Contemporanul, ianuarie-iunie 1952 (Anul 6, nr. 1-274)
1952-01-04 / nr. 274 (1)
4 „Minerii Doneţului“ — un minunat film despre zorii comunismului Filmul „Minerii Doneţului" este închinat gloriei celor peste un milion de mineri ai Patriei Socialiste şi în deosebi gloriei minerilor din Donbas care în anii de după război, cu sprijinul Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. şi personal al tovarăşului Stalin, au izbutit nu numai să reconstruiască uriaşul bazin carbonifer distrus de fascişti, dar să asigure în mine condiţii de muncă neegalate în lume. Filmul oglindeşte cu o măestrie care cinsteşte colectivul creator — în frunte cu eminentul scriitor Boris Gorbatov, autorul scenariului şi cu regizorul Leonid Lucov, — transformarea comunistă a vieţii din minele sovietice, caracterizată printr-o înaltă mecanizare a muncii şi prin dispariţia diferenţei dintre munca manuală şi cea intelectuală. Nu întâmplător, sarcina realizării unui film despre Donbas a fost încredinţată regizorului Leonid Lucov. Ca şi scriitorul Boris Gorbatov, care s-a născut şi a trăit în Donbas, Lucov este şi el un fiu al Donbasului, pe care l-a cunoscut, l-a iubit şi l-a oglindit de preferinţă în operele sale. Ajutat de bogăţia mare de idei şi fapte a scenariului, Lucov a reuşit să redea în filmul acesta măreaţa poezie a Donbasului refăcut din ruine, Donbasul peste care zorii comunismului se înalţă răspândind bucuria şi încrederea în viaţa nouă a ■ capului sovietic. Subiectul filmului şi conflictul sunt legate de un fapt simplu, dar deosebit de semnificativ: introducerea combinei miniere în minele din Donbas. Faptul se săvârşeşte în vreme ce vrednicul miner Ştefan Nedolia îşi sărbătoreşte 50 de ani de muncă eroică pe şantierul cărbunelui. Viaţa lui Nedolia, tipul minerului sovietic, a fost redată în film cu cele mai caracteristice amănunte biografice. Plecând de la câteva tablouri ale pictorului Casatchin, reprezentând viaţa minerilor de altădată, tablouri ale căror copii atârnă în interiorul Casei Culturii unde are loc sărbătorirea, autorii filmului au ■reuşit să readucă pe ecran, timp de câteva minute, imaginea vieţii chinuite a minerilor din timpul ţarismului, fără ca prin aceasta să sufere continuitatea naraţiunii cinematografice. Una din marile calităţi ale scenariului lui Gorbatov constă tocmai în faptul că bogata varietate de figuri omeneşti care apar pe ecran este prezentată într-o lungă desfăşurare biografică, aşa încât spectatorul are până la sfârşit, în faţa sa, un tablou complect al vieţii fiecărui personagiu în parte. Spectatorul află nu numai cum a trăit Nedelia, cum a trăit Sidor Trofimovich actualul conducător al minei 4 bis, sau care este trecutul lui Cravţov, dar şi viaţa fiecărui personagiu, fie chiar din cele episodice. Plină de patos şi de putere dramatică este scena în care aflăm amănunte despre viaţa de luptă a secretarului ComitetuluiRegional al Partidului, Cravţov, care în timpul retragerii din 1941 a aruncat în aer cu propria-i mână uzina electrică, spre a nu cădea în mâinile duşmanilor. A aruncat-o în aer şi apoi a plâns ca un copil. Acest lucru îl aflăm de la şofer, în vreme ce Cravţov îşi bucură privirile cu uzina nouă, reconstruită, înalta artă a creatorilor — scenarist, regizor, scenograf, operator, compozitor şi actori — se îmbină aci într'o măreaţă imagine, plină de poezie şi eroism. Imaginea uriaşei mine care, asemenea unui transatlantic gigantic, îşi oglindeşte sutele de lumini pe faţa lucie a lacului, profilându-şi contururile întunecate ale coşurilor pe fondul aprins al cerului de amurg, arată