Contemporanul, ianuarie-iunie 1955 (Anul 9, nr. 1-25)
1955-06-17 / nr. 24
Norră , oamenii, Iubim visurile. Ne place să visăm un pumn de, ţărînă roditoare, din nou înflorit macul veşted de ieri, să frecăm latre palme o fărîmă desoare , în zile cu neguri, să visăm un pahar de cleştar sau cu apă de mare, o revedere de mult aşteptată, sau chiar o bucată de pînză, pentru steguleţe o parte şi pentru o rochiţă, o alta. Noi, 4* oamenii, trebuie să visăm ; i, doar ele, visurile, j s-au adunat în ani,şi anii lungi şiraguri, din generaţie în generaţie, iar generaţiei noastre i-a rămas legămînt să dea suflet şi trup, j să dea viaţă visurilor, V, V I marilor visuri. ..................................... ...A fost şi-atunci un mai L — cîţî ani în zbor trecură? — Un mai a fost şi-atunci, nu mai cum toţi îl ştim, dar oamenii visară mai mult decît orbind. Pierre... ........ ? era un flăcău Înalt cu ochi albaştri de copil senini şi nevinovaţi, un flăcău cu gluma pe buze şi zîmbetu-n priviri neobosit.Şi Pierre, flăcăul cu ochi senini de copil, a căzut cu braţele deschise, pe pămint, într-o zî de mai. Intr-o frumoasă zi de mai, a căzut pe cîmpul de luptă, cu braţele deschise, a căzut Pierre, îmbrăţişînd pămîntul natal, imbrăţişînd Franţa. ...Şi atunci pe pieptul cald al gliei un vis l-a cuprins pe Pierre, un vis — dar ce vis! — Se făcea că era pe Eiffel, sau mai sus, şi mai sus, şi de jur Împrejur se vedea o nemaivăzut de frumoasă grădină. O nemaivăzut de frumoasă grădină era Franţa... Şi era acolo, în acea grădină, şi fratele său Jean, care avea de lucru în toate cele şase zile ale săptămlnii, şi era acolo şi Mado, şi avea Mado o maşină de cusut, şi micuţul Paul care avea jucării şi pîine, şi părea peste tot că era pace, era pace pe pămînt ! Apoi Pierre a murit, a murit Pierre cel care visa nemaivăzut de frumosul vis. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Pierre, întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales Franţa! Şi acum v-aş vorbi despre Lambros, două cuvinte despre Lambros micuţul.. îşi privea casa Lambros cu ochii măriţi de uimire, casa lui mistuită de flăcări (casa lui, casa lui, de ce-i arde casa ?). Vai, trotineta, trotineta lui dragă, mica sa trotinetă cu roţi de lemn, de-ar scăpa! Apoi, fumul negru parcă nu mai ieşea din casă, ci dintr-un coş de vapor sau poate de uzină. Şi privea Lambros curios tunurile engleze de pe Acropole; apoi tunurile au dispărut, şi-un foc mare, un soare nou s-a arătat şi el a împletit din razele lui un cerc, un cerc de lumini; şi Lambros învîrtea cercul fericit, pe străzile, pe pieţele, pe drumurile patriei sale... Apoi, deodată, tunurile au tuşit — sau aşa i s-a părut lui că tuşesc —cum mii de zmei din poveşti ar tuşi, apoi a căzut din obuz şuierînd şi Lambros a murit, Lambros cel care visa visul cu cercul de aur şi soare. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Lambros, întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales Eliada. Ţîşnea aşadar în floare maiul atunci (să fi trecut zece ani ?) Oamenii visau mai mult ca oricînd, visau atunci şi Mitrea şi Ciu-Li, şi Frantişek şi Ferentz visau, şi visurile lor au prins viaţă — suflet şi trup — aşa cum prinde viaţă un ghiocel sub zăpezi. ...Visa şi Tom atunci în acel mai Înflorit — negrul Tom adus din depărtări, să-şi apere lanţurile; şi a căzut Tom, undeva pe Elba a căzut, cu ochii pironiţi pe cerul albastru, şi visa Tom că nu mai are lanţuri pe mitui ci brăţări li Împodobesc mitnile, brăţări din flori exotice, impletite; şi a văzut apoi Tom o plantaţie de teacao, o plantaţie fără paznici cu beţe de bambus, şi se făcea că era o poartă largă, o singură poartă pentru albi, pentru negri. iar pe pămînt, pe întregul pămînt era pace. Apoi Ton a murit, Tom cel care visa libertatea. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Tom; întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales negrii. Căci aşa se întîmplă uneori cu visurile, unii visează, alţii le înfăptuiesc, iar visurile ce n-au prins încă viaţă sunt moştenite de generaţiile care vin, iar generaţiile care vin le dau suflet şi trup, le dau viaţă ...Visa în acel mai înflorit, şi Hans, soldatul în veston cenuşiu, căzut undeva lîngă un tei mărginaş, pe Unter den Linden, lîngă un tei carbonizat, cu crengile zburlite spre cer; şi se făcea că de-o creangă uscată şi neagră atîrna un trup, un trup cu capul în jos. Apoi trupul — poate Krupp — a dispărut, şi teiul a început să înflorească şi o aromă minunată s-a răspîndit pe Unter den Linden ; a venit apoi şi Greta l-a mîngîiat, i-a şters sîngele de pe frunte şi i-a şoptit printre lacrimi: „ — Destul, dragul meu, destul! Să ne-aşezăm, în sfîrşit, să rămînem aici“. S-a sculat atunci Grete şi s-a ridicat în picioare Hans, şi-au început amîndoi să sape adine, să aşeze-n pămînt pietre de temelii pentru o casă nouă, pentru o casă cu ferestrele larg deschise... ...Iar pe pămînt era pace, în jur era linişte şi pace. Apoi Hans a murit, Hans cel care visa o Germanie fără Kruppl. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Hans, întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales Germania. ...Şi visa şi Volodia în acel mai nemaipomenit de frumos, Volodia cel care a intrat cu tancul în Berlin, venind dintr-un mic sătuc de pe Volga. Visa Volodia, privind prin viziera tancului drumul prăfuit pe care înaintau tovarăşii lui, şi a văzut — sau i s-a părut numai — că drumul s-a lărgit deodată într-o şosea, într-o şosea largă cît orizontul şi fără de sfîrşit, şi păşeau pe şosea în ritmul cîntecelor, ţinîndu-se de mîini, oameni mulţi, fără număr... A văzut-o acolo Volodia şi pe Mado, pe Mado cea care flutura un mic steguleţ francez, lucrat pentru Paul la maşina fabricată de Jean, în cele şase zile ale săptămînii. Şi-l ajuta Volodia pe Hans să pună pietre de temelii pentru casa cea nouă, şi alerga fericit pe şosea şi Lambros mînîndu-şi cercul împletit din raze de soare; iar calea se sfîrşea într-o plantaţie de cacao fără beţe de bambus şi oamenii durau o poartă largă, prin care intrau — şi negri şi albi — şi era pace pe pămînt; şi a văzut Volodia din nou drumul prăfuit pe care înaintau tovarăşii lui, * dar Volodia a murit, Volodia cel care visa oamenii fraţi. Şi oamenii sovietici au moştenit visul lui Volodia. Dar şi întreaga noastră generaţie l-a moştenit, căci Volodia a deschis drumul întregii noastre generaţii. Hei... Mulţi erau acei care visau în acei mal cum cu toţii îl Ştim— nouă oamenilor ne place să visăm) mulţi au căzut visind — şi generaţiile care au venit le-au moştenit visurile; iar generaţia noastră, întreaga noastră generaţie, s-a trezit, cu cea mai mare, cu cea mai grea moştenire din cîte a cunoscut omenirea. ...Şi iată că visurile noastre sînt primejduite, duşmanii visurilor noastre se pregătesc să ne ucidă visurile. Dar generaţia noastră nu e un fiu risipitor. Ea nu lasă să se piardă moştenirea ea nu poate decît s-o crească. Beloiannis a crescut moştenirea; garoafa sa roşie a crescut-o. Iulius şi Ethel au crescut-o şi ei, cu proprii lor copii au crescut-o; iar Robeson, cîntăreţul negru al zilelor luminoase de mîine, a adunat visele într-un cîntec măreţ: — Vom da suflet şi trup, vom da viaţă visurilor, marilor visuri ! Nu ! Generaţia noastră nu e un fiu risipitor. Moştenirea e grea, ştim: noi vom purta-o cu mîndrie şi grijă — căci noi ştim ce înseamnă visurile — noi ştim să fim