Clopotul, aprilie-iunie 1970 (Anul 26, nr. 2786-2861)
1970-06-30 / nr. 2861
» CLOPOTUL • PAGINA 2 — Am făcut primii poți pe cărarea vieții ți a meseriei ce mi-am ales-o cu simțământul datoriei de a munci. Intotdeuna am căutat să fac tot ce poate fi mai de folos pentru copii, de care mă simt legată. Muncesc, simțind că asta trebuie să fac ți pentru el o fac, înțelegeam prea bine ce înseamnă spirit de Înaltă datorie, de dăruire a muncii cu prisosință ț, de aceea, datoria am căutat să-mi fac oricind. Ce altceva ar avea de zis despre mine? Prea multe lucruri nu. Nu am făcut nimic mai deosebit față de atția alții. Ca mine sunt mii. Ca mine gîndesc mii. Așa gîndeam atunci cînd am urcat întîia oară la catedră, așa gîndesc ți acum după 33 de ani de muncă în învățămînt. In cîteva cuvinte consideră că ți-a cuprins întreaga viață, întreaga muncă de o viață cu cununa profesiunii de credință, cu tot. Laconismul, cînd vorbesc de ei, la asemenea oameni nu mă surprinde. — E o învățătoare cu o foarte bună pregătire profesională, cu meritorii rezultate — continuă directorul școlii, ce era de fața. Foarte activă la cercurile pedagogice ți la ședințele de învâțămînt ideologic, colegială ți îndatoritoare, îmbină activitatea obștească cu cea politică. — Am fost numită după absolvirea școlii normale, undeva într-un sat. M-aș fi dus oriunde mi s-ar fi cerut, pentru că știam că oriunde e nevoie de învățători — continuă ea, făcând din asta un principiu. Am funcționat ți într-un sat din Țara moților. După un timp m-am stabilit la Dorohoi. Sunt foarte atașată de copii și aceasta mă ajuta să mă înțeleg mai bine cu el, să le întind mina de aproape pentru a-l face să pățească pe încă o treaptă a științei. In afară de asta mai am un principiu i trebuie o pregătire foarte bună pentru a-ți putea face datoria așa cum dorești, cum aspiri. Să te pregătești în așa fel încît niciodată să nu dai un răspuns eronat sau să nu rămîi dator copiilor. Să știi să te apropii de copii și să le vorbești pe înțelesul lor, să-ți dezvolți măiestria pedagogică... Dragostea față de muncă și față de copii e baza succeselor mari in meseria de educator. Cuvintele redau succint acțiuni purtate ani la rînd, susținute de tumultuozitate sufletească. Și apoi, din ce mai știm, din ce auzim și din ce înțelegem — o conturare a ceea ce este o adevărată Intelectuală i Conștiință civică de un înalt nivel, bogată activitate pe tărîm obștesc ți social - politică sîrguincioasă promovare a tradițiilor folclorice și artistice naționale. De multe ori a ajuns pe locuri de frunte în concursurile artistica cu dansatorii sau actorii pregătiți de ea. Anul acesta cu o echipă de teatru, formată numai din elevi de clasa a lll-a, a concurat pînă la faza republicană. Membră a comisiei de judecată de mulți ani, multora le-au împreunat mniinile în semn de stingere a zavistiei. Purtătoare a cuvîntului partidului în rîndul maselor, apreciată totdeauna de organele de partid și de stat. Concetățenii i-au dovedit încrederea ce i-o poartă, alegînd-o deputată a consiliului orășenesc. O cheamă Ana Alexandru. Și e de prisos să mai spunem, e învățătoare In Dorohoi. Profesiune de credință t U lipicia vieții . Călătorul care se oprește la muzeul arheologic din Săveni nu are nimic de pierdut. Există acolo piese arheologice de reală valoare, descoperite în localități din jurul Săvenilor. Ele completează cîteva pagini prețioase din istoria străveche a acestor meleaguri românești. Cugetînd la importanța unor asemenea muzee cum este cel din Săveni, ne-am întrebat deseori din inițiativa căror persoane au apărut ele. Muzeografii din Săveni ne-au informat că harnicul creator al muzeului lor, cel care a adunat primele obiecte din muzeu, ordonîndu-le