mijloacele fotocompoziţionale deosebit de expresive, bazate pe contraste de culori, cu care operatorul Mihail Chirilov a redat în chip magistral atmosfera de încredere, entuziasm şi eroism din film. Impresia sporeşte încă mulţumită desfăşurării simfonice a marşului deosebit de frumos al minerilor compus de Tihon Hrennicov, autorul muzicii filmului. Combina este introdusă în mine în urma unei lupte susţinute ce se duce pe de-o parte pentru învingerea dificultăţilor de ordin tehnic, iar pe de alta împotriva unor elemente izolate, înapoiate, cum ar fi inginerul Achimov care opune visului larg departe văzător, al oamenilor înaintaţi, teoria birocratică a „posibilităţilor reale". Dar chiar unii mineri încărcători, muncitori vrednici, care-şi iubesc cu pasiune meseria, privesc cu îndoieli introducerea nouii maşini. Vasia este unul din ei. Cu greu consimte el să schimbe faima sa de încărcător fruntaş, cunoscut în întregul Donbas, cu aceea de elev al şcolii tehnice. Pătrunzând în mine, noile combine transformă viaţa minerilor de aci. Se schimbă relaţiile de muncă dintre oameni, apar ramuri de muncă noi, care cer o mai înaltă calificare şi care fac din muncitor un adevărat intelectual. Se schimbă însăşi conştiinţa şi concepţiile oamenilor şi chiar cântecele lor. Este tipică în acest sens scena în care şoferul Postoico cere să fie primit în mină ca mecanic — maşinist al combinei, aducând în sprijinul acestei cereri, studiile pe care le-a absolvit. Funcţii care înainte nu cereau o calificare superioară au devenit acum de o atât de mare răspundere, încât îl găsim, de pildă, pe inginerul Vladimir Nedelia în funcţia de dispatcher al minei. însuşi ritmul muncii nu mai poate fi cel vechiu. Randamentul mare pe care-l dă noua maşină face să se resimtă lipsa vagonetelor, ceea ce pune problema construirii liniilor duble şi a organizării serviciului de dispatcher. Aceste probleme ce dau năvală odată cu noua maşină, îl fac pe Sidor Trofimovici să rostească la un moment dat în glumă proverbul rusesc: „n’a avut muierea de lucru şi şi-a cumpărat purcel". Şi într’adevăr, lui Sidor Trofimovici Îi vine din ce în ce mai greu să facă faţă problemelor mereu mai complexe pe care noua desvoltare a minei le pune. De mare forţă dramatică este scena în care vrednicul miner care a condus cu cinste mina 4 bis timp de 20 de ani, devine conştient că nivelul calificării lui nu mai corespunde condiţiilor noul de desvoltare din mină şi că adevăratul conducător al minei este de fapt acum inginerul şef Andreev. Trofimovici cuprins de sentimentul înaltei sale răspunderi cetăţeneşti, cere singur să fie trecut în altă muncă, pentru care avea pregătirea necesară. Actorul V. Mercuriev, cunoscut nouă mai ales din rolurile sale negative (Staşcov în „Femeea Deputat") a creat în personagiul lui Sidor Trofimovici un adevărat erou pozitiv, un om viu pe care nu poţi să-l mai uiţi, în sufletul căruia se petrece o dramă puternică, un proces de conştiinţă caracteristic marilor transformări prin care trece viaţa oamenilor în perioada de construire a comunismului. Dar noul răzbeşte, îşi face loc. Combina aduce uşurarea condiţiilor de muncă ale minerilor, ridică nivelul calificării lor şi sporeşte producţia de cărbune din Donbas. Faţa Donbasului este de nerecunoscut şi bătrânul miner Petrovici, care după 15 ani a coborît acum în mină, nu poate să se stăpânească să nu plângă atunci când vede trenurile electrice şi iluminaţia ca de zi din interior. — ,,Uitaţi-vă, oameni buni... uitaţi-vă ! Toată viaţa am muncit cu târnăcopul, cu lopata... şi cu sania... Iar acum — combina! Şi în galerie lumină, ca ziua... îmi pare rău de viaţa mea!... De ce nu trăiesc acum!...