Cinema, 1979 (Anul 17, nr. 1-12)
1979-07-01 / nr. 7
* e pe ecrane Zilele filmului din R.F. Germania Cultură cinematografica Manifestare culturală prestigioasa, «Zilele filmului din R.F. Germania» au prilejuit spectatorilor noştri cunoştinţa cu pelicule ce argumentează elocvent prestigiul crescind al unei cinematografii cu o foarte puternica personalitate. Dominat de realizatori tineri si afirmat In special In ultimul deceniu, filmul-vest german a fost reprezentat In aceasta selecţie de nume care promit să egaleze In faimă pe cele deja consacrate ale unor Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog, Volker Schloendorf, Alexander Kluge Este vorba de Wim Wenders (Mişcare falsă) şi Erwin Keush (Plinea brutarului), semnatarii unor interesante filme preocupate de tematica socială Două ecranizări au compleţit programul, demonstrind capacitatea realizatorilor de a transmite mesajele unor piese de teatru prin graiul cinematografic Raţa sălbatică (regia Heinz Geissendorffer) şi Oaspeţi de vară (regia Peter Stein) Filmul cel mai interesant al selecţiei. Mişcare falsă declarându-se inspirat de «Wilhelm Meister» al lui Goethe, pune în discuţie citeva teme şi motive ale literaturii germane. In peisajul actual al unei ţări hipertehnicizate, personajul central al scriitorului rătăceşte doritor de un contact autentic cu realitatea, incapabil să înţeleagă mecanismul social şi să comunice cu cei din jur. Clasica temă «artistul şi viaţa» capătă semnificată actuale Peregrinările scriitorului cu alură romantică dezvăluie incapacitatea de comunicare, alienarea omului în societatea de consum. Wim Wenders îşi concepe filmul eseistic, după pricipiile scenariului dedramatizat eforturile sale concentrîndu-se asupra atmosferei Celălalt film de actualitate. Piinea brutarului, discută Intr-o formă accesibilă tema muncii alienante Intr-o societate care absolutizează principiile competitivităţii. Destinul brutarului tradiţionalist, care este înlăturat de concurenţa maşinilor perfecţionate, este analizat atent, pe etape, regizorul Erwin Keush sugerind amploarea acestui mecanism social care striveşte individul. Structura filmului aminteşte de «episoadele» pieselor brechtiene, iar titlurile părţilor comentează acţiunea şocant la fel ca In amintita dramaturgie. Ceea ce impresionează indeosebi In Rata sălbatică (regia Heinz Geissendorffer) este atmosfera sugerată foarte cinematografic, prin prim-planuri sonore ce evidenţiază liniştea ibseniană atît de apăsătoare şi prin expresivitatea unor frinturi de gesturi. Incercind tot o lectură modernă a piesei inspiratoare, adică Vilegiaturistă de Maxim Gorki, oaspeţi de seară acordă dimensiuni paroxistice crizei traversată de personaje, reprezentanţi ai aristocraţiei ruse. In decorurile cehoviene cu mobile albe pe care aburesc ceainicele, dialogul celor aflaţi la odihnă dezvăluie cu cruzime adevăruri despre o lume ce se cere schimbată Intre cei perfect adaptaţi la necinste şi cei care anunţă mesianic revoluţia, se produce o ruptură definitivă pe tărâmul idilic al vacanţei. Remarcabila echipă actoricească impresionează prin intensitatea interpretării de o «teatralitate» compatibilă cu genul cinematografic practicat de Peter Stein. Meritând analize mai ample, cele patru pelicule au reuşit să sporească interesul pentru atât de complexa cinematografie vest-germană, făcând din aceste «Zile» un moment de cultură cinematografică. Dana DUMA Zilele filmului canadian Portret în mişcare Prima «Săptămână» a filmului canadian din Romănia a debutat printr-un film calificat de presa canadiană drept «cea mai importantă realizare a cinematografiei din Quebec» — Unchiul sau Antoine, intr-un cătun in care nu se Intlmplă nimic, in care se trăieşte sobru şi se moare discret, dintr-o prăvălie In care se găsesc de toate, de la voaluri de mireasă pină la coşciuge, un adolescent descoperă — brusc — o lume. O lume care II ajută să se vindece