după riguroase criterii științifice, este profesorul de istorie Aristotel Crîșmaru. Profesorul Aristotel Crîșmaru, actualmente pensionar, locuiește în satul Dragușeni. Acolo l-am și găsit. In frumoasa dumisale gospodărie. E un bărbat viguros și energic și numai părul alb îi trădează virsta de pensionar. De aproape 40 de ani dumnealui locuiește în sat. A fost la început învățător și apoi, urmînd cursurile facultății, a devenit profesor de istorie la școala din sat. Biografia sa de dascăl, biografie simplă și frumoasă, a fost încărcată de o mare pasiune pentru istorie. Mai ales pentru istoria îndepărtată a omenirii, pentru acele vremuri ți oameni de la care nu ne-au rămas amintite decit cioburi de vase și unelte, fragmente de fremătătoare viață materială ți spirituală. Profesorul a străbătut cu pașii părțile Săvenilor, a răscolit pămîntul pe șantiere și a scos la lumină o mulțime de cioburi revelatoare, generatoare de idei științifice și de reverii retrospective. Nu i-a plăcut să fie singur, l-a atras în cîmpul investigațiilor sale și pe elevi. La școala din Drăgușeni există un muzeu arheologic remarcabil. Multe din obiectele descoperite la Drăgușeni și-au gâsit locul în muzeul din Săveni sau chiar mai departe. Actualul director al școlii din Drăgușeni ne-a vorbit despre perspectivele muzeului școlar, pe care vor să-l extindă în spațiu și să-l îmbogățească în timp cu noi descoperiri. — Tovarășe profesor Crîșmaru, vîrsta nu vă împiedică ocupațiile div. științifice ? — De loc. Intenționez acum să alcătuiesc un repertoriu al tuturor muzeelor din județ. Desigur, îmi vine mai greu să mă deplasez. Contez însă pe sprijinul tuturor colegilor de breaslă și al organelor puterii locale. Cercetările arheologice ți munca muzeografică, alăturate activității de catedră, i-au procurat profesorului Crîșmaru satisfacții spirituale și sentimentul împlinirii personalității sale. Fiecare viață de om trebuie să rodească ceva pentru generațiile viitoare. Viața profesorului Crișmaru a rodit un muzeu arheologic d pasiune pentru istorie, pentru știință, în mintea multor elevi ai săi. Un exemplu de colaborare Dacă vorbești cu profesorul Gheorghe Amarandel, directorul Liceului nr. 1 Dorohoi despre activitatea din școală nu se poate să nu amintească în cursul discuției de numele profesorului Gheorghe Stoian, secretarul organizației de partid din liceu. La fel se întîmplâți dacă vorbești cu profesorul Gheorghe Stoian, de multe ori îți pomenește de director. Ușor îți dai seama că cei doi îți poartă sentimente reciproce prietenie ți că fiecare din de zi îl consideră pe celălalt cel mai apropiat colaborator. Prima dată văzîndu-l, ești tentat să înclini spre părerea că vîrsta e cea care îi face să fie colaboratori apropiați. Nu după mult timp însă, vezi că nu vîrsta sau faptul că sunt în aceeași unitate i-a apropiat, ci munca împreună și, în același timp, asemănarea de pasiuni. Cînd spun asemănare nu trebuie să ne gîndim numai la pasiuni și preocupări identice în conținut, ci și la echivalența vivacității lor. Totuși, unele din ele, da, sînt absolut identice, așa cum e pasiunea sau preocuparea — cum vrem să-i zicem — majoră la amîndoi — activitatea profesională, cea de dirijare a procesului de învâțămînt în școală. Împreună găsesc soluții celor mai dificile probleme și conlucrează în rezolvarea sarcinilor de partid privind învâțâmîntul. Tovarășul Stoian, ca secretar al organizației de partid a reușit sä stabilească o rodnică și permanență cooperare cu colectivul școlii. Problemele mai importante ale activității școlare constituie totdeauna subiectul de discuție al biroului ți organizației de partid din școală. Prin aceasta se vine în sprijinul conducerii școlii. Nici