Cinema, 1964 (Anul 2, nr. 1-12)

1964-06-01 / nr. 6

realizat un comperat care ne îngă­duie să dăm cursivitate acţiunii. Am imaginat, după o anevoioasă documentare, faimosul „Gambri­­nus“ patronat o vreme chiar de către Caragiale. Localul era prin preajma vechiului Teatru Naţional şi devenise locul preferat de întîl­­nire a scriitorilor, artiştilor şi mu­zicienilor timpului. Mitică, perso­naj central al „momentelor“, va avea aici misiunea de comper. — Ce va deosebi Momentul re­gizat de dumneavoastră de filmele anterioare realizate după Caragiale? — Vor fi noutăţi în ceea ce priveşte interpretarea actoricească. Jean Georgescu ne-a mărturisit că, deşi avem numeroşi actori de comedie de mare talent, mulţi dintre ei, solicitaţi să joace în film după Caragiale, au înregis­trat adevărate eşecuri fiindcă n-au înţeles natura comicului caragia­­lesc şi au şarjat inutil, au îngroşat partituri care se cereau interpre­tate cu simplitate, şi-au îngăduit o gestică neglijentă şi n-au servit lumea de idei a marelui dramaturg. Inutile clovnerii — adesea practi­cate pînă la trivialitate — au fost preferate jocului actoricesc lucid, comicului discret şi subtil. După cîte am înţeles, actorii Momentului au primit indicaţia să „ia totul în serios“, să nu facă haz înaintea spectatorului, să se identifice cu datele acţiunii pentru a da filmu­lui o notă permanentă de realism. Pentru „Diplomaţie“, regizorul i-a ales pe Vasile Tomazian şi­ Geo Barton. Mircea Crişan şi Ion Lucian vor juca în „Amici“, iar în momentul „O lacună“ vom în­­tîlni un valoros cuplu comic că­ruia îi lipsea numai consacrarea e­­cranului: Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu. Nelipsit din filmele tur­nate după Caragiale, Grigore Va­­siliu-Birlic îi va da replica actri­ţei Cella Dima în „Bubico“. Epi­sodul final, „C.F.R.“ îi aduce în faţa reflectoarelor pe Iurie Darie şi Ion Dichiseanu. Deci doi actori tineri şi — în plus — doi „juni-primi“. De ce? Ne amin­tim că Naţionalul a jucat această schiţă cu Costache Antoniu şi Radu Beligan. „Şi a fost jucată excepţional — ne-a spus Jean Geor­gescu — dar distribuţia n-a fost logică, personajele au alte vîrste, potrivit textului literar, iată de ce eu am ales doi tineri pentru a-i întruchipa pe ecran“. Echipa Momentului, înainte de a turna în „Gambrinus“-ul de carton al scenografilor N. Teodoru şi Filip Dumitriu a realizat exteri­oarele — puţine — pe străzile Bucu­­reştiului. Filmul se vrea o ima­gine densă a anului 1900, evocare­a unui „început de veac în Bucu­reşti“ şi pregătirea lui le-a cerut autorilor şi interpreţilor o docu­mentare temeinică. Pentru a rea­liza tablouri de epocă verosimile, regia a căutat clădiri şi străzi vechi pe care le-a filmat pe pelicula color, şi a întocmit adevărate bio­grafii ale caselor care „joacă“ în film. Mobilierul, decorurile, toate obiectele de recuzită, vor fi utili­zate în primul rînd potrivit crite­riilor de autenticitate. Manieris­mul, stilizarea excesivă şi sterilă, căutarea efectelor comice în zone exterioare ideilor şi atmosferei lu­crărilor ecranizate îi împinge pe unii dintre decoratorii noştri la artificiozitate. O asemenea concep­ţie subminează — spune Jean Geor­gescu — viziunea regizorală de an­samblu. In Moment se încearcă o reconstituire fidelă a spiritului unic al lui Caragiale şi există toate premizele ca filmul să răs­pundă cu succes unor exigenţe mereu sporite. Măiestria celui care a realizat filmul de pionierat O noapte furtunoasă nu se cere numai reconfirmată; aşteptăm de la re­gizor o creaţie modernă, o reîm­prospătare creatoare a mijloacelor de exprimare artistică, un film demn de scînteierea lui Caragiale. G­T. CRONICA IMAGINII # CRONICA IMAGINII imagine si viziune Vorbind de imaginea unui film, ne referim desigur la vi­ziunea unui film. Cînd nu exis­tă această viziune, cronica ima­ginii are a se ocupa numai de tehnică şi aceasta aparţine ope­ratorului. Viziunea aparţine însă regizorului, operatorului şi scenografului. La invitaţia redacţiei, care doreşte să susţină începînd din acest număr