Contemporanul, ianuarie-iunie 1957 (Anul 11, nr. 1-23)
1957-01-04 / nr. 1
r MEMENTO • Viitoarea premieră a Teatrului National — sala Comedia va fi piesa „Ale dracului fantome" de Eduardo de Filippo In regia lui Ion lancovescu. • In sala Studio primul spectacol din acest an va fi alcătuit din 2 piese ale lui Bernard Shaw — „Omul destinului" In regia lui Cojan si „Doamna neagră din sonete" în regia Dinei Cocea. • Prima premieră a Teatrului C.F.R. Giulești In anul 1957 va fi „Evantaiul lady-ei Windermere" de Oscar Wilde, în regia lui Lucian Giurchescu. La rindul său, Teatrul Tineretului va prezenta spectatorilor la începutul anului piesa „Importanţa de a fi onest" de acelaşi autor • Spumoasa comedie a lui Victor Ion Popa, „Tache, Janke şi Cadir“ a fost aleasă de Teatrul Municipal ca primă premieră în 1957 • Shakespeare va fi şi el prezent pe primele afişe teatrale de la Începutul acestui an cu piesa „Femeia îndărătnică", pe care o va prezenta Teatrul Armatei. • Teatrul de păpuși „Ţăndărică" promite micilor spectatori că la începutul anului II va prezenta piesa „Milioanele Iul Arlequin" in regia Iul Gh. Teodorescu. • Viitoarea premieră a Teatrului de Operă și Balet va fi celebra operă a Iul Bizet — „Carmen“ — in regia Iul I Rîazescu, avînd ca dirijor pe Egizzio Massini, ca pictor scenograf pe Kirlacoff și ca maestru de balet pe Stere Popescu. • La Teatrul de Operetă, prima premieră a anului 1957 va fi „Colomba", pe libret de Mircea Ștefănescu. Muzica operetei a fost compusă de Elly Roman, iar textele muzicale de Aurel Felea. Teatru ŢINUTĂ ARTISTICĂ Şl STIL Fiecare din noi poartă în suflet, selectat cu grijă şi chiar cu severitate, buchetul celor mai frumoase amintiri. Printre aceste, flori ale supreme, frumuseți de gîndire şi sensibilitate umană, e CU neputinţă să nu se resfire şi cîteva petale de artă. îndelungata mea activitate de om al teatrului mi-a fixat fireşte, multe momente, mulţi fiori de-o clipă, permanentizaţi de resorturile nevăzute ale memoriei, fiori ai marilor creaţii de artă văzute în ţară, la Moscova sau la Paris, pe scene mari, mijlocii şi mici. " In această vistierie, chivernisită cu zgîrcenie de-a lungul vnilor. Teatrul Secuiesc de Stat din Tg. Mureş şi-a lăsat şi el momente de neuitat Pentru că, o spun de la început, Teatrul Secuiesc nu e numai o mîndrie a Regiunii Autonome Maghiare, ci unul din cele mai bune lăcaşe de artă din ţară. Creat acum ,zece ani, acest colectiv a avut norocul să se nască îrntr-o zodie bună , integrat organic procesului general de maturizare a teatrului nostru, încă de la început idealul lui a fost idealul de artă al noii societăţi Roadele acestei fericite coincidenţe n-au întîrziat să se arate oamenii colectivului teatral din Tg. Mureş şi-au înţeles perfect misiunea, iar prin strădania lor perseverentă, prin dăruirea şi pasiunea, prin disciplina lor raţională, ei au dat teatrului contururi din ce în ce mai sigure, o înfăţişare distinctă să fielement atît de preţios şi de cerul astăzi — un profil propriu Ce anume caracterizează acest profil ? In primul rînd, o evidentă unitate de concepţie a oamenilor de acolo, izvorînd din principiul fundamental că arta teatrală este rezultatul unu efort colectiv Spectacolele se disting printr-o desăvîrşită prin genitale, fiecare rol, oricît de mic, se bucură de o egală tratare