“ E atât de plină de forţă emotivă această scenă şi atât de veridică, încât lasă impresia că o trăeşti tu însuţi. Şi această impresie străbate de-a lungul întregului film. Regizorul a ştiut să sublinieze cu fineţe situaţiile comice şi să adauge totodată filmului un uşor accent liric, apropiindu-l prin aceasta mai mult de sufletul spectatorului. Punerile în scenă, deosebit de simple şi clare, au ajutat îndeosebi pe actori să-şi desfăşoare jocul cu multă naturaleţe. Operatorul Mihail Chirilov a prins în obiectiv cu multă măestrie aşezămintele luminoase ale minerilor, căsuţele lor vesele, împrejmuite cu grădiniţe de flori, uzina fremătând de forţă, ori haldele de cărbuni profilate în amurg sau prin ceaţa dimineţii. Filmul are o mare forţă de convingere care isvorăşte din bogatul său conţinut de idei şi din realismul profund al interpretării. Aruncând o lumină puternică asupra problemelor de bază ale construcţiei nouii vieţi comuniste, filmul ajută oamenilor să se cunoască mai bine, să-şi rezolve mai cu uşurinţă propriile probleme de viaţă şi de muncă. El determină spectatorul să privească plin de încredere în viitor, la minunata viaţă spre care Partidul ne conduce şi pentru făurirea căreia suntem chemaţi să ne dăm din plin contribuţia. Filmul deschide în faţa spectatorului nelimitatele perspective ale progresului societăţii. „Minerii Doneţului“ constitue o realizare monumentală a cinematografiei sovietice, având o uriaşă forţă mobilizatoare pusă în slujba păcii şi progresului omenirii. Dublarea în limba română a filmului, realizată în regia lui N. Massim, cu concursul celor mai de frunte actori români, dă posibilitatea ca filmul să fie cât mai accesibil masselor muncitoare din Patria noastră. Titu Mesaroşiu Marea, cu întinsul ei nemărginit, cu sclipirile înşelătoare ale apelor, cu adâncurile-i pline de mister, a stârnit adesea imaginaţia scriitorilor. Literatura burgheză a înfăţişat tabloul unui univers marin în care trăiesc fiinţe înzestrate cu însuşiri deosebite, mânate de forţe lăuntrice spre mirajul veşnic al aventurii. Uneori, în această lume a apelor se petreceau drame puternice. Cadrul acestor drame îl constituiau de obiceiu marile uragane, momentele în care forţele deslănţuite ale naturii se înfruntau cu oamenii. Ieşeau biruitoare apele nestăvilite şi-şi sfârşeau viaţa fiinţele neputincioase de pe punţile corăbiilor. Apare clar că această literatură predica neputinţa omului în încleştarea cu natura, fatala lui înfrângere. Exista şi reversul tabloului. Vânjoşi „lupiide mare" biruiau valurile furioase, treceau torin furtuni şi poposeau pentru puţin în porturi, luându-şi apoi sborul spre necuprinsul mării. Era un fals tablou şi acesta. Nimic, în el,din viaţa adevărată a „truditorilor apelor“, nimic din frământările lor, într’o astfel de literatură, aceştia încetau să fie oameni autentici şi deveneau simple ficţiuni. Părea că civilizaţia s’a oprit la porţile lumii de pescari şi marinari. Ei duceau o viaţă a lor, deosebită ,de aceea a celorlalţi muritori. Despre adevărata viaţă a oamenilor apei s’a scris puţin. Este valoroasă încercarea lui Vladimir Colin de a făuri în nuvela sa „Cormoranul pleacă pe Mare" o imagine veridică a vieţii noi, a oamenilor muncii dintr’un port al ţării noastre. Acţiunea nuvelei se desfăşoară în Sulina. Eroii ei sfint pescari, membri ai gospodăriei piscicole de stat „Răsăritul" şi marinarii echipajului „Cormoranul". Elementul nodal al acţiunii, de la care pleacă intenţia autorului de a