Clopotul, aprilie-iunie 1970 (Anul 26, nr. 2786-2861)

1970-06-30 / nr. 2861

» CLOPOTUL • PAGINA 2 — Am făcut primii poți pe cărarea vieții ți a meseriei ce mi-am ales-o cu simțământul da­toriei de a munci. Intotdeuna am căutat să fac tot ce poate fi mai de folos pentru copii, de care mă simt legată. Muncesc, simțind că asta trebuie să fac ți pentru el o fac, înțelegeam prea bine ce înseamnă spirit de Înaltă datorie, de dăruire a muncii cu prisosință ț­, de a­­ceea, datoria am căutat să-mi fac oricind. Ce altceva ar avea de zis despre mine? Prea multe lucruri nu. Nu am făcut nimic mai deosebit față de at­ția alții. Ca mine sunt mii. Ca mine gîn­­desc mii. Așa gîndeam atunci cînd am urcat întîia oară la ca­tedră, așa gîndesc ți acum du­pă 33 de ani de muncă în în­­vățămînt. In cîteva cuvinte consideră că ți-a cuprins întreaga viață, în­treaga muncă de o viață cu cu­nuna profesiunii de credință, cu tot. Laconismul, cînd vorbesc de ei, la asemenea oameni nu mă surprinde. — E o învățătoare cu o foar­te bună pregătire profesională, cu meritorii rezultate — conti­nuă directorul școlii, ce era de fața. Foarte activă la cercurile pedagogice ți la ședințele de învâțămînt ideologic, colegială ți îndatoritoare, îmbină activita­tea obștească cu cea politică. — Am fost numită după ab­solvirea școlii normale, undeva într-un sat. M-aș fi dus oriunde mi s-ar fi cerut, pentru că știam că oriunde e nevoie de învăță­tori — continuă ea, făcând din asta un principiu. Am funcțio­nat ți într-un sat din Țara mo­ților. După un timp m-am sta­bilit la Dorohoi. Sunt foarte a­­tașată de copii și aceasta mă a­­juta să mă înțeleg mai bine cu el, să le întind mina de aproa­pe pentru a-l face să pățească pe încă o treaptă a științei. In afară de asta mai am un prin­cipiu i trebuie o pregătire foarte bună pentru a-ți putea face da­toria așa cum dorești, cum as­piri. Să te pregătești în așa fel încît niciodată să nu dai un răspuns eronat sau să nu rămîi dator copiilor. Să știi să te a­­propii de copii și să le vorbești pe înțelesul lor, să-ți dezvolți măiestria pedagogică... Dragos­tea față de muncă și față de copii e baza succeselor mari in meseria de educator. Cuvintele redau succint ac­țiuni purtate ani la rînd, susți­nute de tumultuozitate sufleteas­că. Și apoi, din ce mai știm, din ce auzim și din ce înțelegem — o conturare a ceea ce este o a­­devărată Intelectuală i Conștiință civică de un înalt nivel, bogată activitate pe tă­­rîm obștesc ți social - politic­ă sîrguincioasă promovare a tra­dițiilor folclorice și artistice na­ționale. De multe ori a ajuns pe locuri de frunte în concursu­rile artistica cu dansatorii sau actorii pregătiți de ea. Anul a­­cesta cu o echipă de teatru, for­mată numai din elevi de clasa a lll-a, a concurat pînă la faza re­publicană. Membră a comisiei de jude­cată de mulți ani, multora le-a­u împreunat mniinile în semn de­­ stingere a zavistiei. Purtătoare a cuvîntului partidului în rîndul maselor, apreciată totdeauna de organele de partid și de stat. Concetățenii i-au dovedit încre­derea ce i-o poartă, alegînd-o deputată a consiliului orășenesc. O cheamă Ana Alexandru. Și e de prisos să mai spunem, e învățătoare In Dorohoi. Profesiune de credință t U l­i­p­­icia vieții . Călătorul care se oprește la muzeul arheologic din Săveni nu are nimic de pierdut. Există a­­colo piese arheologice de reală valoare, descoperite în localități din jurul Săvenilor. Ele comple­tează cîteva pagini prețioase din istoria străveche a acestor meleaguri românești. Cugetînd la importanța unor asemenea mu­zee cum este cel din Săveni, ne-am întrebat deseori din ini­țiativa căror persoane au apărut ele. Muzeografii din Săveni ne-au informat că harnicul crea­tor al muzeului lor, cel care a adunat primele obiecte din