Contemporanul, ianuarie-iunie 1955 (Anul 9, nr. 1-25)

1955-06-17 / nr. 24

Norr­ă , oamenii,­­ Iubim visurile. Ne place să visăm un pumn de, ţărînă roditoare, din­ nou înflorit macul veşted de ieri, să frecăm latre palme o fărîmă de­­soare , în zile cu neguri, să visăm un pahar de cleştar sau cu apă de mare, o revedere de mult aşteptată, sau chiar o bucată de pînză, pentru steguleţe o parte şi pentru o rochiţă, o alta. Noi, 4* oamenii, trebuie să visăm ; i, doar ele, visurile, j s-au adunat în ani,şi ani­i lungi şiraguri, din generaţie în generaţie, iar generaţiei noastre i-a rămas legămînt să dea suflet şi trup, j să dea viaţă visurilor, V, V I marilor visuri. ..................................... ...A fost şi-atunci un mai L — cîţî ani în zbor trecură? — Un mai a fost şi-atunci, nu mai cum toţi îl ştim, dar oamenii visară mai mult decît orb­ind. Pierre... ........ ? era un flăcău Înalt cu ochi albaştri de copil senini şi nevinovaţi, un flăcău cu gluma pe buze şi zîmbetu-n priviri neobosit.­­Şi Pierre, flăcăul cu ochi senini de copil, a căzut cu braţele deschise, pe pămint, într-o zî de mai. Intr-o frumoasă zi de mai, a căzut pe cîmpul de luptă, cu braţele deschise, a căzut Pierre, îmbrăţişînd pămîntul natal, imbrăţişînd Franţa. ...Şi atunci pe pieptul cald al gliei un vis l-a cuprins pe Pierre, un vis — dar ce vis! — Se făcea că era pe Eiffel, sau mai sus, şi mai sus, şi de jur Împrejur se vedea o nemaivăzut de frumoasă grădină. O nemaivăzut de frumoasă grădină era Franţa... Şi era acolo, în acea grădină, şi fratele său Jean, care­ avea de lucru în toate cele şase zile ale săptămlnii, şi era acolo şi Mado, şi avea Mado o maşină de cusut,­­ şi micuţul Paul care avea jucării şi pîine, şi părea peste tot că era pace, era pace pe pămînt ! Apoi Pierre a murit, a murit Pierre cel care visa nemaivăzut de frumosul vis. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Pierre, întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales Franţa! Şi acum v-aş vorbi despre Lambros, două cuvinte despre Lambros micuţul­.. îşi privea casa Lambros cu ochii măriţi de uimire, casa lui mistuită de flăcări (casa lui, casa lui, de ce-i arde casa ?). Vai, trotineta, trotineta lui dragă, mica sa trotinetă cu roţi de lemn, de-ar scăpa! Apoi, fumul negru parcă nu mai ieşea din casă, ci dintr-un coş de vapor sau poate de uzină. Şi privea Lambros curios­­ tunurile engleze de pe Acropole; apoi tunurile au dispărut, şi-un foc mare, un soare nou s-a arătat şi el a împletit din razele lui un cerc, un cerc de lumini; şi Lambros învîrtea cercul fericit, pe străzile, pe pieţele, pe drumurile patriei sale... Apoi, deodată, tunurile au tuşit — sau aşa i s-a părut lui că tuşesc —­cum mii de zmei din poveşti ar tuşi, apoi a căzut din obuz şuierînd şi Lambros a murit, Lambros cel care visa visul cu cercul de aur şi soare. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Lambros, întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales Eliada. Ţîşnea aşadar în floare maiul atunci (să fi trecut zece ani ?) Oamenii visau mai mult ca oricînd, visau atunci şi Mitrea şi Ciu-Li, şi Frantişek şi Ferentz visau, şi visurile lor au prins viaţă — suflet şi trup — aşa cum prinde viaţă un ghiocel sub zăpezi. ...Visa şi Tom atunci în acel mai Înflorit — negrul Tom adus din depărtări, să-şi apere lanţurile; şi a căzut Tom, undeva pe Elba a căzut, cu ochii pironiţi pe cerul albastru, şi visa Tom că nu mai are lanţuri pe mitui ci brăţări li Împodobesc mitnile, brăţări din flori exotice, impletite; şi a văzut apoi Tom o plantaţie de teacao, o plantaţie fără paznici cu beţe de bambus, şi se făcea că era o poartă largă,­­ o singură poartă pentru albi, pentru negri. iar pe pămînt, pe întregul pămînt era pace. Apoi To­n a murit, Tom cel care visa libertatea. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Tom; întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales negrii. Căci aşa se întîmplă uneori cu visurile, unii visează, alţii le înfăptuiesc, iar visurile ce n-au prins încă viaţă sunt moştenite de generaţiile care vin, iar generaţiile care vin le dau suflet şi trup, le dau viaţă ...Visa în acel mai înflorit, şi Hans, soldatul în veston cenuşiu, căzut undeva lîngă un tei mărginaş, pe Unter den Linden, lîngă un tei carbonizat, cu crengile zburlite spre cer; şi se făcea că de-o creangă uscată şi neagră atîrna un trup, un trup cu capul în jos. Apoi trupul — poate Krupp — a dispărut, şi teiul a început să înflorească şi o aromă minunată s-a răspîndit pe Unter den Linden ; a venit apoi şi Greta l-a mîngîiat, i-a şters sîngele de pe frunte şi i-a şoptit printre lacrimi: „ — Destul, dragul meu, destul! Să ne-aşezăm, în sfîrşit, să rămînem aici“. S-a sculat atunci Grete şi s-a ridicat în picioare Hans, şi-au început amîndoi să sape adine, să aşeze-n pămînt pietre de temelii pentru o casă nouă, pentru o casă cu ferestrele larg deschise... ...Iar pe pămînt era pace, în jur era linişte şi pace. Apoi Hans a murit, Hans cel care visa o Germanie fără Kruppl. ...Şi generaţia noastră a moştenit visul lui Hans, întreaga noastră generaţie l-a moştenit. Dar mai ales Germania. ...Şi visa şi Volodia în acel mai nemaipomenit de frumos, Volodia cel care a intrat cu tancul în Berlin, venind dintr-un mic sătuc de pe Volga. Visa Volodia, privind prin viziera tancului drumul prăfuit pe care înaintau tovarăşii lui, şi a văzut — sau i s-a părut numai — că drumul s-a lărgit deodată într-o şosea, într-o şosea largă cît orizontul şi fără de sfîrşit, şi păşeau pe şosea în ritmul cîntecelor, ţinîndu-se de mîini, oameni mulţi, fără număr... A văzut-o acolo Volodia şi pe Mado, pe Mado cea care flutura un mic steguleţ francez, lucrat pentru Paul la maşina fabricată de Jean, în cele şase zile ale săptămînii. Şi-l ajuta Volodia pe Hans să pună pietre de temelii pentru casa cea nouă, şi alerga fericit pe şosea şi Lambros mînîndu-şi cercul împletit din raze de soare; iar calea se sfîrşea într-o plantaţie de cacao fără beţe de bambus şi oamenii durau o poartă largă, prin care intrau — şi negri şi albi — şi era pace pe pămînt; şi a văzut Volodia din nou drumul prăfuit pe care înaintau tovarăşii lui,­­ * dar Volodia a murit, Volodia cel care visa oamenii fraţi. Şi oamenii sovietici au moştenit visul lui Volodia. Dar şi întreaga noastră generaţie l-a moştenit, căci Volodia a deschis drumul întregii noastre generaţii. Hei... Mulţi erau acei care visau în acei mal cum cu toţii îl Ştim­­— nouă oamenilor ne place să visăm) mulţi au căzut visind — şi generaţiile care au venit le-au moştenit visurile; iar generaţia noastră, întreaga noastră generaţie, s-a trezit, cu cea mai mare, cu cea mai grea moştenire din cîte a cunoscut omenirea. ...