Calendarul, decembrie 1933 (Anul 2, nr. 527-550)

1933-12-01 / nr. 527

ANUL II Uuzeu­l presei sevek mcus __ A t L fikJ 6 PROTO 3 LEI Spulberarea unui echivoc Așa­dar, nici motive personale­­ ale d-lui I. G. Duca, nici moti­­­ve de club ale partidului libe­­­ral n’au determinat suspenda­rea Calendarului din chiar mo­mentul când noul guvern a de­pus jurământul. Atunci ce a determinat a­­ceastă suspendare ? Sugrumându-mi revolta du­pă ce luasem cunoștință de suspendare din celelalte ziare— fiindcă guvernul român, când procedează la asemenea tâlhă­rii, nu uzează nici măcar de maniera civilizată a gangsteri­­­lor americani de a te vesti că te va gâtui, — sugrumându mi revolta, m’am înfățișat noilor puternici ai zilei cerând moti­vul suspendării. Voi, miilor de români, cari ci­tiți cu încordare această gazetă dela întâiul până la cel din ur­mă rând, știți ce mi s’a răs­puns ? — Te-am suspendat fiindcă­­ ai atacat pe Rege ! Când am auzit această infa­­r­mie, m’am ținut din răsputeri­­ să nu isbucnesc în hohot de­­ râs. Eu acesta pe care mă cu­­­­noașteți, atacând pe Rege, pe­­ Maiestatea Sa Regele Carol II! Iar dumnealor, partidul libe­ral, apărându-i! Dunărea a început să izvoras­că din Mare și să se verse în Pădurea Neagră, iar Carpații s’au transformat în lacul Sna­­gov ! Aceasta, din clipa când d. I. G. Duca a sosit la guvern. Cum apără partidul liberal pe monarh, o știm din istoria detronării lui Cuza-Vodă. Cum apără partidul liberal Dinastia, o știm de la 4 Ianua­­­­rie, 192fi. Lealitatea partidului liberal I­I față de noul Rege o cunoaștem I din chiar gura d-lui I. G. Duca,­ deschisă cu o stupefiantă lipsă­­ de simț al realității, la 7 iunie 1930. Dacă­­ n’aș fi trăit cu toți ner­vii mei prigoana anticarlistă­­ din cei patru ani și jumătate, de exil al Prințului Moștenitor,­­ dacă nu i-aș fi luat cel dintâiu­l apărarea în presa românească , atunci când aproape toți îl pă­­­rasiseră, dacă n’aș fi auzit cu a- i­rechile mele pe d. G. Tătărăs­­­cu, atunci subsecretar de stat­­ la Siguranță, că mă trimite la­­ Jilava, dacă nu mă lepăd de­­ carlism, dacă în Sâmbăta de la 7 iunie 1930 n’aș fi dus delega­­­ția parlamentară la Președinte­­­le consiliului de miniștri să cea­­­ră imediat Rege, nu Regent,­­ dacă în seara aceleeași zile n’aș fi târît după mine douăzeci de­­ mii de oameni pe străzile Capi­­­­talei, până sus la Cotroceni, a­s clamând până la nebunie pe cel­­ care a doua zi trebuia să fie­­ Regele României; dacă n’aș fi­ comis toate aceste crime, care­­ pecetluiesc definitiv și istoric monarhismul meu, atunci, da, eu singur aș striga: — Trageți, domnilor liberali, împușcați-mă ca pe-un câine, voi nobili apără­tori ai Regelui! Ce face oare acest ziar, Ca­lendarul, de aproape doi ani de dramatică existență ? Răsfoiți­i colecția și veți găsi in ea cele mai aprinse declarații de mo­narhism românesc din partea tuturor colaboratorilor noștri, precum veți găsi semnalate toa­te primejdiile ce pândesc, în a­­ceste vremi haotice, monarhia română ! Toate aceste lucruri sunt scrise răspicat, fără mena­jamente ,admit că uneori cu exagerațiile de expresie, pe care credința noastră clocotitoare și necalculată în Tron și în Patrie nu le poate totdeauna stăpâni. Cercetați sufletul tineretului hrănit din coloanele acestui ziar, verificați manifestările lui publice și nu veți găsi decât o­­magii pentru Suveran și spe­ranță fanatică în viitorul mo­narhiei românești. Controlați, in, campania e­­lectorală ce s’a deschis, propa­ganda pe care o fac echipele a­­cestui tineret naționalist: SUNT SINGURII OAMENI CARI NU ATACA PE REGE, NU ATACA DINASTIA, NU