Calendarul, septembrie 1933 (Anul 2, nr. 461-486)
1933-09-01 / nr. 461
începe äesmeticirea In timp ce presa franceză are cuvintele cele mai aspre la adresa României fiindcă am fost nevoiți să suspendăm transferul în devize pentru a plăti ratele creditorilor străini, la București s’a încheiat un important contract comercial între statul nostru și un concern german. Pentru suma de aproape un miliard vor ieși din țară diferite produse agricole. In schimb vom importa materii colorante și produse farmaceutice in valoare de 540 de milioane. Contractul e, prin urmare în favoarea noastră. Ne place să salutăm în el începutul semnificativ al acelei orientări firești pentru care milităm în acest ziar, apropierea de Germania. Sunt cuvinte care ne repugnă prin simplismul lor. Astfel e cuvântul francofil sau filogerman care, în sens politic, presupune neapărat o renunțare la tine în interesul altora. Noi nu facem aici nici francofilie, precum nici francofobie cum ne acuză recent ziarul parizian „Le Temps“, precum nu facem nici filogermanism sau germanofobie. Sântem un ziar care, privind realitățile în față, ne-am eliberat de anumite prejudecăți ce au fost dezastruoase pentru țara noastră. E netăgăduit că, de la război încoace, România a practicat o francofilie excesivă. Aproape niciun act important nu s’a petrecut la noi, fără asentimentul Parisului, sau fără indicația lui, în cazul când nu ne-a fost pur și simplu dictat. Am fost o colonie orientală, am putea zice: fără drept de vot în afacerile care, totuși, ne priveau mai ales pe noi. Cele ce se petrec în momentul de față, pe tema suspendării transferului, când marii noștri cămătari streini caută să ne impună măsurile pe care le vor, demască o adevărată dictatură financiară sub imperiul căreia am trăit și încă trăim. Franța, patria geniului în măsura în care e patria cămătarilor, s’a obișnuit să vadă în România o ireproșabilă subordonată, gata să îndeplinească orice porunci mai ales cu sacrificiul propriilor ei interese. Politicește, are nevoie de noi, economicește n’o interesăm. Când ne-au trebuit și când nu ne-au trebuit bani, ne-a dat cu cele mai mari procente și cu cele mai scandaloase comisioane. Totdeodată ne-a impus controlori severi, cari, cu drept de a se amesteca în toate amănuntele gospodăriei noastre, supraveghează și asigură regulata achitare a datoriilor. Porunca lor este: economii până la sinucidere, numai să ne plătiți cuponul! Cuponul încă nu se poate plăti decât dintr’o prosperitate economică. In ce privește, totuș, gospodăria producției și a valorificării acestei producții, Franța a fost total indiferentă. Ba mai rău decât atât. Un determinism geografic din care nu putem ieși a creat tradiție comercială între noi și o Germania. Dar fiindcă Franța nu se înțelege cu Germania, România, colonie orientală a Parisului, a fost nevoită să renunțe la tradiția ei comercială pentru a nu supăra pe francezi. E cea mai mare greșală din miile de greșeli pe care le-a comis politica românească postbelică. Această greșală a însemnat pentru economia noastră un dezastru. Subordonați orbește Parisului, am privit spre Germania cu frica de a nu supăra pe francezi. Iar Germania, pe nedrept, a interpretat această frică în sensul unei ostilități a Bucureștiului față de Berlin. Ar fi o prostie să acuzăm Franța pentru această stare de lucruri. Nu Franța e vinovată, ci francofilia noastră oarbă, nedemnă, sentimentală și dezastruoasă, înțelegând prin această francofilie facultatea mimetică de a renunța la propria noastră judecată pentru a ne însuși întru totul felul de a judeca francez, împotriva acestui smetism și a acestei unilateralități ne ridicăm noi, iar nu împotriva Franței. Starea economică și financiară în care am ajuns ne silește să denunțăm prejudecățile dezastruoase sub puterea cărora am trăit. Momentul actual e semnificativ: după ce un an