Contemporanul, februarie-iunie 1948 (Anul 2, nr. 74-91)

1948-02-27 / nr. 74

Viaţa şi moartea pe fostele domenii regale. Când familia Teleki-Mocioni vinde o moşie. La Caransebeş se înfiinţează un regiment şi regele face afaceri bune. O placardă pe bolul unui tractor. Regele jandarmilor şi jandarii regelui Pe la jumătatea lunii ianuarie m­ a vizitat la redacţie un plugar: Neagu Dumitrache din comuna Pa­dina, jud. Buzău. Un om trecut de cincizeci de ani. A deschis uşa redacţiei şi a rămas acolo, învâr­tind căciula în mâinile sale osoa­se. N’a­ îndrăznit să scoată o vor­bă, până când nu l-a întrebat cineva . — Ce vânt te-aduce pe la noi, bătrânule ? — Nădu­­ful de pe inimă, cucoane... Apoi iar a tăcut. Se părea că poartă în ei o durere fără leac- A scos cu degete tremurânde o hârtiie împăturiită de nenumărate ori în tașca pe care-o purta sob­­cătește pe după gât. A despătu­rit-o încet, cu mișcări lente. Se vedea că o liniște încrezătoare ia locul umilitoarei atitudini dela început. A pus căciula alături, a­­poi mi-a întins hârtia. Scrisul lă­tăreț, cuprindea dela un capăt la celălalt, pagina imensă a unui ca­­lindar de perete. — N’am avut hârtie. Da, io cred că nu-i nimic dac’am scris pe foaia asta. Călindare am să mai aflu eu. Tare-aş vrea să tipăriţi rândurile mele. Mi-am aruncat ochii pe hârtie. Scrisul abrupt, simplu, începea din­­tr-odată, fără inutile introduceri. ..Pe timpul guvernărilor lui Tătă­­rescu, conducerea moşiei regale d­e la Ruşeţu, ne-a silit să-i aren­dăm regelui, moşia satului Padina. Aşa ni s’au luat fără voia noastră, 32.000 pogoane de pământ şi pă­dure, la un loc, care au fost ali­pite moşiei regale dela Ruşeţu”. Lectura întreagă a celor scrise de plugarul Neagu Dumitrache e necesară­ Dincolo de scăd­erile sti­listice, dincolo de sărăcia limbaju­lui, se ascunde mulţumirea pentru actul de la 30 Decembrie 1947. Fie­care cuvânt aşternut pe hârtie cu un capăt de celuză e un cuvânt acuzator pentru lucruri şi întâm­plări uimitoare pe care, chiar dacă le bănuia, omul de pe stradă poa­te că nu îndrăznea să şi le închi­­puie la astfel de proporţii crude, sângeroase, medievale. Locul meu de pământ este lân­gă moşia regească. El a vrut să aibe cât mai mult pământ. Eu nu voiam să-l dau pământu­i­, că-mi mureau copiii de foame. Atunci, din ordinul regelui, administratorul moşiei s’a pus cu amenzile pe ca­pul meu. întâia dată am fost a­­mendat cu 960 lei, astă toamnă, fiindcă paznicii au prins două oi de-ale­ mele pe o mirişte a moşiei. Pe mirişte nu era nimic şi trebuia arată pentru sămănăturile de toam­nă. Peste patru zile chiar, a fost arată miriştea. Ce pagubă au făcut cele două oi ale mele­­ ca să fiu amendat cu 960 lei ? A doua oară amenda a crescut. A trebuit să dau 4176 lei, pentru­­că ficioraşul meu care ieşise as’­­toamnă cu­ vaca la pă.scu±i_o_mă. pase în pădurea regală. După aceia, fiindcă amenzile au început sa se ţină lanţ pe capul meu. _ n’am m­ai putut plăti. Aşa s’a (acut până’*) Crăciun am rămas fără vacă şi nu­mai cu două oi în bătătură. Administratorul pu­nea slugile de-mi prindeau viti- Şoareie şi mi le vindea la licitaţie în comuna Ruşeţu-Acuma. ..sunt din nou stăpân pe «fericica mea de pământ, la care nu mai jinduieşte regele. O vinit liniştea şi în biata casa mea”. Impresionantă e această mărtu­­risire.. Când am cetit-o în între­gime, m’am­ gândit la jalbele mo­şilor acestui plugar. Aşa umblau pe la cei moşieri şi boieri, ba chiar căutau a se înfăţişa regelui, în anii dinainte de primul război mon­dial , după el, până în 1944. Jal­­­be în care cereau să li se facă dreptate, dar pe care n’o găseau nicăerea. Stilul scrisorii lui Neagu Dumi­trache din Padina e acelaș. De jalbă. L-am întrebat: — Ai de gând să ceri vreo despăgubire ? — „Nu. Să mă despăgubească Statul pentru ticăloşiile regelui ? Da di ce ? Ai mulţumit dacă se tipăreşte hârtia asta, că parcă mă uşurează la inimă de-atâta năduf cât am adunat până la 30 Decem­brie”. A plecat apoi Neagu Dumitrache în satul lui. Scrisoarea a apărut în „Vestea Satelor". Plugarii au fost bătuţi până la sânge Mulţi dintre noi, cei care trăim aici în Bucureşti, nu ne dăm poa­te seama, de proporţiile juste ale faptelor Coroanei. In cei doi ani de secetă şi la aceiaşi moşie regală dela Ruşeţu, s’au petrecut lucruri înspăm­ântă­­toare. Mureau vitele de foame Intr’o Duminică, plugarii au plecat în ceată, vreo 150 de toţi, cu copii, cu femei, ca să culeagă bu­ruieni şi ciurlani din pădurea do­meniului.