Cinema, octombrie-noiembrie 1947 (Anul 24, nr. 757-762)
1947-10-16 / nr. 757-758
I -s; \\. > i.\i A . \.-> I.Uk ALA (Aro—Cioconda) |-a jia regizorului Jean Delannoy de transpune pe Qide pe ecran a fost mai mult a dec. o tentativă îndrăzneață, dacă luăm în sea.ră posibilitățile infime de vizualizare cine rtografică pe care i le oferea lucrarea literară. Căci „Simfonia pastorală” nu este un roman de acțiune. Nu este nici măcar un roman propriu zis. Ci un simplu dar minunat poem în proză, al cărui farmec se desprinde din stilul autorului, din procesul de conștiință al pastorului care se luptă cu el însuși pentru a-și înfrâna sentimentele „neîngăduite” ce i-au fost sădite inconștient de Gertrude, și, în sfârșit, din pătrunzătoarea analiză psihologică a celor câteva personagii principale. Scrisă la persoana întâia, sub forma unui jurnal intim, „Sinonia pastorală” este vocea conștiinței unui pastor protestant care încredințează hârtiei episodul cel mai răscolitor al vieții sale, trăiind, totodată, în fiecare filă, în fiecare n.r.d, amărăciunea unei existențe ratate, ale rri de o soție incapabilă de a-l înțelege. Postrul își începe confidențele povestind cum. ;au o bună zi, a fost chemat la căpătâiul um mei care trăgea să moară, într’o colibă sărăcăcioasă și murdară, pierdută undeva, marginea unui sat vecin. Femeia nu avea pe nimeni. Sau aproape pe nimeni: doar o nepoată, o fată oarbă, crescută fără dragostea părintească și ajunsă într’o stare de totală sălbătecie, înduioșat, de soarta bietei copile — rămasă acum singură pe lume, fără niciun sprijin — pastorul o ia acasă la el și începe să se ocupe de educația ei, străduindu-se, în același timp, să-i desvolte în suflet sentimente generoase ca încrederea în viață și în oameni, spre a o consola de infirmitatea care-i sfarmă elanurile. In cugetul său curat, pastorul privește sarcina aceasta ca pe o misiune sacră ce i-a fost încredințată de Dumnezeu. Au trecut câțiva ani. Copila sălbatecă și insensibilă, a devenit o fată frumoasă și plină de sensibilitate. Opera e desăvârșită. Gertrude ar putea să plece. Dar, în ciuda dorinței soției sale, care n’a privit niciodată cu ochi buni pe „intrusă”, pastorul simte că nu ar fi rn stare să se despartă de creația sa. Revelația acestui sentiment, care nu poate fi decât dragoste și pe care și-l tăinuise sieși, îl contrariază, îl tulbură. Atunci, începe marea dramă, drama conștiinței sale. Pastorul își dă în sfârșit seama că, de teamă să nu o piardă pe Gertrude, nu încercase să-i redea vederea și că gelozia fusese aceea care îl făcuse să se opună la căsătoria ei cu fiul său. Mustrat de conștiință, acceptă să o supună unei intervenții chirurgicale, deși știe că odată cu însănătoșirea Gertrudei, totul se va prăbuși pentru el... Iar când Gertrude va ieși din noapte și va vedea tot răul pe care l-a semănat, inconștientă, în jurul ei, nu va putea suporta să continue, conștientă, pe același drum și se va sinucide. ☆ Am schițat sumar acțiunea „Simfoniei pastorale”, în versiunea originală, pentru a întări afirmația pe care am făcut-o la începutul acestor rânduri — dificultatea transpunerii — și pentru a motiva, implicit, „intervențiile” regisorului Jean Delannoy. Evident, nu se poate spune că, în absolut toate modificările aduse textului inițial, regisorul a fost bine inspirat. Dar, în general, a avut mai multe idei bune decât proaste. Astfel, am găsit fericită și de efect ideea prezentării Gertrudei Nr. 1 sub aspectul unui animal înfometat, idee care nu exista în carte, copila fiind înfățișată doar prin notația: „o ființă nelămurită, ghemuită pe o vatră”. Deasemeni, ne-a surprins plăcut întâlnirea cu scena în care Gertrude dansează pentru prima oară. Este vorba tot de o adăugire a registrului, marcând sugestiv evoluția eroinei: în sfârșit, tabloul final — Gertrude moartă în zăpadă și apoi purtată pe brațe de pastor — deși l-am mai văzut