de zile am demonstrat creditorilor francezi că nu mai putem suporta condițiile grele ale împrumuturilor, suntem nevoiți să suspendăm transferul. Ca răspuns, creditorii ne dictează să revenim asupra măsurii și să plătim mai departe. Avem o recoltă bună cu care am putea plăti. Dar pe cămătarii noștri nu-i interesează lucrul acesta. Germania, mâniată spre noi de acelaș determinism geografic, încheie în aceste împrejurări o primă convenție comercială de un miliard. Faptele sunt mai elocvente decât vorbele. Și ele ne dau dreptul să salutăm bucuroși acest început de desmeticire. Nichifor Crainic STELE DEREGUSTIADA R. De re gușit, sociolog din vocație, și ministru prin accident și-a mobilizat cei 367 de asistenți universitari ce-i stau sub ordine, pentru a edita un volum omagial închinat d-sale. Până în prezent filele au rămas albe, căci ilustrul profesor universitar n’are la activul său cultural, nimic.O Opera monumentală se reduce — aceasta o vom dovedi — la câteva broșurele, slâlcite ca gând și strâmbe ca stil. Cu două decade jumătate în urmă, actualul mereu al culturei a promis câteva volume, ce afirma că se găseau sub presă, editate de un neamț. Volumele au uitat să apară —■ și motivul e simplu: d. Gusti a uitat să le scrie. Actualmente d-sa pentru a-și dovedi aioate competința vrea să schimbe locul cu acela al d-lui Radu Irimescu, staroste al grâului și logofăt al aerului. E în căutarea unei parașute sociologice ! GUVERNUL IN AM3ARA Ziarul ,,Dreptatea“ a deschis în sfârșit campania pentru apărarea d-lui Iuliu Maniu, in chestiunea falsului descoperit în redactarea proceselor-verbale de depoziții ale lui Seletzky, la Consiliul de război. El cere sancțiuni contra falsificatorilor Întrebarea e: se va sesiza guvernul de cererea, de astă-dată foarte energică, a oficiosului său? Pentru că chestia stă așa, Consiliul de războiu e supt ordinele ministrului apărării naționale. Iar ministrul apărării naționale face parte din guvern. Puțin curaj încă și te pomenești că guvernul ia măsuri. Altfel, el n’ar mai avea decât o singură ieșire: să dezavueze atitudinea oficiosului său... Justus Sub tutela cămătarilor străini o acțiune subversivă a creditorilor francezi In presa din străinătate se duce o campanie furibundă contra României pe chestia suspendării transferului de plăți al cuponului ei extern. Unele ziare, ca „Je suis partout“, din Paris, vorbesc de gestul inelegant al guvernului român, care ar fi luat această măsură fără să previe pe creditorii străini. Alte foi, ca „Financial News“ din Londra, cred chiar că diversele asociațiuni de detentori ai rentelor române din Franța, Londra, Germania și Elveția, vor refuza orice întâlnire cu delegația oficială românească, până ce guvernul român nu va ridica suspendarea transferului. Acelaș organ bănuește că această întâlnire proectată nici nu va mai avea loc. Ne aflăm, deci, în plină tutelă a cămătarilor străini, cari vor să ne ordone atitudini altele decât acele pe cari țara le găsește posibile pentru ea și compatibile cu împrejurările economice generale. O astfel de luptă nu poate fi lăsată fără răspuns. Ea excită cu atât mai mult enervarea opiniei noastre publice, cu cât e vorba de o inițiativă a detentorilor francezi cari înțeleg să ia de la noi și azi, în mijlocul dezastrului de pretutindeni, dobânzi uzurate, și cari totdeauna au fost plătiți la zi și n’au avut a se plânge cu nimic de vre-o pierdere din partea României. Răspunsul nostru va fi o Înstrăinare completă a simpatiilor de cari Franța se bucura în România până ’n prezent. Noi nu înțelegem ca atunci când alte țări, ca Iugoslavia, Grecia, Ungaria, Austria și Germania, au luat de mult aceleași măsuri de suspendarea a transferului, din aceleași motive, ele să se poată bucura de toată solicitudinea poporului francez, iar România să fie tratată cu vitregia de care se dă dovadă. Noi nu înțelegem