Contemporanul, iulie-decembrie 1949 (Anul 3, nr. 143-169)

1949-07-01 / nr. 143

N­imic nu poate rezuma mai bine actuala situaţie econo­mică din Franţa decât a­­ceastă expresie a lui Lenin: capitalismul în putre­facţie. Am in faţa mea diferite săptămânale economice. Iată un titlu din La Vie Française: „Criza ca in 1921 sau ca în 1929? Reac­­ţiunile Wall­ Streetului şi ale Bur­sei din Paris”; un alt titlu, din Journal des Finances: „Exploata­rea deficitară a căilor ferate”; un titlu din l’Echo de la Finance: „Criza bursieră”; un titlu din Le Pour et le Contre: „Deficitul bu­getar”. Aceasta este situaţia Franţei, după doi ani de aplicare a pla­nului Marshall. Neliniştea crescândă de acum contrastează puternic cu nota de optimism care se putea întrezări acum câteva luni în presa bur­gheză. In comparaţie cu anul 1938, indicii de producţie marcau un progres net. Era trecut însă sub tăcere, faptul că anul 1938 a fost un an de criză. De fapt, produc­ţia franceză, înglobând şi pe aceea a teritorului Sarre — era mai redusă decât în 1929 şi nu depă­şea decât foarte puţin nivelul anului 1913. Dacă situaţia ţării, în ansam­blul ei, era mediocră, burghezia avea însă unele motive să se feli­cite. In 1947-1948 s’a produs o creştere a beneficiilor capitaliste. Câştigurile marilor instituţii fi­nanciare ca Banque de l’Union parisienne, de pildă, crescuseră cu 133°/o, acelea ale lui Crédit du Nord cu 292#/0". Situaţia clasei muncitoare era însă precară. Pre­ţurile creşteau mereu. Sporirea nominală a salariilor e departe de a compensa creşterea costului vieţii. Ultimii indici de compara­ţie cu situaţia din 1938, aceia din luna Mai, arată o creştere de 1738 la sută a preţurilor la vânzările cu amănuntul, faţă de o sporire de 9,23 la sută a salariilor. De la război încoace, puterea de cum­părare a muncitorilor a scăzut la jumătate. Criza Şi acum, iată că se iveşte criza. O criză care se va întinde asupra întregii lumi capitaliste. O criză care va zgudui bastionul cel mai puternic al capita­lismului internaţional, Statele Unite. Ce s-a întâmplat în U.S.A. de câ­teva luni încoace ? Am asistat ranit pe rând la scăderea preţurilor agricole, a metalelor neferoase, la descreşterea vânzărilor cu amănuntul, la reducerea producţiei oţelului şi a comerţului ex­terior. Statele occidentale şi Franţa, în special, sunt legate din punct de ve­dere economic de Statele Unite. Criza care se desvoltă va avea drept ur­mare o reducere a „ajutorului" ame­rican. Scăderea preţurilor materiilor pri­me va însemna o puternică lovitură îm­potriva economiei franceze, cu atât mai mult cu cât planul Marshall tinde să creieze în Franţa o producţie de materii prime destinate exportului. Desechili­­brul balanţei comerciale va fi cu mult agravat... Criza va fi deci, adâncă. Până acum ea a atins în special industria produ­cătoare de bunuri de consum, ca in­dustria încălţămintei, confecţiunile, etc. Dar scăderea vânzărilor se extinde din ce în ce mai mult asupra industriilor de bază, ca siderurgie ,unde în afara creşterii producţiei de arme, producţia a scăzut cu 15%. In aceste condiţiuni, s-a produs — după cum era şi firesc — o sporire a şomajului. Numărul şomerilor care primesc ajutoare a trecut de la 16.733 (în 1948) la 39.218 (în Mai 1949), dar cifra cerererilor de serviciu arată că în realitate șomajul este mult mai întins (media 1948 : 77.803 ; Mai 1949: 129.021). Numărul falimentelor și al li­chidărilor arată de asemeni întinderea crizei (în primele cinci luni ale anilor 1947 ; 1948 ; 1949 numărul acestora a fost respectiv 641 ; 970 ; 1714). Această situaţie are repercusiuni grave asupra finanţelor Statului. Pe de o parte