mu­zeu, ordonîndu-le după riguroa­se criterii științifice, este profeso­rul de istorie Aristotel Crîșmaru. Profesorul Aristotel Crîșmaru, actualmente pensionar, locuiește în satul Dragușeni. Acolo l-am și găsit. In frumoasa dumisale gospodărie. E un bărbat viguros și energic și numai părul alb îi trădează virsta de pensionar. De aproape 40 de ani dumnealui lo­cuiește în sat. A fost la început învățător și apoi, urmînd cursuri­le facultății, a devenit profesor de istorie la școala din sat. Bio­grafia sa de dascăl, biografie simplă și frumoasă, a fost încăr­cată de o mare pasiune pentru istorie. Mai ales pentru istoria îndepărtată a omenirii, pentru acele vremuri ți oameni de la ca­re nu ne-au rămas amintite de­cit cioburi de vase și unelte, fragmente de fremătătoare via­ță materială ți spirituală. Profe­sorul a străbătut cu pașii păr­țile Săvenilor, a răscolit pămîntul pe șantiere și a scos la lumină o mulțime de cioburi revelatoa­re, generatoare de idei științi­fice și de reverii retrospective. Nu i-a plăcut să fie singur, l-a atras în cîmpul investigațiilor sale și pe elevi. La școala din Drăgușeni există un muzeu ar­heologic remarcabil. Multe din obiectele descoperite la Drăgu­șeni și-au gâsit locul în muzeul din Săveni sau chiar mai depar­te. Actualul director al școlii din Drăgușeni ne-a vorbit despre perspectivele muzeului școlar, pe care vor să-l extindă în spațiu și să-l îmbogățească în timp cu noi descoperiri. — Tovarășe profesor Crîșmaru, vîrsta nu vă împiedică ocupați­ile div. științifice ? — De loc. Intenționez acum să alcătuiesc un repertoriu al tutu­ror muzeelor din județ. Desigur, îmi vine mai greu să mă deplasez. Contez însă pe sprijinul tuturor colegilor de breaslă și al orga­nelor puterii locale. Cercetările arheologice ți mun­ca muzeografică, alăturate ac­tivității de catedră, i-au procu­rat profesorului Crîșmaru satis­facții spirituale și sentimentul împlinirii personalității sale. Fie­care viață de om trebuie să ro­dească ceva pentru generațiile viitoare. Viața profesorului Criș­­maru a rodit un muzeu arheolo­gic d­ pasiune pentru istorie, pen­tru știință, în mintea multor elevi ai săi. Un exemplu de colaborare Dacă vorbești cu profesorul Gheorghe Amarandel, directorul Liceului nr. 1 Dorohoi despre activitatea din școală nu se poate să nu amintească în cursul discuției de numele pro­fesorului Gheorghe Stoian, se­cretarul organizației de partid din liceu. La fel se întîmplâ­ți dacă vorbești cu profesorul Gheorghe Stoian, de multe ori îți pomenește de director. Ușor îți dai seama că cei doi îți poar­tă sentimente reciproce prietenie ți că fiecare din de zi îl consideră pe celălalt cel mai apropiat colaborator. Prima da­tă văzîndu-l, ești tentat să înclini spre părerea că vîrsta e cea ca­re îi face să fie colaboratori a­­propiați. Nu după mult timp în­să, vezi că nu vîrsta sau faptul că sunt în aceeași unitate i-a apropiat, ci munca împreună și, în același timp, asemănarea de pasiuni. Cînd spun asemănare nu trebuie să ne­ gîndim numai la pasiuni și preocupări identice în conținut, ci și la echivalența vivacității lor. Totuși, unele din ele, da, sînt absolut identice, așa cum e pasiunea sau preo­cuparea — cum vrem să-i zi­cem — majoră la amîndoi — activitatea profesională, cea­ de dirijare a procesului de învâță­mînt în școală. Împreună gă­sesc soluții celor mai dificile probleme și conlucrează în re­zolvarea sarcinilor de partid pri­vind învâțâmîntul. Tovarășul Sto­ian, ca secretar al organizației de partid a reușit sä stabileas­că o rodnică și permanență co­operare cu colectivul școlii. Pro­blemele mai importante ale ac­tivității școlare constituie tot­deauna subiectul de discuție al biroului ți organizației de par­tid din școală. Prin aceasta se vine în sprijinul conducerii