ca atunci când Franța are de făcut plățile sale către America, ea să refuze dintr'o cauză sau alta să onoreze scadențele la cari convenise, deși causele sale publice sunt doldora de aur, iar noi cari am ajuns din cauza politicii economice nenorocite a țărilor occidentale să ne ducem zilele de azi pe mâine, să nu avem același drept față de creditorii noștri și să ni se refuze până și cererea unei înțelegeri. In sfârșit, noi nu înțelegem să mai fim tratați drept minorii Europei și ori de câte ori e vorba să protestăm contra acestei mentalități bolnave a creancierilor noștri, — ca în cazul cu suspendarea transferului care e și o măsură de protest față de tergiversarea tratativelor asupra cuponului, — să ni se asvârle în nas orice insultă. Va fi având guvernul român destule păcate în conducerea acestei țări. Nimeni nu le contestă. D. Madgearu, ministrul de finanțe, poate face, la rândul său, în impulsivitatea sa recunoscută, greșeli de tactică câte vreți. Dar în această chestiune a datoriei noastre externe, nu putem să recunoaștem cuiva vre-o vină, fiindcă atât d. Madgearu, cât și guvernul, au de luni de zile o răbdare îngerească în tratativele lor cu creditorii străini și au fost mai mult decât curtuabili și prevenitori față de aceștia. Ce mai putea face România? N-a arătat ea de atâtea ori care e situația ei reală? N’a înfățișat dânsa în repetate rânduri cererile ei? Creditorii însă s’au arătat intratabili și au crezut mereu că păstrând o atitudine de negație a evidențelor, vor reuși să ne intimideze și să plătim totuși ca ’n vremurile bune ce ni se pretindea. Ceea ce de astădată ne-a fost imposibil să facem. Nu credem ca guvernul să se intimideze de acțiunea dușmănoasă a detentorilor străini de rentă românească și î n special de războiul ce ni-1 declară detentorii francezi. Creditul României nu va fi micșorat prin aceasta. Iar dovada ni-o face recentui contract de vânzare de cereale, semnat cu una din cele mai mari firme germane. Din contra, încheind acest contract, noi am zice că guvernul are ocaziunea să arate creditorilor parisieni, că dacă într’adevăr Franța ne iubește așa cum îi place să se laude în orice împrejurare, ea poate da cel mai bun exemplu acum, semnând cu România un contract la fel cu cel pe care ni l-a oferit poporul german. Ea va da astfel o dublă lovitură: va face, mai întâi, un serviciu burgheziei ei, asigurându-i plata cuponului român prin stocul de devize ce ni-l va pune la dispoziție din executarea contractului, va oferi, apoi, un semn palpabil de prietenie poporului român în vremi de restriște ca acele prin care trece, întărindu-și o poziție pe care din neghiobia politicianismului francez tinde s-o piardă. A. C. Cusin DE LA ETTAL Declarațiile importante ale d-lui Iorga CONGRESUL Apostolul neamului s’a întors dela Varșovia unde s’a dus, cum se știe modest, cum e el totdeauna, fără reclamă și fără sgomot — decât atâta cât au vrut să facă nenorocitele astea de gazete care nu se mai obosesc informându-și cititorii de câte ori d. Iorga își schimbă chiloții sau de câte ori se scarpină în barbă... Și a fost la Varșovia d. Iorga, iarăși cum se știe, pentru ca, plin de abnegație și generozitate (cum e el) să reprezinte încă odată peste hotare geniul țării acesteia păcătoase care niciodată n’a dat istoricului ei ,atâta cât merita“decât supreme onoruri politice, un palat de casă, nu mai știu câte alte donații și — discreția mă împiedică s'o spun ! — bani totdeauna la discreție, câți n’au avut de pildă niciodată un Caragiale sau Eminescu sau alte genii mai puțin fecunde și mai puțin bărboase ale acestui neam.... Dar acum apostolul s’a întors — și, cum a pus piciorul pe solul ingrat al Patriei, bătrânul umorist și poet a și făcut presei de la Cernăuți câteva importante declarații, cum ne asigură cu gura căscată, toți corespondenții ziarelor din partea locului... A