se constată un deficit impor­tant al intrărilor fiscale, iar pe de altă parte o depăşire considerabilă a chel­tuelilor militare. „Războiul odios" din Indochina prezentat acum doi ani ca o „operaţie de poliţie" s’a transformat într’o aventură sângeroasă, costisitoare şi, pentru colonizatorii francezi, fără ie­şire. In total, în 1949 se va cheltui pen­tru armată 500 miliarde franci în loc de 350 miliarde cât era prevăzut. La ce a recurs capitalismul pentru a plăti cheltuelile ultimului război, a aceluia pe care-l pregăteşte şi a crizei care se desvoltă ? Ca totdeauna in aseme­nea împrejurări, el face apel la spi­ritul de sacrificiu al naţiunii. Dar aceste sacrificii sunt suportate numai de oa­menii simpli, de poporul muncitor. Pen­tru a dobândi noui venituri, guvernul a sporit impozitele, a urcat preţul ben­zinei, a concediat funcţionari şi se gân­deşte acum să reducă numărul munci­torilor de cale ferată şi sumele alo­cate pentru asigurările sociale, să în­chidă uzinele de aviaţie naţionalizate şi să arunce în ghiarele şomajului mâna de lucru cea mai calificată. De altă parte, industriaşii concediază şi ei muncitorii, introducând în uzine metode sălbatice de exploatare a muncii. Unitate de acţiune Pentru a răspunde la atacurile conjugate ale guvernului şi ale capitaliştilor, clasa muncitoare a recurs la unitatea de acţiune, care este o armă verificată. Graţie ei, muncitorimea franceză a repurtat în 1936 succese strălucite: redu­cerea săptămânii de lucru, con­tracte colective, concedii plătite. Confederaţia Generală a Muncii a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a uşura făurirea unităţii. Douăzeci şi şapte de federaţii ale Confederaţiei Generale a Muncii au ajuns la un acord cu C.F.T.C. (muncitorii creştini) uneori chiar şi cu Force Ouvriere (sindicate scizioniste) şi cu Confederaţia Generală a Cadrelor pentru a ac­ţiona în comun în vederea înlă­turării îngheţării salariilor şi pentru obţinerea de contracte co­lective. De pe acum au fost dobândite victorii de către muncitorii me­troului parizian, de funcţionarii comerciali şi de cei de bancă. Alte sindicate, ca acelea ale per­sonalului de la gaz şi­­ electricitate şi funcţionarii publici, au izbutit să realizeze mişcări unanime pe scară naţională. Muncitorii­ din industria aviaţiei au putut împie­dica închiderea unor uzine. Elementul hotărîtor în desvol­­tarea acţiunii comune a fost rea­lizarea unităţii la bază, încă de pe acum, salariaţii au dat nenu­mărate exemple în uzine, maga­zine, administraţii, etc. despre spiritul lor de luptă. Force Ou­vriere şi CFTC, ascultând de or­dinele guvernamentale, au apărat tot timpul politica de îngheţare a salariilor. Nemulţumirea cres­cândă a muncitorilor, le-a obligat însă să abandoneze această ati­tudine. Recentul congres al C.F.T.C. a fost, în această privinţă, foarte semnificativ. Trădătorii din frun­tea lui Force Ouvriere somaseră pe muncitorii creştini să se pro­nunţe împotriva unităţii de ac­ţiune cu C.G.T.-ul, dar acest ul­timatum a fost respins. Congre­sul s-a pronunţat, dimpotrivă, în favoarea luptei comune pentru mărirea salariilor... ★ Acum patrusprezece luni, Jou­haux şi clica sa au desbinat clasa muncitoare. Dar nu au reuşit să adune, pe galeria lor, decât un număr redus de muncitori. O­­biectivul lor însă era să semene descurajarea, să condamne clasa muncitoare la inerţie. Calculele lor aveau să fie dejucate. Unita­tea se realizează. In fiecare zi, ea se întăreşte. Sub steagul său, clasa muncitoare din Franţa va cuceri curând noui victorii... Pentru cauza poporului Inamicul de clasa îşi da seama de primejdia care îl ameninţa. Cu toate greutăţile, cu toate