de ingenuitate şi să se iniţieze grabnic (fizic şi metafizic) In jocul măştilor, In hăul «culiselor». Parcă In acelaşi spaţiu, viaţa unei femei se iroseşte Intre un eşec sentimental şi o crimă morală (Kamouraska). Deşi plasate distanţat — primul «nu prea demult», celălalt in alt secol — ambele filme capătă, in regia lui Claude Jutra, aceeaşi nuanţă de atemporalitate. Regizorul captează reacţiile unui singur personaj, prin ochii căruia filtrează culorile realităţii, proiectate In picturale prim planuri. In căutate incadraturi (prin uşi întredeschise, prin ferestre aburite). Cadrele lungi, montate andante, frizează pe alocuri monotonia dar insinuează şi o simbolică tensiune — Intre acest andante al ritmului cinematografic şi febrilitatea ritmului psihologic — tensiunea dintre fragilul Eu şi o realitate greoaie şi indiferentă. Un tip distrat şi rîzăcios, fără ocupaţie precisă — Scandalagiul (regia Peter Carter), care refuză protestatar cravata şi mersul la pas (aleargă tot filmul), încearcă, timid, o oprire la porţile actualităţii. Argumente: umorul modern (extravagant, sec, negru) pe post de zahăr care însoţeşte doctoria amară a «vieţii aşa cum este». Contra-argumente: momentele desuet-melodramatice, pe post de senzaţii tari. Un deszăpezitor (într-un Montreal înzăpezit), urmărit toată ziua (de lucru) de un şef pisălog cu distincţie, şi de o nevastă — «turn de control», marchează, neaşteptat, accesul în zona de profunzime a actualităţii (Viaţa fericită a lui Leopold I — punctul forte al selecţiei canadiene). Filmul lui Gilles Carle, dincolo de micile 1001 de motive care fac dintr-un film fie un unicat, fie un «stas», devine «punct forte» din două (mari) motive: sugerarea unei direcţii a realismului poetic şi configurarea unui stil propriu de inserţie a documentarului In ficţiune. Ceea ce nu poate fi decit In avantajul ficţiunii, cunoscută fiind vocaţia documentarului, In cinematograful canadian. Vocaţie concretizată şi prin Chemarea sălbăticiei (de Bill Mason) şi Ascensiune pe Everest (de Isac Zeniya şi Kenji Fukuhara) — două documentare de lung metraj artistice (Intr-adevăr). Primul — despre «viaţa socială a lupilor» (cine ştia că «lupul la 10 zile deschide ochii»? că «la 25 de zile iese in lume»? că «fiecare lup are personalitatea lui: unul e şeful, altul e timidul?»); celălalt — despre un pariu fără precedent: coborirea pe schiuri, frmate de o paraşută, a unei pante a Everestului (cine ştia că urcind — spre Evereşti — «nu ai nimic de făcut dectt să mergi şi să glndeşti»?, «că e un vis să schiezi acolo, e ca începutul unei iubiri». Imaginile şochează. Aparatul de filmat pătrunde In locuri inaccesibile, înregistrează din unghiuri incredibile şi apare, uneori, el insuşi In cadru — ultraperfecţionat, «aerodinamic», reamintindu-ne că filmul mai înseamnă şi tehnică. De remarcat poli-calificarea realizatorilor: Claude Jutra — regizor, scenarist, monteur, actor; Gordon Pinsent — scenarist şi interpret; Gilles Carle — scenarist şi regizor; Bill Mason — regizor, scenarist, operatori Filmele lor schiţează un portret — deocamdată — In mişcare, portretul unei cinematografii pe cale să-şi desăvlrşeascâ un profil Eugenia VODĂ 12 e Alain Delon II prezintă pe Alain Delon. Atu major pentru ca publicul să dea năvală la un film care încearcă, sub aparenţe poliţiste, să atace genul politic. Un deputat francez este asasinat şi, pornind de la această crimă deloc pasională, dar care stârneşte şi agită infinite pasiuni în lupta pentru putere, se ajunge departe, foarte departe, la grupuri internaţionale de interese politico-economice şi la fraze de tipul «azi nu mai există prieteni, azi există doar parteneri», încă un film în care, paradoxal drama şi mai ales imaginea sunt potenţate de replici. De cuvint de cuvintele excelentului dialoghist Michel Audiard care, el scinterează chiar şi acolo unde filmul biiblie (ca dramaturgie). Nimeni nu vrea să