reflecta artistic eroismul, simţul de răspundere şi dragostea pentru muncă a celor îmbarcaţi pe „Cormoranul“, îl constitue naufragiul vasului. Acesta este dealtfel faptul principal, concret, de viaţă, din întreaga nuvelă. .....Cormoranul” a plecat să strângă lava pentru calcan. Pe mare vasul s’a avariat. O furtună puternică se deslănţuie şi vasul rămâne în mijlocul apelor vijelioase timp de 5 zile. Fără provizii, fără apă de băut, pescarii şi marinarii rezistă dârji. Ajunşi în apele teritoriale sovietice, ei sunt salvaţi de către grănicerii sovietici şi astfel se pot reîntoarce în portul Sulina. Acestea sunt liniile subiectului. Autorul redă în mod firesc, convingător — în primele pagini ale nuvelei sale — viaţa familiei bătrânului pescar Lauren. Mândria încercatului marinar, care se laudă necontenit cu isteţimea fiului său, este zugrăvită cu mult realism în decursul întregii acţiuni. Insă nuvela în ansamblu nu este suficient realizată. Intenţia scriitorului apare clară : de a zugrăvi artistic figurile oamenilor noi, care cresc şi în aceste sectoare de muncă ale ţării noastre, de a reflecta un aspect al vieţii lor. Pentru a realiza însă aceste intenţii, scriitorul a mers pe calea folosirii clişeelor literaturii burgheze. Din această pricină centrul de greutate cade asupra aspectului aventuros al vieţii maritime. Este necesară o precizare. Naufragiile sunt fenomene obişnuite în viaţa marinarilor. Ele pot deci constitui puncte de plecare pentru reliefarea trăsăturilor omului nou. Faptul că naufragiile au fost frecvent utilizate în literatura burgheză — nu înseamnă că ele nu pot deveni un element tematic al literaturii realist-socialiste. Naufragiul ca atare, însă, considerat în sine, este prea sărac pentru a scoate în evidenţă conţinutul vieţii noi a marinarilor şi pescarilor noştri. Scriitorul n’a văzut dementele cu adevărat semnificative ale acestei vieţi. Din această cauză, el a folosit o serie de clişee uzate, luate din arsenalul literaturii burgheze. Nu lipseşte în nuvelă nici povestea răsuflată a brigadierului, copil din flori, al cărui tată, pilot de vas, a sfârşit în decrepitudine, după o viaţă desfrânată (Vlahos). Nu lipsesc nici obişnuitele discuţii sumbre ale celor de pe bordul vasului în clipele pe care scriitorul vrea să le prezinte ca dramatice. Există şi o poveste a căpitanului Bumbaru, care este tipul vechiului marinar, idealizat de literatura burgheză. „Poate că bărbatul îndrăgostit de mare şi vânturi simţise nevoia unei schimbări, a unei oaze de linişte în care putea poposi intre două drumuri, între două furtuni". „îndrăgostit de nesfârşitele întinderi de apă, îndrăgostit de meserie, Bumbaru e unul din oamenii aceia pe care legendele marinăreşti ii închipuie logodiţi cu marea. Zâmbeşte rar Bumbaru şi râde şi mai rar. Dar când râde, ţi se pare că soarele iese din nouri şi, fără să vrei, închizi puţin ochiul, uluit de atâta lumină". Toate aceste elemente nu contribue la reliefarea trăsăturilor omului nou. Dimpotrivă, în cazul brigadierului Vlahos, ele nu fac decât să întunece portretul acestuia. Cultul amănuntului nesemnificativ e evident. Trebue spus că la originea acestei deficiențe stă faptul că VI. Colin a uitat de faptul că vasul plecase în larg pentru a îndeplini o sarcină de producţie. Problemele cele mai importante ce se ridică pe marginea nuvelei, se pun cu privire la căpitanul Bumbaru. Prin el, scriitorul a intenţionat să creeze figura unui erou pozitiv, a unui marinar de tip nou, crescut de Partid. Ce este specific personalităţii lui Bumbaru? Prezenţa de spirit pe care o are în clipe