­­Spre seară, când au ga­tat cu strânsul nutreţului sărac pentru vitele lor, au pornit către sat. La marginea pădurii îi aş­teptau însă, ţevile armelor în­dreptate ameninţător către ei, l-au oprit, i-au desbrăcat, le-au luat coasele şi secerile şi i-au mânat din urmă ca pe nişte robi, până la conac. Acolo, nutreţul a fost făcut claie şi i s’a dat foc, iar plugarii au plecat la bordeiele lor, goi şi bătuţi până la sânge. Nici astăzi, nu li s’au înapoiat straiele plugarilor din Padina­ Şi poate, că pe şalele multora dintre cei bătuţi în acea Duminică, mai stau urmele vinete, ca nişte cuţite înfipte cu mâner cu tot în carne, urmele paturilor de puşcă şi ale gârbacilor cu care au fost loviţi. Regel a cumpăra o nouă moşie Cu câteva zeci de ani ,în urmă, familia, Teleki-Mocioni s’a pripăşit în comuna Căpălnaş, comună vecină cu Săvârşinul. Familia Mocioni şi-a câştigat o faimă deosebită de pe urma sgârceniei la sânge pe care o purta ca o vlagă, şi de pe urma cămătăriei. * Familia aceasta şi-a câştigat titlul de nobleţă dând imense sume de bani cu împrumut fa­­miliei imperiale de la Viena. Habsburgii, ca să-şi arate mul­ţumirea lor pentru aceste îm­prumut­uri, au dat Mocioneştilor titlul de nobleţă. împăratul Ru­dolf al Austriei a dăruit Mocio­neştilor o frumoasă moşie la Foeni. Mai târziu, tot prin că­mătărie, Mocioneştii au pus mâna­ pe o bună parte din ho­tarul comunei Căpălnaş. Asta s’a întâmplat în 1880. De atunci până astăzi, fără contenire, plu­garii din Căpălnaş au încercat să afle dreptatea pe calea ju­decăţii, dar n’au izbutit. Judecătorii erau cu toţii slugi plecate ale bogatei familii nobi­litare şi nici nu cereau a-i sta cu un deget măcar împotrivă. Ramura din Căpălnaş a Mo­cioneştilor s’a încuscrit cu pu­ternica şi influenta familie Te­leki dela Şocuţa Mare. Moşia Mocioneştilor s’a rotunjit în acel chip la 5.000 jucăre pădure şi 200 hectare pământ arabil. Intre anii 1942—1944, familia Teleki-Mocioni a stat tot timpul la Budapesta, unde avea un h­alat ca din basm,e ne Erzsebeth- U­tco Im cei doi an'\ famil’a Teleki-Mocioni a cheltu’t a’âtia bani, cât n'ar fi putut produce munca plugarilor din Căpălnaș 10 ani de-a-rândul. Străină de durerile și săngerările poporului român, familia Mocioni nu se simţea legată decât de moşia din Căpălnaş, de cea din Foeni şi de alte proprietăţi de pe­ cuprin­sul ţării. După 23 August 1944, presim­ţind apropierea vântului nou, sănătos, de eliberare a întregu­lui popor muncitor de sub jugul marilor săi exploatatori, întreaga familie Teleki-Mocioni s’a întors pe nepusă masă la Căpălnaş, pozând în martiră. Ca să-şi pă­streze intactă imensa moşie, a început manevre de culise, în­delungi, misterioase, destul că, până la urmă, actul de Reformă Agrară nu le-a răpit decât 70 jugăre pământ băltos şi cu totul impropriu agriculturii. Liniştea însă, familia aceasta de ciocoi n’a mai putut-o câştiga, cu toate legăturile pe care le avea cu­ o parte din aparatul administrativ reacţionar şi corupt. In primăvara anului 1945, lo­cuitorii din Căpălnaş au aflat că contesa Telekî-Moconi ar avea de gând să vândă pădurea întreagă, ori măcar o parte din ea. In Martie acelaş an, s’a pre­zentat în faţa Contesei o dele­gaţie de plugari, care i-au cerut să vândă obştei 450 ha. pădure aflată în exploatare la locul numit „Dealul Făgetului”. Con­tesa a răspuns delegaţiei că nici pe departe măcar n’are de gând să vândă nici cât negru sub unghie din pădure, dar, că dacă se va simţi totuşi şi nevoia a­­ceasta, ei, plugarii din Căpălnaş, vor fi avizaţi cei dintâi „La comas era mare sărbătoare” In luna Mai 1945, o delegaţie a obştii săteşti din Căpălnaş, ’ în frunte cu preotul Cureu Victor, notarul Felician Ionescu şi prima­rul Ioachim Iştoc, s’a prezentat din nou la conacul contesei Teleki- Mocioni. Cu câteva zile în urmă, plugarii căpălnăşeni au aflat că moşia fusese vândută. Era nu­mai un svon neadevărat ? De lu­crul acesta voiau plugari să se convingă. Auziseră