o problemă școlară nu lipsește de pe agenda de lucru a organizației de partid, cu atît mai mult n-a lipsit pregătirea elevilor pentru bacalaureat, sau sprijinirea acțiunii de muncă patriotică. De aici încolo preocupările se diversifică. Profesorul Gheorghe Stoian este pasionat de teatru, după cum ne-a și declarat. Activează ca membru al formației de teatru a casei de cultură și acestei activități din afara școlii i s-a consacrat încă cu mulți ani în urmă, în tot acest timp jucînd în diferite piese și participlnd la montajele literare. De asemenea este și un important activist în cadrul cercului de creație ț a universității populare. Pasiunea tovarășului profesor Amarandei este îndreptată spre descoperirea și cercetarea corentelor și cărților vechi deîn care deslușește lucruri noi, ce ne-ar rămîne altfel necunoscute. Este unul din cei ce caută să limpezească geneza și dezvoltarea școlii românești din nordul Moldovei. Și din nou o identitate de preocupare : pasiunea cu care popularizează figuri de mari cărturari dorohoieni, prin simpozioanele pe care le organizează împreună. Apoi preocupările de îndrumare metodică, schimburile de experiență, tovarășul Gheorghe Stoian fiind și membru al brigăzilor de control obștesc. Un exemplu de colaborare, cu rezultate exemplare. • O profesie de vocație și dăruire * Viitorul se modelează acum • O, este știe tovarășul profesor! • A, B, C... infinit • Despre ceea ce ni se spune într-o oră de curs • Flori pentru învățătorul nostru DE LA CATEDRĂ 40 de ani in slujba muzicii cu pași mărunți, puțin incerți, în fiece dimineață a anului școlar profesorul Vasile Cristescu se îndreaptă spre clădirea liceului de muzică. Au trecut patru decenii de cînd ca pedagog sau interpret — dirijor și Instrumentist — slujește muzica românească, dedicîndu-și cea mai mare parte a activității înfiripării și prosperării vieții muzicale a Botoșanilor. „Să fii mindru dragul meu — îi scria colegul său, artistul emerit Vasile Jianu — că ai reușit să înființezi o orchestră care azi să se numească Filarmonică de stat, să fii mulțumit că pe plaiurile pe care te-ai născut ai reușit sa concretizezi ceva din visurile tale și nu te-ai strămutat, precum alții, în locuri care poate ți-ar fi fost mult mai prielnice, unde desigur, te-ai fi afirmat mai repede...". N-a plecat și nici nu s-a gîndit vreodată să-și părăsească obîrșia. Rănit grav în Cehoslovacia — în timp ce lupta pe front — maiorul Vasile Cristescu se întoarce la Botoșani. Știa el că timpurile ce aveau să urmeze vor alunga păianjenul umilinței de pe corpul artei. Un prim timp îl rezervă organizării brigăzilor artistice de agitație, deplasîndu-se în numeroase sate — cu mijloace de transport nu tocmai confortabile — transmițînd în mase noul spirit al epocii. Apoi înjgheabă o orchestră, căreia îi dedica zile întregi ca îndrumător, copiator de note, prelucrător de melodii populare, activizînd-o în același timp ca instrumentist, dirijor și pedagog. Și astfel muncind, visurile îi devin realitate, mica sa formație însemnînd germenele Filarmonicii de astăzi, orchestră al cărei surîs tineresc îi poartă recunoștința. O izbîndă împlinită care îmbărbâtîndu-l îi deschise noi gînduri, țeluri noi, înființarea în 1957 a liceului de muzică, însemna pentru profesorul Vasile Cristescu un vis împlinit, dar care-l mobiliza spre noi eforturi, spre noi obligații, deși nescrise undeva, simțindu-se mereu dator sa le îndeplinească. La început, muzician multilateral cum este, predă nenumărate discipline, de la instrumentele de coarde pînă la cele de suflat, de la inițiere muzicală și pine, la cursul de orchestră. Și ani după ani, generații de elevi, unii astăzi muzicieni de prestigiu au promovat cursurile