regizorală şi actor ceaşcă. . Există la Teatrul din Tg. Mureş o profundă disciplină artistică mai mult chiar, o solidaritate artistică o atmosferă de familie sudată prin dragoste şi respect reciproc. Şi mai e apoi o mare pasiune şi dăruire pentru scenă Apropierea dintre teatru şi ceremonia sacră încetează, aici, de a mai fi o simplă metaforă. Jocul actorilor, spectacolele în ansamblul lor, au ceva din flacăra marilor echipe de teatru, se simte în ele o întemeiată aspiraţie spre o ţinută clasică. Asta nu înseamnă însă că în Teatrul Secuiesc n-ar fi loc pentru îndrăzneală. Dimpotrivă, distribuţiile sunt făcute cu mult simţ teatral, dar şi cu intuiţia sigură a resurselor ascunse, a zăcămintelor valoroase ce trebuie aduse la rurtină în această căutare a valorilor posibile. t'tierii actori se bucură de mare atenţie Dar nu numai de dragul ideii în sine, ci totdeauna de dragul spactacolulu, totdeauna în rolul şi la momentul potrivit îndrăzneala creatoare impliă o exigenţă extrem de riguroasă, care nu ţine seama de susceptibilităţi şi are o singură ţintă calitatea. Au fost cazuri când o întreagă distribuţie a fost răsturnată uneori în preajma premierei, ceea ce dovedeşte o mare capacitate de autocontrol, de verificare. Iată explicaţia excelentelor realizări ale acestui teatru. Dintre acestea, adevărate modele artistice rămîn Burghezii, unde atmosfera riguros realizată a fost un propice fundal pentru un substanţial foc de idei . Chef boieresc, spectacol fierbinte şi ritmat pînă la desăvîrşire. Făclia, admirabil exemplu de fuziune şi efuziune interpretativă, armonioasa montare a Pescăruşului, sau poezia tristă a Învăţătoarei. N-am dat decit cîteva exemple. Repertoriul teatrului e însă mult mai larg şi variat, de la Mătrăguna la Bătrîneţe zbuciumată, de la Bănut Ban la Fiul meu, de la O scrisoare pierduta la Azilul de noapte. Implicit, această arie a repertoriului pune în lumină şi diversiatea capacităţii artistice a interpreţilor Pentru că omogenitatea, spiritul colectiv, disciplina liber consimţită deschid deosebite posibilităţi artistice iar teatrul are şi a avut de-a lungul acestor zece ani asemenea individualitâţi, ba chiar personalităţi: Szabó Fernö, animator, regizor, autor, autor al Unor creaţii memorabile (Chef boieresc, Bătrîneţe zbuciumată, O scrisoare pierdută etc etc); Delly ferenc, viguros şi inteligent interpret în Burghezii, Egor Bulîciov, Pescăruşul. Andraşsi Martori, savuros în Prea multă minte strică, excelent In Făclia şi cel mai cunoscut nouă din atîtea roluri de neuitat. Kovács György actorul atît de fecund şi de divers care ne-a vrăjit în Pescăruşul, Burghezii. Prea multă minte strică, ne-a cutremurat un Cui i se supune vremea şi ne-a dat momente de supremă înălţare artistică în Făclia: un deceniu de activiste creatoare închinat cu pasiune şi elan neobosit teatrului său, tineri ca Erdős Irma şi Lohinszky Lorand, două autentice talente în plin avînt şi încă mult, mulţi alţii., Desigur, în organizarea întregului colectiv un rol deosebit a jucat şi joacă Tompa Miklós, eminent conducător şi regizor. Toţi aceştia şi cu ei întreg colectivul, merită cu prisosinţă acum la aniversarea celor zece ani de muncă, exemplară felicitările cele mai sincere şi urările cele mai ca’de, sigur fiind că această sărbătoare nu e decit un popas în drumul propus, pa care-l vor