ATACA MO­NARHIA ! Aceasta, în timp ce toți rebe­liții politici ai unui regim de­mocratic în prăbușire, furioși că stau departe de fața vacii buge­tare, și-au făcut, prin declara­ții publice, puncte de program electoral din atacul la adresa Coroanei și răspândesc în ulti­mul sat din România poveștile desfățate ale destrămării sta­tului român. Ce politică ,face guvernul cel nou de două săptămâni în­coace ? Lasă liber desfrâul propagan­dist al politicianilor paraponi­șiți. Și, în schimb, a deslănțuit pri­goana fără asemănare împotri­va tineretului naționalist și mo­narhist, pe care noi L am crezut în credința Regelui, iar­ nu clu­bul liberal! Nu vede nimeni perfidia a­­cestei politici care, prin violen­țe calculate, vrea să deschidă prăpastia între Regele tânăr și generația lui, căutând astfel să izoleze Tronul de sufletul nou al țării ? Și când toate acestea s’au pe­trecut și se petrec, ce am cin­stit din România poate să ia în serios acuzația ce ni s’a adus prin perfida interpretare a unui titlu de articol, în care era vor­ab exclusiv despre un evreu, pe care l-am numit ,­regele aface­rilor fabuloase“ în sensul în care Terente a fost numit „re­gele bălților“ ? Nu. Motivul suspendării Ca­lendarului e altul. Nichifor Crainic STELE VERZI MAI EXPORTAM ȘI NOI CEVA ! Odată cu venirea noului guvern, relațile noastre econ­omice cu stră­­inătatea debutează sub cele mai optime auspicii. Mai ales în ce pri­­vește exportul care suferea în ul­timul timp. Citim­ în ziarele de tert: „Ministerul de finanțe a fixat cota medie la exportul de sticleți". Nu e o glumă. Unii pretind c’ar fi vorba de sti­­­­cleți rămași p’acolo pe la minister din timpul nemților (pardon, al național-țărăniștilor). Ceea ce se poate. Că­ci nu ne pu­tem închipui, că după isprăvile sale din ultimul timp, d. I. G. Duca ar dori să trimită peste graniță sti­­cleții cari au intrat în capul d-lui, Victor Iamandi, de când a ajuns împărat la Interne. ...ZILE CONTELE D. Bethlen se culcă la Budapesta pe niște iluzii și nu-i­ âe mirare că se deșteaptă tocmai la Londra. En­glezii, cu petecul lor de insulă din care domină, ca păianjenul, o jumă­tate de glob, sunt și ei în felul lor tot un fel de Unguri. Niște Unguri d’ăia dinnainte de răsboiu. Lordul Bethlen, zic, s­a trezit în țara prietenului său Rothermere și, printre alte prostii relative la Ar­dealul nostru — a spus și această idioție, de parecă l-ar chema De­­reioanițescu. Cică : ,,Tratatele de pace au comis gre­­șala de a uni la un loc popoare care n’aveau interese economice comu­ne și nici aceași concepție de via­ță. Aceste națiuni, dacă și-ar putea exprima voința in mod liber, ar dori să­ se întoarcă la Ungaria". Paidar! Du-te’n Transilvania, du-te’n Croația, în toată Cehoslova­­cia și­ ai să vezi peste tot cum popu­lația suspină după penele de cocoș ale jandarmilor unguri și toți locui­torii, și’n culcare și’n sculare, se roagă pentru sănătatea Budapestei. Și intr’adevăr, toate marile State ale Europei, cum de pildă Franța, Italia, Belgia, România, succesoare ale Tratatului de la Trianon, sunt niște hibrizi care nu se mențin de­cât prin rețeaua lor de căi ferate, prin mori, silozuri, gări, autobu­ze, gologani și alte elemente economice. Ce­ avem noi de pildă comun cu mormântul lui Mihaiu dela Turda ori cu fagii Bucovinei ? De conte Ștefan cel Sfânt Beethlen are dreptate. 4 No. 527 Vineri, 1 Decembrie 1533 Director: MitmroB cüainc REDACȚIA ȘI ADMINI­STRAȚIA București, Bulevardul E­lisibefta Mo. 21 3.64-57 Redacția și Provincia 3.69.62 Direcția _ 3.69.33 Administrația ( Pe 12 luui 606 iei . 