î. d. Iorga nu e mulțumit. Din partea Polonilor savantul nostru autor dramatic a constatat reale străduințe penru apropiere culturală, în timp ce noi... Noi nu facem nimic, spune indignat apostolul. Ne mulțumim numai cu fraze, adaugă teribil fostul președinte de consiliu care însă, într’adevăr, mă gândesc că ar fi putut să purceadă el la lucru atuncea când, prim valet al lui Argetoianu, nimeni totuș nu l împiedica să se apropie cultural de Polonia... Ba a avut chiar norocul să se găsească atunci alături de el chiar și neică Trahanache-Râmnic cu care o acțiune culturală ar fi fost un lucru delicios și ideal ! Dar nu! Atuncea grandiosul nostru Sarmală (in amintirea unei piese al cărei titlu, numai, și isi vine să-l mănânci !) s’a mulțumit cum spune singur „cu fraze“, ca să se supere astăzi, cum vedeți, că d. D. R. Ioanițescu, de pildă, nu face mai mult decât ce n'a făcut el când a fost prim-ministru... Al dracului Iorga, ăsta!, cât de bătrân și tot nu se lasă de glume... Dar unde cred că s’au părut și mai importante chiar, declarațiile enervatului apostol, a fost cu siguranță acolo unde s’a vorbit de Hitler, de fascism, de antisemitism și de Mussolini. A !, aici nu mai merge ! D. Iorga nu-l admite pe Hitler — și dacă acesta publică o carte, Iorga nici nu i-o citește.. Să știți că lucrurile nu mai pot să meargă așa în Germania ! Observați că e multă lume la noi care nu-i admite pe Hitler și pace! Așa de pildă este d. Kalman Blumenfeld și Nicolae Iorga și atâția alți oameni cu ăștia cu care Europa nu se joacă, in special simpaticul nostru confrate Facla nu trăește bine dacă nu mănâncă în fiecare dimineață cel puțin un kilogram de carne de Hitler... Și Hitler nu mai poate ! Eu știu precis că i se scoală în fiecare dimineață cu părul măciucă și primul lucru pe care-l face, înainte de a se spăla pe ochi, este să întrebe îr i -o.ți re mai zice despre el. d. Is Torga în Neamul Românesc — s d. Cristobald în Facla ! Dar, ca și c ic atâtea declaraii n’ar fi fost e ajuns, un gazetar (pezeveng! * l-a mai întrebat, fără rușine, pe N. Iorga ce crede despre antiseism.„ Pai, ce crede d. Iorga <pre antisemitism să-l întrebăm ,vă d A. C. Cuza mai bine, cari .role Român dela Iași cunoaște, mult, în materia asta detalii i*,sanie ! Dar declarația d-lui 1 mitism este cea despre antiseea mai iresistibilă pagină^n (umor — vai! involuntar... o s’a compus în ară la nolimul sfert de veac. Veți fi ■ rl imediat că merită să ^ 'gilne 1 ’ ^ ' * ..Poate fi numai o problemă individuală de la Evreu la Evreu“ tasta fiindcă nu spune nimic, e destul de precis !). Eu am in streinătate mulți prieteni de origină evreiască, eu cari întrețin cele mai bune legături (da !, da !, dar asta mai de curând... Și apoi dece numai ,în streinătate“, de ce, d. Blank nu comptează ?!). Există desigur o problemă socială a proletariatului evreu (asta ce mai e !). Evreii să se ocupe cu agricultura, sau să-și câștige existența pe alte căi (cu agricultura și apoi „alte căi...“. A !, d- Iorga e atât de clar și atât de profund aici!). Pentru comerț și meserii nu mai sunt locuri. Oricine care e folositor țării ,și care dorește înflorirea ei, e pentru mine o persoană ce merită a fi apreciată și stimată (e emoționant și patriotic...). Poți fi împotriva unui evreu după cum poți fi împotriva unui norvegian (spanac !). Dar nu poți fi împotriva tuturor Evreilor, fiindcă (notați acest fiindcă) se poate foarte bine ca finii din ei să fie urmașii necunoscuți ai unor creștini adevărați fără ca aceasta să fie trecut în istoria familiilor lor (aici i-am prins ! Așadar nu putem fi împotriva tuturor Evreilor fiindcă unii pot fi urmași de creștini, căci altfel dacă am fi siguri că n’au necunoscută ascendența creștină, urmează logic că ar trebui să fim împotriva Evreilor... D. Iorga e tot antisemit ! Pr cu câteva rânduri mai sus el stima, cum a fi văzut, pe orice