Cinema, 1983 (Anul 21, nr. 1-11)
1983-04-01 / nr. 4
Semnal „Sahia“ ... o comedie ca-n viaţa, nu ca-n filme Actori şi personaje. O secretară care bate la maşina, Ortansa, o femeie ştearsă, coafura neglijenta, ochelari cu multe dioptrii, îmbrăcăminte oarecare, intre două apeluri telefonice, are timp să manînce pe furiş un iaurt. Aceeaşi secretara care batea la maşină, în secvenţa urmâtoare bate... la tobă, cîntă jazz într-un bar, rochie lungă, neagră, boa roz, bijuterii, strălucire, glamour... nu, nu e cu putinţa sa fie aceeaşi. Şi totuşi, sint doua faţete ale aceluiaşi rol — cu atît mai interesant, mărturiseşte interpreta rolului, Violeta Andrei. Unde, cum şi de ce se produce miraculoasa transformare? Din cauza scenaristului în căutare de „poveşti cinematografice". în imaginaţia lui febrilă se petrece momentul din bar de pilda, dar scenaristul e şi el unul din personajele principale ale comediei pe care o realizează Manole Marcus, pe un scenariu de Liviu Timbus. Ca-n filme, in rolul scenaristului: Ion Caramitru Prim pian: scenografia Decorul ca „interlocutor“ Invitat la o colaborare — se pare prima — de către regizorul Doru Năstase în realizarea filmului Mistarale Bucureştilor, arhitectul Nicolae Dragan, îndrăgostit — cum singur declară — de scenariul lui Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail, de epoca şi situaţiile dramaturgiei, şi-a propus ca dominantă a concepţiei şi viziunii sale scenografice, atmosfera. De fapt, însuşi titlul acestui film încorporează organic ideea de atmosferă. Am putea spune chiar că „misterul", in cazul de faţa, se cere a fi exprimat plastic in primul rind prin ambianţă, prin ceea ce se numeşte „spaţiul şi recuzita de joc". „Misterioase" şi ele — ca şi întîmplările la care participă — personajele au nevoie de interioare, de spaţii care să le reprezinte, în care să se poată regăsi şi defini. Iar dacă spaţiul, ca delimitare arhitecturală — respectiv pereţii unei încăperi, fie ea construcţie reală sau de platou — poate fi realizat scenografic în cîteva linii esenţiale, detaliul — atît sub aspectul mobilierului, cît, mai ales, al obiectelor — intr-un film de o atare factură, are menirea și trebuie să se constituie in proiecția structurii intime a eroului, oferindu-i-se ca „interlocutor" subtil — mut, dar sugestiv. Mă voi limita să comentez, pe scurt, doar două decoruri — adevărate bijuterii scenografice: interiorul „Gonfalone" şi interiorul „Elisafta", ambele semnificative, cred,pentru atmosfera viitorului film Cîntăreţ italian de opera, ratat, pripăşit pe malurile Dîmboviţei. Gonfalone (David Ohanesian) locuiește la mansarda somptuoasei case a Agathei Slatineanu (interpretată de Marga Barbu). Dușumeaua mansardei, realizind o denivelare intr-o treapta, sugerează prăfuitului personaj scena marilor teatre lirice in care probabil a visat sa cînte: draperiile destrămate, din brocart greu, cu tonuri patinate de vreme, „îmbracâ“ încâperea, conferindu-i o resemnata caldura; şi, în sfîrşit, obiectele distribuite pe mobilierul poetic desperecheat (o, cită nostalgie în macheta unei gondole!)