6 , 250 . Í 3 . ISO . . I luna 60 . , Jandarmii și presa Liga Națiunilor și evreii -------- i­— —»■-----------­ Va fi un capitol important în cronica democrației românești de azi când istoricul de mâine al zi­lelor noastre amare va avea să caute și să studieze rostul jandar­milor în presă. N’aș ști să spun dacă sunt mai mult imbecili de­cât neghiobi guvernanții noștri cari-și înch­ipție că o duzină de baionete plantate la ușa unei re­dacții înnăbușe gândirea din lăun­­tru și omoară revolte care se ali­mentează totuș și trăesc din corn­­­­plicitățile mizerabile și din mar­­­­șavele scandaluri ale vieței noas­­­­tre publice de fiecare zi. Dar fap­­­­tul apare astăzi într’o clară evi­­­­dentă și nu mai trebue dovedit.­­ Guvernele vinovate luptă împo­­­­triva presei cu arma­tașe a celei­­ mai nelegitime autorități. Un abuz­­ desgustător de forță și de cinism­­ se desfășoară de câtva timp împo­­­­triva liberei gândiri, iar pentru ca democrația să-și trăiască vieața­­ ei adevărată aceiași forță și ace­­­­laș cinism stau de pază peste că­­­­limările închiriate ale negustori­­­­lor de idei ca și când ar trebui prin nu știu ce mizerabil paradox ca Statul acesta să-și cheltuiască ultimele lui rezerve de forță și de energie în slujba acelora chiar cari vor să-l dărîme- Cine nu vrea să creadă să mediteze un minut­­ asupra unui simplu fapt de care­­ vrem să ne ocupăm aci și pe care-1 j scoatem din actualitatea dureroa­­­să de azi. Două instituții de presă­­ au beneficiat în ultimul timp mai­­ ales de atenția jandarmeriei ro­­­mâ­nești: ziarul Calendarul și­ trustul de cerneală de la Adevărul­ și Dimineața, j Hai, cititor care nu mai înțelegi nimic, să ne oprim un minut în fața acestor doi simbolici jan­­datrmi și să ne întrebăm ce c­a ută ei la Calendarul și ce păzesc ei la Dimineața. Calendarul are o situație foarte clară în vieața și în scrisul ro­mânesc de azi. Născut din necesi­tatea imperioasă de a da un im­puls mai categoric și o nouă ex­presie forțelor naționale care se cereau pe primul plan al vieței noastre de Stat, Calendarul în de­finitiv a apărut ca să se bată, iar onoarea lui este de a spune azi că în acest greu și inegal război a știut să sufere demn și nicio­dată nu a dezertat. El a vrut și a știut să scrie românește! Au încercat, pentru aceasta, să-l dă­râme Argetoianul hrubelor maso­nice și saltimbancul ministerial Flococel Tilea, un mare postârnac de ministru despre care nu vor mai ști mâine, peste o lună, în Țara Românească decât câțiva șefi de cabinet și câțiva întristați puțin de ex-deputați din parla­mentul defunct. Sic transit... Dar Calendarul a reapărut, a reapărut mereu! Și eu cred, probabil, că este soarta lui să nu moară — poate pentru că în acest imposi­bil deces ar însemna să moară de­opotrivă mult din vlaga celei mai tinere Românii — și toate speran­țele noastre de acum. Astăzi gu­vernul Duca trimite mereu la re­dacția Calendarului aceiași jan­darmi pe ceri i-a trimis Argeto­­ianu. Jandarmii au învățat dru­mul și noi ne-am­ învățat cu ei. Dar cu toată colaborarea lor, Ca­lendarul scrie tot așa... cum ve­deți. Este aceasta oare pentru a demonstra inteligenței de 60 de ani a d-lui Duca, pentru a-l în­văța în sfârșit pe acest impresio­nant bărbat de Stat că o baionetă nu este totdeauna mai ascuțită de­cât un condei și că patul de pușcă nu doboară și nu omoară gândul?.. Nu știu, importă mai puțin, un lucru însă se repetă și acum în fiecare zi. Jandarmii d-lui Duca ne păzesc, ne păzesc de zor­ — și­­ ei ar vrea pare că să ne spună or­­­­dinul de sus: să nu scriem româ­­­­nește ! Dar este un ordin pe care I­i niciodată nu­-l vom auzi. Amatorii