profesorului Cristescu, fundamentîndu-și fiecare temelia carierii de muzician. Roadele muncii de patru decenii, vîrsta înaintată și poate chiar și sănătatea l-ar fi putut determina pe profesorul Vasile Cristescu să-și părăsească activitatea. Dar dragostea ce i-o manifestă elevii săi, aprecierile pe care le primește din partea colectivului din care face parte, cît mai ales neînduplecatul sentiment al datoriei îl determină să-și continue profesia. O activitate nobilă pentru care discipolii și prietenii săi ca și toți iubitorii muzicii din Botoșani îi acordă un binemeritat respect. Exemplul Învățătorului meu din Pe lotul experimental al școlii satul Bădiuți, învățătorul Ioan Băcăoanu, împreună cu elevii mai multor clase, lucrau la întreținerea culturilor, la îngrijirea frumoaselor flori și a pomilor. „Cînd în 1953 am primit sarcina de a veni în acest sat împreună cu soția, de asemenea învățătoare, școala se afla într-o casă destul de dărăpănată și neîncăpătoare, iar sătenii încă mai păstrau mentalitatea opririi copiilor de la școală. A trebuit să muncim mult, să convingem locuitorii satului de necesitatea unei școli noi, iar în 1962 am reușit, numai prin contribuția voluntară a cetățenilor, să ridicăm clădirea școlii pe care o vedeți". Pentru învățătorul Băcăoanu, ca și pentru soția sa, Larisa și fiica lor, Crina, întreg satul Bădeuți are un deosebit respect. Toți trei membrii familiei fiind cadre didactice, puțini dintre copiii localnicilor n-au fost sub îndrumarea vreunuia dintre ei. — In cei 42 de ani de activitate didactică, ce momente deosebite au trăit, tovarășe învățător . — Pentru noi, cadrele didactice, satisfacția profesiei mi se pare că este mai mare decît în alte sectoare de activitate, deoarece noi lucrăm cu materialul cel mai pretențios, dar și mai prețios societății, care cuprinde formarea prin instrucție și educație a omului. De aceea fiecare generație de elevi pe care am scos-o, pentru mine a constituit o șarjă vie, o șarjă umană de a cărei formație depinde viitorul societății de mîine. Deci fiecare sfîrșit de an înseamnă un eveniment deosebit. Evenimente deosebit de plăcute sînt și acelea cînd auzim sau primim vești de la foștii noștri elevi, azi oameni maturi cu diferite profesii și munci de răspundere, așa cum primesc eu, deseori, îmbucurătoare scrisori de la inginerul Mircea Moraru, consilier în Ministerul Muncii, Petre Tănăsucă, directorul Liceului „C. Negruzzi" din Iași, Dorica Drîmbă, juristă în Bacău, ca să nu amintesc decît cîteva din sutele de nume ale foștilor mei elevi. Ca cetățean al patriei, păstrez în memorie și acum emoția pe care am trăit-o cind mi s-a acordat ordinul Steaua R S. R. clasa a IV-a și medalia de profesor fruntaș. — Ce v-a determinat să orientați fiica tot spre cariera didactică ? — De fapt, această profesie ea și-a ales-o singură poate și datorită dragostei față de elevi, pe care a moștenit-o de la noi și rezultatele ce le obține, datorită pasiunii cu care lucrează, se pare că sunt dintre cele mai bune. Aș vrea să spun, că această dragoste față de elevi, ca și în general modul de comportare la catedră, îl păstrez și acum în memorie ca exemplu, de la învățătorul meu din Bobulești, Nistor Criș, astăzi pensionar. Și spunîndu-mi toate astea, învățătorul Băcăoanu aruncă o privire din care lasă să se înțeleagă înaltul respect ce i-l poartă învățătorului său, așa cum în mod cert, atîția oameni de valoare i-l acordă, ca foști elevi, la rîndul lor, lui însuși. In satul Bădiuți, în comuna Ștefănești, ca și la forurile județene ale învățâmîntului, despre familia de cadre didactice a învățătorului Ioan Băcăoanu, se pot auzi mereu aceleași vorbe frumoase de apreciere și respect. O familie a cărei activitate