șco­lii. Nici o problemă școlară nu lipsește de pe agenda de lu­cru a organizației de partid, cu atît mai mult n-a lipsit pregăti­rea elevilor pentru bacalaureat, sau sprijinirea acțiunii de mun­că patriotică. De aici încolo preocupările se diversifică. Profesorul Gheorghe Stoian este pasionat de teatru, după cum ne-a și declarat. Ac­tivează ca membru al formației de teatru a casei de cultură și acestei activități din afara șco­lii i s-a consacrat încă cu mulți ani în urmă, în tot acest timp jucînd în diferite piese și par­­ticiplnd la montajele literare. De asemenea este și un impor­tant activist în cadrul cercului de creație ț­ a universității populare. Pasiunea tovarășului profesor Amarandei este îndreptată spre descoperirea și cercetarea corentelor și cărților vechi de­în care deslușește lucruri noi, ce ne-ar rămîne altfel necunoscute. Este unul din cei ce caută să limpezească geneza și dezvolta­rea școlii românești din nordul Moldovei. Și din nou o identita­te de preocupare : pasiunea cu care popularizează figuri de mari cărturari dorohoieni, prin simpozioanele pe care le orga­nizează împreună. Apoi preocu­pările de îndrumare metodică, schimburile de experiență, to­varășul Gheorghe Stoian fiind și membru al brigăzilor de con­trol obștesc. Un exemplu de colaborare, cu rezultate exemplare. • O profesie de voca­ție și dăruire * Viitorul se modelează acum • O, este știe tovarășul profesor! • A, B, C... infinit • Despre ceea ce ni se spune într-o oră de curs • Flori pentru învățătorul no­stru DE LA CA­TEDRĂ 40 de ani in slujba muzicii cu pași mărunți, puțin incerți, în fiece dimineață a anului șco­lar profesorul Vasile Cristescu se îndreaptă spre clădirea liceu­lui de muzică. Au trecut patru decenii de cînd ca pedagog sau interpret — dirijor și Instrumen­tist — slujește muzica româneas­că, dedicîndu-și cea mai mare parte a activității înfiripării și prosperării vieții muzicale a Bo­toșanilor. „Să fii mindru dragul meu — îi scria colegul său, ar­tistul emerit Vasile Jianu — că ai reușit să înființezi o orches­tră care azi să se numească Fi­larmonică de stat, să fii mulțu­mit că pe plaiurile pe care te-ai născut ai reușit sa concretizezi ceva din visurile tale și nu te-ai strămutat, precum alții, în locuri care poate ți-ar fi fost mult mai prielnice, unde desigur, te-ai fi afirmat mai repede...". N-a plecat și nici nu s-a gîn­­dit vreodată să-și părăsească obîrșia. Rănit grav în Cehoslova­cia — în timp ce lupta pe front — maiorul Vasile Cristescu se întoarce la Botoșani. Știa el că timpurile ce aveau să urmeze vor alunga păianjenul umilinței de pe corpul artei. Un prim timp îl rezervă organizării brigăzilor ar­tistice de agitație, deplasîn­­du-se în numeroase sate — cu mijloace de transport nu tocmai confortabile — transmițînd în mase noul spirit al epocii. Apoi înjgheabă o orchestră, căreia îi dedica zile întregi ca îndrumă­tor, copiator de note, prelucră­tor de melodii populare, activi­­zînd-o în același timp ca instru­mentist, dirijor și pedagog. Și astfel muncind, visurile îi devin realitate, mica sa formație în­­semnînd germenele Filarmonicii de astăzi, orchestră al cărei su­­rîs tineresc îi poartă recunoștin­ța. O izbîndă împlinită care îm­­bărbâtîndu-l îi deschise noi gîn­­duri, țeluri noi, înființarea în 1957 a liceului de muzică, însemna pentru pro­fesorul Vasile Cristescu un vis împlinit, dar care-l mobiliza spre noi eforturi, spre noi obligații, deși nescrise undeva, simțindu-se mereu dator sa le îndeplinească. La început, muzician multilateral cum este, predă nenumărate dis­cipline, de la instrumentele de coarde pînă la cele de suflat, de la inițiere muzicală și pine, la cursul de orchestră. Și ani du­pă ani, generații de elevi, unii astăzi muzicieni de prestigiu au promovat cursurile