unei astfel de litera­turi se pot în schimb consola u­­­șor. Puțin mai departe de Calen­darul, Adevărul și Dimineața se întind pe o stradă întreagă, cu o familă de clădire, ca o imensă fa­brică de textile sau de maculatură și, parecă bă­­tută ca un bordel... Jandarmi veți găsi și acolo. Zia­rele acestea sunt­ doar­ de când au apărut și până azi în perma­nent conflict cu nația româneas­că. Jandarmii de aici au astfel de­licata misiune de a păstra intacți pistruii d-lui Calman Blumenfeld și hemoroizii inteligenței d-lui Co­­stică Brauer — și ai altor intelec­tuali din redacție... Și iată astfel rostul jandarmilor în presă: Să apere presa antinațională, să gâ­­tue și să sugrume presa româ­nească ! Domnule dela guvern, care dai soldaților români un atâta de ne­demn oficiu, eu nu știu cine ești, dar știu că dacă astăzi, printr’un­­ miracol pe care l-am dori, Ionel­­ sau Vintilă Brătianu s’ar scula din morți, eu un desgust pe care nu­mai noi îl pricepem, ți-ar întoarce spatele, scârbiți. Toma Vlădescu 1 # Problemul etnic și partidele Tendința generala a tuturor guvernelor noastre de după raz­­boiu a fost o complectă părăsire a problemului etnic național. O­­dată ajunși în granițele naturale ale neamului românesc, noi am crezut că s’a îndeplinit tot ce trebuia în legătură cu „visul no­stru secular“ pe pământul ace­sta și ’n loc să căutăm a ne în­tări în toate domeniile de activi­tate omenească și a face ca ge­niul poporului român să-și dea pretutindeni măsura valorii lui, am lăsat steagul să treacă­­ de bună voie în mâinile străinilor din afară și din mijlocul nostru, — noi mulțămindu-ne să privim cu brațele încrucișate la opera lor. Situația a ajuns azi, din a­­cest punct de vedere, atât de se­rioasă, încât străinii ne-au majo­rat nu numai în comerțul și in­dustria țării, dar și ’n adminis­trație, întrucât în foarte multe posturi avansate ale țărilor ro­mânești, noi nu mai avem cu­vântul sub niciun raport, adică nici sub cel al calității, nici nu­meric. Și nu stăm, în unele re­giuni, cu mult mai bine nici în anumite ramuri de manifestare spirituală. Două milioane de evrei și tot pe atâția unguri, sași, greci, bul­gari și alte nații, stăpânesc azi de fapt întregul flux al vieții noastre economice. In administrație, mai ales în provinciile unite, situația este tot așa de gravă. Căile ferate și poșta sânt pe alocurea complect acaparate de străini. D. Octavian Goga ne dă, în ce privește poșta, un tablou sumbru, cu prilejul u­­nei conferințe a d-sale ținută re­cent la Cluj. Astfel, după o satistică foarte precisă­, proporția dintre funcțio­narii superiori români și străini la serviciile poștale mai jos indi­cate, ar fi următoarea: In Bucovina, la Cernăuți, ro­mâni 24 %, srăini 76 %; la Ră­dăuți, români 50 %, străini 70 %, la Vișnița­ ©mâni 0 %, străini 100 %; la Gura Humorului, ro­mâni 28 %, străini 72 %, etc. In Basarabii: la Tatar Bu­nar, români 0 %, srăini 100 % ; la Ho­­tin, români 31%, străini 64 % ; la Calmi, român 38 %, străini 62 %; la Tigh­inin, rmmâni 42 %, străini 52 %. In Ardeal­­ la Careii-Mari, o­­raș de graniță, români 38 %, stră­ini 62%; la Zalău, români 23%, străini 67 %; k Aiud, români 25 %, străini 75 %;­­ Cluj, români 34 %, străini 66 % (numerici 56 funcțio­nari superior români și 107 stră­ini); la Toplia Română, români 25 , străini 75 %; la Tg.