presăra şi în viitor cu multe şi mari succese. Şi char dacă storia arte' noastre dramatice d’n aceşti ani se va scrie mai tîrziu, ctnd fiorul şi căldura realizărilor prezentate se vor potolit un timp. Teatrul Secuiesc de Stat din Tg. Mureş va marca, fără îndoială, un moment de seamă şi caracteristica rară a unui exemplu de ţinută artistică şi de stil. Marietta Sadova Maestră emerită a artei din R.P.R. 10 ani de la Înfiinţarea Teatrului Secuiesc de Stat din Tg. Mureş Acum o jumătate de veac la Teatrul National Sînt bine cunoscute succesele pe care Ie-a avut in anii de democraţie populară Teatrul National „ L. Caragiale" Opera celui mai mare dramaturg român, al cărui nume străluceşte azi pe frontispiciul primei scene a tării şi-a găsit aici o reprezentare exemplară, care a fost aplaudată şi peste hotare Camil Petrescu, Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Horia Lovinescu, Maria Banuş, G Ciprian şi alţii s au întîlnit pe scena Naţionalului, prin lucrările lor, cu clasicii romîni şi autori reprezentativi din toate epocile, ai tuturor popoarelor Desigur, repertoriul celei mai mari instituţii de artă dramatică de la noi nu este desăvîrşit ; noua direcţie comunică presei un program larg de completare şi îmbogăţire a acestui repertoriu în anul acesta. Dar între ceea ce se joacă azi la Teatrul Naţional şi ceea ce se juca odinioară este fără îndoială o deosebire substanţială, în primul rînd de concepţie. Deosebirea nu e afirmată numai de actele politicii artistice de azi ci şi de documente ale trecutului, cum este cel pe care-l publicăm aici, — memoriul adresat ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor de scriitori romîni acum 50 de ani (Arhivele Statului, dos. Ministerului, nr. 4, 1907-1908). V. S. duşi că astfel şi-a îndeplinit întreaga datorie. Teatrul Naţional se abate din ce în ce mai mult de la menirea unui asemenea aşezămînt eminamente de cultură, educaţiune şi romînism. Sunt o asemenea direcţiune. Domnule Ministru, vedem cu mihnire repertoriul Teatrului Naţional alcătuit în , proporţie de mai mult de trei sferturi din piese străine, reprezintate cu o deosebită îngrijire, pe cînd operile autorilor romîni apar foarte rar pe prima noastră scenă, şi încă şi atunci formînd spectacole de mintuială, înfăţişeate cu atîtia lipsă de solicitudine publicului îneît parcă s-ar urmări cu dinadinsul ţinta de a-l desgusta pentru totdeauna de literatura dramatică originală. încalţe dacă piesele streine ce se joacă la Teatru Naţional ar fi alese dintre capodoperele sănătoasei şi strălucitei literaturi clasice universale şi chiar moderne. Din nenorocire însă în marea lor majoritate ele sunt traducerile (şi ce traduceri...) acelor producţiuni la modă azi în teatrele de speculă comercială ale bulevardelor parisiene, lucrări literare efemere ale căror sclipiri de stras nu se pot corfunda cu lumina adevărată şi binefăcătoare, deşi mai discretă, ce împrăştie în cursul veacurilor pietrele preţioase şlefuite de geniul unui Moliere sau Shakespeare. Atari piese frivole, Domnule Ministru, pe o scenă ca a Teatrului Naţional, cu cît atrag mai mult publicul cel mare prin superficiala lor strălucire, cu atît mai mult ele smintesc gustul estetic embrionar al mulţimilor nepregătite. Aşa fiind, isbînda financiară, mediocră de altminteri, din care actuala direcţiune