om care dorește înflorirea el... Iară nu știu ce să mai cred!). Este în Caragiale un personaj (momente) care pare că-l asculta pe Iorga vorbind și spune mereu : ești teribil monșer, parol !... Acestea sunt declarațiile (importante) ale lui N. Iorga — și ele ne învață cel puțin atât, cât de primejdios e să tragem lucrurile de păr chiar atunci când ni se întâmplă să avem prea multă barbă... Dar în orice caz studenți de acum 20 de ani, 20 și chiar de a 1 Votru — bietul vostru apostol Toma Vlădescu La o vreme când conferințele au ajuns un fel de five o’clock — un act monden pe care presa îl comentează, a trecut necomentat — vreau să spun : nesuduii la noi, congresul de la Ettal, în Alpii bavarezi, al Organizației Internaționale a studențimei germane, la care au participat — cu excepția Rusiei (apropos : mai există oare studenți în Rusia?...) tineri cu profesori de-ai lor, din toată lumea, de la Quebec și Melbourne până’n Bombay. Mai intâi o constatare : numita organizație e pre-hitleristă. Iar congresul ei a căzut în toiul campaniilor anti-hitleriste. Orice regim de „atrocități“ l-ar fi interzis. Chiar și d. Vaida ! Totuși Hitler nici gând să-i stea împotrivă. Mai mult, au luat parte la congres studenții francezi și englezi, care au luat cuvântul împotriva național-socialismului. Ce să mai spun, au luat parte chiar studenții comuniști — fiindcă, ciudat, căpitan Goering nu i-a omorît pe toții... — iar comentariile de presă străină ne spun că dezbaterile au acoperit întreg câmpul politic, de la fascism la democrație și de la democrație la comunismul extremist. Poate fi ceva mai semnificativ împotriva schelălăelilor pe fel de fel de teme umanitariste, cu care un anume occident înțelege să acompanieze prin presă liniștea în care Führer-ul lucrează zi și noapte la Germania sa ? Studenții străini au venit, negreșit mai toți, cu prejudecata lor de acasă. Printre aceștia au strălucit nu numai sorbonienii, dar și Oxfordienii, care „luptători și ei pentru rege și țară" au întrebat pe colegii germani (probabil după niște tratate de universitate) ce e cu libertatea individuală in Germania. •'* ' ; 1 ■ * ' ‘''( de universitate) au știut să răspundă că „libertatea individuală e a nu lucra și a nu vorbi împotriva statului“. Dar poate studenții străini — cu osebire englezii — au avut ceva mai mult de învățat de la studenții lui Hitler, atunci când aceștia au pornit să le spună că azi „universitățile germane nu mai recunosc clase sociale, ci grade. Că în viitor lucrătorul va avea aceiași oportunitate ca să ajungă la universitate, ca și clasele de sus“. (Exact ceea ce dorește de 20 de ani și nu poate face Macdonald, în Anglia !) Și că, în sfârșit, studenții germani vor fi în viitor selecționați pe bază „mai mult de caracter decât de cunoștiințe, dat fiindcă lipsită de caracter, cunoștiința abstractă e pur și simplu o calamitate“. (Exact, ceea ce crede de veacuri și practică universitatea engleză !) Le-au mai spus „atrocii“ studenți că în Germania „nu mai există decât lucrători, munca cu creerul fiind declarată una cu munca manuală, și ambele închinate nu unei clase sau clici, ci neamului și țârei“. In care sens orice tânăr. Înainte de a păși pragul universității, face câteva săptămâni în câmpurile de lucru, unde muncește ca salahor, și „capătă viziunea unui popor unit ce trăește și muncește în comun pentru o nouă Germanie“. „Am avut destule automobile și destul Radio, destulă civilizație — a încheiat studențimea germană confruntată cu studențimea străină — și nu ne-a dus la nimic ; trebue să mergem noi atunci înapoi la cultura spirituală, înapoi la Goethe“, înapoi la Goethe, înapoi la cultura spirituală, într’o țară unde fiecare tânăr e nu un pedant învățăceu cu ochelari, ci un meșteșugar al Germaniei cele nouă, iată ceea ce urmașii studenților lui Fichte au spus colegilor lor de pe planetă. Și să ne