grele, curajul pe care îl insuflă oamenilor săi Acestea sunt, desigur, însuşiri importante. Dar, ele singure, nu pot caracteriza pe comunistul Bumbaru. Calmul şi prezenţa de spirit sunt vechi trăsături marinăreşti. Le-au avut şi vechii corăbieri în alte timpuri, în alte condiţii. Scriitorul nu a izbutit însă să arate ceea ce este cu adevărat nou la un marinar comunist. Lipsindu-i cunoaşterea adâncă, complexă, a omului nou, scriitorul l-a pus pe căpitan să rostească discursuri sforăitoare, cu caracter politic. In clipele grele ale naufragiului, căpitanul Bumbaru cântă din armonică şi rosteşte cuvântări. Pasagiile din nuvelă în care Bumbaru, pentru a ridica moralul marinarilor, le vorbeşte despre lupta eroică a Partidului, sunt artificiale. Lucrurile se petrec într’un fel de atmosferă mistică. Chiar Partidul apare, în această perspectivă, ca o forţă mistică, grupând în el „pe cei viteji”. Felul în care autorul prezintă faptele, lasă impresia că până în momentele diarpatice ale naufragiului, marinarii şi pescarii din Sulina nu auziseră de Partid, că lupta clasei muncitoare, organizată şi condusă de către Partid, nu adusese nici o schimbare în viaţa celor din port. Întâlnirea lor cu Partidul se produce doar prin discursurile pe care le rosteşte patetic căpitanul Bumbaru. Pentru ca să facă din Bumbaru un om şi nu o schemă, scriitorul a recurs la un procedeu frecvent atunci când lipsesc faptele puternice, care pot contura o personalitate umană. Scriitorul construeşte ad-hoc o dramă pentru personagiul său. Copilul căpitanului este bolnav.Tatăl însă şi-a lăsat bolnav fiul şi a plecat să-şi facă datoria. Resorturile morale ale lui Bumbaru nu sunt însă desvăluite de acest conflict asupra căruia insistă scriitorul. V. Colin nu izbuteşte să arate bogăţia sufletească a omului nou, superioritatea sa morală. Autorul accentuează doar asupra unei manifestări, care, aşa cum este prezentată, rămâne exterioară omului. In general, episoadele nuvelei sunt lipsite de puterea de caracterizare a omului nou şi a vieţii sale. Numai naufragiul „Cormoranului“ şi rezistenţa pasivă a naufragiaţilor nu spun de fapt prea mult. Faptele s’au desfăşurat liniştit. Ele n’au atins dramatismul pe care-l vroia autorul. Din desfăşurarea lor nu s’au putut reliefa trăsăturile noi ale marinarilor şi pescarilor. E drept, încercări în această direcţie există. Este cazul lui Ivii, fiul bătrânului pescar Lavren de pe „Cormoranul“. Nuvela începe prin prezentarea întoarcerii lui Ivii din concediu. Acesta este, însă, un episod fugar. Ivii nu mai apare decât la sfârşitul nuvelei, pentru a trage cu sine pe scenă pe secretarul organizaţiei de bază din Salina, care ia măsuri pentru ajutorarea naufragiaţilor. Este evident că în acest episod rolul Partidului este minimalizat, prezentat schematic, forţat. Meşteşugul scriitoricesc care se remarcă în această lucrare nu poate suplini lipsa bogăţiei de idei, cunoaşterea vieţii. Viaţa oamenilor din portul Sulina, cu frământările şi năzuinţele lor, nu apare în nuvela lui Vladimir Colin. Şi tocmai în această direcţie trebue să-şi îndrepte eforturile autorul, ca să oglindească lupta Partidului pentru ridicarea nivelului economic al regiunii din Deltă, pentru crearea unor condiţii bune de viaţă pescarilor. Scriitorul a intenţionat să sublinieze culoarea locală, atmosfera specifică a portului Sulina şi a oamenilor săi. Lipsindu-i însă momentele concrete de viaţă, el le-a suplinit printr-un exces de cuvinte ruseşti care îngreuiază lectura. Ele nu contribue dealtfel la sublinierea personalităţii eroilor, la individualizarea