­Mureș, români 35%,,străini 65%. Aseară, numai departe, un ofi­țer român ne com­unica la telefon că la aviația civil­ă, din 20 de in­gineri angajai, 12 ar fi străini și numai 8 romni. In magistraură, în barou, în medicină, invzia străinilor se re­simte, de a se țrni, din ce în ce mai tare. De unde vi­e toată această re­coltă de burtene în largul mănosul pămint românesc? Du­și pă cum o spuea cândva ritos și cu atâta avoritate regretatul Vintilă Brătinu: DINTR’O PO­LITICA DE BINCREDERE IN PROPRIILE NOASTRE FORȚE NAȚIONALE. Iar vina,­­ ni-o spune un alt mare român,1. prof. A. C. Cuza, în manifestă său electoral de zilele trecute­, O POARTA NU­MAI PARTIELE POLITICE, PRIN DICTAURA LOR, cari au falsificat de la 1866 și până ’n prezent mereu Constituția și au guvernat această țară, fără con­trol, și fără­ răspundere. Aceste partide mai aveau singură posibilitate de-a se salva: o venirea de­ acum două săptămâni, a liberalilor, la guvern. Cu forța lor cunoscută ,de organizație cadrelor și cu vechea lor ideolo­­­gie naționalistă, concentrată în celebra formulă: „prin noi în­șine“, ei puteau restabili echili­brul rupt. Dar partidul liberal, de sub președinția d-lui I. G. Du­ca, din motive, pe cari nu e locul a le examina aici, a renunțat în mod public la această deviză D. Duca ne-a vorbit din prima zi a instalării sale la putere, de EGA­LA îndreptățire de exploatare a bogățiilor acestei țări de CĂTRE TOȚI locuitorii ei, fără deosebi­re de rasă și religie, și ,de o po­litică de concordie între celelal­te naționalități din cuprinsul sta­tului român și noi. Aceasta însă n’ar duce decât la o primejduire și mai mare a ființei etnice ro­mânești. De aceea, verdictul, cred eu, pe care nația aceasta, a noastră, trebuie să-l dea, într’un moment hotărîtor pentru existența ei, îl înlesnește însuși actualul gu­vern. Partidele se dovedesc incapa­bile de a rezolva problemul et­nic românesc. Desființarea dictaturei lor se impune ca o necesitate a vieții naționale. Repunerea națiunii române în drepturile sale istorice nu mai poate întârzia. Această datorie, revine Româ­niei tinere naționaliste,­­ învin­gătoare. A. C. Cusin Pentru instituți și Autorități Lei 1000 anual Pentru străinătate ....... 17(7.) liga Națiunilor — opera unui a­­meriica­n bolnav — s’a mișcat (ier­tați eufemismul) totdeauna pe două linii. O linie largă, așa zisă um­ani­­taristă-pacifistă, in funcție de care omenirea, în acompaniamentul leși­nat al câtorva violoncele și piculine oratorice, avea să-și uite egoismele și ambițiile și să devină în câțiva ani un paradis terestru, cu dată și număr în registrele Genevei, o linie mult mai îngustă și încă și mai... bi­rocratică, de înregistrare la Ge­neva, cu foarte­ multă punctualitate, a tuturor conflictelor născute , sau numai imaginate, in sânul membri­lor numitului paradis terestru. Prima linie, de activitate era, în­țelegeți, ficțiunea, arhitectura de fast și aparență sugestivă, in spi­ritul căreia iudeo-masonismul are curajul — unicul lui curaj — de a ridica în lumina zilei palatele lui de minciună pacifistă și ipocrizie umanitaristă. A doua linie de activitate consti­tuia realitatea iudeo-masonică, rea­litate una și nedespărțită, și care se cheamă: subversivitate. Iudeo-ma­sonismul dacă nu e fățarnic și în­chipuit, nu mai e nimic, dacă nu e subversiv, răsturnător adică de dogmă și naționalism creștin (pi­laștrii siguri ai statelor) nu mai are niciun rost. In vreme ce Liga Națiunilor, pro­dus tipic al iudeo-masonismului, și al sifilisului ereditar al omenirei, ridica în ochii mințiți ai lumei fal­sul ei palat umanitarist-pacifist, de dedesupt, de sub podeaua lui aurită, urcau asupra popoarelor, ca niște gaze asfixiante, miasmele putrede, de interese ascunse și disolvante ale hrubei masonice. Cine a profitat de această fic­țiune și realitate iudeo-masonică, așa de abil și trădător îmbinată sub numele de Liga