este pusă în slujba formării atîtor și atîtor generații. De ziua învățătorului (Urmare din pagina I) Ținînd seama că suntem la început, rezultatul de 85,3 la sută promovați îl considerăm a fi bun. De pe acum a început pregătirea condițiilor de a se crea încă 35 clase a IX-a în alte școli din județ. Un plus de succes se datorește îmbunătățirii încadrării școlilor cu personal didactic în anul 1969/70 prin sporirea cadrelor calificate cu un număr de 169, învățători și profesori, cât și interesului în muncă manifestat de cele peste 600 cadre didactice care sunt în curs de calificare la secțiile fără frecvență. Un aport substanțial în realizarea sarcinilor ce incumbă activității didactice l-au adus în acest an școlar majoritatea directorilor și, în special, directorii coordonatori, care au efectuat un control și o îndrumare sistematică, bine concepută, prevenind și eliminînd unele lipsuri, rezolvînd prompt și competent problemele ce le-au constatat in școlile din subordine. Bucurîndu-ne azi de bunele realizări, să fim totodată hotăriți de a acționa mai departe in amplificarea lor, de a ne concentra forțele în rezolvarea cerințelor esențiale puse în față de nevoile actuale și de perspectivă ale societății noastre. Transpunerea cu succes in practică a măsurilor preconizate de documentele de partid solicita rezolvarea unor sarcini privind valorificarea tradițiilor progresiste ale școlii românești, ridicarea conținutului ideologic al învâțâmîntului la nivelul necesităților actuale, asigurarea unor condiții materiale optime, îmbunătățirea programelor, a manualelor școlare, a documentării și informării cadrelor din învățămint. In continuare, educația prin muncă și pentru muncă râmine o sarcină primordială a activității didactice, ca avînd scopul de a crea dragostea pentru munca fizică și intelectuală, de a forma convingerea că aceasta este singura cale a ajungerii la valori viabile. întărirea și dezvoltarea școlii generale de 10 ani a stat și va sta în atenția organelor județene, a directorilor de școli, a tuturor cadrelor didactice, încît în anul școlar 1972/1973 — avem convingerea — vom reuși sa generalizăm învâțâmîntul de 10 ani în tot județul. Suntem încredințați că și pe viitor personalul didactic din județul nostru își va consacra toată capacitatea, talentul și puterea de muncă, eforturilor de îndeplinire a menirii lor, la nivelul încrederii acordate și a momentului social. In numele Inspectoratului școlar județean — dumneavoastră — celor ce cu migală și trudă, cu duioșie și căldură, cu devotament și pasiune vă închinați capacitatea și energia uneia din cele mai nobile misiuni — vă adresez, cu prilejul „Zilei învățătorului“, călduroase felicitări pentru succesele însemnate obținute în anul școlar ce s-a încheiat și vă urez succese și mai mari în anul școlar viitor. In fiecare zi, același drum Pură, bucuria mișcării Cu alt orizont acum, ne amintim de acele școlare verigi ale unei ore de curs : verificarea, trecerea la lecția nouă, predarea noilor cunoștințe. Dacă mai toate obiectele urmau timpii acestui model, unul parcă se excepta mecanismului : educația fizică. Nu pentru că fiece oră n-ar fi adus ceva deosebit de celelalte sau că n-am fi făcut și ce mai făcusem. Ora aceasta însemna o oază de mișcare : mîna care purta conștiincioasă creionul se lansa în aruncarea mingii și a greutății, picioarele îndoite sub bănci ne purtau peste ștachetă în agil zbor de lăcustă. Mușchii vibrau în contracții și relaxări de frinturi de secundă și trupurile cunoșteau frenetica, pura bucurie a forței și vitezei. Asta însemna mai ales ora de educație fizică, această oră fără catedră. Pentru că profesorul sau profesoara participau alături de noi , fiece