Şi iată că visurile noastre sînt primejduite, duşmanii visurilor noastre se pregătesc să ne ucidă visurile. Dar generaţia noastră nu e un fiu risipitor. Ea nu lasă să se piardă moştenirea ea nu poate decît s-o crească. Beloiannis a crescut moştenirea; garoafa sa roşie a crescut-o. Iulius şi Ethel au crescut-o şi ei, cu proprii lor copii au crescut-o; iar Robeson, cîntăreţul negru al zilelor luminoase de mîine, a adunat visele într-un cîntec măreţ: — Vom da suflet şi trup, vom da viaţă visurilor, marilor visuri ! Nu ! Generaţia noastră nu e un fiu risipitor. Moştenirea e grea, ştim: noi vom purta-o cu mîndrie şi grijă — căci noi ştim ce înseamnă visurile — noi ştim să fim atatomici şi dîrji, cînd avem de gospodărit o moştenire, cindi avem de gospodărit cea mai sfîntă avere a lumii. in romineşte de Tom­a George Maiorescu DIMOS RENDIS 3 „Un cuvînt mai aprig trebuie să sune"’1 Orice traducere dintr-un scriitor al po­porului prieten maghiar- Înseamnă pentru mulţi o revelaţie. Rostim toţi adesea numele lui Petőfi, Arany, Jókai Mór, Mikszáth Kál­mán, Madács Imre, Ady Endre, József Attila, dar cîţi apreciază arta iar într-adevăr în cu­noştinţă de cauză ? Ideea ce ne-o făurisem mulţi despre fizionomia poetică a lui Ady, bunăoară, era de ajuns de vagă. Datorită relatărilor unor istorici literari şi scriitori din trecut, traducerilor izolate pe care le aveam, mulţi erau înclinaţi să vadă în cîn­­tăreţul maghiar un simbolist de structură specială, purtător al unei revolte abstracte, de speţă byroniană, împotriva ordinei cos­mice şi năzuitor utopic al unui miraculos răsărit roşu. E drept că în anii puterii popu­lare am­ putut citi — în tălmăcirea lui Eu­gen Jebeleanu mai cu seamă — poezii pre­cum „Cîntecul iacobinului maghiar“ în care vibrează intens problematica socială, dar cîteva piese nu permiteau stabilirea unor ca­racteristice valabile pentru ansamblul crea­ţiei lui Ady Endre. Iată de ce apariţia unui volum de poeme reprezentînd întreaga evoluţie a poetului (în excelenta traducere a lui Eugen Jebeleanu) poate fi considerată ca un eveniment lite­rar. Traducătorul a ales din cele peste 1000 de poeme, bucăţi caracteristice fazelor de dezvoltare a artei lui Ady, din care se des­­prinde, autentic, profilul creatorului. Geneza artei marelui poet maghiar este revolta îm­potriva societăţii contemporane lui unită intim cu presimţirea unei răsturnări înnoi­toare. Cîntăreţul e un răzvrătit împotriva ordinei existente, năzuie la cutremure, pre­faceri. Budapesta magnaţilor e pentru el o necropolă, un oraş al morţii şi al blestemelor­ .Aici, la Budapesta, viaţa e urîtă / Şi-al morţii chip de mii de ori mai hid­e". La Paris are revelaţia străbunilor mistuiţi în negura vremilor imemoriale, slujitori ai soa­­relui, şi se vrea însuşi „al Soarelui-Zeu preot". In viziunea poetului, soarele simbo­lizează felul veşnic, care la rîndul lui e re­prezentarea figurată a vieţii. Devastat de gînduri, ars de febra răzvrătirii, Ady se vrea un slujitor al vieţii fremătătoare, ofi­ciant al unicei credinţe adevărate, credinţa în viaţa etern biruitoare şi i se căieşte că e prea palid, că în faptele lui văpaia vieţii pripite anemic Invocând Zeul-Soare, poetul îl imploră . ..Sunt palid ? Oh, vopseşte-mă un roşu ! Se simte trudit, secătuit, dar puţină­tatea forţelor individuale nu-l poate opri să creadă ferm în tot ceea ce e viu, măreţ: „...Mă-nchin luminii., focului cel viu / Şi caut o m’nins sau un vis, / O taină..