Națiunilor? Pacea lumei, umanitatea? Să fim serioși. Niciodată lumea n’a fost mai aprigă în apărarea intereselor ei naționale, niciodată, începând chiar cu statele promotoare, nu s’a dovedit mai înar­mată, mai perfidă și războinică. Și nu era decât natural: ficțiunea nu poate da decât ficțiune. Minciună era pretinsă idee pacifistă a Ligei, minciună trebuia să fie și pretinsa pacificare a lumei. Documentul pe­remptoriu avea să-l constitue Japo­nia, care după ce a fost lăsată să facă ce vrea cu China și Japonia, a fost aproape rugată de Ligă să se retragă aparent din ea numai și numai ca Geneva să nu-și trădeze neputința de a o chema la ordine. Dacă pacifismul Genevei, așadar, n’a făcut decât să cloroformizeze câțiva naivi, statele mici, în ideia pacifistă, și să le țină până azi ne­înarmate și descoperite tuturor revendicărilor,’ în schimb, din spe­luncile ei ațâțătoare, realitatea, subversivitatea iudeo-masonică, nu și-a găsit niciodată un teren de activitate mai dârză și lucrativă. In aceste spelunci au clocit toate duhurile așa zise­ minoritariste. Un magnat ungur era dezolat că pă­mântul i s’a expropriat în Ardeal în favoarea țăranului ungur, hai cu procesul optanților la Geneva! Un guleamătă din Cadrilater se certa la chef cu un comisar, hai la Ge­neva cu pretinsa problemă mino­ritară bulgară! Unui evreu din Târ­gul Cucului i se răsturna un li­ghean de mere murate, hai la Ligă, cu masacrul Evreilor! Se știe cu cât fast de­ atenție, în ce inutil de grandioase procese Geneva a tratat toate­ aceste minuscule charte. Datorită subversivismului iudeo­­masonic al Genevei problema mi­noritară a ajuns fermentul de des­compunere lentă al tratatelor și statelor născute din tratate, și nu e departe vremea când minoritaris­­mul va aprinde aceste state cu re­voluția, fiindcă așa vrea pacifismul Genevei. Tot fiindcă Geneva ne-a declarat pe noi Românii așa de anti-mino­­ritari, sântem azi singura țară din lume und­e minoritățile trăesc mai bine ca sub propria lor dominație:, unde Sașii au școli mai multe ca sub Unguri, și Ucrainienii ca sub Austriaci; și unde Bulgarii au dat afară și ucis în stradă coloniști macedoneni. Evreii? Doamne, avem 1.700.000 de evrei, adică un evreu la opt români, au presa, au finanța și industria, au guvernele române în mână, au școala, da, fiindcă a­­vem profesori de istoria românilor evrei, și dăm afară profesoare ro­mâne ca să numim un loc evreice­, iar preferința merge până acolo că 70 de familii evreești din Salonic au fost primite în țară în vreme ce macedonenii sânt ținuți pe drumuri. Mai alaltăori ziarele anunțau iscă­lirea a 900 de pașapoarte noi evre­ești. E desigur prima rată din suma de 50.000 de evrei refugiați din­­ Germania cu care Anglia și Franța ! j se despovărează asupră-ne. Și toate acestea cu concursul, și ! în numele Ligei Națiunilor! Iar a­­­­cum ziarele ne anunță că la Iași , comunitatea evreiască dresează ac­­­­tele ca să ne dea în judecata Ge­­­­nevei, pentru geamurile sparte în legătură cu cei vreo 20 de morți și­­ răniți români căzuți sub ele! Să poftească, mă rog! Ca să se ducă de-a dura cu Liga Națiunilor cu tot. Dragoș Protopopescu Satul arde­ și [UNK] [UNK] [UNK] Un mare cotidian românesc dă semnalul realcătuirei frontului da­ 1 tirevizionist, cer rectorilor Decanii facultăților convocarea marilor­­ colegii universitare pentru a lua atitudine împotriva asalturilor tot­­ mai îndârjite ale intelectualităților­­ străine puse în slujba și stipendiile­­ revizionismului. In parlamentul en­glez nu trece și fără ca anume de­putați să nu întrebe pe miniștri când se va face dreptate (?) Unga­­­­riei. Și