săritură reușită, fiece aruncare peste cele anterioare îi bucura ca și pe noi și nu rare erau situațiile cînd acești „dascăli" deveneau partenerii noștri la o cursă de viteză sau combatanți în una din echipele care urmăreau mingea. Mișcarea, sportul înseamnă zîmbet și dăruire. Dacă omul acestei contemporaneități este homo ludens, al jocului, ipostaza în care el e un îndrăgostit de exercițiu și joc fizic, e una din cele mai fericite accepții. Sună obișnuit să mai spun că profesorii de educație fizică sunt, în supremă măsură, cei ce influențează nu numai dezvoltarea trupeasca a atîtor generații, ci și modelatorii trăsăturilor de caracter care definesc noblețea omului și care se amplifică în practicarea sportului, în competiția sportiva : curaj, hotărîre și toate celelalte , însumate în termenul sportivitate. Dar mai ales e semnificativ pentru profesorul de educație fizică un fenomen care l-aș defini tot cu o noțiune sportivă : autodepășirea. Fiind în cel mai înalt grad un exemplu personal, profesorul trebuie să aibă în continuă atenție propria sa pregătire: autoperfecționarea. Calitățile sale trebuie să fie mereu la dimensiunea unui nou record personal. Știm activitatea multor asemenea profesori din județul nostru cunoscuți prin performanțele lor, ale elevilor lor : Aurel Vasiliu, Marian Mandache, Viorel Ungureanu din Dorohoi, Vasile Tegciuc, Gheorghe Baltuță, Nicolae Brâduțeanu, Maria Valea din Botoșani, Nicolae Nichilciuc din Avrămeni, Mihai Câlmoiu din Ștefănești. Dar, în spirit de sportivitate, aducem omagiul nostru tuturor profesorilor a căror bucurie e bucuria miilor de trupuri puternice și zvelte, bronzate de soarele fierbinte al pistelor și stadioanelor. Figură distinctă in sat Corpul didactic constituie cel mai numeros detașament de intelectuali. In consecință, cadrelor didactice le revine cea mai mare parte din sarcina râspîndirii culturii în rîndul oamenilor muncii. O sarcină de onoare, căreia îi răspund cu devotament mii de profesori și învățători. Mereu în mijlocul sătenilor, ca dascăli ai copiilor lor, ca deputați ai consiliilor populare, dar mai ales ca factori activi de cultură, învățătorii și profesorii din mediul rural contribuie substanțial la ridicarea culturală a satului contemporan. In cadrul căminelor culturale, ei îi atrag pe săteni spre cultură și știință, smulgîndu-i de sub influența obscurantismului și misticismului. Exemplele de cadre didactice care s-au remarcat in activitatea de propagare a cunoștințelor cultural - științifice sînt numeroase. Mă opresc la cei care sunt directori de cămine culturale. Ei sunt organizatorii activității culturale la sate, animatori ai unor acțiuni cu profit spiritual pentru săteni. Nume ca cele ale lui Gh. Fusa din Dersca, Gh. Horeanu din Ștefănești, Gh. Grădinaru din Albești au apărut deseori în coloanele ziarului nostru. In calitate de directori de cămine culturale, ei și-au dăruit puterea de muncă, energia, inițiativa, operei de educare și instruire a consătenilor lor. Astăzi, directorul căminului cultural e o figură distinctă în sat, o personalitate care conduce și educă prin muncă tenace și prin forța exemplului personal. Deseori i-am văzut pe săteni îndreptîndu-se spre directorul căminului cultural pentru a-i ajuta să-și rezolve diferite probleme. Deseori i-am văzut pe săteni îndreptîndu-se spre căminul cultural pentru a căpăta răspuns la cele mai diverse întrebări. Căminul cultural devine din ce în ce mai mult o tribună a culturii înaintate, iar conducătorul său un om apropiat de săteni, cel ce este alături de ei în eforturile lor de propășire materială și spirituală. Pagină realizată de DORIN BACIU, EUGEN HRUSCA, SILVESTRI A ILENEI și DUMITRU IGNAT Fotografiile : IOAN NEGREA