mirăm că nimeni n’a știut ce să mai răspundă și că internaționalul congres de la Ettal s’a desfășurat in liniște exemplară ?... Dragoș Protopopescu Se trage loteria cea mare! Guvernul Vaida nu cade, frate dragă. Nu. Și apoi de asta ne arde nouă acum? Decăderea guvernului? La ordinea silei e redeschiderea școlilor, mâine poimâine bacalaureatul — și mai ales se trage loteria. Cinci milioane! Am citit odată o schiță umoristică a unui rus. — nu cred să nu fi fost Cehov — și care m’a amuzat. Doi tineri căsătoriți făcuseră o plimbare într’un fel de Parcul Carol din Moscova, își încercaseră norocul la o ruletă și câștigaseră... o vacă! Umorul începea de acolo că la întoarcerea acasă, trebuiau să ducă de culm și câștigul. Și făcea doamna vacă o mulțime de pozne pe drum, că te surpai de ris. De tinerii se luaseră de curând și cu o ierbivoară nărăvașă de braț în plină metropolă, compuneau un alaiu nostim de tot. N’am câștigat și viața mea niciodată. Nici măcar o batistă la tombola unui bal. Cu loteriile, aveam întotdeauna convingerea că la mijloc nu-i lucru curat. Că te trage vorba epigramistului — pe sfoara. Citisem eu prin ziare despre faima loteriei spaniole, sau despre cea irlandeză care sunt un fel de instituții naționale, dar tot nu credeam. Și apoi au loteriile dela noi niște prospecte complicate — așa cel puțin mi se pare mie — să-ți vine să te lipsești. Niciodată nu auzisem cipai să se fi înstărit cineva (de pe urma tragerilor, ori cum s’a pri> • h". .. ■" ■ sat iberic, ai cărui locuitori se punguiseră cum putuseră, adunaseră bani — acolo loturile sunt scumpe dar și câștigurile sunt grase — și norocul a făcut ca lotul cel bătrîn să fie câștigat de comună . După primele trageri însă au început să răsară ca din pământ casele pe Calea Victoriei. Adică fotografiile’ caselor acelora cari au câștigat. Ți-e mai mare dragul să le vezi: toate sunt d’astea cubiste, cu burtiere de piatră la fiecare etaj, cu Radio pe acoperiș și ghivece de flori la balcoane. Alte fotografii reprezintă pe câștigători în chiar momentul încasării milionului. E o scenă puțin ridiculă, dar vorba e că-i sănătoasă. In sfârșit, colectura Stănoiu a pus în geam un purcoiu de bancnote (5 milioane) toate noui și de-un albastru blajin, că-ți vine, vorba aia, să le bei cu apă neî ncepută. Oh, de-aș câștiga cu această vitrină, mi-am zis, mi-aș tipări versurile pe hârtie japon, mi-aș trânti o sfântă de casă, dela Calendarul mi-aș da demisia, m’aș însura și m’aș face deputat. Și, zilele trecute, am cumpărat toate loturile din urmă — așa e regula — am luat biletul curent — Și acum, m’am retras la țară pentru tot timpul cât va avea loc tragerea și aștept desfășurarea evenimentelor. Căci, domnilor, —o fac și eu ca ciobanul din Miorița, — de-o fi să câștig eu lotul cel mare, să nu cumva să s’audă’n sat, că țăranii, plini de datorii până’n creștetul capului și cari pân acum mă tapau de câte-o țigară ori doi-trei poli, or să-mi facă de petrecanie. Iar pe mine să nu m’anunțați așa dintr’o dată, să mă luați pe departe, căci s’ar putea, de bucurie, să mor iubit ca plutonierul acela dela Brăila care câștigase 5.000 de lei. Puțin lucru e 5 milioane pe gerul ăsta ? Adresa comunei o luați dela Calendarul. Eu, zi și noapte, sunt în luncă — la pepeni... N. Crevedia Nationalism și Intre 1789 și 1870 naționalismul devine un bun câștigat pentru toate popoarele europene și inlăuntrul granițelor fiecărui popor pentru aproape toate grupările politice. Spun aproape toate deoarece încă din epoca Restaurației socialismul născând începe să iasă din linia naționalismului. Deja în revoluțiile franceze de la 1830 și mai ales de la 1848 o anumită notă de indiferentism național se face simțită. Parisul vede la un moment dat, în 1848, o repetiție generală a Comunei de la 1870, o încercare de revoluție pur proletară. Dar dacă în Franța, mult mai V= Revoluția