nu trece zi, deasemeni fără­­ ca moțiuni internaționale să nu pretindă forului de la Geneva și marilor puteri revizuirea tratatelor. Ei bine, în vremea asta de fe­bră propagandistică, premergătoare cine știe căror evenimente tulburi sau poate și mai grave, cu ce cre­deți că se ocupă consiliul comunal din Arad ? Cu înlăturarea consilie­­rului cultural al municipiului, din ocupația ce are, pentru că ar fi dat afară de la banchetul oferit de ofi­cialitatea românească unor vizita­tori streini, pe­ un ungur obraznic. Banchetul era dat în onoarea unui grup universitar fascist și mai luau parte la el reprezentanții mi­nisterului de externe, reprezentan­ții studențimei ardelene, care toc­mai își ținea congresul la Arad și câțiva ziariști români și unguri prntre care se strecurase neinvitat și individul, ce pentru consiliul co­munal al sus zisului municipiu joacă acum rol de... frumoasă Elenă. Și acum să vedeți și obrăznicia tipului: nici mai mult nici mai puțin se prezintă la conducătorul grupului fascist, îl ia deoparte și-și exprimă mirarea că trimisul unei națiuni „prietene ungurilor” se lasă condus de oficialitatea ro­mână și nu cere acest serviciu mi­norităților, cari i-ar putea arăta, vorba ceva, realitatea crudă și su­ferințele poporului ungar. Indignat de această atitudine, conducătorul grupului fascist și-a arătat la răn­­du­ i mirarea, că românii tolerează, și încă la banchete, astfel de indi­vizi, cari în țara lui Mussolini sunt poftiți imediat în alt loc , după care, românii de față s-au grăbit să-l poftească deocamdată afară. Și acum epilogul, în loc ca in­dividul să fie poftit la consiliul de război, consilierul cultural al Ar­­dealului care fusese de față e învi­nuit, că nu a protestat contra ro­mânilor cari și-au apărat dealt, minter­i destul de slab procedând numai cum au procedat, demnita­tea lor națională și el biet țap is­pășitor e poftit să-și depună insig­nele slujbei. Dar, mă rog Ardealul nu mai face parte din teritoriul românesc, a fost cedat cumva ungurilor prin tratat secret ? Credem că pentru a ne ridica acest Bănat, guvernul este dator printr’o dizolvare telegrafică, să amintească acelui consiliu ne­românesc că vechia cetate de pe malurile Mureșului este totuși și va rămâne totdeauna unul din orașele de seamă ale României întregite. Gib. I. Mihăescu Partidele politice față de sindicatul corpului didactic . Numai un număr foarte restrâns din membrii corpului didactic în­regimentați în partidele politice, au îmbrățișat cu căldură ideia sin­dicalizării. . Simplă coincidență și nu întâm­plarea face ca aceștia să fie ele­mente de elită cu spirit de inde­pendență și oameni de caracter. Restul care constitue masa cea mare s-au simțit datori ca să ieie poziție împotriva sindicatului. Unii au făcut-o pe față, decla­­rându-se adversari implacabili ai sindicalismului; aceștia sunt adver­sarii cei mai simpatici, fiindcă au­­ remarcat e că mulți dintre adver­­cel puțin meritul curajului. Marea majoritate însă se mulțu­mește să saboteze mișcarea, prac­ticând defetismul. Sub fel de fel de pretexte, ei re­fuză să se ralieze mișcării și caută să strecoare scepticismul în sufle­­tle simpatizanilor sau celor neutri. Mulți dintr’inșii, oameni cari s’au interesat prea­ puțin de aso­ciație sau mai bine zis nu s’au inte­resat de joc, au devenit peste noap­te, susținătorii ei cei mai zeloși. Pe toate tonurile se cere întări­rea asociației in care se vede mân­tuirea școlii românești. Un amănunt care merită să fie t­r­e­sării sindicatului se dau drept ad­versarii democrației integrale. Cum se simcă aceste două ati­tudini