a teatrului pare a-şi face o fală, unica,i fală, nu poate fi decît un prilej de întristare pentru bunii şi luminaţii romîni, cari doresc ca Teatrul Naţional să ofere altceva obştrei decît distracţiuni uşuratece de cîteva ceasuri. Vă rugăm să binevoiţi. Domnule Ministru, a interveni cu deplina putere ce vă dă legea ca Teatrul Naţional să reintre în făgaşul său normal, singurul folositor pentru ţară Faceţi ca direcţiunea acestei oropsite instituţiuni să fie însufleţită de sentimente mai bune faţă de literatura dramatică naţională ce avem, săracă mai mult cantitativ decît calitativ, iar pe de altă parte, prin măsuri prielnice ce-i stau la îndemînă să dea necontenit îndemn noii Domnule Ministru, Subscrişii scriitori romîni venim cu nădejde în chibzuinţă şi patriotismuldumneavoastră — să vă exprimăm îngrijorarea ce ne inspiră, de o vreme, soarta Teatrului Naţional. SUM o conducere care-şi consacră toată Inteligenţa, toată rîvna, numai întru a realiza excedente bugetare închipuirigeneraţiuni de scriitori de a aduce prinosul talentului lor şi pe acest altar al neamului nostru care se cheamă Teatru Raţional. Astăzi veţi fi ştiind desigur. Domnule Ministru, că nici măcar pomenitul gen de piese franţuzeşti ce se joacă cu predilecţie nu sîunt încredinţate scriitorilor romîni, a căror precară situaţie de asemenea vă este cunoscută, ci sînt date pradă cîtorva favoriţi ai direcţiunii care nu numai că nu profesează literatura dar nici nu ştiu cel puţin limba romîneascâ. Vă rugăm, Domnule Ministru, să primiţi încredinţarea deosebitei noastre consideraţiuni. (SEMNEAZĂ PRINTRE ALŢII) . RADU D ROSETTI, EMIL GIRLEANU, I. ADAM, D. NANU, ST . IOSIF, D ANGHEL, MIRCEA DEMETRIAD, N. Diuc, GHEORGHE RANETTI, N. D. TARANU, ALEX STAMATIAD, CONSTANTA HODOS, ION GORUN, CHENDI ILARIE GRIGORE VENTURA, I. C. BACALBAŞA, MIHAIL SADOVEANU, N. RADULESCU-NIGER, IULIU RO$CA, HARALAMB LECCA, A. DE HERZ (DINU RAMURA), ION DRAGOSLAV. GH. IONESCU: La prăşit porumb (Expoziţia interregională — Bucureşti) IGOR MOISEEV PRINTRE NOI Dansul popular este expresia vie şi puternică a vieţii spirituale şi materiale a poporului. Viaţa de toate zilele, temele lirice, cele eroice, toate şi-au găsit exprimarea şi cristalizarea în dansuri care au fost transmise apoi din generaţie în generaţie. Uniunea Sovietică, prin varietatea popoarelor conlocuitoare, nu-şi găseşte egal în privinţa bogăţiei şi diversităţii dansurilor sale naţionale. Lirismul dansurilor ruseşti, dinamismul celor ucrainene, mîndria dansurilor gruzine, expresivitatea celor uzbece, construiesc un material coregrafic atît de fecund, încît nu este de mirare că maeştrii de balet găsesc în acest tezaur noi mijloace de expresie, noi posibilităţi de îmbogăţire a vocabularului coregrafic şi nesecate izvoare de inspiraţie. Forma naţională a dansurilor diferitelor popoare sovietice este atît de caracteristică încît chiar un ochiprofan nu poate să nu diferenţieze un dans rus de unul georgian sau un dans ucrainean de unul uzbec. Diferite în formă, dansurile sovietice au, însă, un conţinut comun : în ele se reflectă umanismul socialist, dragostea şi înţelegerea pentru om, pentru bucuriile şi tristeţile sale. Umorul sănătos popular, curajul patriotic şi bucuria de a trăi, imprimă dansurilor sovietice o notă optimistă, cuceritoare, care explică suficient, dintr un