rivalităţile şi ne­înţelegerile care se ivesc între guvernul aşa zisei a treia forţe şi partidul Ras­­semblement Populaire al lui De Gaulle, ei urmăresc, atât unii, cât şi ceilalţi, un atac comun îndreptat împotriva cla­sei muncitoare şi a conducătorului ei, Partidul Comunist. La Berlin, în ianuarie 1933, Adolf Hitler organizase parada forţelor sale, în plin centru al oraşului, pe Bülow- Platz. Doua săptămâni după aceea, ve­nea la putere. De Gaulle a vrut să încerce la Par­­is o manevră asemănătoare. Ca şi Hitler, el se baza pe protecţia forţelor poliţieneşti guvernamentale. Dar poporul din Paris a arătat candidatului la dic­tatură, că va sta hotărît să-i împie­dice drumul spre putere. Manifestaţia gaullistă, făcută cu sprijinul mercena­rilor lui Jules Moch, s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe restrânse, pe o su­prafaţă foarte redusă. De Gaulle a tre­buit să renunţe la orgoliosul proect de a trece în triumf pe străzile capitalei, îndreptându-se spre primăria din Pa­ris... Contramanifestaţia democrată a fost măreaţa expresie a unităţii, pe zi ce trece mai strânsă, a tuturor for­ţelor angajate în lupta pentru libertate şi pace. Creştini progresişti, socialişti unitari care se alăturaseră sindicalişti­lor din C.G.T. şi comuniştilor făceau do­vada că în spatele clasei muncitoare, dârză şi plină de curaj, se făureşte un uriaş front popular. Pline de încredere în viitor, sigure de victorie, forţele democrate nu trebue to­tuşi să uite de a păstra cea mai mare vigilenţă. Descoperirea complotului gaul­­liştilor care plănuiau să dea o lovitură de­­ stat de Rusalii, ca şi manifestaţia de la 13 iunie, nu constitue fapte izo­late. Gaullismul reprezintă aripa extre­mă a partidului american, care este partidul pregătirii războiului împotriva Uniunii Sovietice şi a democraţiilor populare. Acest partid desvălue din ce în ce mai clar caracterul adevărat al democraţiei burgheze, al democraţiei imperialiştilor. Libertatea individuală, libertatea pre­sei, prerogativele parlamentarilor sunt din ce în ce mai mult călcate în pi­cioare de dictatura capitalului. Batjoco­­rindu-se legea, sunt aruncaţi în închi­soare eroi ai Rezistenţei, ziariştii sunt urmăriţi, ziarele sunt interzise sau sus­pendate, în vreme ce cererile de ridi­care a imunităţii parlamentare a depu­taţilor sau senatorilor comunişti se în­mulţesc. Iată ce s'a făcut din regimul parla­mentar. Cel mai puternic partid al na­ţiunii s'a văzut exclus din guvern. Legi electorale ticluite cu perfidie l-au lipsit de o justă reprezentare în con­siliile municipale, consiliile generale, Consiliul Republicii (Senat). Pentru a desăvârşi această lichidare a democra­ţiei parlamentare, Léon Blum propune abandonarea reprezentării proporţionale la alegerile pentru Adunarea naţio­nală. Dacă această propunere ar fi fost ascultată, dacă se punea din nou în vigoare sistemul uninominal, am fi asistat din nou în alegeri la odioasele cârdăşii dintre socialişti şi gaullişti. Co­muniştii, rămânând primul partid prin voturile obţinute, n'ar fi obţinut decât un număr redus de reprezentanţi. Iată ceea ce ar fi fost încoronarea carierei lui Léon Blum. Viaţa sa întreagă n'a fost decât o continuă şi îndelungă tră­dare a socialismului. Acum el vrea să joace rolul de gropar al democraţiei... In aceste împrejurări, se înţelege care este importanţa luptei care a fost dată în jurul cererii de ridicare a imu­nităţii parlamentare a lui Maurice Tho­­rez. Ei voiau, ca în vastul dispozitiv de atac împotriva democraţiei şi a cla­sei muncitoare, să se discrediteze con­ducătorul ei cel mai de seamă. Ei vo­iau să urmărească şi să condamne pe Maurice Thorez