolăniseră pe canapele siesta, Carol al II-lea, îmbrăcat în haina civilă, bleu-marina poesiei, a stat tot timpul rezemat de o fereastră și s’a interesat între altele demersul carului literaturii, de „Societatea Scriitorilor“ despre care poetul Stamatiad L-a informat că împlinește curând 25 ani, de existență și că la fiecare Sf. Dumitru e nevoită să-și încarce bruma de calabalâc și să se mute , nu are sediu propriu. — Fonduri are societatea ? — a întrebat Suveranul. — Are, Măria Ta. — Cât? — Atât. — Și de ce nu-și face cu această sumă casă proprie ? — Banii sunt depuși la Blanc! Tradiția de a invita pe scriitori la masă e veche și e regală. La noi, un Miron Costin, Nicolae Milescu și alți mari și vrednici logofeți ai literelor românești din trecut trăiau în preajma Tronului și iată nici eu și poate nici D-voastră nu vă mai amintiți cum ii chema pe Domnitorii respectivi. E un destin frumos al condeiului să supraviețuiască uneori mai mult și mai dur peste istoria plină de atâtea vagi nume încoronate. Curtea noastră contimporană a dat o efectivă atenție artiștilor. Salonul Carmen Sylves era odată deschis săptămânal oamenilor de litere și muzicanților. Copilul-farmec " George Enescu s’a ridicat pe aripile unei burse întemeiată de autoarea „Poveștilor Peleșului“’. Regina Maria și Principesele știm că numără o sumă de amici în lumea artelor , iar Vodă Carol al II-lea și-a propus să fie un adevărat Ludovic al XIV-lea al culturii noastre. Sunt și printre oamenii de artă libere destule, dar canalii ca oameni politici par că tot nu sunt. In mijlocul celor dintâi Suveranul s’ar simți oricum mai bine. In ce ne privește, să ne ierte Dumnezeu, avem despre artist și menirea lui o idee așa de orgolioasă, că — am mai spus-o — chiar dacă Suveranii își trag sceptrul din Ceruri, apoi și confrații mei sunt și ei, așa de departe, rudă nițel cu Divinitatea. Dar câte nu i-aș mai fi spus Măriei Sale, care n’are de unde le ști. N. Crevedia Despre sentimentul naturii de EMIL CIORAN iubesc natura pentru sentimentul de totală iresponsabilitate ce mi-l procură. A trăi în societate, a fi silit să participi la dezastrul ființelor ce le iubești, la variațiile de simpatie și la intimitatea tuturor confesiunilor, la vicisitudinile de temperatură spirituală sau la inegalitățile de elan efectiv, înseamnă a te simți în fiecare mo ment responsabil de destinul altuia, do suferințele și de chinu rile lui. Deși în nașterea suferințelor altuia, în tragedia lui intimă, noi nu suntem direct responsabili, este un semn de imbecilitate în a nu avea o neliniște adâncă, un sentiment de responsabilitate, insistent și dureros ca și tragedia respectivului. Acest sentiment al responsabilității se complică de o perspectivă metafizică a vieții care descopere în fiecare tragedie individuală o semnificație de universalitate în fiecare act particular o esență. Am întâlnit câțiva oameni care duceau această participare la o intensitate atât de puternică și la o limită atât de extremă încât se simțeau intrați cu toată ființa lor în esența durerii universale, în sâmburele lăuntric al suferinții. Este ca și cum toate suferințele oamenilor s’ar fi actualizat și totalizat într’o sinteză unica, a cărei semnificație este — din păcate — pur subiectivă, deoarece ea nu ameliorează efectiv cu nimic dezastrul moral sau material al celorlalți. Dar aceasta participare esențială și această responsabilitate continuă nu fac din viața un infern, nu evidențiază persistent și dureros caracterul infernal al vieții, de a cărei demonic trebue să se convingă orice om sensibil? Ar trebui ca fiecare om să realizeze această experiență esențială a tragicului uman, ar trebui ca fiecare să pătrundă în regiunea în care destinul omenesc se consumă sub semnul iremediabilului, în zona de intimitate substanțială a ființii, care determină sensul specific al unei individualități și proectează luminile unei existențe subiective. In felul acesta viața ar fi de două ori o tragedie : o tragedie a ta și o tragedie a altora, pe cari le-ai trăi unite sau separate în cea mai ciudată dialectică. Și atunci înțelegeți de ce pentru o astfel de existență o iresponsabilitate temporară este un deliciu. In cadrul naturii unde poți trăi într'o absolută singurătate, ai singurul prilej pentru a uita, pentru a depăși tortura atât de complicată și de atrăgătoare a participării la destinul celorlalți Nu poti să apreciez singur dacă sentimentul acestei iresponsabilități rezultă dintr’un minus sau dintr’um plus, dintr’o scoborâre spre limitele inferioare ale umanității sau dintr’o creștere într’o superioritate transcendentă și inaccesibilă. Este foarte probabil că viețuirea omului cultivat în cadrul naturii, că sentimentul spontan al naivității naturale să desvolte o stare separată de aceste două moduri de ființare, un fel specific de viețuire care să fie dincolo de radicalismul acestei alternative. Aparențele ar justifica întâiul element, prima parte a alternativei . Faptul că aproape fiecare om, când se află singur în cadrul naturii și se abandonează fluxului spontan al sentimentelor și gândurilor, regretă copilăria ar constitui oare o justificare a formei prime din alternativă ? Nu cred că dorința de a redeveni copil sau cel puțin regretul după copilărie să dovedească o deficiență afectivă sau o pornire înspre limitele inferioare ale umanității. V’ați întrebat vreodată cari sunt oamenii cari regretă copilăria și de ce o regretă ? Ați fi văzut atunci că toți aceia cari au trăit la paroxism formele vieții, toți aceia cari au suferit din cauza complicațiilor culturii și a dramatismului istoriei, cari s au zbătut aventurați la marginile vieții și s’au cutremurat pe culmile disperării, că toți aceștia formează o categorie de oameni cari n’au decât să regrete o naivitate pierdută și cărora le pare infinit rău că au fost prinși în fatalitatea culturii. Regretul coplăriei este un fruct al dezabuzării, ca și iubirea exaltată pentru natură. Este astăzi o platitudine că sentimentul naturii nu-l au decât orășenii, ființe dezabuzate, trăind într-un plan detașat de natură. Forma naivă de viețuire este una din formele pe care le permite viața în genere, este una din expresiile multiple în care se poate realiza omul. Atitudinile și formele de viață nu sunt ierarhizabile, fiindcă nu există o normă exterioară lor după care să le valorificăm. Trebue să devină o evidență fenomenul iraționalității atitudinilor de viață. Și atunci forma naivă și copilărească nu-mi apare ca una inferioară, ci se integrează în multiplicitatea atitudinilor existente și posibile. Uitarea este posibilă în natură, fiindcă nimeni, atunci când are puternic sentimentul naturii, nu mai judecă și apreciază fenomenele sub unghiul temporalității. O eternitate senină le îmbracă pe toate într’o împăcare calmă și o acceptare plină de umor anulează ca într’o viziune feerică toate contradicțiile acestei lumi. Problema sensului vieții este o problemă de continuare în pag. (l-a)