diminueze meritele unui film care, am constatat fără surprindere, are succesul de public pe care-l are. Dimpotrivă. Faptul că o vedemi ca Alain Delon se căzneşte să se înscrie in efortul general al cinematografiei franceze de a-şi politiza filmele, de a le scoate din temele şi subiectele, aşa-zise «mici»care într-o vreme i-au adus faima, faima aceea a artizanului care-şi cizelează cu migală fiecare floare de aramă. «Fignoler à la franţaise» a fost multă vreme sinonim cu a face un film mare pe un subiect mic, sau mai exact de a ridica banalul — prin transfigurare artistică — la puterea generalului), acest efort este deci, cum spuneam, fără îndoială un ciștig. Dar avind meritul de a aborda o temă și un subiect de anvergură. Intr-un moment care nici o cinematografie care se respectă nu mai poate accepta nu-şi mai poate permite să ignore filmul politic. Alibi pentru un prieten izbuteşte mai puţin, din păcate, să le transfigureze artistic. Şi poate încă mai puţin să facă acel efort de acurateţe stilistică cu care ne învăţaseră cândva filmele franceze. Farmecul şi talentul — incontestabile — ale lui Delon, care evoluează Intre ztmbete şăgalnic-cuceritoare la Zorro şi priviri tăioase de samurai, nu poate scuti acest Alibi pentru un prieten («Moartea unui putregai», titlul original) de gustul sălciu pe care — totuşi — o lasă in urmă. Gust Cum se pune în valoare un actor, după ce a ajuns producător. JFără alibi care, In chip nah simbolic, Alain Delon se autoproiectează pe silueta Turnului Eiffel ca să-i liniștească pe franceză neștiutori ce se află încă in somnul dulce al zorilor, fără să bănuiască — ptnă la acest film, evident! — ce se ţese fel spatele lor. Clnd conduci Investiţiile, ai dreptul să-ţi dictezi condiţiile, vorba filmului Clnd producătorul se numeşte Delon, are sau nu dreptul să impună gustul actorului Delon? Destul de schematic — mi se pare — ca scenariu, oarecum simplist ca rezolvare cinematografică, mai puţin străluci ca interpretare, filmul se ridică cu greu la ceea ce clar îşi propune: dezbaterea politică Mai mul, chiar şi genul sub masca căruia se piteşte, policierul este firav pentru că suspansul este previzibil. Vrând să împace succesul comercial cu prestigiul dilistic. Aii» pentru un prieten se alege pinâ la urmă (bănui că tăia să-și propună acest lucru cu tot dinadinsul și mai cu seamă fără să mizeze In primul rtnd pe acest tip de succes) cu prestigiul succesului de casă Sau, cum ar spune Michel Audiard însuşi după ce ne-a dat «o antologie a putreziciunii», filmul «a murit de gentileţe» Rodle« LI PATTI care, fără procese de intenţie, parcă i l-am atribui In primul rlnd producătorului-actor deşi semnat de un foarte bun meseriaş In ale regiei Georges Lautner, filmul aduce cam prea mult a «viziune actoricească». Simbolică In acest sens este scena finală In «Incoruptibilul» Alain Delon «coruptibila» Audi unui greier Alain Delon cu rekitare Clada Delon, ne tem astfel Cinemateca — unul din foarte puţinele locuri In ţara românească unde se face cultură cinematografică — cinemateca noastră, de data asta, ne răsfaţă. In sesiunea curentă, la medalionul Alain dă şaptesprezece filme. Pulesne să judecim pe acest excelent actor, putinţa sa de a-şi varia personajul precum şi, din contra, să aflăm dintre multiplele Incarnări, spre care anume II trage mai tare o secretă afinitate. Polii opuși sunt gangster — Cristos, iar la mijloc, diverse forme de băiat de treabă. Rolul de Isus este, uneori, umoristic. Involuntar umoristic. Căci Visconti voise sincer (nu Rocco.) să dea sentimente de mântuitor unui tânăr care, ca-n evanghelie, dăruieşte aproapelui tot ce are (inclusiv amanta). Singura abatere de la scripturi este profesia. Isusul nostru este boxer, care deci, departe de a oferi aproapelui falca cealaltă, pocneşte personal ambele maxilare ale semenilor săi. Interesantă este evoluţia acestui artist mersul său mereu mai apăsat către