profesorului Cristescu, fundamentîndu-și fie­care temelia carierii de muzician. Roadele muncii de patru de­cenii, vîrsta înaintată și poate chiar și sănătatea l-ar fi putut determina pe profesorul Vasile Cristescu să-și părăsească acti­vitatea. Dar dragostea ce i-o manifestă elevii săi, aprecierile pe care le primește din partea colectivului din care face parte, cît mai ales neînduplecatul sen­timent al datoriei îl determină să-și continue profesia. O activi­tate nobilă pentru care discipolii și prietenii săi ca și toți iubito­rii muzicii din Botoșani îi acor­dă un binemeritat respect. Exemplul Învățătorului meu din Pe lotul experimental al școlii satul Bădiuți, învățătorul Ioan Băcăoanu, împreună cu e­­levii mai multor clase, lucrau la întreținerea culturilor, la îngriji­rea frumoaselor flori și a pomilor. „Cînd în 1953 am primit sarcina de a veni în acest sat împreună cu soția, de asemenea învăță­toare, școala se afla într-o casă destul de dărăpănată și neîncă­pătoare, iar sătenii încă mai păs­trau mentalitatea opririi copiilor de la școală. A trebuit să mun­cim mult, să convingem locuitorii satului de necesitatea unei școli noi, iar în 1962 am reușit, numai prin contribuția voluntară a ce­tățenilor, să ridicăm clădirea șco­lii pe care o vedeți". Pentru în­vățătorul Băcăoanu, ca și pentru soția sa, Larisa și fiica lor, Crina, întreg satul Bădeuți are un deo­sebit respect. Toți trei membrii fa­miliei fiind cadre didactice, puțini dintre copiii localnicilor n-au fost sub îndrumarea vreunuia dintre ei. — In cei 42 de ani de activi­tate didactică, ce momente deo­sebite au­ trăit, tovarășe învăță­tor . — Pentru noi, cadrele didacti­ce, satisfacția profesiei mi se pa­re că este mai mare decît în alte sectoare de activitate, deoarece noi lucrăm cu materialul cel mai pretențios, dar și mai prețios so­cietății, care cuprinde formarea prin instrucție și educație a omu­lui. De aceea fiecare generație de elevi pe care am scos-o, pen­tru mine a constituit o șarjă vie, o șarjă umană de a cărei for­mație depinde viitorul societății de mîine. Deci fiecare sfîrșit de an înseamnă un eveniment deo­sebit. Evenimente deosebit de plăcute sînt și acelea cînd au­zim sau primim vești de la foștii noștri elevi, azi oameni maturi cu diferite profesii și munci de răspundere, așa cum primesc eu, deseori, îmbucurătoare scrisori de la inginerul Mircea Moraru, consilier în Ministerul Muncii, Petre Tănăsucă, directorul Liceu­lui „C. Negruzzi" din Iași, Dorica Drîmbă, juristă în Bacău, ca să nu amintesc decît cîteva din su­­tele de nume ale foștilor mei e­­levi. Ca cetățean al patriei, păs­trez în memorie și acum emoția pe care am trăit-o cind mi s-a acordat ordinul Steaua R­ S. R. clasa a IV-a și medalia de pro­fesor fruntaș. — Ce v-a determinat să orien­tați fiica tot spre cariera didac­­tică ? — De fapt, această profesie ea și-a ales-o singură poate și datorită dragostei față de elevi, pe care a moștenit-o de la noi și rezultatele ce le obține, dato­rită pasiunii cu care lucrează, se pare că sunt dintre cele mai bu­ne. Aș vrea să spun, că această dragoste față de elevi, ca și în general modul de comportare la catedră, îl păstrez și acum în memorie ca exemplu, de la în­vățătorul meu din Bobulești, Nis­­tor Criș, astăzi pensionar. Și spu­­nîndu-mi toate astea, învățătorul Băcăoanu aruncă o privire din care lasă să se înțeleagă înaltul respect ce i-l poartă învățăto­rului său, așa cum în mod cert, atîția oameni de valoare i-l a­­cordă, ca foști elevi, la rîndul lor, lui însuși. In satul Bădiuți, în comuna Ștefănești, ca și la forurile ju­dețene ale învățâmîntului, despre familia de cadre didactice a în­vățătorului Ioan Băcăoanu, se pot auzi mereu aceleași vorbe frumoase de apreciere și res­pect. O familie a cărei activitate este