o cronică perma­nentă a diferitelor „comparti­mente“ de creaţie ale filmului, am căutat această viziune în Dragoste lungă de-o seară, ul­tima producţie a studiourilor noastre. Repetatele unghiuri voit ex­presive (raccourc­-ul exagerat de sus, ridicările de macara), detaliile neaşteptate, transfo­­carea violentă alături de o miş­care de aparat vădit gîndită a menaja (nu a accentua, subli­niez) jocul actorilor, dînd repe­tate compoziţii tradiţionale uni­te prin mişcări de aparat ade­sea care nu sînt necesare dra­maturgie, unghiuri căutat ex­presive alături de unghiuri neu­tre, un montaj fără mesaj, totul duce la concluzia unei con­cepţii eclectice despre arta fil­mului, singura viziune regizo­rală fiind cea a dramaturgiei, susţinută de jocul actoricesc bine lucrat, puţin tributar tea­trului, teatru de altfel de bună calitate. Filmul dă adesea sen­zaţia unui teatru filmat. Aceasta nu înseamnă că regizorul nu are uneori pe acest teren virtuozi­tăţi de manevrare actoricească, că nu denotă inspiraţie şi gust deosebit în alegerea decorului şi a tipologiei, a costumelor, reuşind să transmită imaginea satului contemporan. în atare situaţie, cînd viziu­nea filmică e tributară tea­trului, cronica imaginii se va centra asupra operatorului, a­­cesta susţinînd, cînd alături de regizor, cînd singur, partitura vizuală. Tehnica sa este exce­lentă şi în locurile unde a avut posibilităţi să se desfăşoare (misanscena bine condusă, cu planuri de joc în perspectivă, cu prim planuri numeroase, cu de­­coruri bine alese şi construite re­­dînd poezia autenticităţii), el are virtuozităţi de artist. Vom trece cu vederea cadrele de exterior de vară toridă filmate pe uliţa satului parcă în grabă şi nein­spirat. De asemenea, cîteva portrete ale Silviei Popovici, la care punerea în cadru păcă­tuieşte faţă de necesităţile foto­genice ale actriţei. Vom releva imagini a căror frumuseţe ne urmăreşte. Inte­rioare în care pătrunde lumina irizată de afară, dînd farmec simplităţii decorului ţărănesc, în care tonurile de negru şi alb se desenează ca puncte centrale armonice ale jocului de umbre şi lumini difuze ce fac din ima­gini o dantelă de semitonuri temeinic şi inspirat gîndite. Stăpinind perfect tehnica ex­punerii, caracterul imaginii e unitar, atît de la cadru la cadru, cît şi în mişcarea de aparat. El se menţine şi atunci cînd apa­ratul se opreşte pe un portret dantelat în umbre delicat diri­jate şi atunci cînd e în plan general. Portretele sînt deosebit de frumoase. Rar beneficiază ac­torii de asemenea portrete în care sînt liberi în mişcare şi to­tuşi atît de plastic desenaţi, cu chipuri realmente cinemato­grafice, cum au Graţiela Albi­­ni, Vinca Tomoroveanu, Octa­­vian Cotescu... Deosebit de frumoase sînt secvenţele „vizita preşedinte­lui la surorile Precup“ (care şi regizorul este bine şi filmic gîndită) şi întîlnirea între pre­şedinte şi sora cea mare la cres­cătoria de păsări. Aci elementele plastice ale decorului şi lumina joacă într-o concordanţă per­fectă, creînd din elemente sim­ple poezie şi veridic. Şi aci de­cupajul regizoral a oferit un bun prilej de creaţie operatori­­cească. De asemenea se reţine peisa­jul luncii în asfinţit cu imaginea întîlnirii celor doi tineri, care sădeşte în spectator nostalgia frumuseţii rustice. Este neîndoios că la calităţile filmului, talentul operatorului contribuie cu o viziune plas­tică care, chiar dacă nu izbu­teşte să fie unitară, e totuşi evidentă. Nu putem încheia fără a ac­centua din nou că adevărata artă cinematografică apare a­­colo unde viziunea filmică e opera colaborării între regizor şi operator, aşa cum o dovedesc şi cele mai inspirate secvenţe din Dragoste lungă de-o seară. Numai tributul plătit altor arte, eclectismul, graba în rezolvări, au făcut ca imaginea acestui film să nu transmită o viziune ci doar frumuseţi alternante cu erori şi inconsecvenţe. Savei STIOPUL Monica Rădulescu şi Sanda Ţăra­­nu într-un moment din... Moment Caragiale. Un consacrat cuplu comic: Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu. 9A

Next