lor. Personagiile nuvelei vorbesc în general aceeaş limbă. Drumul pe care a mers Vladimir Colin în orientarea sa tematică este interesant. Viaţa plină de probleme a oamenilor muncii din porturile ţării noastre, unde — ca pretutindeni dealtfel — cresc puternic mugurii noului, merită atenţia scriitorilor noştri. Este nevoie însă ca scriitorii să sesizeze şi să cuprindă în operele lor tocmai ceea ce este nou, deosebit şi înaintat în această viaţă. Sorin Arghir RECENZIE Vladimir Colin : „Cormoranul pleacă pe Mare“ (Editura de Stat pentru Literatură și Artă) Poem despre trenuri şi trenuri Lui V. T. Osipov, Erou al Muncii Socialiste, şeful secţiei marşriM tizării din Ministerul Comunicaţiilor al U.R.S.S. — care ne-a ajutat să organizăm primul tren marşrat In Patria noastră. — Proză să scrii. Reportaj. E simplu ca trenul. — Tovarăşe, trenul cu marfa stă mult la triaj. — Ca trenul, da, reportajul să fie. Mi s’a spus să-l aşez înţelept pe hârtie. „Ce simplă-i problema. Dar trenuri sunt multe , sunt trenuri ca melcul şi trenuri marşrate. Să scriu despre unul ce trece, din gară, în gară, de-i cald, ori de-i rece— pot scrie în oricare „gen“. Dar pentru marşrut îndrăznesc un poem”. ...La masă cândva socotea: „piaţa, clienţii mai pot aştepta. Dacă întârzie marfa o zi, cu sută burghezul la sută la preţ va spori... — Azi nu mai vând lemne ! Vând iepuri în cuşte. Am zece vagoane vulpoi argintii de import şi o sută („Vagoanele gata’ncărcate cu lemne să stele în gară”) vorbeau „Nu-s lemne !’’ „.Transportul — hârtie de muşte“ telegrame cifrate. Băteau telegrafe : „opriţi prima gară. Triajul să cearnă. Pe linia moartă şi lemne şi pâine în Isteţi soldăţoi, trenul lor de război . Un circ ...In Apus N’are vulpi Sal Ilin banei preamăresc AI lor tren travestiţi şi păzesc umblă’ncet sforărit în tren, încurcat, ca’ntr’o plasă. Oricât l-ar păzi soldaţoile lumii grea ură-l apasă. Şi de-or îndrăzni în război să-l deslege vedea-vor ce pulberi din tren Stau pe la triaje din nesocotinţă, încet-mergătoarele, melocodobele făcute cu veche ştiinţă. Acari, şefi de tren mai înalt inginer. Născoci, trenul marşrut. Acest om sfatul lui, mâna caldă ne-a întins. Ne-a vorbit despre trenuri. Noi inimi şi ochi am deschis. Cu acari, unelte mai multe, putere mai multă de muncă. — „Uite cum veţi putea” — iar no! ne-am minunat — „Trenu-i al vostru. Să facem deci pla-ni-fi-cat... Pe sute de linii nu-i vorbă măruntă. E viaţa ce nu poate sta întreruptă: oţelul ce clocotă, pâinile calde, gândul poetului, inima lui care arde. Gavril Mihai şi din ei s’o alege. .. La noi, telegrame bat Cincisudiştii Duc bumbac şi cărbuni. înălţimi şi pământ de când noi. Merg zile în şir. — Cu arme ? dosarul, prin staţii, poţi să sbori — şi ţărani am învins. şi trenuri încete. Arme, figura de stil. s’au întrebat. Gonesc trenuri şi inimi furtunate, formula: Osipov încurcat, şi oameni supun timpii Duc ţărani, muncitori... — Da! vor să afle. Duc copiiiar prin şi mărfuri muncitori libere treceri se numeşte nătăfleţe, şi de stat întinselor spaţii, prin patria’ntreagă ce poartă viaţă de inime leagă, în plimbări — dacă vrei, „Tars” impreună-s un vis Dar, mai sunt pe alocuri să sară”. la noi chiar aşa se-arăta, ce prin ţară umbla... Şi jale ducea.. astăzi circul modern, şi nici iepuri să ştie, care-i frânarul din umbră ce trenul prin gări întârzie. Frânează abil. — Şi zâmbetul ? — Da! Ştie zâmbi, amâna, la fel ca burghezul ce cândva socoata-l făcea: „De trenul cu marfă o zi întârzie”... O cred asta ,ci, dar aşa n’o să fie... ...Ca pe iadi mi l-a fript vestea ce-au aflat. — Tren marsrut ? — Nu’nțeleg... — Ce-o fi! ? Veni un om într’o zi, simplu om sovietic. Şi fochist el a fost, dar conduce şi trenul electric e mărunt. Aşa Străbătea Stele sus — Osipov Trenul său despre trenul minunea de tren să aducă nu facem tovarăşi, manevre. Ca timpul să-l prindem vom face vagoane rezerve. Viitorului, noi, să-l ieşim înainte”. Şi-acest tren e al nostru ! Tovaraşi, ca el, ne-a’nvăţat Osipov, al marşrutelor trenuri părinte. „Şi trenul marşrut vârfuri ce ni-l mai jinduc Belşugul la noi Puterea, poporul cinci sudişti, sfătuitu-s’a el, Cum să facă Trenul acesta, în spre Bucureşti In lume nu-i tren şefi de tren, impiegaţi, de care aflaţi, stăpân îl vom face. Să creştem belşugul in pace. Transportul, cu-al muncii bun rod, din apusul apus — va străbate cât zece — ca să-l poată întrece, orice lord!... şi-o creşte în bine şi pace — întâiul marşrut, a pornit ca un cal îmbuiat, nărăvit, a pământului nostru câmpii... stele jos — luminau purpurii. îi strunea aripatul său sbor. străbătea... alte sute să’ncepem a face. a Patriei noastre puteri. POEZII DESPRE STALIN (Editura Tineretului) Cu prilejul sărbătoririi celor 72 de ani de la naşterea lui Iosif Vissarionovici Stalin, Editura Tineretului a publicat o culegere de versuri ale poeţilor sovietici închinate marelui conducător şi dascăl al popoarelor. Reprezentanţi de frunte ai liricii sovietice : A. Tvardovschi, M. Isacovschi, N. Tihonov, A. Surcov, E. Dolmatovschi şi alţii, care semnează versurile închinate tovarăşului Stalin reuşesc să ne dea imaginea măreţiei vieţii şi operei marelui Stalin. Evocând figura luminoasă a lui Stalin, poeţii sovietici înfăţişează marea Patrie a Socialismului biruitor, viaţa clocotitoare a oamenilor muncii, efortul lor creator, înaltele lor însuşiri morale, încrederea lor nezdruncinată în realizarea visului de veacuri al omenirii : comunismul. Deosebit de variate şi bogate sunt motivele de inspiraţie ale poeţilor sovietici pentru a înfăţişa figura marelui conducător. Nu există domeniu al vieţii sovietice de care să nu fie legat numele lui. Dragostea fierbinte pentru marele Stalin o redă în versuri deosebit de emoţionante, poetul Isacovschi : „Foşnesc roditoarele stepe, prin râuri fug ape sirepe Şi limpezii zori scânteiază în Patria în care trăim. Veniţi să l slăvim deci, tovarăşi, un cântec, pe omul cel mare. Pe cel mai iubit şi mai vrednic, Pe Stalin, nu cânt să-l slăvim!" Sentimentul mândriei copiilor sovietici, îl înfăţişează poetul V. Gusev : „La hartă, la tablă vom merge, în clasa însorită-om sbughi. Aşa învăţăm încât Stalin Să spună : „Ce straşnici copii !” încrederea oamenilor sovietici în geniul lui Stalin, credinţa fermă în adevărul învăţăturii staliniste, străbat în versurile poetului Surcov : „Ne-am oferit stând umăr lângă umăr, şi traiu'n muncă-i plin şi fericit. Ne luminezi un cate, veşnic tânăr, cu sufletu-ţi ce timpu-a biruit. După citirea poeziilor despre Stalin rămâi cu impresia puternică, dominantă, că ai vă zut însăşi măreţia Patriei sovietice, vitejia constructorilor comunismului. Fruntaşii poeziei noastre şi tinerii poeţi care au contribuit prin munca lor la apariţia culegerii „Poezii despre Stalin“, animaţi de adâncă dragoste pentru I. V. Stalin şi eroicul popor sovietic, s’au străduit şi, în mare parte au reuşit, să redea frumuseţea textelor originale. BARBU DELAVRANCEA: HAGI TUDOSE (Nuvele) (Editura Tineretului) Muribund, Hagi Tudose îşi înfige mâinile crispate în movila de aur. Se cutremură când simte forma rotundă şi ispititoare a banului. Aşa îşi sfârşeşte viaţa. Delavrancea a reuşit să întruchipeze în Hagi