... totul „vorbeşte" despre o viaţă a cărei aură — daca a avut-o vreodată, în mod real — s-a stins demult, lăsînd să pulseze doar, slab şi trist, ecouri şi străluciri de aur vechi. in tot acest spaţiu, acest mic şi ultim regat al său, Gonfalone îşi topeşte cu un pahar de vin (bea pe furiş, să nu-l vadă Agatha!) rugina de pe coardele vocale, încălzindu-şi glasul, atacind „in forţă" „O, sole mio!..." Celălalt decor — misteriosul budoar secret al Elisaftei, vară capricioasă şi duplicitară a locotenentului Deivos — interpret George Motoi — sugerează orice, in afară de o cit de mică senzaţie de primejdie. Realizat într-o casă veche, boierească, de pe strada Oţetari, interiorul respiră, „prin tcţi porii", dorinţă, tandreţe, un suav parfum de cafea aburindă, totul îmbiind la dulci răsfăţuri... Oglinda mare, veneţiană, scaldă adine în apele ei chipul suav al Elisaftei (Enikő Szilagyi), pluşul covoarelor persiene atîrnate pe pereţi îi stinge foşnetul malacovului, paşii precipitaţi şi ciripitul învăluitor al glasului. Contrariat şi mişcîndu-se ca un vultur într-o colivie de sticleţi în acest spaţiu strimt, Margelatu (bineînţeles, Florin Piersic!) vrea să-nţeleaga ce se petrece. Înlănţuit de braţele subţiri şi graţioase ale Elisaftei, „ameţit" de sărutările pătimaşe ale acestei ciudate „demoazele", Margelatu se smulge greu din înrobitoarele mreje ale clipei, intuind că ar fi mai înţelept sa plece. Dar... nu, nu vom dezvălui finalul secvenței! Merita să fie văzut, în aceste zile de filmare, regizorul Doru Năstase — îi place mult decorul, se simte, chiar dacă n-o declară! — compunind cadrul cu voluptate, „cu poftă". Penelul de lumină, tușele delicate, discrete, dar sugestiv relevante, aplicate pe aceste „tablouri, de către operatorul Ion Anton, conferă decorului respiraţie şi puls, insufleţindu-l ca pe un corp omenesc Ud la POPITĂ Parfumul epocii , în fiecare detaliu, in fiecare gest... Misterele Bucureştilor cu Murga Barbu ••• 1912. Sala de cinema „Eforie" cunoaşte un succes răsunător pe pînza ecranului se succed imagini ale luptei de aparare a neamului şi fiinţei naţionale, Războiul Independenţei — 1877, în realizarea lui Grigore Brezeanu, cu o pleiadă de nume strălucite ale scenei româneşti: C. Nottara, Demetriad, Brezeanu, Aristizza Romanescu, Elvira Popescu. Momentul va fi evocat, cu tot ecoul pe care l-a avut în epocă, în noul episod al serialului regizat de Alexandru Gaşpar, consultant B T. Râpeanu O succintă şi instructivă istorie a unui drum ce începe cu Amor fetei. Oţelul răzbuni, înşir-te mărgărite, cu proiecţii Cinematografice „puse m scena , cu societatea „Filmul de artă" înfiinţată de Leon Popescu şi Marioara Voiculescu, marcind jaloanele apariţiei filmului jucat în România. ••• Un nou film dedicat vieţii şi creaţiei lui Ciprian Porumbescu (scenariul şi regia Nicolae Corjos) omagiind centenarul celui care a pus fie note un cîntec drag românilor, Imnul naţional. Beatrice COMANESCU fotografii de Victor STROE „Animafilm “ Serialele continuă ••• Rovine. Un nou film istoric de Ion Truica (scenaril şi regia) iată cum şi-l prezintă autorul: „Faimoasa bătălie de la Rovine, în care Mircea cel Batrin l-a învins pe Baiazid, este un eveniment cu aură legendară. N-am vrut să fac o reconstituire istorică, ci am vrut să arăt că românii însoţiţi „cu hulramul", au reuşit să înfringă o armată cu reputaţia invincibilităţii. Limbajul cinematografic ales este esenţializat, întreaga acţiune desfăşurindu-se neutru, în două tonuri, care fac de neconfundat cele două armate care se confruntă. Turcii sunt desenaţi în negru iar românii în alb, a treia culoare, roşul, intervenind în momentele dramatice. Am încercat o stilizare a personajelor în spiritul graficii orientale