“ Simbolul focului stăruie in poezia sa de-a lungul anilor. îndemnul de a spori fără în­cetare văpaia zămislitoare de vieţi e un strigăt imens prometeic : „Să-ncingem focul, crească-n înălţimi! [ Dar Focul, Focul, tineri fraţi ai mei, / Vai, Focul nu-l lăsaţi să moară ! Ea, / Viaţa — rosturi sfinte - avînd — vrea să trăiască...“ Se poate urmări în poezia lui Ady Endre desfăşurarea unei drame, a unei oscilaţii în­tre aspiraţia spre înălţimi ameţitoare şi o anum­e incertitudine în privinţa eficacităţii lup­t­ui sale. Poetul îşi reproşează mereu in­suficienta vibraţie, presupusa lîrupezeală. Mereu îşi strigă voinţa de a face să răsune un cîntec mai năpraznic : „Un cuvînt mai aprig trebuie să sune / Ca al lui Petőfi. To­tul să dărime.“ O încredere în izbîndă, o pornire nestăpînită îl răscoleşte necontenit, desferecîndu-l din strînsoarea îndoielilor : „Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă./ „Opreşte!“ Nu. M-aşteaptă-n zare Mîine/ M-aşteaptă, şi gonesc ca o furtună”. Accentele de durere, revoltă şi încredere con­stituie nota predominantă a poeziei lui Ady Endre. Care e însă izvorul suferinţei sale, al inconformismului său ? Ce ideal năzuieşte acest mare răzvrătit ? Viziunile poetului se traduc­­,­ simboluri numind fenomene cos­mice, adesea survin imagini biblice, îndeo­sebi viziuni teribile de apocalips. Simbolurile cromatice sunt frecvente, culoarea roşie fiind evocată de nenumărate ori. Ady scrie In vers li­ber, adesea nerimat O asemenea factură a poeziei îl , situează pe poet­ In chip evident printre simbolişti şi dacă am cunoaş­te numai versurile sale de felul celor citate, am fi constrînşi să admitem că Ady Endre se deosebeşte de simboliştii francezi de ti­pul lui Verlaine doar prin temperamentul tu­multuos şi prin specificul stilului individual. In acest chin 11 prezintă de fapt, dena­tu­­iindu-i, criticii burghezi. *) ADY ENDRE : Poeme (E.S.P.L.A.)" Dumitru G­hicu Or, a judeca un poet avînd in vedere doar o porţiune limitată a operei lui e ceva tot atît de neştiinţific şi neonest ca obiceiul — persistent chiar la unii din criticii noştri — pe a izola cîteva personaje sau scene din complexul cutărui roman şi, disecîndu-le cu o competenţă profesională, nu totdeauna in­failibilă, de a trage, cu suficienţă, concluzii definitive despre respectiva scriere. Opera unui scriitor autentic reprezintă o unitate organică, ce se cere examinată porni­nd de la orientarea ei generală, de la idealul pe care-l afirmă, de la „gindul ce străbate ciuturile“ dîndu-s­e un sens unitar. Cheia pentru înţelegerea orientării creaţiei sale, a liniilor ei de dezvoltare, ne-o oferă Ady în­suşi cînd zice: ,Nu eşti mihnit de jalea muncii taie. / Nu de averile cu boi şi cu tarlale. / Ci de zdrobita ţară-ţi este jale, / C-o fură grofi şi popi, din deal In vale". Deci revolta lui nu e o revoltă abstractă, conflict al eului cu universul, frondă juve­nilă, ci