în „La răscruce de vânturi”, ne-am impresionat mai mult decât sfârșitul din roman, unde eroina moare în casa d-rei de la M, după o noapte de delir. in ceea ce privește celelalte „viziuni” ale autorului lui „L’Eternel Retour”, ne-a uimit — de astă dată neplăcut, — suprimarea numeroaselor dialoguri dintre pastor și Gertrude, dialoguri pline de poezie și mez, precum și suprimarea plimbărilor lor în mijlocul naturii, concertul de la Neuchâtel, unde Gertrude a ascultat „Simfonia pastorală”, etc., etc. Credem că fiecare dintre aceste fragmente, bine exploatat, ar fi accentuat caracterul spectaculos al filmului. Dar să lăsăm în sfârșit comparațiile și să spunem că. în general, filmul a tradus fidel gândurile autorului, realizând o atmosferă adecvată și o povestire pasionantă. Interpretarea Michelei Morgan ne-a entuziasmat. Deși silită de personaj să nu-și utilizeze privirea-i atât de expresivă, pe chipul ei s’au putut citi ca într’o carte deschisă variatele stări sufletești ale Gertrudei. Fără îndoială, o creație care va rămâne în istoria cinematografului. Pierre Blaschar însă,, pe umerii căruia apăsa o grea povară dacă nu cea mai grea, ne-a decepționat. A fost aproape tot timpul teatral, fals și dur, într’un personaj care-i cerea, dimpotrivă, simplitate, omenesc, căldură. Artificială și neconvingătoare ni s’a părut deasemeni Line Noro, în rolul Ameliei, care este o soție înscrită, dar nu isterică... Remarcabilă compoziția tinerei André» Clement, în Pietre și foarte bun Jean Desailly. In rolul fiului, „Simfonia pastorală”, marchează totuși o etapă glorioasă în cinematografia franceză. O SINGURA NOAPTE (Scala) O aventură sentimentală, al dârei „de 1 nart” inofensiv, aproape de comedie, nu te lasă să bănuești sfârșitul de dramă covârșitoare. Un „ei” și o „ea” — amândoi sub arme — s-au cunoscut la Londra, în timpul unui bombardament. O seară petrecută împreună — bineînțeles în camere separate — (este vorba de un film britanic) — i-a convins că sunt făcuți unul pentru altul. Se căsătoresc, deși știu că ea va pleca a doua zi într-o misiune, în timp ce el va rămâne la Londra. „Te voi aștepta”, îi spune el, dar când află că a fost dată dispăruții se căsărește cu alta. Trec câțiva ani. Prima soție se reîntoarce. Naufragiase pe o insulă (foarte londoneză) și fusese în sfârșit salvată de niște aviatori. Aflând că soțul ei nu mai e, , soțul ei, și cum nu vrea să-i strice fericirea, face ce face și găsește un bombardament serios în care să-și curme zilele... Dacă ne-am permis să glumim cu aer și " film, dealtfel curat realizat, este pentru că și regizorul a glumit cu noi când a încercat să ne facă să credem că la Londra, oamenii dansau în timpul bombardamentelor, și ca Arma Neagre a murit tocmai la timp, pentru a da un sfârșit moral filmului. Acestea fiind spuse, recunoaștem că acțiunea se urmărește cu Interes și emoționează pe alocuri. Michael Wilding, destul de simpatic. Anna Neagle, destul de bătrână. HARAKIRI (Excelsior—Femina—Mignon) Acum nu știm câți ani, japonezii au făcut nu știm ce plan pentru cucerirea lumii, planul „Takaka” — sau așa ceva — după numele generalului care era pe atunci prim ministru. Planul a fost pus într'un plic și dat unui gazetar american. De ce? Ca să-l găsească... James Cagney, să-i strecoare r spatele unui tablou, de unde să-i fure Sylvia Sidney ca să i-l dea lui James Cagney înapoi și pe urmă acesta să i-l restitue Sylviei Sidney pentru a-l transmite" nu se știe cui... Și astfel, dacă n’am înțeles, prea bine cum a fost salvată nimenirea de imperialismul japonez, am văzut în schimb cum poate James Cagney să se lupte cu cinci inși deodată, să primească o sută de gloanțe și sa nu moară decât când are poftă, să trântească ușa în nasul unui prim-ministru și — ales — am văzut cât de amuzanți pot fi cineaștii Hollywood-ului când vor să para serioși... LAZAR CASSVAN Michele Morgan în ..Simfonia astoralá