că pădurea fu­sese vândută unui „domn” mare, dar precis, nu ştiau cui. Aceasta aveau să afle chiar din gura con­tesei Teleki. In ziu­a când delegaţia plugar­ior din Căpălnaş a fost pri­mită de contesă, la conac era mare sărbătoare. Venea din cuprinsul saloanelor uriaşe, zvon de muzici fermecă­toare ; se auzea clinchet argintiu de pahare; răsunau cascade de râsete. Delegaţia plugarilor a fost oprită în holl-ul conacului. Contesa nici măcar n’a coborît până la ei. S’a dus după ea un valet înmănu­­şat, s’o anunţe c’au venit la co­nac câţiva ţărani nespălaţi. Ea a venit în holt, s’a oprit în capul scărilor, şi-a dus lorneta la ochii leneviţi de băutură şi nesomn şi i-a întrebat : Ce doriţi ? — Păi tot cu povestea aia a pădurii... — Aţi venit prea târziu! Ce să vă fac, dacă sunteţi leneşi. — Şi ne rugăm frumos, au în­trebat-o plugarii, cui aţi vândut-o? In acea clipă, apăru lângă con­tesă trupul gras, lăbărţat, al ad­ministratorului de la Săvârşin, ves­titul Bibi Popescu, răscunoscut cale de zece poşte în jurul domeniu­lui regal. — Regelui a vândut pădurea, a spus acesta. Plugarii au plecat capetele uluiţi şi temători­ împotriva oricui s’ar fi încumetat să lupte, împotriva contesei, a slugilor ei înmănuşate, împotriva tuturor ciocoilor cu pie­lea trandafirie din cuprinsul cona­­cu­ri, — dar împotriva regelui ? Doamne! împotriva Coroanei, bra­­ţul ridicat cu duşmănie socoteau ei că se prăbuşeşte trăznit de-o cumplită neputinţă. Ştiu ei, căpâlnăşenii, că vorba regelui nu putea fi urnită pe altă cale decât cea sorocită şi aleasă de Palat. Ştiau ei toate câte se petreceau la Săvârşin, doară nu­mai apa Mureşului îi despărţea. Vreo trei zile după aceia, s’au tot sfătuit pe ascuns plugarii din Căpălnaş, care ar fi cea mai bună cale de urmat. S’au hotărît până la urmă să se urce în tren o delegaţie, şi să ceară audienţă la Palat. Au caligrafiat o cerere pe hârtia cea mai lucioasă găsită la cancelaria şcolii, au­ iscălit-o 300 plugari capi de familie şi după o săptămână, îmbrăcaţi cu straele de înmormântare ţinute în fundul si­petelor între siminoc şi sămfirean­­gă, au plecat la Bucureşti cinci plugari socotiţi a fi mai meşteri la vorbă. S’au tot învârtit prin jurul pa­­laului regal, ziele treceau una câte una, până când, s’au hotărît să lase cererea la Palat, iar ei, să aştepte răspunsul acasă. Cereau regelui să le vândă lor cele 450 hectare de pădure din deal­­ul Făgetului. Promiteau preţ la bună învoială. Din 1880, Ca­­pâlnăşenii au tot luptat prin cele judecăţi să pună mâna pe pădure şi pe un loc prielnic de păşunat. Au ajuns într’un an până acolo, încât s’au judecat cu bătrânul Mocioni chiar la „tabla regească” din Budapesta. N’o cereau regelui de pomană. Numai să le-o dea lor, că — spuneau ei în cerere — „mare ne­­voie avem şi ne sbatem de zeci de ani în neagră şi cumplită să­răcie”. O scrisoare a regelui — Iată că n’au trecut nici două săptămâni şi a sosit la primăria comunei Căpâlnaş scrisoarea re­gească. Purta în colţul din stân­ga stema ţării, cifrul regal şi cuprimsull scrisorii, ce-i drept, a produs mare bucurie în sun­etul Căpâlnăşenilor. Regele dădea de ştire plugarilor din Căpâlnaş că pădurea cea mult dorită, va fi în­­sfârşit a lor şi încă fără să le ceară cineva vreun ban. Regele dă­­rueşte pădurea cu locul de păşune, Căpâlnăşenilor. Ţăranii trebue să aibe însă răbdare, să aştepte, fiindcă donaţia asta atâta de în­semnată urma să fie semnată cu roşu în calendarul regesc- Regele, spunea scrisoarea ticluită de Mare­­şafelul­ Pafetului, deutere să dă­ruiască pădurea în mijlocul unei mari serbări. S’a apropiat cu paşi repezi toam­na, au venit p!o®e tşi s’a lăsa­t friguL Vitele plugarilor din Căpâl­naş n’aveau nutreţ şi începuseră a slăbi. Se vede cât de colo că multe din ele erau sortite a muri de foame în cursul iernii. A trecut Crăciunul şi Regele n’a dat încă vreun semn de viaţă. Fusese el vreo două z’de înainte de sărbători la Săvârşin, împuş­­case fazani şi iepuri, dar să-şi a­­ducă aminte de ceea ce promisese plugarilor din Căpâlnaş, nici gând. Pe ici, pe colo, în ogrăzile pluga­rilor a început să cadă cu botul bălos în nea câte-o vacă, două- Cumplită îi jalea şi necazul ţă­ranului­, când îi moare