contractorii, numai Dum­nezeu știe! Nu este sintra ciudățenie a mo­ravurilor de­­ noi. Ceea ce nu im însă și interesea­ză în mod social e dacă această atitudine a fi dictată de la clu­burile politice nu a pornit din pro­pria inițiativă Până acum­ nu s’a produs nicio manifestare totală a partidelor politice prin­tre ele să-și fixeze atitudinea sa de ideia sindicali­zării corpulu­idactic. Se zvonește numai că un anumit partid politic prin unul din expo­nenții săi ar luat o atitudine os­tilă. Nu știm îrucât această aserți­une corespun­eau nu adevărului. Am­ fi foar bucuroși să cunoaș­tem punctul e vedere oficial al partidelor er’o chestiune care prezintă o deebită importanță. Am avea afel prilejul să putem discuta din a­ct de vedere doctri­nar această gestiune și să vedem întrucât ar întemeiate obiecțiile ce eventual s’ar aduce împotriva sindicatului. Până în prezent nu s’a produs din partea partidelor această pre­cizare de atitudini. Ne găsim numai în fața acțiunii de sabotare a profesorilor înregi­mentați. Tot ce se poate ca partidele să fie străine de această acțiune a partizanilor lor. Nu e de mirare ca ea să porneas­­că din propria lor inițiativă. Dascălii, în devotamentul lor fă­ră margini față­­ de partide, sunt capabili și de un asemenea exces de zel. In ipoteza unui presupus raport de contrarietate ce ar exista între partid și sindicat, ei s’au simțit da­tori ca să ieie o atitudine potriv­nică. Prin această atitudine ei caută să complacă cluburilor în vederea consolidării situației lor politice. Lipsiți de merite ca să cucereas­­că prin propria lor capacitate un loc in partid, ei înțeleg să se valo­rifice prin servilism și trădarea in­tereselor școlii și ale breslei. Renunț și mă întreb dacă această atitudine cadrează sau nu cu dem­nitatea unui corp de elită care e chemat să facă educație. Nu mă înșel însă când presupun că acest servilism e de natură ca să scârbiască pe însăși oamenii poli­tici cari au simțul măsurii și al demnității. In afară de considerentul amin­tit mai sus, mai sunt și alte motive cari fac pe cei înregimentați în par­tide ca să fie împotriva sindicatu­lui. Asociația pentru dânșii este cât se poate de comodă. Față de asociație, nu contractezi nici un fel de obligație și nici un fel de răspundere. In cadrele asociației nu riști, nici odată ca să vii în conflict cu par­tidul. Dm­potrivă, îi poți aduce rea­le servicii. In opoziție de pildă, poți activa în voie în sânul asociației, provocând agitații. In situațiile delicate, te poți es­chiva cât se poate de frumos. Asociația îți poate servi și ca trambulină și ca unealtă de ma­­nevră. Câți dintre învățători nu s’au ri­dicat datorită asociației ? Nu este același lucru cu sindica­tul. Față de sindicat contractezi o­­bligații și răspunderi. Cu scopurile și mijloacele bine precizate, cu me­toda și tactica bine definită cu or­ganizarea lui temeinică, e greu ca cineva de preț,în cadrele sindica­tului să facă jocul partidelor deci să-și satisfacă interesele personale. La putere sau în opoziție, sindi­catul­ își impune aceiași atitudine. Astăzi, asociațiile ne prezintă ur­mătorul spectacol: când liberalii sunt la putere, opoziția este aceea care alimentează agitațiile și vice­versa. Sunt asociații în care lupta se dă pe partide. In sindicat, nu se poate întâmpla așa ceva. De aceia dascălii înregimentați in partide preferă asociațiile față de care obligațiile și răspunderea sunt iluzorii și care­ ți îngăduie. Se prea poate ca și partidele po­litice să fi luat față de sindicat o atitudine ostilă. Nu cunoaștem însă rațiunile Li­nei asemenea atitudini. Sterie Mammdl f

Next