pentru lovituri şi ră­nire în legătură cu un incident electo­ral de acum doi ani. Dar obiectivul principal era de a impresiona şi a în­lătura din Partidul Comunist elementele şovăitoare, de a face mai dificilă ac­ţiunea Partidului Comunist asupra cla­selor mijlocii şi asupra unor pături ale clasei muncitoare. Nu îndrăzniseră să-l urmărească pe Maurice Thorez în Fe­bruarie, când proclamase ataşamentul poporului francez pentru cauza păcii şi neclintita sa încredere în Uniunea So­vietică, dar voiau să-l târască în faţa tribunalelor pentru o palmă dată unui calomniator. Protestul popular a fost atât de mare, atât de puternic, el ameninţa să ia proporţii atât de vaste, încât printre parlamentarii care de obicei nu-şi unesc vocile cu acelea ale comuniştilor, au început să se manifeste şovăeli. Cu 190 de voturi împotriva a 190, cererea de ridicare a imunităţii a fost înlăturată. Aceasta nu înseamnă numai că lovi­tura îndreptată împotriva lui Maurice Thorez era socotită drept mârșavă, me­schină, absurdă, ci aceasta însemna de asemeni că în Parlamentul francez s'a găsit o majoritate care să-și plece ure­chea la vocea care vine de jos. La vocea poporului francez, care proclamă că nu va face niciodată război împo­triva Uniunii Sovietice. La trocea poporu­lui, care proclamă că este gata să apere împotriva reacţiunii a imperialis­mului şi a conturaţiei socialiştilor de dreapta şi a fasciştilor, cauza demo­craţiei, a independenţei naţionale şi a păcii. Articol scris pentru „Contemporanul“ de PIERRE HENTG ÉS MAURICE THOREZ Nr. 143 C­el mai mare succes de public este înregistrat astăzi la New-York de piesa lui Art­hur Miller — „The Death of a Salesman“ (Moartea unui voia­jor). Locurile sunt vândute cu săptămâni înainte. Micii bur­ghezi americani se înghesuie la casele de bilete, freamătă și plâng la auzul avatarurilor lui Willy Loman, voiajorul care se sinucide fiindcă e concediat de patronul său. Soarta eroului piesei readuce în mintea spectatorilor imagini care-i fac să tresalte de spaimă și le evocă perspectiva unui vii­tor care nu le permite nicio nă­dejde. Intr'adevăr, toţi americanii — cei cari au văzut piesa şi cei cari nici n’au aflat măcar de e­­xistenţa lui Miller — ştiu că inevitabila criză economică, ma­rele crah, se apropie. Ziarele americane abundă în a­­nunţuri care oferă cititorilor po­sibilitatea de a se desface de gri­jile presantului întunecat prin mijloace supranaturale. „Sunteţi nefericit ? Vreţi să câştigaţi bani ? Ajutor garantat. Toate informaţiunile necesare. (Spiritualistul)”. „Psihologia bogăţiei, visuri de prosperitate, etc. A se adresa la...” In vitrinele librăriilor apar ne­numărate cărţi cu titluri ca aces­tea : „Nu vă mai faceţi griji”, „Cum să prindem gust de viaţă“, „Cum să ne facem plăcuţi”, etc... Toate acestea reflectă starea de spirit a americanului simplu care vede apropiindu-se Marea Depresiune şi care trebue s-o aş­tepte neputincios, deoarece regi­mul social din U.S.A. nu-i poate da nici o şansă de scădere. Explozia de sentimentalitate in­teresată, care a întovărăşit ime­diat după război propaganda care lăuda pe toate tonurile „felul de viaţă american“, capătă, pe zi ce trece, acorduri tot mai grave, po­trivite pentru a descrie apropie­rea furtunii. Deşi oficialităţile mai încearcă să afecteze o falsă încredere într-o „prosperitate d­u­­rabilă“, cercurile de specialişti şi presa nu-şi mai ascund starea de alarmă. „Journal of Commerce“ — organul marei finanţe ameri­cane — scria acum câtva timp : „Cercurile oamenilor de afaceri sunt alarmate de asigurările ofi­ciale care pretind că nu se a­­nunţă nicio „înrăutăţire adâncă şi de durată”. Ele au toate