Tudose tipul burghezului zgârcit, care face uz de cele mai murdare mijloace pentru a se îmbogăţi. Autorul urmăreşte atent evoluţia personagiului său, arătând cum el ajunge să câştige tot mai multă rutină în şarlatanie. Calfă într'o „găitănărie” la început, — coproprietar apoi, proprietar plin, mai târziu, — şi în cele din urmă hagiu, Tudose strânge averi fabuloase. El vinde aşchii de lemn, denumindu-le lemn „sfânt", speculând superstiţiile celor naivi. Delavrancea înfăţişează chipul burghezului avar în toată hidoşia lui. Tipul creat de Delavrancea îşi păstrează şi azi actualitatea. In cealaltă nuvelă din volum, intitulată „Domnul Vucea", Delavrancea crează figura unui dascăl tiran, figură specifică şcolilor de altă dată din ţara noastră. Şcoala de eri, cu monitori selecţionaţi din fiii celor avuţi, care svântă copiii în bătăi, este înfăţişată cu mult humor. Zugrăvind societatea din cea de a doua jumătate a secolului al 19-lea, luând atitudine critică faţă de samavolniciile claselor dominante, Delavrancea reuşeşte, în aceste nuvele, să creieze o imagine veridică, realistă, a epocii. Prin publicarea celor două nuvele, însoţite de o prefaţă instructivă, Editura Tineretului contribue la opera de valorificare a moştenirii noastre literare. V. TOPORCOV: „STANISLAVSCHI LA REPETIŢIE» (Ed. Cartea Rusa) De curând a apărut în Editura Cartea Rusă, în traducere românească, cartea „Stanislavschi la repetiţie”. Autorul acestei cărţi este unul dintre cei mai populari actori ai Uniunii Sovietice, Vasili Osipovici Toporcov, artist, al poporului al U.R.S.S. In această carte sunt redate amintirile autorului, legate de munca lui artistică sub conducerea marelui maestru al teatrului, C. S. Stanislavschi. Toporcov sintetizează în aceste pagini bilanţul activităţii sale actoriceşti, de la dibuirile începutului, de la nenumăratele căutări istovitoare pentru a găsi calea spre interpretarea realistă, până la întâlnirea cu Stanislavschi, a cărui concepţie nouă scenică i-a deschis perspectivele juste de creaţie. In cartea sa, Toporcov descrie cu minuţiozitate activitatea lui Stanislavschi pentru închegarea concepţiei regizorale a spectacolelor „Delapidatorii”, „Suflete moarte”, „Tartuffe”. Toporcov a notat cu un deosebit spirit de investigaţie,observaţiile, reflecţiile făcute de Stanislavschi cu privire la realizarea scenică a acestor piese. Luptând fără cruţare împotriva teoriilor formaliste, Stanislavschi a fundamentat în munca de pregătire a acestor ultime spectacole principiile realiste ale tehnicii dramatice. Arta bizuindu-se „pe reproducerea şi redarea unei vieţi organice reale, nu poate îngădui forme şi tradiţii împietrite, oricât ar fi de minunate ! Arta este viaţă şi ca tot ce trăieşte ea se află într'o necontenită mişcare şi desvoltare”. Stanislavschi cerea actorului să se smulgă din cătuşele şabloanelor, ale convenţionalismului teatral, să trăiască rolul cu maximum de adevăr şi simplitate, să se integreze deplin în personalitatea personajului de pe scenă. In paginile cărţii sale, Toporcov desvoltă pe larg indicaţiile geniale ale marelui combatant pe frontul artei dramatice ; ele reies cu deosebită forţă din descrierea pasionantă a diferitelor încercări pentru crearea fiecărui episod din piesele în repetiţie. In felul acesta, autorul a izbutit să înfăţişeze într’o formă limpede şi atrăgătoare activitatea marelui maestru, care a ridicat pe cele mai înalte culmi teatrul sovietic. Lectura acestei cărţi este deosebit de utilă nu numai pentru specialiştii în problemele teatrului ci şi pentru massele largi de cititori şi spectatori.