vita în bătătură. Pentru ţăran, vita e un fel de om al casei, cu suflet, cu inimă, cu dorinţă chiar. Şi iar s’au adunat când într’o seară, când în alta. Întâi doi, trei, pe urmă s'au trezit că nu mai în­căpeau în casele unde se adunau Erau peste o sută, cu toţii. — Regele nu mai vrea să ştie de noi. Şi-au luat inima'n dinţi într’o dimineaţă, şi au pornit cu vitele după ei în pădurea Făgetului. Straşnic păzite erau pădurile Co­roanei, până şi’n toiul iernii. Pân­­darii aveau ochii împărţiţi în pa­tru, ca nu cumva o crenguţă, un ciot, ori o sarcină de iarbă uscată ca iasca, să fie mişcată dela lo­cul ei. Mai bine-ar putrezi, decât să ajungă în mâinile celor lipsiţi, îndrăzneala de-a călca pădurea regală. Căpâlnăşenii au plătit-o scump-Bibi Popescu, sbiru! de la Săvâr­şin, a trimis o grupă de jandarmi la Căpălnaş. Mari bătăi au fost în comună. Jandarmii nu mai alergau- Căutau în scriptele primăriei şi-i luau la rând pe toţi cei însemnaţi în protocoale că au vite. Aduşi a­­poi câte unul la Post, ţăranii erau bătuţi, siliţi să dea declaraţii umi­litoare şi ameninţaţi cu temniţa. Jandarmii majestăţii Sale la lucru... S’ar putea crede că regele nu ştia de sălbăticiile petrecute pretutindeni pe întinsele sale domenii. Că toate câte le păti­meau zi de zi, ţăranii megieşi moşiilor regeşti, se datorau ini­mii câineşti a administratorilor. N'a fost aşa, nici pe departe. Regele le cunoştea pe toate, ba chiar ordinele sale erau. In toamna anului 1945 de pil­­dă, regelui, venit să vâneze fa­zani la Săvârşin, i-a ieşit în cale un gonaci — Majestate, i-a s­pus gona­­ciul, administraţia domeniului m'a amendat cu 1O zile de ro­botă pentru că am îndrăznit să iau uscături din pădure. Imi mureau copiii de frig. Ce era, păcatele mele, să fac? — Şi ce vrei dela mine? l-a întrebat regele. —­ Păi, să mă iertaţi de ro­botă. — Şi ce-ai vrea? S'o fac eu?.. Agăsin Turcu a stat pe urmă trei zile ferecat la postul de jandarmi, şi-a fost bătut fără contenire nenumărate ceasuri în şir. Vina? A îndrăznit să-i vorbească regelui aşa cum i-a vorbit Să ne­ apropiem însă cu inima aplecată şi la cei­ care are trăit ani în şir nu la marginea do­meniilor regale, ci în însăşi mijlocul lor. Eram copil. Din părinţi gră­­n­ceri bănăţeni, oameni făloşi, obişnuiţi din moşi-strămoşi să ţină arma la îndemână. Deseori treceau prin cele vremi trecute, hoardele turceşti pe la Orşova în sus, către Mehadia, până căt­­departe, la Lugoj, la Lipova şi la cetatea T­imişorii. Oamenii ăştia din graniţă, erau pe ju­mătate ţărani, pe jumătate sol­daţi. Cu zeci de ani în urmă, cele 100 de sate grănicereşti alcătuiau un regiment: Regimentul Con­­finio-bănăţean. O companie era la Bozovici, un batalion la Ca­ransebeş şi altă companie la Mehadia. O organizare asemănă­toare aveau şi satele din gra­niţa Năsăudului. In 1933, dornic de mărire ne­măsurată, fostul rege Carol al 11-lea s’a gândit să reînvie ve­chile virtuţi militare ale ţărani­lor grăniceri. I-a adunat pe toţi într’un regiment, la Ca­ransebeş, pe care l-a numit: „Regimentul 2 Grăniceri de Gardă”. Mărturisesc că până după 30 Decembrie 1947, n’­am priceput dedesubturile acestei mari a­fa­ceri. Fiindcă afacere a fost. Re­gele avea acţiuni cu miile, la Scherg şi la alte industrii tex­tile. La Mociorniţa ca şi la Uzinele de armament de la Cugir- Hunedoara. Un regiment de gardă trebuia să aibe o uniformă specială. Căciuli­ de astrahan, centuri albe, arme noui, bocanci cu marca ,,Mociorniţa”, batiste cu cifrul regal, cearceafuri, că­măşi, izmene, la fel. Îmbrăcat­ până la ultimul sol­dat, de Palat, Regimentul 2 Gră­niceri de Gardă din Carans­eş a costat pe atunci sute de mi­­lioane. Banii , totuşi, nu i-a dat visteria palatului, ci alte visterii. Ministerul Apărării Naţionale, şi la urma urmei, chiar ţăranii grăniceri din avutul lor, prin ,Comunitatea de Avere” din Caransebeş. Eram copil pe atunci, în 1933. Vedeam la 10 Mai şi la alte serbări, plotoanele de soldaţi din regimentul care era pasă­mi-te proprietatea Palatului. Şi gân­deam : servitorii de la Palat, bine o duc. Lor nu le lipseşte nimic Iată, că după 30 Decembrie 1947, mi-a fost dat să văd şi „binele” pe care l-au dus cei­ ce munceau pentru huzurul Pala­tului. Am­ fost la Şegarcea-Dolj. Alături sunt două fotografii. Le vedeţi: una e o cocioabă. Sunt nenumărate, la Segarcea. In ele au stat, până la 30 Decembrie. Cei care aveau grije ca mânca­rea curcanilor să fie dată , la timp, a porcilor să nu fie prea fierbinte, ori cocinele murdare■ S’ar părea că ne aflăm în faţa unor locuinţe pr’­mit’ve, că isto­ria ne-a aruncat îndărăt, cu cruzime, la sute de ani în urmă. S’ar părea că oamenii aceştia nu cunosc binefacerile minimu­lui de civilizaţie la care socotim că au dreptul chiar cei mai înapoiaţi locuitori ai planetei : cei­ d’n Congo şi din insulele oceanice.. O vedem­ ? La deschizătura colibei primitive stă gârbovită de ani şi necazuri, bătrâna Ioana Dobre. Are 72 ani. E o vârstă la care stau gârbovi şi, cei trăiri, numai în puf, dar parcă, unduitura şalelor bătrânei din faţa mea. E altfel, dureroa­să­, ca un umilitor şi, acuzator semn de întrebare. Before intră în plat Până la 30 Decembrie 1947, bă­trâna Ioana Dobre n’a intrat în odăile palatului alb, înconjurat de brazi. Acolo locuia administratorul. Auzise ea că erau îngrămădite în nenumăratele încăperi averi şi lu­cruri de preţ, câtă frunza şi iarba a intrat din nou cu mine, în palat. A început să lăcrămeze de pe scările de piatră. O urmăream cu atenţie. Bănuiam că nu se o­­bişnuise încă pe deplin, cu gândul că aci, în palat, n’o mai aştepta gârbaciul administratorului şi că ai voie să păşeşti cum vrei, pe co­voarele adânci, în care picioarele se îneacă până la glezne, ca într’o apă caldă şi vătuită. Bătrâna pă­şea cu teamă, parcă să nu mur­dărească persoanele veritabile, a căror valoare extraordinară o in­tuia cu o nelămurită spaimă. — Te-ai gândit vreodată, cât de frumos e aici ? — Drept să-ți spun, conașule, vedeam în fitece zi cât îs de fru­moase codinele porcilor. Alea le jinduiam, că ai văzut matale cum ii la mine , numai zdrenţe, pământ şi paie-A crescut opt copii, numai ea ştie cu preţul câtor suferinţe. E fericită c’a plecat regele şi că o­­dată cu el, s’au cărat toţi burtoşii aceia răi care se culcus­­eră la conac. Scoate însă vorbele rar, cu zgârcenie. „Nu, nu îi e teamă de nimic, numai că nu-i vine uşor, să povestească despre ce-a fost. — Ar trebui matale să dormi o singură noapte în bordeiul ais­ta, pe ploaie, ori pe ninsoare. Să picure stropi de sus pe aşternutul de zdrenţe şi de paie ori să simţi cum cuprinde umezeala pe încetul paiele, osul, inima, sufletul. E în vorbele ei o ironie primiti­­vă. Mă vede îmbrăcat ca la oraş. Chiar îmi spune : „matale ai o­­cheliari întocmai ca administrato­rul”. Şi zâmbeşte ştirb. Bătrâna a pierdut încrederea în oamenii îmbrăcaţi altfel decât în zdrenţe. 72 ani a trăit într’un bordei de pământ­ Câteodată îi descifrez în priviri luciri violente, agitate. Mă întreabă : , Matale vii din Bucu­reşti ?” Pentru ea, Capitala a întse­mnat totdeauna oraşul rege­lui. Aşa cum Segarcea, n’a cu­noscut alt stăpân. Acolo, adminis­tratorul, ca un apostol hărăzit cu o misiune aproape supraomeneas­că, reprezenta o fărâmă din imen­sa, copleșitoarea imagine regală. O întreb într’o doară: — Ai vrea să se întoarcă re­gele ? Mă privește pieziș, cu ură. Se scutură, ca de-un vis urît­— „Acum muncesc numai patru ore pe zi. Au zis că’s bătrână și că nu trebue să muncesc mai mult”. E o logică simplă, impresionantă tocmai prin cruditatea legăturii cu realitatea de până atunci. E­ obo­sită. Patruzeci de ani a lucrat câte 15, ba chiar 20 ore pe zi. I se pare un miracol, că a apucat o vreme nouă, cu oameni noui, care îi spun prietenoși: „Dumneata lucrezi de azi înainte numai patru ore pe zi, fiindcă eşti bătrână”. Pe domeniul de la Şegarcea sunt zeci de fiinţe ca ea, care se bu­cură şi înţeleg cu neasemuită sim­plitate rosturile cele noui. Cum a murit Ion Cristea Comuna Dubrovăţ din judeţul Vaslui a dat mult îndărăt, în ulti­mii 30 de ani. După primul război mondial, cele 2500 ha. pădure din hotarul comunei au trecut în pro­prietatea Coroanei. Cei mai bătrâni îşi aduc şi acum cu multă durere aminte de cea dintâi zi în care s au instalat zbirii regelui. Nu era bine pentru sătenii din Dubrovăţ, nici înainte, dar, odată cu intrarea pădurii în proprietatea regească, viaţa celor din Dubrovăţ s’a înrău­tăţit