luare hotărîtă de atitudine faţă de o situaţie social-istorică precisă. Prin depăşirea problematicii îngust indivi­duale, prin cuprinderea în cîntecul său a lui Desen de FLORICA CORDESCU verilor şi nădejdii unui întreg popor, poetul săvîrşeşte un salt deasupra simbolismului li­mitat la explorarea regiunilor nebuloase ale subconştientului, străin şi adesea vădit ostil vieţii reale, gîndirii şi stărilor sufleteşti ale oamenilor normali. Simbolurile utilizate de Ady Endre servesc unor ţeluri diametral o­­puse celor urmărite de simboliştii decadenţi. Ele sunt încărcate de conţinut ideologic re­voluţionar. Nu inefabilul unor trăiri indivi­dualiste, nu un narcisism bolnăvicios sugerea­ză aceste simboluri; ele demască, Înfierează stări de lucruri reprobabile, cheamă la lup­tă, trimbiţează viitorul. Imaginea păunului Înălţat pe metereze (prezentă şi in folclorul maghiar), bunăoară, semnifică prefaceri viitoare. ..Nalţi păuni cu pene însorite, cal­de, / Spuneţi tuturora: Mîine va fi altfel / ...Vechi păduri maghiare gem sub viatul proaspăt, / Aşteptăm Uniunea nouă, noul proaspăt“. Poetul respinge mirajul unei frumuseţi gra­tuite, simbolurile fără conţinut, imaginile din versurile sale ilustrînd forţe materiale de natură să stîrnească groaza ,,tidvelor pă­trate" : ,,.,.Fata Morgana nu mai vrea să fie / Fata morgana. Asta vă grăiesc.­­ ..Hei, o să fie lată cind intra-va / Fata morgana, roşie-n cetate". Ady Endre concepe artistul ca un nerv al epocii sale, ca exponentul artistic al con­ştiinţei sociale înaintate. Eroul său liric îşi afirmă solidaritatea cu toţi cei oropsiţi, cu viaţa întreagă stăvilită in dezvoltarea ei de către nefasta alcătuire a societăţii timpului: ,,De pling, întreaga viaţă plinge, / Ruini, dezastre, chinuri şi blesteme. / Şi dacă-mi strig durerile în vînturi,­­ Tot ce-i predesti­nat prin mine geme“. Poetul este deci corifeul ideilor generoase, patosul răzvrătirii sale fiind expresia artis­tică a nemulţumirii şi înverşunării grave a mulţimilor apăsate de jugul feudalismului şi bisericii catolice. De aceea şi soluţia elibe­rării întrezărită de el destul­ de n­ebulos la Început, apoi tot mai limpede, e soluţia cea justă, singura eficace. Ady vede mîntuirea din robia habsburgică grotească şi popească numai în revoluţia maselor asuprite: „Cine mai rabdă negura murdari / Ce-ascunde-n ea minciuna ? / Ci vino, Pumn. / Răstoar­­nă-se această Viaţă-amară / Şi vie Moartea, înţeleptul doctor. / Şi după Moarte învie­rile. / Cutremure, vă-nfăţişaţi! / Şi vie alt­ceva. 11 Oh, revoluţii, de ce-ntirziaţi ?" Celor ce-şi oprimă semenii li se profeţeşte un sfîrşit înfricoşător: .,Cei ce omoară vla­ga, bucuria, / Iertare-n veci de veci nu vor găsi! / .. Sfirşit de stirvuri vor avea, în cirduri, /"Tiranii de-azi şi-ai vremii vii­toare..." In poezia .Cîntec înaintea secerişului”, Ady redă în imaginea stringerii recoltei, sen­sul grandios al­ ridicării poporului obidit spre a lua în stăpîni­re, prin stîrpirea acaparato­rilor de bunuri nemuncite, rodul trudei lor milenare: ,,Va fi maghiară sărbătoare: / Grîu, singe, tidve-om secera, / Sporește sec­ta sfintei furii, / Vom secera, nu tremura". Triumful poporului răsculat va însemna— sugerează poetul — începutul unei ere noi zămislită sub zodia soarelui roşu — simbol al vieţii învingătoare, al primăverii eterne a omenirii. Astrul dătător de viaţă e invo­cat stăruitor în versuri de amplă vibraţie: „Pe tine, cel ce-nt­rzit, soare roşu, / Stri­­gând, te chem !