atatomici şi dîrji, cînd avem de gospodărit o moştenire, cindi avem de gospodărit cea mai sfîntă avere a lumii. in romineşte de Toma George Maiorescu DIMOS RENDIS 3 „Un cuvînt mai aprig trebuie să sune"’1 Orice traducere dintr-un scriitor al poporului prieten maghiar- Înseamnă pentru mulţi o revelaţie. Rostim toţi adesea numele lui Petőfi, Arany, Jókai Mór, Mikszáth Kálmán, Madács Imre, Ady Endre, József Attila, dar cîţi apreciază arta iar într-adevăr în cunoştinţă de cauză ? Ideea ce ne-o făurisem mulţi despre fizionomia poetică a lui Ady, bunăoară, era de ajuns de vagă. Datorită relatărilor unor istorici literari şi scriitori din trecut, traducerilor izolate pe care le aveam, mulţi erau înclinaţi să vadă în cîntăreţul maghiar un simbolist de structură specială, purtător al unei revolte abstracte, de speţă byroniană, împotriva ordinei cosmice şi năzuitor utopic al unui miraculos răsărit roşu. E drept că în anii puterii populare am putut citi — în tălmăcirea lui Eugen Jebeleanu mai cu seamă — poezii precum „Cîntecul iacobinului maghiar“ în care vibrează intens problematica socială, dar cîteva piese nu permiteau stabilirea unor caracteristice valabile pentru ansamblul creaţiei lui Ady Endre. Iată de ce apariţia unui volum de poeme reprezentînd întreaga evoluţie a poetului (în excelenta traducere a lui Eugen Jebeleanu) poate fi considerată ca un eveniment literar. Traducătorul a ales din cele peste 1000 de poeme, bucăţi caracteristice fazelor de dezvoltare a artei lui Ady, din care se desprinde, autentic, profilul creatorului. Geneza artei marelui poet maghiar este revolta împotriva societăţii contemporane lui unită intim cu presimţirea unei răsturnări înnoitoare. Cîntăreţul e un răzvrătit împotriva ordinei existente, năzuie la cutremure, prefaceri. Budapesta magnaţilor e pentru el o necropolă, un oraş al morţii şi al blestemelor .Aici, la Budapesta, viaţa e urîtă / Şi-al morţii chip de mii de ori mai hide". La Paris are revelaţia străbunilor mistuiţi în negura vremilor imemoriale, slujitori ai soarelui, şi se vrea însuşi „al Soarelui-Zeu preot". In viziunea poetului, soarele simbolizează felul veşnic, care la rîndul lui e reprezentarea figurată a vieţii. Devastat de gînduri, ars de febra răzvrătirii, Ady se vrea un slujitor al vieţii fremătătoare, oficiant al unicei credinţe adevărate, credinţa în viaţa etern biruitoare şi i se căieşte că e prea palid, că în faptele lui văpaia vieţii pripite anemic Invocând Zeul-Soare, poetul îl imploră . ..Sunt palid ? Oh, vopseşte-mă un roşu ! Se simte trudit, secătuit, dar puţinătatea forţelor individuale nu-l poate opri să creadă ferm în tot ceea ce e viu, măreţ: „...Mă-nchin luminii., focului cel viu / Şi caut o m’nins sau un vis, / O taină..“ Simbolul focului stăruie in poezia sa de-a lungul anilor. îndemnul de a spori fără încetare văpaia zămislitoare de vieţi e un strigăt imens prometeic : „Să-ncingem focul, crească-n înălţimi! [ Dar Focul, Focul, tineri fraţi ai mei, / Vai, Focul nu-l lăsaţi să moară ! Ea, / Viaţa — rosturi sfinte - avînd — vrea să trăiască...“ Se poate urmări în poezia lui Ady Endre desfăşurarea unei drame, a unei oscilaţii între aspiraţia spre înălţimi ameţitoare şi o anume incertitudine în privinţa eficacităţii luptui sale. Poetul îşi reproşează mereu insuficienta vibraţie, presupusa lîrupezeală. Mereu îşi strigă voinţa de a face să răsune un cîntec mai năpraznic : „Un cuvînt mai aprig trebuie să sune / Ca al lui Petőfi. Totul să dărime.“ O încredere în izbîndă, o pornire nestăpînită îl răscoleşte necontenit, desferecîndu-l din strînsoarea îndoielilor : „Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă./ „Opreşte!