națională de MIHAIL POLIHRONIADE evoluată din punct de vedere al istoriei revoluționare, se înregistrează asemenea fenomene, în celelalte țări se repetă experiența franceză de la 1789. Pretutindeni restaurarea națională merge mână în mână cu radicalismul democrat și francmason. In Germania burghezia liberală este aceia care la 1848 luptă pentru unitatea Germaniei și la Frankfurt propune coroana imperială regelui Prusiei care o respinge,îndemnat de conservatori printre care se afla și Otto von Bismark. Carbonarii și republicanii lui Mazzini sunt promotorii unității italiene și purtătorii stindardului naționalismului italian. Chiar la noi în România primii naționaliști — pașoptiștii — sunt nu numai realizatori unirii și a independenții naționale ci și purtătorii de cuvânt ai radicalismului democrat, mai toți francmasoni. Această situație nu durează. Cel mai important fenomen ideologic al secolului al XIX-lea, apariția marxismului, net anti-național și bazat pe lupta de clasă, adică pe o negare categorică a organicității națiunei, are consecințe imense. Partidele socialiste de pretutindeni devin marxiste și sub influența învățăturii lui Marx proletariatul repudiază naționalismul și nesocotește chiar existența realității naționale. Acțiunea partidelor socialiste are însă și alte consecințe. Lozincile socialiste concrete, prin urmare (ura de clasă, lupta împotriva serviciului militar, exproprierea capitalistului, impozitul pe capital) au un succes evident în massele exploatate de capitalism, menținute în mizerie și în servitute și cărora partidele adverse nu le opun decât formule abstracte (ordine, binele statului, supunere față de ordinea socială existentă, apărarea capitalismului). Dar cum într’o democrație captarea voturilor primează, partidele liberale și democrate de pretutindeni incep să urneze școala marxistă și să azvârle peste bord un balast pe care-l socotesc inutil : naționalismul. Alunecarea spre stânga, evidentă între 1870- 1914, e deci sinonimă cu dezbararea de naționalism care rămâne apanagiul organizațiunilor politice conservatoare și tradiționaliste. Democrația franceză e tipică în această privință. Intre 3870— 1914 progresiva alunecare spre stânga duce la repudierea naționalismului și după afacerea Dreyfus — aberație monstruoasă in care o națiune întreagă ajunge pe pragul războiului civil de dragul problematicei inocențe a unui evreu condamnat pentru spionaj — la consecințe practice, desconsiderarea armatei, reducerea efectivelor și a anilor de serviciu, abandonarea construcțiilor maritime, servilism in politica externă. Flota franceză, care era a doua din lume, — după cea engleză — în 1895, ajunge, în urma acestei politici, în 1914 a cincea, după Anglia, Germania, Statele Unite și Japonia. Războiul din 1914 surprinde Franța nepreparată și sute de mii de tineri plătesc cu viața repudierea naționalismului de către înaintașii lor. Așadar după 1870 naționalismul pierde strânsa legătură cu massele populare și cade în brațele conservatorismului iar massele socialiste și democrate consideră naționalismul ca o formulă perimată și ca un aliat credincios al marelui capitalism pe care are rolul să-l camufleze. Dar în timp ce acest proces se desfășoară cu nuanțe și manifestări diferite — la popoarele care și-au realizat deja independența și unitatea națională și care au adoptat democrația la popoarele subjugate din restul lumii continuă vechiul proces al naționalismului unit cu radicalismul democrat de obârșie revoluționar iacobină. Perioada de la 1870—1914 vede ecloziunea tuturor naționalismelor. a celui ceh, rus, român, bulgar, sârb, macedonean, flamand, turc, (revoluția junilor turci e profund naționalistă) arab, iar in afară din Europa a naționalismului japonez, chinez, (revoluția din 1911), hindus etc. etc. ca să sfârșim cu cel mai tânăr din toate (Continuare în pag. II-»)-