Cinema, ianuarie-mai 1948 (Anul 25, nr. 769-782)

1948-01-20 / nr. 769-770

L. » B CĂLUȚUL NĂZDRĂVAN ( Femina) MNEAȘTII sovietici cultivă de mul­tă vreme genul basmului cinema­tografic și recurg, pentru trans­punerea lui, fie la actori, fie la marionete sau la tehnica desenului animat. Basmul lor pleacă de la elemente de folclor și capătă, întotdeauna, printr’o mulțime de aluzii, un tâlc, o morală. In felul acesta, deși se desfășoară în dimensiunile feeri­cului sau fantasticului, el nu rămâne străin de preocupările societății veacu­lui și de directivele etice ale acestei societăți. Feericul, sau fantasticul, ră­mâne doar un înveliș sub care se ascund preocupări extrem de concrete și de actuale. Există de altfel o dialectică a relațiilor dintre romantism și realism specifică artei ruse. Și în folclor și în literatură și în cinematograf, fantasticul ca și caricaturalul a hrănit întotdeauna un realism autentic și amplu. Nuvelele fantastice ale lui Gogol pot fi conside­rate în bună măsură ca unul din isvoa­­rele realismului­ de mai târziu. Fantas­ticul nu era întrebuințat în chip didactic, ca o metodă de captat atenția contem­platorului, ci artistic ca un mijloc de a scoate în evidență cotloanele cele mai ascunse ale realității. Uneori fantasticul trece pe al doilea plan, eșind în evidență adevăratele obiective ale artistului. Ele­mentele fantastice au dat astfel amploare, poezie și prospețime realismului rus ca și celui sovietic. Cu toată suita de scene fantastice, fil­mul acesta prezintă în fond istoria unui cioban bun și surâzător, care reușește să înfrângă adversitățile tiranilor și să aducă în împărăția lor o viață mai bună și luminoasă. Grație acestui fundal, tot­deauna prezent, basmul trece, fără insis­tențe și sublinieri, spre parabolă. Din punctul de vedere al fantasticului pro­priu zis, el este realizat cu un mare simț al poeticului și cu o măiastră stăpânire a tehnicii trucajului. Căci filmul este o cascadă de trucuri cinematografice, lă­sând cu mult în urmă toată seria de trucuri cinematografice, care deși cul­tivau fantasticul pur, nu reușeau să în­trunească atâtea izbânzi tehnice. Scene ca aceia a calului năzdrăvan care pradă secara țăranilor, sau a călătoriei în lună, sau scufundării în împărăția zeului mări­lor, sau a călăririi prin văzduh pe călu­țul cocoșat, demonstrează nu numai vas­tele posibilități ale cinematografului, ci și persistența în interiorul cinematogra­fiei sovietice a prospețimii, dinamismu­lui, poeziei, care garantează întotdeauna în cinematograf un viitor lipsit de pro­ducții hibride. Ceia ce mai este demn de remarcat, pe linia aceloraș relații dintre elementele fantastice și cele realiste, este prezența continuă a humorului. Filmul conține chiar în momentele cele mai patetice o luciditate ironică, îngroșând astfel liniile satirei pe care filmul o închide. Căluțul năzdrăvan reușește astfel să cucerească publicul și să-l aducă pe că­rările basmului, spre realitățile actuale. DOR NE­ST­INS (Ritz și Tivoli) ATÄ încă un film de cazuri, așa cum realizează de câtăva vreme cinematografia americană. Acțiu­nea se desfășoară în sânul unei familii, în care mama păstrătoare a unor tradiții artificiale o presează pe fiica ei mai mică, a cărei naștere nu a dorit-o nicio­dată. Intrăm astfel în lumea unor pro­bleme în ace­laș timp sociale și psiholo­gice. E atmosfera apăsătoare din fami­liile așa zise al aristrocației americane, atmosfera aceia pe care o întâlnim într-un grad mult mai potențat, în romanele unui scriitor ca William Faulkner. Șeful familiei sacrifică unor tradiții confec­ționate ad hoc și unor serii de conven­­ționalisme, pe acei membri care repre­zintă forțele vii și înnoitoare. Pe de altă parte este atmosfera conflictelor sufletești de care se ocupă freudismul, astăzi la modă la Hollywood. Tânăra eroină se adresează unui medic, care o pune pe calea cea bună și care face ast­fel să rateze planurile mamei, de a o transforma pe tânăra fată într’una din acele