“ Nu. M-aşteaptă-n zare Mîine/ M-aşteaptă, şi gonesc ca o furtună”. Accentele de durere, revoltă şi încredere constituie nota predominantă a poeziei lui Ady Endre. Care e însă izvorul suferinţei sale, al inconformismului său ? Ce ideal năzuieşte acest mare răzvrătit ? Viziunile poetului se traduc, simboluri numind fenomene cosmice, adesea survin imagini biblice, îndeosebi viziuni teribile de apocalips. Simbolurile cromatice sunt frecvente, culoarea roşie fiind evocată de nenumărate ori. Ady scrie In vers liber, adesea nerimat O asemenea factură a poeziei îl , situează pe poet In chip evident printre simbolişti şi dacă am cunoaşte numai versurile sale de felul celor citate, am fi constrînşi să admitem că Ady Endre se deosebeşte de simboliştii francezi de tipul lui Verlaine doar prin temperamentul tumultuos şi prin specificul stilului individual. In acest chin 11 prezintă de fapt, denatuiindu-i, criticii burghezi. *) ADY ENDRE : Poeme (E.S.P.L.A.)" Dumitru Ghicu Or, a judeca un poet avînd in vedere doar o porţiune limitată a operei lui e ceva tot atît de neştiinţific şi neonest ca obiceiul — persistent chiar la unii din criticii noştri — pe a izola cîteva personaje sau scene din complexul cutărui roman şi, disecîndu-le cu o competenţă profesională, nu totdeauna infailibilă, de a trage, cu suficienţă, concluzii definitive despre respectiva scriere. Opera unui scriitor autentic reprezintă o unitate organică, ce se cere examinată pornind de la orientarea ei generală, de la idealul pe care-l afirmă, de la „gindul ce străbate ciuturile“ dîndu-se un sens unitar. Cheia pentru înţelegerea orientării creaţiei sale, a liniilor ei de dezvoltare, ne-o oferă Ady însuşi cînd zice: ,Nu eşti mihnit de jalea muncii taie. / Nu de averile cu boi şi cu tarlale. / Ci de zdrobita ţară-ţi este jale, / C-o fură grofi şi popi, din deal In vale". Deci revolta lui nu e o revoltă abstractă, conflict al eului cu universul, frondă juvenilă, ci luare hotărîtă de atitudine faţă de o situaţie social-istorică precisă. Prin depăşirea problematicii îngust individuale, prin cuprinderea în cîntecul său a lui Desen de FLORICA CORDESCU verilor şi nădejdii unui întreg popor, poetul săvîrşeşte un salt deasupra simbolismului limitat la explorarea regiunilor nebuloase ale subconştientului, străin şi adesea vădit ostil vieţii reale, gîndirii şi stărilor sufleteşti ale oamenilor normali. Simbolurile utilizate de Ady Endre servesc unor ţeluri diametral opuse celor urmărite de simboliştii decadenţi. Ele sunt încărcate de conţinut ideologic revoluţionar. Nu inefabilul unor trăiri individualiste, nu un narcisism bolnăvicios sugerează aceste simboluri; ele demască, Înfierează stări de lucruri reprobabile, cheamă la luptă, trimbiţează viitorul. Imaginea păunului Înălţat pe metereze (prezentă şi in folclorul maghiar), bunăoară, semnifică prefaceri viitoare. ..Nalţi păuni cu pene însorite, calde, / Spuneţi tuturora: Mîine va fi altfel / ...Vechi păduri maghiare gem sub viatul proaspăt, / Aşteptăm Uniunea nouă, noul proaspăt“. Poetul respinge mirajul unei frumuseţi gratuite, simbolurile fără conţinut, imaginile din versurile sale ilustrînd forţe materiale de natură să stîrnească groaza ,,tidvelor pătrate" : ,,.,.Fata Morgana nu mai vrea să fie / Fata morgana. Asta vă grăiesc. ..Hei, o să fie lată cind intra-va / Fata morgana, roşie-n cetate". Ady Endre concepe artistul ca un nerv al epocii sale, ca exponentul artistic al conştiinţei sociale înaintate. Eroul său liric îşi afirmă solidaritatea cu toţi cei oropsiţi, cu viaţa întreagă stăvilită in dezvoltarea ei de către nefasta alcătuire a societăţii timpului: ,,De pling, întreaga viaţă plinge, / Ruini, dezastre, chinuri şi blesteme. / Şi dacă-mi