“ Poetul năzuieşte să slujească vieţii, spo­­rindu-şi în acest fel puterea : ,r­ăsari_ dea­supra-mi, soare sfînt şi roşu, / Acum cit mai urăsc şi­­cit mai sunt: / De m-aş răsfringe-n tine, — ar fi /, Mai tare şi mai crunt". _ Sub lumina strălucitoare a înfocatului as­tru, patria poetului răsare superbă, desfere­cată de gheţuri, iar Calea Robilor devine drum de slavă spre viitor: „E o ţară de vă­păi Ungaria / Mari flăcări trupul i-l dez­­gheaţă. / Minune. Pe pămînt căzut-a / Ea, Calea Robilor, măreaţă / ...Pe Calea Robi­lor trec astăzi / Noi eşti, noi cintece vite­ze. / E viitorul ce pornit-a / Maghiarul cer să-mpurpureze“. Cîntind viitorul, stihurile poetului freamătă de optimism. Temeiul acestei atitudini este încrederea în forţa colosală a poporului. Poe­tul vede în popor întruchiparea a tot ce are existenţa mai înălţător, întruchiparea adîn­­cului omenesc. Prin popor, Ady Endre în­ţelege pe oamenii muncii, proletariatul în primul rînd, în ai cărui fii vede ,,pe-ai Vii­torului curaţi ostaşi“. In .,Cîntecul fiului de proletar", forţa clasei muncitoare e relie­fată în imagini hiperbolice monumentale. Proletariatul, dacă ar voi „ar răsturna pla­neta asta / De-a berbeleacul“, un singur cu­­vint al său ar împietri universul. Imaginea poporului demiurg apare mereu în poezii sub chipuri diverse: ...„Omu-i cre­atorul, / Iar dumnezeu, o veştedă coroană. De-o să murim, murim — şi-atita. / Dar de murim noi, totul piere”. Depozitarul tuturor virtuţilor, creator­ul tuturor minunilor, poporul muncitor acţio­nează minat de idealuri nobile, cauza lui fiind cauza progresului, a frumosului: „Foamea de cuvînt, foamea de pline, / Foa­mea de frumos, — adine vă scurmă”. El sal­vează comorile civilizaţiei şi culturii (vezi poezia „O carte găsită“), perpetuează ,,mă­reţele minuni ale omeneştii-minţi“. Poetul îşi exprimă cu patos fierbinte ata­şamentul faţă de popor şi forţa sa conducă­toare, alasa în ale cărei mîini se află ros­turile întregii existenţe. ,Inima-mi cu voi aleargă iat-o: / Fraţi­­i mei, o proletari maghiari!’ Ady propovăduieşte măreţele idei ale re­voluţiei proletare pentru a cărei înfăptuire cheamă la luptă unită muncitorimea de ori­ce naţie : „De ce din mii de frunte doruri / Nu creşte o uriaşă vrere ? / Cînd slavă,­­ ungară sau valahă, / Durerea, vai, e tot du­rere / ...Cind ne vom stringe laolaltă / Ma­ghiari şi nemaghiari, dar fraţi? / Cînd ră­­suna-va glasul nostru, /Al celor frinţi şi exilaţi ?" In ultima parte a vieţii sale, Ady Endre s-a înrolat în lupta poporului său nu numai cu scrisul ; el a făcut parte din Comitetul naţional-revoluţionar. La 19 ianuarie 1919, moartea l-a răpit prematur, în pragul celui de al cincilea deceniu al vieţii. Moştenirea pe care a lăsat-o este de nepreţuit şi citi­torii români ar avea mult de ciştigat dacă traducerile din marele poet maghiar ar spori cu fiecare nouă ediţie, ajungând să însumeze cea mai mare parte, dacă nu totalitatea li­ricii lui Ady. ADY ENDRE Despre sectorul organizatoric al Ansamblului de Estradă In cadrul Ansamblului de Estradă al R.P.R. s-a