personajul băiat-de-treabă încă de la Eclipsa lui Visconti, apoi In Aventurierii de Robert Enrico, apoi In chip fermecător, un acel tinăr fotograf romantic care converteşte la puritate pe ibovnica unui gangsterShirley MacLaine, In Rolls-Royce-ul galben de Anthony Asquith). Dar, după părerea mea, rolul său culminant de băiat-de-treabă l-a avut in filmul Profesorul, de Zurlini, unde el este un mic belferaş de liceu. Printre elevele sale, o fată de imensă frumuseţe se îndrăgostește de el. Fata venea la liceu ca să mai schimbe monotonia unei vieţi Producţie a studiourilor franceze. Regia: Georges Lautner. Scenariul: Georges Lautner — după scenariu! lui Rai Vstiat. Imaginea: Henri Deces. Muzica: Pilippe Sarde. Cu: Alain Delon, Ornelle Muti, Maurice Ronel, Stephane Audran, Klaus Kinski, Jean Boise, Michel Aumont Krane, matece de (toate-s posibile in occidentul actual!) de... gagică unică a unui şef de gangsteri, cu o mamă codoaşă (Alida Vali). La urmă, în ciuda milioanelor gangsterului, fata rămine cu modestul profesoraş «Dar ce dracu ţi-a făcut ptrlitul ăsta, ca să rămli cu el?» La care fata răspunde scurt şi adine. O singură vorbă. Care ar fi trebuit să fie însuşi titlul filmului: «Mi ha parlato». Mi-a vorbit. Lucru unic şi sublim tn viaţa ei. Inotlnd In milioane, ea trăia printre cim- î panzeii gangului tn calitate de obiect de flux, giuvaer, bijuterie, nestemată, piatră preţioasă... Da. Piatră. Pe care o cumperi, o furi, o păzeşti, dar cu care, doamne fereşte, n-ai să te apuci să faci nebunia să-i vorbeşti, ca unei fiinţe vii. Fata, graţie acestui profesoraş deştept şi drăguţ, se înălţase de la rolul de marfă scumpă la acela, dumnezeesc, de fiinţă umană. A fost cel mai frumos film din cariera acestui mare actor pe care II vedeţi mereu fotografiat incruntindu-se. Este la el un reflex, pornit din crincena hotărlre de a-şi spiritualiza mereu mai adine personajul De la mutra de băiat de prăvălie din Ghepardul, apoi la aceea de Cristos bătăuş, apoi de gangster, apoi de aventurier serios (Aventurierii), apoi de amant romantic (sec XVI, alături pentru prima oară de Brigitte Bardot). Această evoluţie, toată e iscălită în acea încruntare de sprincene din fotografiile publicitare. Toate indică marea lui dorinţă de seriozitate şi adincime, ca o dezminţire adusă soartei biologice care il născuse cu o mutrişoară de bombonel. D.I. SUCHIANU Legea e lege Filmul de actualitate ma- 'Maghiar a dat In ultimii ani ■nerra noi noi excelente do- H _ vezi de maturitate profe- W\sională şi personalitate L/^i artistică In aPloaie cu cu soare», regizorul Ferenc András făcea cu un umor incisiv şi pătrunzător portretul birocratului; tn «Călătorie întreruptă» regizorul Pál Sándor folosea moda eroilor Itineranţi pentru a cutreiera ţara In lung şi In lat pe urmele celor bune şi rele, iată acum un alt regizor, provenind din televiziune Szönyi Sándor face din Legea o lege o intransigentă schiţă a vieţii dintr-un sat maghiar azi. Sat care In ultimii ani, prin munca gospodarilor şi condiţiile noi create, a căpătat din ce in ce mai mult o fizionomie urbană, cu ţărani îmbrăcaţi după ultima modă orăşenească care beau palincă în elegante mini-baruri şi dansează după tonomat. Pe acest teren regizorul interceptează relaţiile sociale, profesionale, ierarhice şi sentimentale privite în contextul determinărilor obiective, dar şi al legăturilor mai puţin vizibile, de fapt inavuabile. Personajele sale se constituie ca exponenţi ai unei categorii sociale mai largi, fiind filmului o dimensiune generalizatoare. Pe de o parte, preşedintele, cel ce a fost odată cel mai tânăr şi mai destoinic conducător de cooperativă agricolă, laureat al premiului Kossuth, acum cel mai ajuns membru al comunităţii, cu vilă, maşină şi multe, foarte multe sute de mi de forinţi vend din care pricină spun sătenii, «el nu mai munceşte ci doar reprezintă»! Opusul Iul In privinţa atitudinii faţă de viaţă este