mo­tivele să fie îngrijorate". Câteva zile mai târziu, într’un editorial al acestui ziar, s’a ară­tat fără ocoluri: „nu mai există nicio îndoială că ne aflăm în to­iul unei evidente depresiuni în viaţa economică a ţării“... O corespondenţă din Washing­ton publicată in revista brita­nică „Economist“ (14 Mai a. c.) semnala că „în pofida accentu­lui care s-a pus ani de zile asu­pra planificării, nu există totuşi niciun plan. Deci, dacă depresiu­nea continuă, acţiunea de con­tracarare a ei se va face pe o bază ad-hoc“. Statele Unite se află astăzi în faţa unei noui crize de supra­producţie şi odată cu primele sem­ne vestitoare ale acesteia, se spulberă şi iluziile cu privire la „dirigism“. Imposibilitatea de a planifica economia, de a preveni crizele, nu se datorează incapacităţii sau ne­­prevederii unora sau altora dintre conducătorii Statelor Unite — cum ar vrea să pretindă econo­miştii burghezi—ci ţin de însăşi esenţa regimului lor politic şi so­cial, regimul capitalist. Contradicţia care există între capacitatea de producţie a indus­triei şi puterea de absorbire a masselor populare, — contradic­ţia dintre producţie şi consum, — sunt manifestări ale contra­dicţiei fundamentale a modului capitalist de producţie, contradic­ţie între caracterul social al pro­ducţiei şi caracterul privat al pro­prietăţii capitaliste. Ele duc în mod inevitabil la desechilibrarea procesului de producţie, la crize economice. Acestea nu pot fi stă­vilite în cadrul regimului capita­list şi dispar numai odată cu do­­borîrea lui. Corespondenţa din „Economist” — despre care am pomenit mai sus — arată unele din „soluţiile” cu ajutorul cărora capitaliştii a­­mericani cred că ar putea face faţă situaţiei. Una din aceste „soluţii”, pusă în practică de „Federal Reserve Board“, constă în a creia „con­diţii foarte favorabile în ceea ce priveşte extinderea creditelor pentru cumpărarea şi păstrarea acţiunilor. Banca Federală, care a fost acuzată de a fi pricinuit depresiunile economice din 1921, 1929 şi 1937, sau de a fi întâr­ziat să ia măsuri împotriva lor, este hotărîtă acum să încerce să scape de astfel de acuzaţii”. Cu alte cuvinte, cercurile bancare speră ca, prin menţinerea artifi­cială a cursului acţiunilor, să e­­vite un crah de bursă asemănător cu acela care a anunţat întregii lumi începerea crizei economice din 1929. Magnaţii financiari se prefac însă a uita că nu scăde­rea cursului acţiunilor este cauza crizelor economice, că ea este doar una din formele de mani­festare a acestora, o consecinţă directă a reducerii volumului pro­ducţiei industriale, ca rezultat al descreşterii puterii de cumpărare a masselor. De aceea, cu toată in­jecţia de credite aplicată de Fe­deral Reserve Board, cursul ac­ţiunilor şi în special al unor uniuni monopoliste foarte impor­tante, ca „United States Steel Company“, „Standard-Oil of New Jersey“, „General Motors” şi al­tele, a înregistrat în luna iunie cea mai joasă cotare cunoscută din ianuarie 1945. Valoarea totală a acţiunilor negociate la Bursă, s’a redus dela începutul lunii Iu­nie a. c., cu 3 miliarde dolari. Această situaţie este, aşa cum am văzut, un corolar al scăderii volumului producţiei industriale. Intr’adevăr, indicele de producţie care în Octombrie 1948 — soco­tind nivelul producţiei din 1938 - 100 — era de 199, a scăzut în Februarie a. c. la 185, în Martie la 181, în Aprilie la 179, în Mai la 174 şi continuă să scadă chiar în­ ramurile considerate până acum ca cele mai stabile din eco­nomia americană. Astfel, un co­respondent al agenţiei „United Press” a anunţat la 10 iunie a. c., o reducere importantă a produc­ţiei de oţel la Pittsburg, Chicago şi în alte centre de prelucrare a oţelului. După date furnizate de „Institutul american al fierului şi oţelului”, producţia de oţel a atins la începutul celei de a 3-a săp­tămâni a lunii iunie, numai 86,7*/» din capacitatea ei de producţie. Acesta este cel mai scăzut nivel înregistrat în această ramură de producţie în ultimii 10 ani. Scăderi sensibile s-au înregistrat şi în extracţia cuprului şi cărbu­nelui. (Continuare în nn»‘ IA) In aşteptarea crizei inevitabile.