dintr’odată. Au fost de pri­sos toate memoriile pe care plugarii dubroviţeni le-au adresat Palatului. Ba chiar memoriile acelea, în loc să le uşureze traiul, le-au căşunat me­reu alte greutăţi şi suferinţe. După fiecare nou memoriu, teroarea administraţiei domeniului se inten­sifica. Sătenii erau bătuţi. In a­­ceastă privinţă, cea mai aprigă în mânuirea sbiciului a fost ani de-a­­rândul Tina Precup, soţia cu su­flet de fiară turbată a administrato­rului regal de la Dubrovăţ. Ion Gristea, plugar sărac, ofticat de pe urma muncii extenuante pe care o presta la pădurea Coroanei, a căzut grav bolnav. Socotind că absența acestui sătean era expresia camuflată a unui sabotaj, admini­stratorul Alex. Precup a dat ordin să fie trimis la Cercul Teritorial Vaslui, pentru a fi concentrat, drept pedeapsă şi încadrat îrttr’o unitate de­ muncă. După câteva zile, să­teanul Ion Cristea a murit în chi­nuri groaznice. Spun cei ce l-au văzut pe patul infirmeriei Cercului Teritorial din Vaslui, că în ultimele ceasuri ale vieţii, scuipa hălci în­tregi de plămâni, năclăiţi în sânge. S’au întâmplat sute de cazuri a­­semănătoare, pretutindeni în cu­prinsul Domeniilor Coroanei. Acolo nu se puteau amesteca alte autori­tăţi. Jandarmii chiar, alcătuiau un corp special, ce ţinea direct de Pa­lat. Directorul General al Domenii­lor Coroanei era un general: Ba­iff. Mii de paznici în păduri, mii slugi plecate, gata să execute o­rele venite de la Pakt, alcătuiau uriaş corp, organizat aproape baze militare, ce împânzea­u câteva zeci de domenii, de-a­ lui şi de-a­ latul ţării. Pe măsură ce se vor trage lături toate colţurile vălului şi se va oferi întreagă, perspețci de proporţii nebănuite a­terii exercitate pe Domeniile Coroa vom putea măsura la dimensiu­neale mârşăviile odioasa arg.­zaţii în fruntea căreia trona in libita Coroană. Caracatiţa îşi întindea pe nes­tite, nevămuite de nimeni, uriaş­eale braţe, ca nişte teribile v­­uze­ In alte câteva zeci de ani popa ar fi ajuns să datoreze Corpa jumătate din viaţa şi truda sa. In Ioc de 4000 - 701 de hectare Sged­fisc va fi edificator un s­cur exemplu: domeniul Stela ( extrgaaua-Ialomiţa. Organele c­rnale de preluare a domeniului, şti că vor afla aci 4000. N’au af ’'rit, ci 7000 hectare. De unde ii celelalte 3000? din jof,­­­e făţişă. La acest domeniu, t u1 hectare au fost astă toamnă,­­ sa­ te pârloagă. Regele, prin adm nistratorii săi, se purta ca cel c urmă moşier, hrăpăreţ, leneş ş­i botor al campaniei de însămânţa Am fost, în Ianuarie, la Coci­geaua. Ln miez de iarnă, urui, tractoarele pe câmp. Trăgeau bva­dă adâncă, de belşug, acolo un Col­oana voise să fie pârloagă. A întâlnit echipa de tractoare în p­­rima zi de muncă. Pe botul un tractor am văzut o piacardă ] care scria: „Artî 5 hectare arate­­ cinstea Republicii Populare Ro­mâne“. Vedeam zorii unei lumi noi­­ori pe care i-au aşteptat 82­­ ani, neîntrerupt, fără un ceas c răgaz, milioanele de plugari şi­­ muncitori, bătuţi din ordinul reg­lor, sfâşiaţi în beciurile temniţei, omorîţi neştiut, la margine de po­duri regale şi pe miriştile întinse­lor moşii. Altfel urgiau un mers, cele dintâ tractoare ieşite în câmpul primă­­verii noui­ Altfel, şueră acum loco­­motivele. Altfel, sirenele fabriei lor Altfel e zvâcnetul milioanelor de braţe care cuprind mânerele maşi­­niioi unelte. Mai putejest... ÎÎÎ&T 'ip tărît, nici 'âţpru ■ e marşul e­ iba­­rator al poporului dela oraşe , sade. Caracatiţei i s’au tăiat braţele i-au fost smulse ventuzele. Bătrâna Ioana Dobre dela Se­garcea îşi va da seam­a că odată cu regele a plecat pentru totdeauna o lume veche şi putredă. Ion Cristea din Dubrovăţ-Vaslui o să simtă ş el poate aevea, zvonul lumii nou care s’a ridicat şi lacrămile bucu­riei lui de fosfor, le vor culeg rădăcinile pădurii de la Dubrovăţ eliberată şi ea. Petru Virsfică Cam locuiesc sătenii de pe Domeniile Segarcea Cum locuiau regii şi slujbaşii Iar­ asupritori ai sătenilor de Domeniile Segarcea. Vineri E înaltă şi slabă. Cu trupul fragil. Pe nasul destul de mic, a­ crescut un neg trandafiriu. Părul lung, blond, bogat, încu­nună un chip senin pe care-l luminează p­ frunte mare, cin­stită, dreaptă. O vedeam mereu pe scaunul ei la serviciu. Era o slujbă