tânărul caporal, nou sosi la postul de Miliţia cel ce a ales haina militară pentru că-i plăcea «ordinea şi legalitatea». Dar ordinea şi legalitatea nu se mai poartă demult In satul cu pricina Duelul dintre cei doi, de fapt între două concepţii se încinge repede şi înverşunat autorii urmărind cu fiecare nouă repriză subtila dialectică a evoluţiilor dar şi a involuţiilor sociale, interesaţi fiind, dincolo anecdotica măruntă a faptelor, de portretul colectivităţii, întregit şi prin locul ce-l ocupă femeia In această luma Soţia preşedintelui reprezintă femeia supusă care judecă, dar nu îndrăzneşte să spună ce gtndeşte Tăcerea şi munca de-o viaţă i se citesc pe faţă In ridurile adinci şi In privirea umbrită dar atotştiutoare Mari Törbcsik este Intr-adevăr acea mare actriţă care de la debutul ei din «Căluşeii» nu încetează să ne uimească prin expresivitatea gestului şi a privirii rostind mai multe adevăruri şi comunicînd mai multe emoţii deci o fac alţii prin cuvinte. Fiica preşedintelui (Leviczky Klári) este la vârsta cind spune răspicat ce glndeşte, şi clnd glndeşte tn contra curentului; dar va şti ea să ţină acest drum plnă la capăt? Szinyi Sándor nu ţine să pună punctul pe i In privinţa destinelor personajelor. El ţine Insă să ne înfăţişeze fără false pudori, fără temeri inutile, dar şi fără acuze stridente viaţa contemporanilor săi intr-un sat maghiar, şi poate nu numai Intr-un sat maghiar, pe care Işi permite să-i judece pentru că, se vede bine, el crede In progresul social dar ştie totodată că progresul social nu a avut niciodată cale netedă. Adina DARIAN Producţie a studiourilor ungare. Regia: Szönyi G. Sándor. Scenariul: Erzsébet Galgóczy. Imaginea: Ráday Mihály. Muzica: Vi-'ento Egyttes. Cu: Sinkovits Imre, Töröcsik Mari, Bencze Ferenc, Leviczky Klári, Balkai Géza. Despre cît este de greu (sau de uşor) să priveşti în faţă actualitatea . Moartea unui greier Dacă un copil civilizat dintr-o familie civilizată care trăieşte In condiţi civilizate, un copil căruia nu-i lipseşte nimic, nimic in afara contactului adevărat cu mama — care este foarte ocupată pentru că işi dă doctoratul — cu tata — care şi el este foarte ocupat, deşi nu-şi dă doctoratul — un copil care trăieşte înconjurat de jucării de cea mai bună calitate din cea mai bună tablă din cel mai bun plastic, din cel mai moale cauciuc, vrea să aibă un pisoi din carne şi blană un pisoi adevărat care să bea lapte adevărat dar nu se poate pentru că pisoii se ştie sunt purtători de microbi dacă el copilul, în loc să se ocupe de reactorul nichelat se ocupă de un cline jigărit un cline de pripas din care face «clinele lui», dacă acel cline dispare, dar nu şi nevoia copilului de a avea ceva viu al lui, şi-atunci caută ceva mic, ceva invizibil ceva care să poată fi ascuns de mama, de tata şi găseşte un greiere — ei bine, da, se vind şi greieri — cu care greiere îşi împlineşte ceea ce noi oamenii numim, atunci când numim, «nevoie de comunicare», să însemne oare că acel copil e bolnav? Mama şi tata şi psihiatrul (care este o psihiatră), aşa spun şi procedează In consecinţă: pun sub tratament Copilul vrea un pisoi şi i se dă hidroxizin. Copilul pllnge după «clinele lui» şi i se dă hidroxizin. Copilul cere — fără să ştie de fapt ce lucru mare cere — un punct de contact cu lumea vie, şi este îndopat cu medicamenta Să fi ajuns oare nevoia de contact cu lumea vie o boală? Să fie ea semnul neadaptării la condiţiile lumi civilizate? Să fie adaptarea sinonimă cu aseptizarea, cu uscarea până la dispariţie a nevoii de comunicare, semnul de sănătate a omului modern? Dacă e aşa — lansează autorii — ce ne facem cu acei copii ai secolului care, iată, nu au moştenit încă genele răcelii, ale desprinderii de natură şi de natura umană. Ce facem, pentru că ei, bolnavii de neadaptare, sunt copiii noştri iar unul dintre ei, iată, îngroapă o dată cu greierele, şi ceva din el o mănuşă. Dar dacă ceea ce intră