anumit punct de vedere,, succesul, pe care Ansamblul de stat de dansuri populare al U.R.S.S. l-a obţinut pretutindeni în ţările pe care le-a vizitat. Sfîrşitul anului 1956 ne-a prilejuit desfătarea artistică de a vedea din nou spectacolele Ansamblului de sub conducerea lui Igor Moiseev, artist al poporului din U.R.S S. Sub conducerea sa, Ansamblul şi-a alcătuit un bogat repertoriu, care poartă amprenta clară a personalităţii talentatului său maestru coregraf. Un remarcabil simţ dramaturgic, o profundă pătrundere şi cunoaştere a dansurilor populare, o Inepuizabilă fantezie, sunt numai cîteva din calităţile care l-au ajutat să creeze rînd pe rînd dansuri pline de originalitate şi forţă. Valoarea acestor opera este demonstrata chiar şi numai de faptul că văzute de cîteva ori la rînd ele îşi păstrează aceeaşi capacitate de a convinge de a emotiona 'rtbeeaşi prospeţime şi aceeaşi săvoare. Nu înseamnă aceasta oare că Igor Moiseev s-a adresat în opera sa de creaţie, nu acumulărilor folclorului sovietic, ci însuşi spiritului creator al poporului? Că a reuşit să pătrundă ceea ce era esenţial în creaţia populară, şi că a luat această esenţă ca izvor de inspiraţie pentru opera sa personală de creator? Noi credem că da. Este imposibil să vorbim, oricît de fugar, despre creaţia lui Igor Moiseev, fără a vorbi şi despre instrumentul perfect pe care îl are la dispoziţie pentru realizarea ţelurilor sale artistice. Ansamblul de stat de dansuri populare al U. R. S. S., prin avîntul său tineresc, prin măiestria sa deosebită, prin dragostea pasionată pentru dans, prin dansatorii eminenţi care îl constituie a cucerit o lume întreagă. In spectacolele sale, Igor Moiseev prezintă, alături de dansuri noi, şi dansuri din vechiul său repertoriu, fatat pozitiv după părerea noastră, care pune în felul acesta bazele unei tradiţii în genul atît de tînăr al spectacolului ansamblurilor de dansuri populare. Am revăzut cu aceeaşi îneîntare ca şi la prima vizionare, dansul bielorus iurocika, dansul adjar Horumi, tabloul Partizanii din ciclul ,,Imagini sovietice“, sau Suita moldovenească, alături de dansuri mai noi ca Dans ciuvaş. Dans başchir sau Dans chinez cu eşarfe Economia mijloacelor întrebuinţate, amănuntul plin de semnificaţie, ingeniozitatea desfăşurărilor coregrafice, precum şi dragostea şi respectul cu care maestrul de balet s-a apropiat de izvorul de Inspiraţie, fac ca asemenea creaţii să se înscrie cu cinste alături de capodoperele altor genuri de manifestări artistice. Meritul deosebit al lui Igor Moiseev este felul în care, în crearea dansurilor amintite, s-a apropiat de tezaurul dansului popular Intr-adevăr, Moiseev nu a socotit că dansul popular trebuie să fie transpus pe scenă în forma sa autentică, ci după ce a pătruns adînc structura fundamentală a dansului în speţă, s-a socotit îndreptăţit — atunci când acest lucru s-a dovedit necesar — să dezvolte elementele existente, să creeze în stilul dansului respectiv, să îmbogăţească mişcările, să amplifice desenul în spaţiu, tocmai în scopul de a reda mai pregnant toată frumuseţea conţinutului Lărgirea vocabularului strict popular,- tnsă,este făcută cu nttta măsură, geometria dansurilor, oricît de Complexă ar fi devenit, se bazează pe o atît de fină sezisare a specificului national, îneît nici cel mai înverșunat apologet al dansului