strig durerile în vînturi, Tot ce-i predestinat prin mine geme“. Poetul este deci corifeul ideilor generoase, patosul răzvrătirii sale fiind expresia artistică a nemulţumirii şi înverşunării grave a mulţimilor apăsate de jugul feudalismului şi bisericii catolice. De aceea şi soluţia eliberării întrezărită de el destul de nebulos la Început, apoi tot mai limpede, e soluţia cea justă, singura eficace. Ady vede mîntuirea din robia habsburgică grotească şi popească numai în revoluţia maselor asuprite: „Cine mai rabdă negura murdari / Ce-ascunde-n ea minciuna ? / Ci vino, Pumn. / Răstoarnă-se această Viaţă-amară / Şi vie Moartea, înţeleptul doctor. / Şi după Moarte învierile. / Cutremure, vă-nfăţişaţi! / Şi vie altceva. 11 Oh, revoluţii, de ce-ntirziaţi ?" Celor ce-şi oprimă semenii li se profeţeşte un sfîrşit înfricoşător: .,Cei ce omoară vlaga, bucuria, / Iertare-n veci de veci nu vor găsi! / .. Sfirşit de stirvuri vor avea, în cirduri, /"Tiranii de-azi şi-ai vremii viitoare..." In poezia .Cîntec înaintea secerişului”, Ady redă în imaginea stringerii recoltei, sensul grandios al ridicării poporului obidit spre a lua în stăpînire, prin stîrpirea acaparatorilor de bunuri nemuncite, rodul trudei lor milenare: ,,Va fi maghiară sărbătoare: / Grîu, singe, tidve-om secera, / Sporește secta sfintei furii, / Vom secera, nu tremura". Triumful poporului răsculat va însemna— sugerează poetul — începutul unei ere noi zămislită sub zodia soarelui roşu — simbol al vieţii învingătoare, al primăverii eterne a omenirii. Astrul dătător de viaţă e invocat stăruitor în versuri de amplă vibraţie: „Pe tine, cel ce-ntrzit, soare roşu, / Strigând, te chem !“ Poetul năzuieşte să slujească vieţii, sporindu-şi în acest fel puterea : ,răsari_ deasupra-mi, soare sfînt şi roşu, / Acum cit mai urăsc şicit mai sunt: / De m-aş răsfringe-n tine, — ar fi /, Mai tare şi mai crunt". _ Sub lumina strălucitoare a înfocatului astru, patria poetului răsare superbă, desferecată de gheţuri, iar Calea Robilor devine drum de slavă spre viitor: „E o ţară de văpăi Ungaria / Mari flăcări trupul i-l dezgheaţă. / Minune. Pe pămînt căzut-a / Ea, Calea Robilor, măreaţă / ...Pe Calea Robilor trec astăzi / Noi eşti, noi cintece viteze. / E viitorul ce pornit-a / Maghiarul cer să-mpurpureze“. Cîntind viitorul, stihurile poetului freamătă de optimism. Temeiul acestei atitudini este încrederea în forţa colosală a poporului. Poetul vede în popor întruchiparea a tot ce are existenţa mai înălţător, întruchiparea adîncului omenesc. Prin popor, Ady Endre înţelege pe oamenii muncii, proletariatul în primul rînd, în ai cărui fii vede ,,pe-ai Viitorului curaţi ostaşi“. In .,Cîntecul fiului de proletar", forţa clasei muncitoare e reliefată în imagini hiperbolice monumentale. Proletariatul, dacă ar voi „ar răsturna planeta asta / De-a berbeleacul“, un singur cuvint al său ar împietri universul. Imaginea poporului demiurg apare mereu în poezii sub chipuri diverse: ...„Omu-i creatorul, / Iar dumnezeu, o veştedă coroană. De-o să murim, murim — şi-atita. / Dar de murim noi, totul piere”. Depozitarul tuturor virtuţilor, creatorul tuturor minunilor, poporul muncitor acţionează minat de idealuri nobile, cauza lui fiind cauza progresului, a frumosului: „Foamea de cuvînt, foamea de pline, / Foamea de frumos, — adine vă scurmă”. El salvează comorile civilizaţiei şi culturii (vezi poezia „O carte găsită“), perpetuează ,,măreţele minuni ale omeneştii-minţi“. Poetul îşi exprimă cu patos fierbinte ataşamentul faţă de popor şi forţa sa conducătoare, alasa în ale cărei mîini se află rosturile întregii existenţe. ,Inima-mi cu voi aleargă iat-o: / Fraţii mei, o proletari maghiari!’ Ady propovăduieşte măreţele idei ale revoluţiei proletare pentru a cărei înfăptuire cheamă la luptă unită muncitorimea de orice naţie : „De ce din mii de frunte doruri / Nu creşte o uriaşă vrere ? / Cînd slavă, ungară sau valahă, / Durerea, vai, e tot durere / ...Cind ne vom stringe laolaltă / Maghiari şi nemaghiari, dar fraţi? / Cînd răsuna-va glasul nostru, /Al celor frinţi şi exilaţi ?" In ultima parte a vieţii sale, Ady Endre s-a înrolat în lupta poporului său nu numai cu scrisul ; el a făcut parte din Comitetul naţional-revoluţionar. La 19 ianuarie 1919, moartea l-a răpit prematur, în pragul celui de al cincilea deceniu al vieţii. Moştenirea pe care a lăsat-o este de nepreţuit şi cititorii români ar avea mult de ciştigat dacă traducerile din marele poet maghiar ar spori cu fiecare nouă ediţie, ajungând să însumeze cea mai mare parte, dacă nu totalitatea liricii lui Ady. ADY ENDRE Despre sectorul organizatoric al Ansamblului de Estradă In cadrul Ansamblului de Estradă al R.P.R. s-a înfiinţat anul trecut un sector organizatoric care răspunde de buna desfăşurare a turneelor formaţiunilor Ansamblului. Totodată noul sector de activitate se ocupă de organizarea spectacolelor date în Capitală şi organizarea turneelor în regiuni ale unor formaţiuni artistice cu un caracter mai mult sau mai puţin permanent, alcătuite din artişti neîncadraţi în instituţii de artă. S-a creat în acest fel baza de reglementare a turneelor formaţiunilor particulare, s-a dat o lovitură serioasă spectacolelor ilegale care degradează arta, s-a născut o nouă posibilitate de a se lărgi deservirea artistică a unor localităţi mici de pe cuprinsul ţării. Timpul care s-a scurs de la înfiinţarea sectorului organizatoric permite să se tragă anumite concluzii asupra activităţii sale. Se remarcă în primul rînd orientarea nesatisfăcătoare a colectivului acestui sector. Ansamblul de Estradă alcătuieşte încă prea puţine echipe de turneu, deplasează greu formaţiile mici mobile, nu asigură o răspîndire largă a unor asemenea formaţii. S-au organizat pînă acum nepermis de puţine turnee cu formaţii de artişti neîncadraţi (doar cu orchestrele Emanuel Ionescu, Edmond Deda şi Teodor Cosma). Ansamblul da Estradă sa preocupă foarte vag, aproape de loc, de atragerea în activitatea legală, folositoare, de turneu, a unor elemente artistice capabile, lăsînd în felul acesta cîmp de activitate impresarilor dubioşi şi venali, care, în afară de faptul că-şi chivernisesc buzunarele pe socoteala artiştilor, îi împing îndeobşte către încălcarea legilor ţării. Urmărind traseele turneelor organizate de către sectorul organizatoric, se poate constata tendinţa de a evita localităţile mici şi, îndeosebi, satele. Acest lucru nu poate fi explicat decît prin lipsa de preocupare a conducerii Ansamblului (director I. Piîrîu, director adjunct Victor Manoi) și prin comoditatea organizatorilor. In ce privește calitatea spectacolelor prezentate în turneu de echipele organizate de Ansamblul de Estradă, principala sarcină a sectorului organizatoric este aceea de a controla pe parcursul itinerariului respectarea întocmai a programului fixat şi aprobat înainte de plecare. Sezisările oamenilor munţii dovedesc că nu întotdeauna colectivele aflate în turneu dau spectacole la un nivel artistic corespunzător. Mai mult chiar, pe parcursul itinerariului se introduc bucăţi noi, necontrolate şi care se dovedesc deobicei a fi rău alese, pe criterii neartistice, strict comerciale. Un exemplu în acest sens îl constituie turneul lui Teodor Cosma în Valea Jiului. Sarcina alcătuirii şi controlării repertoriului în faza de pregătire a spectacolului revine Consiliului Artistic al Ansamblului de Estrada şi Direcţiei