­ „Soluţii" cari nu rezolvă nimic de DUMITRU HANCU — Gândeşte-te numai că, atunci când vor face şi ziarele din nylon, vom rezolva şi problema ploii.... i­ O nouă îndrumare a culturii fizice şi sportului , condiţiile politice şi economice din ultimii ani, sportul a luat o desvoltare care a antrenat un număr din ce în ce mai mare de tineri. Mijloacele pentru exercitarea sportului, care până deunăzi erau deţinute de nişte pu­ternice organizaţii financiare aducătoare de beneficii grase unui număr restrâns de profitori şi exploatatori, s-au transformat în bunuri la dispoziţia poporului muncitor. Dragostea pentru educaţia fizică şi sport a cuprins, deo­potrivă, fete şi băeţi, lucrători din uzine, ţărani muncitori de pe ogoare sau funcţionari din întreprinderi, elevi şi studenţi. Şovinismul, rasismul şi huliganismul au fost combătute, elementele reacţionare demascate şi izgonite, educarea sporti­vilor începâ­nd a se face în spiritul noul al moralei proletare. Pe terenuri au apărut apoi, pentru prima oară, jucători recrutaţi din masa soldaţilor şi ofiţerilor. Volleyball-ul, handball-ul, rugby-ul, probele de atletism şi, în ultimul timp, jocul de şah, au mobilizat interesul, au stimulat dragostea maselor muncitoare. Sub regimurile capitaliste nu au existat niciodată preo­cupări pentru desvoltarea în mase a educaţiei fizice. Clasele exploatatoare au ţinut izolată muncitorimea de orice manifes­tare sportivă şi au considerat sportul ca pe o cetate accesi­bilă numai elitelor burghezo-moşiereşti. Jucătorii erau consi­deraţi ca o marfă vie şi negociaţi în tranzacţii comerciale. Dealtfel această situaţie continuă să existe în ţările occiden­tale unde descompunerea a pătruns şi în viaţa sportivă. Hotărîrea Biroului Politic recunoaşte unele realizări pozi­tive ale Organizaţiei Sportului Popular, dar susţine că „cu toate succesele obţinute, cultura fizică şi sportul nu a crescut pe măsura desvoltării generale a democraţiei populare din ţara noastră”. Slăbiciunile pe care le constată Hotărîrea Biroului Politic au fost de natură să împiedice pătrunderea în masele largi populare a sportului. Intre cele mai însemnate au fost cele cauzate de lipsa de sprijin pentru mişcările sportive din partea Organizaţiilor de Partid, insuficienţa nivelului ideologic, lipsa de pregătire profesională şi politică a cadrelor tehnice. De asemeni este remarcat faptul că în cluburile sportive este cuprins un foarte redus număr de muncitori şi, în deosebi, de muncitoare, iar în conducerile centrale ale organizaţiilor spor­tive lipseşte cu desăvârşire elementul femenin. Pentru îndreptarea lipsurilor constatate, Biroul Politic al C. C. al Partidului clasei muncitoare vede necesar înfiinţarea unui Comitet de Cultură Fizică şi Sport care va funcţiona pe lângă Consiliul de Miniştri. Hotărîrea Biroului Politic al C. C. al P. M. R. asupra stimulării culturii fizice şi sportului constată nevoia de a se acorda de către Partid şi Guvern sprijinul moral, politic şi material pentru desvoltarea in bune condiţiuni a culturii fizice şi sportului în rândurile oamenilor muncii, transformând activitatea sportivă într’un important mijloc de educaţie comunistă şi patriotică. 3

Next