pusă în slujba formării atî­­tor și atîtor generații. De ziua învățătorului (Urmare din pagina I) Ținînd seama că suntem­ la înce­put, rezultatul de 85,3 la sută promovați îl considerăm a fi bun. De pe acum a început pregăti­rea condițiilor de a se crea în­că 35 clase a IX-a în alte școli din județ. Un plus de succes se datoreș­­te îmbunătățirii încadrării școli­lor cu personal didactic în anul 1969/70 prin sporirea cadrelor calificate cu un număr de 169, învățători și profesori, cât și in­teresului în muncă manifestat de cele peste 600 cadre didactice care sunt în curs de calificare la secțiile fără frecvență. Un aport substanțial în reali­zarea sarcinilor ce incumbă ac­tivității didactice l-au adus în a­­cest an școlar majoritatea direc­torilor și, în special, directorii co­ordonatori, care au efectuat un control și o îndrumare sistemati­că, bine concepută, prevenind și eliminînd unele lipsuri, rezolvînd prompt și competent problemele ce le-au constatat in școlile din subordine. Bucurîndu-ne azi de bunele realizări, să fim totodată hotă­­riți de a acționa mai departe in amplificarea lor, de a ne con­centra forțele în rezolvarea ce­rințelor esențiale puse în față de nevoile actuale și de perspectivă ale societății noastre. Transpunerea cu succes in practică a măsurilor preconizate de documentele de partid solici­ta rezolvarea unor sarcini privind valorificarea tradițiilor progresis­te ale școlii românești, ridicarea conținutului ideologic al învâțâ­­mîntului la nivelul necesităților actuale, asigurarea unor condiții materiale optime, îmbunătățirea programelor, a manualelor șco­lare, a documentării și informă­rii cadrelor din învățămint. In continuare, educația prin muncă și pentru muncă râmine o sarci­nă primordială a activității di­dactice, ca avînd scopul de a crea dragostea pentru munca fi­zică și intelectuală, de a forma convingerea că aceasta este sin­gura cale a ajungerii la valori viabile. întărirea și dezvoltarea școlii generale de 10 ani a stat și va sta în atenția organelor ju­dețene, a directorilor de școli, a tuturor cadrelor didactice, încît în anul școlar 1972/1973 — a­­vem convingerea — vom reuși sa generalizăm învâțâmîntul de 10 ani în tot județul. Suntem­ încredințați că și pe vi­itor personalul didactic din ju­dețul nostru își va consacra toa­tă capacitatea, talentul și pute­rea de muncă, eforturilor de în­deplinire a menirii lor, la nivelul încrederii acordate și a momen­tului social. In numele Inspectoratului șco­lar județean — dumneavoastră — celor ce cu migală și trudă, cu duioșie și căldură, cu devo­tament și pasiune vă închinați capacitatea și energia uneia din cele mai nobile misiuni — vă a­­dresez, cu prilejul „Zilei învăță­torului“, călduroase felicitări pentru succesele însemnate obți­nute în anul școlar ce s-a înche­iat și vă urez succese și mai mari în anul școlar viitor. In fiecare zi, același drum Pură, bucuria mișcării Cu alt orizont acum, ne a­­mintim de acele școlare verigi ale unei ore de curs : verificarea, trecerea la lecția nouă, predarea noilor cunoștințe. Dacă mai toa­te obiectele urmau timpii aces­tui model, unul parcă se excep­ta mecanismului : educația fizi­că. Nu pentru că fiece oră n-ar fi adus ceva deosebit de cele­lalte sau că n-am fi făcut și ce mai făcusem. Ora aceasta în­semna o oază de mișcare : mîna care purta conștiincioasă creio­nul se lansa în aruncarea mingii și a greutății, picioarele îndoite sub bănci ne purtau peste șta­chetă în agil zbor de lăcustă. Mușchii vibrau în contracții și relaxări de frinturi de secundă și trupurile cunoșteau frenetica, pura bucurie a forței și vitezei. Asta însemna mai ales ora de educație fizică, această oră fără catedră. Pentru că profesorul sau profesoara participau alături de noi , fiece săritură