Cinema, 1984 (Anul 22, nr. 1-12)
1984-03-01 / nr. 3
agenda cu gaguri, omeni, replici • De un deceniu, de cînd a părăsit cinematograful, Gina Lollobrigida s-a specializat în arta fotografiei. Ea conduce un studio instalat în domiciliul ei roman, pe via Appia Antica. Unul din modelele ei preferate este Ursula Andress. Lollobrigida o spune deschis: „La 45 de ani (n.r. între prietene, vîrsta nu e un secret...), Ursula este modelul meu fotografic cel mai frumos. Ea pozează cu naturaleţe, pentru ea fotografia e o joacă. Şi ramine mereu tînără. Anii parcă alunecă p€ lingă ea" Modelul susţine că misterul acestei tinereţi stă într-o viaţă sănătoasă şi echilibrată. Fără alcool şi ţigări. Mult mers pe jos Supe şi salate. Ar fi simplu... • Lee Marvin joacă pentru prima oară, în Franţa, într-un film poliţist: — Pentru ce-aţi acceptat să turnaţi intr-un film francez? — Mă vedeţi jucînd în E.T.?“ • într-o anchetă efectuată la sfîrşitul lunii ianuarie 1984, răspunsurile celor 1029 de subiecţi la întrebarea: „Care eveniment vestimentar a avut cea mai importantă consecinţă pentru silueta feminină?" procentajul cel mai înalt, 39%, l-a obţinut, „abandonarea corsetului“ (între anii 1908 şi 1920). Urmează: 18% — „portul pantalonilor" (1955), 10% „apariţia blugilor" (1960). Minijupa e pe ultimul loc — 2%. • Ettore Scola, unul din cei mai rafinaţi şi mai viguroşi regizori italieni (autorul Terasei şi, de curînd, al unui film cu totul deosebit Balul, o istorie a societăţii văzută prin evoluţia dansurilor populare) declară: „Nimic nu descrie istoria şi miturile unei epoci, mai bine decît o face filmul. Şi nu puteam să fac un film despre ultimii 50 de ani fără a mă referi la cinemaul francez, de dinainte de 1940. Celor care eram copii în Italia sau adolescenţi in timpul războiului, filmele franceze ne-au stîrnit imaginaţia. Tot neorealismul italian s-a născut de aici. Din Marcel Carné, din Duvivier, din Jean Renoir şi Marcel Pagnol." cronica afişului Filmul, document al epocii O nouă carieră, aceea de fotoreporter, îi aduce Ginei Lollobrigida o nouă celebritate. Modelul ei preferat: Ursula Andress Publicăm citeva afişe din cele 9, create înFranţa pentru popularizarea turneului final al campionatului european din iunie, unde, cine n-o ştie?, vor fi prezenţi şi fotbaliştii noştri. Cinefilii nu vor putea să nu observe cită artă cinematografică s-a consumat în conceperea acestor afişe: arta primplanului, a planului secund, a montajului, a cadrajului, a unghiului, incit se poate spune că, azi, un afiş aparţine unui om care e regizor, operator, monteur şi chiar gagman de cinema! 0 feerie (or)Fellini Una din vedetele criticii literare franceze, Angelo Rinaldi, spirit cu gheara ascuţită, rece şi temuta, şi-a încălcat domeniul său de la „L'Express", consacrînd o cronica ultimului Fellini. E la naveta. Cronica entuziastă rareori în obiceiul domnului Rinaldi inceputul dă tonul: „După Cetatea femeilor și Casanova, admiratorii lui Fellini se temeau de tot ce-i mai rău. Cineastul, oare, nu se bloca în estetism, nu risca să devină un D'Annunzio al peliculei?" Urmează alte cîteva întrebări retorice cu privire la eventuala soartă a unui Fellini ,adormit în erotism", „redus la bucăţi de bravură ale unei inspiraţii pe cale de a seca..." Criticul spulberă aceste îndoieli dintr-o singură mişcare a condeiului său, decretînd: „Am fost nişte imbecili! Ca orice public crud, dispus, pentru o acută mai puţin pură decit celelalte, să fluiere cîntăreaţa venerată în ajun... Noi am uitat că scăderile de tensiune, o bătaie pe loc, la creatorii de anvergură, anunţă deseori zboruri şi salturi înainte. Frederic cel Mare, de care ne îndoiam, a revenit cu cel de-al 18 film al său. El s-a urcat la bordul transatlanticului cu care, în Amarcord, plutea în largul coastelor Adriaticei, şi al cărui urlet de sirenă prin ceaţă — ca şi prin stăruitoarea noastră amintire — anunţa misterioasa capodoperă de azi, lungile şi minunatele ei minute de melancolie şi umor." Şi tot aşa, pe trei pagini de revistă... Cuvîntul a fost spus: capodoperă! In acest timp, la Roma, Fellini contemplă — în felul lui — izbînda sa. intr-un interviu acordat acelui Garofalito — cum îl diminutivează pe Jack Garofalo, amicul său, celebrul fotograf reporter al „Paris-Match“-ului — el îşi mărturiseşte acelaşi entuziasm de debutant: „Mi se pare de necrezut că am 64 de ani şi că acest ultim film îmi produce pofta de a face imediat un altul. Filmul pe care voiam să-l fac!" Dar interesul interviului poate că nu stă în recunoaşterea — fie şi uşor răsfăţată — a acestei vechi stări felliniene, a perpetuului debut (stare caracterizantă pentru mai toţi marii artişti de la Tolstoi la Arghezi) ci în feeria unei viziuni într-un domeniu plin de semnificaţie pentru relaţia regizorului cu lumea. Mi-ar place o conferinţă de presă tăcută. Unde s-ar privi, s-ar suride şi saluta discret. S-ar schimba şi mici cadouri, dar tot aşa, fără cuvinte.. Fiecare plecînd după aceea în drumul său. in schimb, premierele le-aş vedea desfăşurîndu-se într-o sală mare, sărbătorească. Ar fi acolo butoaie de chianti, de şampanie şi fursecuri. S-ar aduce acrobaţi, s-ar proiecta secvenţe din filmele lui Chaplin şi Stan şi Bran. S-ar discuta despre prieteni, despre părinţi, s-ar petrece o seară frumoasă, lasînd ca orfelinul meu film să-şi trăiască viaţa pe care o merită. Oamenii s-ar duce să-l vadă după aceea, cu toată lumea, la cinema... Căci ce rit sălbatic e să obligi un autor să asiste neputincios la digestia greoaie sau pofticioasă a filmului său, pe o pinză imensă, devorat de mii de priviri.“... Toată timiditatea, fragilitatea şi nesiguranţa lui — de atîtea ori suspectate de răsfăţ — se răsfrîng în această viziune a „premierelor", modelînd un vis în care tresărim de intensă plăcere descoperind că şi pentru acest (or) Fellin — Chaplin, Laurel şi Hardy sînt sfinţii patroni ai marilor sărbători cinefile. Fellini: „Am 64 de ani şi acest ultim film (E la naveta — n.r.) îmi face poftă să fac imediat un altul. Filmul pe care voiam să-l fac tu. 16