de birou hârtii, hârtii... Nu înțe­legeam de ce, deşi era doctor în drept, se mulţumea cu această sarcină minoră. Dar astăzi mi-a făcut o sur­priză : mi-a arătat adresa prin care era numirii în magistratură. Mi-am şi închipuit-o în robă împărţind adevărat­a dreptate oamenilor necăjiţi. Un judecă­tor mai îndurător cu cei ne­­voiaşi, mai aspru cu cei lacomi la câştig. Sâmbătă Capitala e î n sărbătoare. Când am pătruns azi dimineaţă în Piaţa Palatului Republicii, ve­nind dinspre Brătianu, cam în­gândurat şi cu privirea în pă­mânt, am simţit deodată în preajmă o atmosferă festivă, un aer larg de mare respiraţie. Ridicând privirea, m'a izbit si­lueta impunătoare a Atheneului, faţada vastă şi impresionantă de la Athénée P­alace, şi peste tot, benzile largi roşii, figurile marilor învăţători ai marxismu­­lui-leninismului lozincile popu­lare vorbind alb şi masiv de pe placartele roşii .Intr'un cuvânt toată viaţa istorisea prin diferi­tele ei aspecte, drumul pe care-l parcurge poporul acestei ţări în calea lui spre socialism. Şi atunci am păşit deodată mai departe cu fruntea sus şi mersul elastic, în ciuda pânzei subţiri a gerului unei ierni în­târziate. Duminică Cât de mare a fost sub re­gimurile istoricilor grija pentru municipiul Bucureşti reiese cu prisosinţă dintr-un comunicat care fixează la nu mai puţin de 15.000 numărul camerelor de locuit care au pământ pe jos Pământ galben amestecat, pen­tru a-i mări calităţile construc­tive, cu balegă. Am petrecut câtva timp din copilăria mea în astfel de ca­mere care în loc de podea a­­veau pământ pe jos Câteva zile după , lipit“, casa era plină de un praf subţire galben, care a trimis la sanatorii mii de bol­navi de plămâni. Mai sunt 15.000 de asemenea locuinţe. Pe când niciuna? Luni Programa de bacalaureat s’a simplificat din nou. In special m’a bucurat îngrădirea listei de autori la literatura fran­ceză Câte o singură piesă din clasici. Câte un singur roman din prozatorii secolului XIX Maii mulţi autori progresişti: Anatole France, Romain Rol­land, Barbusse, etc. Astfel se vor evita întrebări de factura acesteia pe care am auzit-o anul trecut: — Cu ce costum era înfăţişat Ştefan cel Mare pe cibare frescă? şi a doua: — Care este documentul ce atestă autentitatea acestui costum? Marţi Fapte, fapte, trecute uneori cu vederea prea grăbit, dar cu largi semnificaţii. Iată ziarul muncitorimii conşti­ente, care prin glasul multora dintre cititorii săi obişnuiţi, re­clamă de la marii scriitori trata­rea temelor din realitatea aspră dar şi înălţătoare a vieţii de toate zilele. Elementele cinstite ale poporu­­lui muncitor ar vrea să vadă o­­glindite prin pana măiastră a marilor creatori, problemele ca­re-i agită în activitatea lor de fiecare zi. Ele ar vrea să gă­sească în cărţile pe care le ci­tesc un îndemn, o îndrumare, o înălţare. Ele ar vrea să simtă tovarăşi pe artiştii cuvântului, în lupta pe care o duc împotriva confuzionişt­ior, şperţarilor, spe­culanţilor şi a reacţionarilor de tot soi­, precum şi, cu deose­bire, în lupt­a pentru propria lor desăvârşire sufletească. Sau alt fapt : 20 de ţărani din Bu­huşi au reintrat în posesia pă­mânturilor pe care lipsurile pro­venite din cauza secetei din anii trecuţi­ îi siliseră să le vândă speculanţilor. Leghe Re­publicii Populare ocrotesc însă în mod eficace pe ţăranii să­­raci, care se văd din nou stă­pân­ pe ogoarele lor lasă după părerea mea, un alt subiect pentru scriitorii în pană de inspiraţie. Un subiect într'adevăr rupt din viaţa dela ,,talpa ţării". Miercuri în Universul de Duminică ,e­­rau trei coloane de „căsătorii” la Mica Publicitate. Două anun­ţuri în limba franceză: un ,,Jeune homme“ şi o ,,jeune de­moiselle”. Primul caută o fe­meie bogată. ..riche“. A doua, un bărbat, foarte bogat ,,tres riche”. Şi mai este un al treilea, al unui „mijlocitor” (sic) de căsă­torii, profesorul pensionar Nicu. Şi iată pe al patrulea: ...Tâ­năr prezentabil, cetăţean străin, doreşte căsătorie IN VEDEREA PLECĂRII IN STRĂINĂTATE CU PERSOANA FOARTE BINE SITUATA” Şobolani­i părăsind corabia care se scufundă sau burghezia în putrefacţie... Joi Pe scenă e un adolescent cu pantaloni negri, ciorapi albi na­zişti cu taşca de şcoală la şold. In