înfiinţat anul trecut un sector organizatoric care răspunde de buna desfă­şurare a turneelor forma­ţiunilor Ansamblului. Tot­odată noul sector de ac­tivitate se ocupă de or­ganizarea spectacolelor date în Capitală şi orga­nizarea turneelor în regi­uni ale unor formaţiuni artistice cu un caracter mai mult sau mai puţin permanent, alcătuite din artişti neîncadraţi în ins­tituţii de artă. S-a creat în acest fel baza de regle­mentare a turneelor for­maţiunilor particulare, s-a dat o lovitură serioasă spectacolelor ilegale care degradează arta, s-a năs­cut o nouă posibilitate de a se lărgi deservirea ar­tistică a unor localităţi mici de pe cuprinsul ţă­rii. Timpul care s-a scurs de la înfiinţarea sectoru­lui organizatoric permite să se tragă anumite con­cluzii asupra activităţii sale. Se remarcă în primul rînd orientarea nesatisfă­cătoare a colectivului a­­cestui sector. Ansamblul de Estradă alcătuieşte încă prea puţine echipe de turneu, deplasează greu formaţiile mici mobile, nu asigură o răspîndire largă a unor asemenea forma­ţii. S-au organizat pînă acum nepermis de puţine turnee cu formaţii de ar­tişti neîncadraţi (doar cu orchestrele Emanuel Io­­nescu, Edmond Deda şi Teodor Cosma). Ansam­blul da Estradă sa pre­ocupă foarte vag, aproape de loc, de atragerea în activitatea legală, folosi­toare, de turneu, a unor elemente artistice capa­bile, lăsînd în felul aces­ta cîmp de activitate impresarilor dubioşi şi ve­nali, care, în afară de fap­tul că-şi chivernisesc bu­zunarele pe socoteala ar­tiştilor, îi împing îndeob­şte către încălcarea legi­lor ţării. Urmărind traseele tur­neelor organizate de că­tre sectorul organizatoric, se poate constata tendin­ţa de a evita localităţile mici şi, îndeosebi, satele. Acest lucru nu poate fi explicat decît prin lipsa de preocupare a conduce­rii Ansamblului (director I. Piîrîu, director ad­junct Victor Manoi) și prin comoditatea organi­zatorilor. In ce privește calitatea spectacolelor prezentate în turneu de echipele organi­zate de Ansamblul de Es­tradă, principala sarcină a sectorului organizatoric este aceea de a controla pe parcursul itinerariului respectarea întocmai a programului fixat şi a­­probat înainte de plecare. Sezisările oamenilor mun­ţii dovedesc că nu întot­deauna colectivele aflate în turneu dau spectacole la un nivel artistic cores­punzător. Mai mult chiar, pe parcursul itinerariului se introduc bucăţi noi, ne­controlate şi care se dove­­desc deobicei a fi rău a­­lese, pe criterii neartisti­­ce, strict comerciale. Un exemplu în acest sens îl constituie turneul lui Teo­dor Cosma în Valea Jiu­lui. Sarcina alcătuirii şi con­trolării repertoriului în faza de pregătire a spec­tacolului revine Consiliu­lui Artistic al Ansamblu­lui de Estrada şi Direc­ţiei Muzicii din Ministerul Culturii, dar atît timp cît durează turneul sectorul organizatoric este princi­palul răspunzător de cali­tatea şi programul spec­tacolelor. Membrii secto­­rului organizatoric tre­buie să înţeleagă că mun­ca lor însemnată compor­tă răspundere cetăţeneas­că­­şi pregătire artistică, că ea nu poate avea un caracter întîmplător, im­provizat. De priceperea şi spiritul de iniţiativă al tovarăşilor din sectorul organizatoric al Ansam­blului de Estradă depinde în mare măsură posibilita­tea