domnișoare bătrâne care nu se vor realiza niciodată din punct de vedere matrimonial. Filmul reprezintă astfel procesul de transformare a acestei ființe, întinerirea ei, trezirea ei la viață, la îndrăzneală și la dragoste. E astfel isto­ria cenușeresei care a trecut mai întâi pe la psihanalist și chiar pe la Voronoff. Până în cele din urmă, după ce evită vreo alte trei patru ocazii de a rămâne fată bătrână, reușește să reeduce o altă tânără cu un destin similar și să pă­streze astfel, alături de dânsa, pe tatăl pacientei ei,care — coincidență fericită,— este una și aceiaș persoană cu bărbatul pe care îl iubea de la început. Scenariul, melodramatic și desfânat, nu este lipsit nici de îndrăsneală nici de optimism și nici de poezie. Acestea sunt calități de­stul de rare în ultimele filme americane și ori­ce manifestare de acest tip trebue apreciată. Bette Davis, admirabil ser­vită­ de fizicul ei, reușește să încarneze prototipul fetei bătrâne în care mocnește pasiunea. Paul Henreid aduce în jocul lui calm, echilibrat și nuanțat o notă eu­ropeană. TAVERNA PATIMILOR B­ATA probabil filmul cel mai inept al anului. După bunul obicei al ci­neaștilor francezi de mâna a doua, se găsește în acest film tot ce vrei: at­mosferă de port, de viață de lupanar, sacrificiul u­nui tată, fixe și furtuni pe mare și alte multe întâmplări luate din regnurile cele mai diferite ale aceleiași prostii umane. Scenariul e descusut și plictisitor, lungimea scenelor este dis­proporționată, obositoare, mișcarea e nulă, lucru vizibil în scena bătăii din tavernă care pare a fi fost filmată cu nonagenari. Michel Simon căutând să imite tragicul dulceag al lui Harry Baur, compromite până și succesele lui tre­cute, desvăluind artificiile destul de ef­­tine ale unui joc extrem de teatral și de retoric. ARCUȘUL FERMECAT (Select) istoria unu­a dintre cei mai celebri virtuoși pe care i-a cunoscut lumea: Paganini. Personaj straniu și romantic, care a fost ales de multe ori drept erou de prozatorii secolului XIX, Paganini a fost unul din acei virtuoși care dau cea mai mare importanță tehnicei avidă de stabilirea tuturor recordurilor. Filmul ni-l prezintă p pe Paganini sub o lumină mai puțin romantica, mai rea­listă. Din personajul posedat și tenebros, scump scriitorilor romantici, s-au păstrat pu­ține elemente. In fond, aici nu contează nici viața, nici succesele, eșecurile și nici iubi­rile lui, el servind doar ca un pretext pen­tru prezentarea muzicii secolului.­­In interpre­tarea lui Yehudi Menuhim. Jocul lui Stewart Granger este corect, fără să atingă o strălu­cire prea mare. Deasemenea cel al lui Phyllis Calvert. Muzica e introdusă într-un fel care nu plictisește și care nu acoperă niciodată in­triga filmului. EUGEN SCHILERU­ L (Aro) J COLIVIA CU PRIVIGHETORI­ean Dréville a realizat un film a­­bil, care nu caută efecte ieftine de melodramă, nu pastișează pe nici un predecesor și în care te clinica se îm­bină admirabil cu onestitatea de a nu strivi subiectul. Scenariul, uman, emoționează sincer și sănătos. ..Colivia cu Privighetori” e un film foarte nuanțat, care unește iro­nia cu tragicul, într’o interpretare­­ ex­celentă. Fără suspine copilărești și fără acți­uni din poveștile pentru copii, ne aflăm in fața tragicului destin al copiilor în­căpuți pe mâna educatorilor de școală veche. Fără nici un glonte de revolver, fil­mul are totuși o mare tensiune drama­tică.­­ Noel-Noel, autorul subiectului și in­terpretul principal ni se înfățișează cu un spirit plin de ironie, plin de măsură și bun gust. Incarnând personagiul cen­tral cu o mare discreție, precizie și ti­­nere, Noel-Noel a putut realiza împreu­nă cu regizorul Jean Dréville un film în care nici o imagină, nici o replică, nici un interpret nu se află in dez a­­cord cu întregul ansamblu. Din delicata senzibilitate a unui re­putat comedian unită cu sinceritatea sentimentală și vocală a elevilor de la ,J La Croix de Bois” s-a născut acest film încântător și emoționant. ikV - J f­ y

Next