Muzicii din Ministerul Culturii, dar atît timp cît durează turneul sectorul organizatoric este principalul răspunzător de calitatea şi programul spectacolelor. Membrii sectorului organizatoric trebuie să înţeleagă că munca lor însemnată comportă răspundere cetăţeneascăşi pregătire artistică, că ea nu poate avea un caracter întîmplător, improvizat. De priceperea şi spiritul de iniţiativă al tovarăşilor din sectorul organizatoric al Ansamblului de Estradă depinde în mare măsură posibilitatea de a închide definitiv plaga ruşinoaselor turnee particulare ilegale care înjosesc arta şi jignesc pe spectatori. Munca de organizare a turneelor în regiuni se desfăşoară în colaborare cu secţiile culturale ale sfaturilor populare şi agenţiile locale de bilete. Nu odată s-a întîmplat însă ca şefii de secţii culturale sau responsabilii culturali din întreprinderi şi instituţii să creeze o seamă de greutăţi, împiedicînd buna desfăşurare a spectacolelor, făcînd uneori imposibilă programarea spectacolelor în localitatea respectivă. Astfel, secţiunile culturale ale sfaturilor populare regionale Galaţi, Timişoara, Bacău şi sfaturilor populare raionale Bistriţa, Brăila, nu ţin seama de preţurile fixate de minister şi trecute pe documentele de turneu, în mod arbitrar fixează preţuri noi, stînjenind în acest fel planul financiar al turneului. In alte părţi, deşi turneele sunt autorizate de Ministerul Culturii, iar programele spectacolelor sunt vizionate şi aprobate, responsabili culturali locali, dintr-o exigenţă greşit înţeleasă, cer vizionarea locală a spectacolelor, creînd în felul acesta serioase dificultăţi. Unele agenţii de difuzare a biletelor, precum şi unii şefi de secţii culturale sau responsabili culturali neglijează cu totul acţiunea de difuzare a biletelor şi de popularizare a spectacolelor organizate de Ansamblul de Estradă, dovedind în acelaşi timp un deosebit interes pentru asigurarea celor mai prielnice condiţii desfăşurării activităţii „particularilor“. Un asemenea exemplu îl poate oferi agenţia de bilete din Timişoara. La Petrila, în luna mai anul acesta, i s-a refuzat Ansamblului de Estradă sala clubului muncitoresc, după ce în prealabil fusese folosită de o echipă neautorizată legal. Unele secţii culturale raionale şi regionale continuă să acorde, contrar dispoziţiilor în vigoare, autorizaţii pentru spectacole lipsite .* calitate, înjghebat* peste noapte de Indivizi fără căpătîi, care se pretind artişti, iluzionişti, acrobaţi etc. şi care uneori împrumută titluri false, răsunătoare, cum fac cîntăreaţa Ana Bălăci, prestidigitatorul Costelini, „comicul“ George Iulian şi alţii. O mare uşurinţă în acordarea unor asemenea autorizaţii au dovedit-o secţiile culturale ale sfaturilor populare regionale Craiova, Ploeşti, Galaţi, Hunedoara. E necesar ca prin ajutorul Ministerului Culturii secţiunile culturale să revizuiască temeinic cadrele care răspund de agenţiile de bilete. Aici să lucreze numai oameni corecţi, cu dragoste pentru munca lor şi conştienţi de răspunderea ce o au în sprijinirea activităţii artistice. Aceste organe să dea tot sprijinul echipelor artistice trimise în ţară sub egida Ansamblului de Estradă, ajutîndu-le să susţină spectacole în bune condiţiuni în oraşe, în sate, în staţiunile de odihnă şi de tratament (ne referim şi la condiţiile sălilor de spectacol, transporturi, agitaţie vizuală etc.), şi să respecte cu stricteţe directivele Ministerului Culturii privitoare la stîrpirea turneelor frauduloase. Sectorul organizatoric al Ansamblului de Estradă va putea fi sprijinit deci şi pe această cale să-şi îmbunătăţească simţitor activitatea, să răspundă mai bune sarcini însemnate pe care o are. S. Cadam