în pământ o dată cu greierele nu este doar o mănuşă, ci începutul înţelegerii, al renunţării, al renunţării la nevoia de comunicare vie de la fiinţă la fiinţă? Şi dacă gestul acela înseamnă începutul adaptării atunci noi, oamenii maturi ce să facem? Să ne bucurăm sau să ne întristăm? Să zicem că e bine, că aşa trebuie, că aşa se cuvine, să zicem că el, copilul — că el copiii, sunt salvaţi? Salvaţi de la ce? Din păcate, toate aceste întrebări neliniştitoare sunt puse cu voce mici, cu un ton timid, timid pentru că autorii nu au forţă decit să întrebe nu să şi răspundă, timid pentru că povestea este schematică, personajele mature sunt schematice, iar interpreţii lor mediocri Din această temă putea ţişni un strigăt Ceea ce a ieşit este o şoaptă. Eva SIRBU Producţie a studiourilor poaneze. Regia. Wojciech Fiwek. Scenariul: f ana Korta. Imaginea: Waclaw Dybowski. Muzica: Piotr Maicrewski. Cu: Maclei Tomc.ak, Joanna Jedryka. Tadeusz Borowski, M. f iwasiak repertoriul cinematografic Ghici ce vedem „la grădină“ ? Ctteva rinduri despre repertoriul cinematografelor noastre. Mai Inte despre repertoriul autohton, iată, de pildă, luna ianuarie ne-a adus pe ecrane un film istoric important Vlad Ţepeş- Centrala România- Film a asigurat acestei opere bune condiţii de difuzare, nu numai la spectacolele de gală ci şi la sălile de cartier. Un astfel de film istoric, mult gustat de tinerel de spectatori in general, s-a bucurat şi de un cuvenit succes de casă O premieră românească de un mare succes a fost Naa Marin miliardar, filmul lui Sergiu Nicolaescu, cu Amza Pellea in rolul principal. Faptul că o comedie romănească a stat un program non-stop la cea mai mare sală de cinema din Capitală o lună de zile, este de bun augur. Difuzorii de filme s-au dovedit şi de data aceasta la înălţime. O altă idee bună profilarea sălii «Scala» din centrul Bucureştiului pentru preraiere româneşti. Această sală cu aparate de proiecţie de calitate, cu o acustică bună, această sală care dă un caracter plăcut intim chiar, vizionărilor, a găzduit premiere româneşti diferite la valoare şi succes de public (aici au rulat Intre altele, Al patrulea stol, Intre oglinzi paralele, Un om moden). Ctteva cuvinte despre filmele din import (120—130 titluri pe an). în primele luni ale anului nu se poate spune că au fost multe filme străine memorabile care au rulat pe ecranele Capitalei şi ale ţării întregi. Prezentarea câtorva filme de calibru special merită recunoştinţa cinefililor. Spuntnd acest lucru, mă refer la Inocentul lui Visconti. Stepa lui Serghei Bondarciuk. Repertoriul este Insă In general, excesiv de modest După părerea mea, el cuprinde prea multe filme de aventuri de seria B sau chiar C (vezi filme precum Inspectorul Harry sau Napoli se revoltă). Am dori să vedem Insă adevărate filme poliţiste, bazate pe inteligenţa detectivului, pe forţa sa deductivă, filme In genul Cianurii şi picăturii de ploaie, producţie românească In regia lul Manole Marcus. Cred că cinematografele noastre cuprind prea puţine «filme de dragoste». In această direcţie, am apreciat foarte mult un film realizat cu multă măiestrie artistică, cum a fost filmul sovietic Valsul adolescenţilor. Suntem siguri că de la un asemenea film tinerii spectatori au avut ce învăţa. Şi poate că şi părinţii au găsit un moment de reflecţie. După serialul de televiziune în spatele uşilor închise, difuzorii noştri s-au orientat foarte bine clnd ne-au adus pe ecrane filmul Rodeo (cu Cliff Robertson In rolul principal). Şi tot inspirată a fost şi programarea In această primăvară a poliţistului francez Police Pyton 357 (plăcută reintilnire cu Yves Montand şi Simone Signoret). Acum sintem In plină vară. Repertoriul cinematografic răspunde şi el caniculei. Grădinile de cinema sunt asaltate. Sintem convinşi că faptul de «a te răcori la grădină», nu e incompatibil nici cu plăcerea estetică şi nici cu meditaţia. AL RACOVICEANU 13