faţă, un colonel din marea Armată Roşie îi recită versuri ca o replică la versur­ile­ reci­tate de copilandrul crescut la şcoala militarismului şi a mor­ţii. Colonelul citeşte cu simţire : este vorba despre dragoste, despre flori despre iubirea de oameni. Copilul ascultă vrăjit întrebă apoi cu lăcomie: — Cine-i autorul? — Heinrich Heine, un mare poet german, răspunde colone­lul. — Nu ni s’a spus nimic des­ pre el- Der­e nu ni s'a spus nim'c despre el ? Scena s° ne trece în piesa . H’i'mrra+nm1 Provinciei“ r-gpo­of. ---vi- ’ia Teatrul Armatei. ion Aluieis­ Bătălia dia Praga Cauzele crizei din Cehoslovacia nu pot fi epuizate între frontie­­­rele acestei ţări, de aceea vom e­­­munţa numai pe aicelea cari au c­ontribuit la dezlănţuirea ei ime­diată. Toamna trecută, miniş­­­trii comunişti au propus un im­­­pozit special­­ asupra bunurilor mi­lionarilor, în scopul de a se da a­­locaţii substanţiale ţăranilor loviţi de efectele secetei şi pentru com­­plectarea preţurilor de cumpărare ale produselor agricole. Cei doi­­­sprezecie miniliştii astăzi demisio­­­nari s-au opus. După votul con­­siliului de miniştri, comuniştii au înţeles că este necesar ca ţara să ştie cine a votat împotriva aces­­­tor propuneri şi au publicat nu­mele lor. Efectul a fost foarte ne­plăcut pentru aceştia, căci pe lângă protestele îmtreiprind:lrilc¥', ale organizaţiilor sindicale, ai co­mitetelor naţionale locale, s’au in­dignat organizaţii întregi din pro­priile lor partide, purtându-l în­­­tr’o postură penibilă, d­ar adevă­­­rată, de apărători ai milionarilor, a tagmei speculanţilor şi sabota­­­rilor. Că miniştrii azi demisionaţi înţe­­legeau să ia cu orice preţ apăra­rea acestor categorii sociale, a re­zultat şi mai convingător din ob­­­strucţia lor la aplicarea d­­ouei legi împotriva speculanţilor bursei ne­gre. Conform acestei legi, infrac­torii urm­ează să fie judecaţi de judecători populari, cari au fost numiţi cu multe­ luni în urmă, însă ministrul de justiţie d. Drtina, din partidul socialist-naţional şi unul din demisionari de astăzi refuza­­să aprobe lista lor, spre marea bucurie a piraţilor dela bursa neagră. O altă obstrucţie din partea a­­celeiaş duzini de miniştrii şi a re­­acţionarilor din parti­dele lor s’a produs în domeniul alimentar, tocmai în momentul când Ceho ■ slovacia trecea prim cele mai grele momente pricinuite de seceta din anul trecut. In vederea organizări alimentării comuniştii au propus formarea de comitete cu reprezen­tanţii tuturor partidelor şi orga­­nizaţiilor componente ale Frontu­­­lui Naţional. Se ştie că Frontul Naţional este format nu număr, din partide politice, ci şi din sindi­­­cate care numără 2.200.000 membri, Uniunea tineretului, organizaţii fe­­menine, etc. Socialiştii naţionali şi aliaţii lor s-au opus la participarea acestor organizaţii, întârziind for­­­marea comitetelor alimentare. Descoperirea unui complot şi anunţarea lui printrium comuni­­­cat comun de către ministrul d­e interne, d. Nesek, care este do­­muri,si şi ministrul de război. Ce­­nerceiul Svoboda, neaparpr­ând ni­ciunu­i partid, a determinat o re ■ acţiune foarte curioasă din partea socialiştilor naţionali şi a aliaţi ■ lor lor din guvern. Ei au luat a ■ părirea complotiştilor şi, faţă de hotărirea guvernului de a duce­­ capăt acţiunea începută, au de ■ misionat. In lumina celor descoperite de Sig­uranţa Statului în noaptea de 22 spre 23 Februarie, demisia ce­­lor 13 miniştri apare ca o eta­pă a complotului pregătit de comisiu­nile militare a­le partidului soci­a­­tist naţional în vederea ocupări cu forţa a potiiţiilor-chee guver­­namentale. Planul celor opt miniştri socia­lişti naţionali şi celor patru com­ ■ plici din celelalte partide a eşua lamentabil. Ei au subestimat pute­­rea şi simţul politic al navei de mcliraţii cehoslovace, atât de a­­dane înrădăcinată în masele po­­pulare. Frontul Naţional se reface cu toţi­­membrii necompromi­şi din partidele cărora aparţineau miniş­­trii demisionari. Evenimentele acestea au întă ■ rit democraţia cehoslovacă, prin clarificarea pe care au adus-o,­­ implicit lagărul an­tiimperia est­e democratic . Cumpăraţi MĂRŢIŞORUL ARTE! .at de 13, St A. S. T.m pentru crutoanua Fonfhiu­­i Creaţiei

Next