de a închide definitiv plaga ruşinoaselor turnee particulare ilegale care înjosesc arta şi jignesc pe spectatori. Munca de organizare a turneelor în regiuni se desfăşoară în colaborare cu secţiile culturale ale sfaturilor populare şi a­­genţiile locale de bilete. Nu odată s-a întîmplat însă ca şefii de secţii cul­­turale sau responsabilii culturali din întreprinderi şi instituţii să creeze o seamă de greutăţi, împie­­dicînd buna desfăşurare a spectacolelor, făcînd une­ori imposibilă programa­rea spectacolelor în loca­litatea respectivă. Astfel, secţiunile cultu­rale ale sfaturilor popu­lare regionale Galaţi, Ti­mişoara, Bacău şi sfatu­rilor populare raionale Bistriţa, Brăila, nu ţin seama de preţurile fixate de minister şi trecute pe documen­tele de turneu, în mod arbitrar fixează preţuri noi, stînjenind în acest fel planul financiar al turneului. In alte părţi, deşi turneele sunt autori­zate de Ministerul Cultu­rii, iar programele specta­colelor sunt vizionate şi a­­probate, responsabili cul­turali locali, dintr-o exi­genţă greşit înţeleasă, cer vizionarea locală a spec­tacolelor, creînd în felul acesta serioase dificul­tăţi. Unele agenţii de difuza­re a biletelor, precum şi unii şefi de secţii cultura­le sau responsabili cultu­rali neglijează cu totul acţiunea de difuzare a bi­letelor şi de popularizare a spectacolelor organizate de Ansamblul de Estradă, dovedind în acelaşi timp un deosebit interes pentru asigurarea celor mai priel­nice condiţii desfăşurării activităţii „particularilor“. Un asemenea exemplu îl poate oferi agenţia de bi­lete din Timişoara. La Petrila, în luna mai anul acesta, i s-a refuzat An­samblului de Estradă sala clubului muncito­resc, după ce în preala­bil fusese folosită de o echipă neautorizată legal. Unele secţii culturale ra­ionale şi regionale con­tinuă să acorde, con­trar dispoziţiilor în vi­goare, autorizaţii pen­tru spectacole lipsite .* calitate, înjghebat* peste noapte de Indivizi fără căpătîi, care se pre­tind artişti, iluzionişti, a­­crobaţi etc. şi care uneori împrumută titluri false, răsunătoare, cum fac cîn­­tăreaţa Ana Bălăci, pres­tidigitatorul Costelini, „comicul“ George Iulian şi alţii. O mare uşurinţă în acordarea unor aseme­nea autorizaţii au dovedi­­t-o secţiile culturale ale sfaturilor populare regio­­nale Craiova, Ploeşti, Ga­laţi, Hunedoara. E necesar ca prin ajuto­rul Ministerului Culturii secţiunile culturale să re­vizuiască temeinic cadrele care răspund de agenţiile de bilete. Aici să lucreze numai oameni corecţi, cu dragoste pentru munca lor şi conştienţi de răs­punderea ce o au în spri­jinirea activităţii artistice. Aceste organe să dea tot sprijinul echipelor artisti­ce trimise în ţară sub e­­gida Ansamblului de Es­tradă, ajutîndu-le să sus­ţină spectacole în bune condiţiuni în oraşe, în sate, în staţiunile de odih­nă şi de tratament (ne referim şi la condiţiile sălilor de spectacol, trans­porturi, agitaţie vizuală etc.), şi să respecte cu stricteţe directivele Mi­nisterului Culturii privi­­toare la stîrpirea turnee­lor frauduloase. Sectorul organizatoric al Ansamblului de Es­tradă va putea fi spriji­nit deci şi pe această cale să-şi îmbunătăţească sim­ţitor activitatea, să răs­pundă mai bune sarcini însemnate pe care o are. S. Ca­dam

Next