şi a celei din manuscrisele româneşti Se vor simţi bineînţeles şi ecouri din „Scrisoarea a treia" ••• Noi, oamenii. (Scenariul şi regia: Călin Cazan, Mircea Toia) Ultimul episod al senalului ştiinţifico-fantastic Misiunea spaţială Delta. Protagoniştii Dan, Oana, Yoshiro şi ziarista extraterestră Alma îşi duc la bun sfîrşit acţiunea de recuperare a staţiei automate al cărei creier electronic s-a dereglat. După înfruntări dramatice, eroii izbutesc să decupleze computerul rebel şi se întorc acasă, pe pămînt. Inteligenţa umana o învinge pe cea artificială. Cîţiva îndrăgiţi actori împrumută personajelor desenate vocile lor: Adrian Pintea, Diana Lupescu, Dan Condurache, Ileana Stana Ionescu, Marcel Iureş, Dana DUMA De vorbă cu scenaristul Acei tineri minunaţi din anii ’33 * IV Un nou film despre tineri Despre anume tineri Acei tineri minunaţi care, într-o perioadă (anii '33—34), cruciala ,pentru destinele viitoarei Românii, au aderat la mişcarea revoluţionară comunista. Vorbim despre film cu Mihai Diaconascu, student in anul IV la regie de film, IATC, considerat o promisiune a viitoarei generaţii de cineaşti, mai cunoscut deocamdată ca... Anghel Mora. Acesta este pseudonimul sub care s-a afirmat în domeniul literaturii, practicînd cu egal succes poezia şi proza (a dobîndit şi importante premii), pseudonim sub care figurează şi pe genericul acestui prim scenariu Să mori rănit de dragoste de viaţă. Regia: Mircea Veroiu. O primă întrebare pentru scenarist: ideea de la care s-a plecat in elaborarea scenariului. „In esenţă, ideea de prietenie, făurită şi modelată pe parcursul unor întîmplări legate de perioada amintita (pe fundalul crizei şi al ascensiunii tot mai făţişe a legionarilor, cu implicaţiile atît de nocive pentru viaţa ţârii), întîmplări pe care le trăiesc doi tineri utecişti, în virtutea crezului politic comun de care şi-au legat soarta — crearea in România a unei lumi noi Altfel spus, o prietenie născută şi închegată in avîntul mişcării muncitoreşti din ţara noastră, de la începutul deceniului al treilea, prietenie in felul ei reprezentativa pentru acei tot mai mulţi tineri care, dornici de schimbări profunde în societatea românească, optaseră fără şovăire pentru calea luptei revoluţionare. Doi tineri, două temperamente diferite: unul activ, plin de forţă, cu o bogată experienţă de viaţă (hamal în port, artist de circ, zidar etc.) celălalt, un ins sensibil, cultivat, cu o putere de judecată pătrunzătoare. Cei doi — omul de acţiune şi omul de idei — se completează şi se resping reciproc, prin acea atracţie a contrariilor ce face ca tot ceea ce întreprind să le reuşească, iar situaţiile prin care trec să le întărească prietenia. „Ce-aţi dori să reprezinte acest film?*' — a fost o ultimă întrebare. „De comun acord cu regizorul Mircea Veroiu, vedem acest film realizat sub forma unei fresce a perioadei respective, din care să nu lipsească suspensul, tensiunea psihologică, momentele de tragism şi de mare frumuseţe morala şi care sa propună unui public cit mai larg, şi cu atît mai mult tinerilor de azi, imaginea unor modele de viaţă animate de credinţa într-un ideal nobil. în prezent, Mircea Veroiu şi echipa au terminat perioada de pregătire, inclusiv prospecţiile, preconizîndu-se începerea propriu-zisă a filmărilor pentru luna mai. In distribuţia, pentru rolurile principale au fost aleşi Gheorghe Visu şi Claudiu Bleont" Dan OZERANSCHI