reușită, fiece aruncare peste cele anteri­oare îi bucura ca și pe noi și nu rare erau situațiile cînd acești „dascăli" deveneau partenerii noștri la o cursă de viteză sau combatanți în una din echipele care urmăreau mingea. Mișca­rea, sportul înseamnă zîmbet și dăruire. Dacă omul acestei con­temporaneități este homo ludens, al jocului, ipostaza în care el e un îndrăgostit de exercițiu și joc fizic, e una din cele mai fericite accepții. Sună obișnuit să mai spun că profesorii de educație fizică sunt, în supremă măsură, cei ce influ­ențează nu numai dezvoltarea trupeasca a atîtor generații, ci și modelatorii trăsăturilor de ca­racter care definesc noblețea o­­mului și care se amplifică în practicarea sportului, în competi­ția sportiva : curaj, hotărîre și toate celelalte , însumate în ter­menul sportivitate. Dar mai ales e semnificativ pentru profesorul de educație fi­zică un fenomen care l-aș defini tot cu o noțiune sportivă : auto­­depășirea. Fiind în cel mai înalt grad un exemplu personal, pro­fesorul trebuie să aibă în conti­nuă atenție propria sa pregăti­re: autoperfecționarea. Calitățile sale trebuie să fie mereu la di­mensiunea unui nou record per­sonal. Știm activitatea multor aseme­nea profesori din județul nostru cunoscuți prin performanțele lor, ale elevilor lor : Aurel Vasiliu, Marian Mandache, Viorel Ungu­­reanu din Dorohoi, Vasile Teg­­ciuc, Gheorghe Baltuță, Nicolae Brâduțeanu, Maria Valea din Botoșani, Nicolae Nichilciuc din Avrămeni, Mihai Câlm­oiu din Ștefănești. Dar, în spirit de spor­tivitate, aducem omagiul nostru tuturor profesorilor a căror bucu­rie e bucuria miilor de trupuri puternice și zvelte, bronzate de soarele fierbinte al pistelor și stadioanelor. Figură distinctă in sat Corpul didactic constituie cel mai numeros detașament de in­telectuali. In consecință, cadrelor didactice le revine cea mai ma­re parte din sarcina râspîndirii culturii în rîndul oamenilor mun­cii. O sarcină de onoare, căreia îi răspund cu devotament mii de profesori și învățători. Mereu în mijlocul sătenilor, ca dascăli ai copiilor lor, ca depu­tați ai consiliilor populare, dar mai ales ca factori activi de cul­tură, învățătorii și profesorii din mediul rural contribuie substan­țial la ridicarea culturală a sa­tului contemporan. In cadrul că­minelor culturale, ei îi atrag pe săteni spre cultură și știință, smulgîndu-i de sub influența ob­scurantismului și misticismului. Exemplele de cadre didactice care s-au remarcat in activita­tea de propagare a cunoștințe­lor cultural - științifice sînt nu­meroase. Mă opresc la cei care sunt directori de cămine cultu­rale. Ei sunt organizatorii activi­tății culturale la sate, animatori ai unor acțiuni cu profit spiritual pentru săteni. Nume ca cele ale lui Gh. Fusa din Dersca, Gh. Ho­­reanu din Ștefănești, Gh. Grădi­­naru din Albești au apărut dese­ori în coloanele ziarului nostru. In calitate de directori de cămi­ne culturale, ei și-au dăruit pu­terea de muncă, energia, iniția­tiva, operei de educare și instrui­re a consătenilor lor. Astăzi, di­rectorul căminului cultural e o figură distinctă în sat, o perso­nalitate care conduce și educă prin muncă tenace și prin forța exemplului personal. Deseori i-am văzut pe săteni îndreptîn­­du-se spre directorul căminului cultural pentru a-i ajuta să-și re­zolve diferite probleme. Deseori i-am văzut pe săteni îndreptîn­­du-se spre căminul cultural pen­­tru a căpăta răspuns la cele mai diverse întrebări. Căminul cultu­ral devine din ce în ce mai mult o tribună a culturii înaintate, iar conducătorul său un om apro­piat de săteni, cel ce este ală­turi de ei în eforturile lor de pro­pășire materială și spirituală. Pagină realizată de DORIN BACIU, EUGEN HRUSCA, SIL­­VESTRI A ILENEI și DUMITRU IGNAT Fotografiile : IOAN NEGREA

Next