popular „pur" nu ar putea susține că stilul respectiv a fost alterat. In afară de dansurile sovietice, Igor Moiscev a introdus în programul ansamblului pe care îl conduce şi dansurile popoarelor din ţările de democraţie populară. Dacă în spectacolele pe care le-am văzut în anii trecuţi, am putut admira dansuri ungureşti, poloneze sau slovace, de data aceasta, ca un delicat omagiu adus ţării care îl găzduieşte. Ansamblul de dansuri populare al U.R.S.S. ne-a oferit şi cîteva dansuri romîneşti, printre care Binul şi Muşamaua. Coregrafia plină de fantezie (în special Muşamaua) ne-a dat încă o dată măsura superlativelor calităţi care îl caracterizează pe Igor Moiseev, iar execuţia dinamică a dansatorilor, dublată de o surprinzător de corectă sezisare a stilului, au transformat plăcuta surpriză a publicului într-un adevărat entuziasm. Toate dansurile ne-au lăsat amintiri de neuitat. Măiestria tehnică a dansatorilor, expresivitatea jocului lor actoricesc, omogenitatea mişcării şi a gestului, dobîndesc forţa unui tutu orchestral care doboară şi ultimele bariere şi-i face pe spectatori să vibreze la unison cu scena. In asemenea condiţii cu greu se pot da nume, căci una dintre calităţile Ansamblului este tocmai această forţă artistică colectivă ; totuşi, nu se pot trece sub tăcere realizările cu totul remarcabile ale Tamarei Zeifert, artistă emerită a R.S F.S.R., ale Lidiei Scriabina, Tamara Golovanova, sau Irina Koneva, precum şi ale soliştilor Lev Golovanov, Vasilii Savin, Serghei Ţvetkov etc. Ca şi în trecut, spectacolele Ansamblului de dansuri populare al U.R.S.S. sînt o adevărată sărbătoare artistică pentru publicul bucureştean. Dar Igor Moiseev, după propriile sale cuvinte, ne-a adus mai mult decît atîta : el ne-a adus dansurile sovietice ca un simbol al prieteniei și dragostei poporului sovietic. Gelu Matei Cinema II ...De proporţii monumentale pe cicilist in filme istorice cu montări enorme, cu o figuraţie uriaşă, cu scene de bătălie, cu cavalcade şi încrucişări de spade, regizorul V. Petrov nu se dezminte şt nici de data aceasta. „CÂND VINE FURTUNA" (Bogdan Hmelniţki) este o producţie de proporţii monumentale, o imensă frescă istorica, arătind o Coamă răsfolită de lupte, pustiită de foc, bintuită de ciumă, chinuită de foamete, dar rezistind eroici, luptind eroic impotriva cotropitorilor, adică a panilor polonezi. Filmul este străbătut de patosul evenimentelor istorice, cardinale, şi are ceva din stilul eroic al marilor opere ruse, Cneazul Igor. Ivan Susanin, însuşirea lui cea mai izbitoare este monumentalitatea. Regizorul a privit parcă frămintarea secolului al XVIulea cu ochii unui sculptor care pregăteşte un grup de marmură de proporţii supranaturale. De aceea, eroiii filmului au semeţia şi, intr-o oarecare măsură, rigiditatea statuilor. Mişcarea psihologică a personajelor interesează mai puţin. Dramele individuale reţin numai sporadic atenţia, căci pe regizor îl preocupă mai ales mişcarea maselor şi drama colectivă, în comparaţie cu filmul lui Savcenko (mai există un ,,Bogdan Hmelniţki" turnat, dacă nu mă înşel, în timpul Marelui Război) noua producţie a studiourilor din Kiev este mai fastuoasă, mai cuprinzătoare. Dar din păcate, ceea ce filmul a ciştigat în lrurgime a pierdut, după părerea mea, In adîncime. Uneori patosul lul trece de limitele fireşti şi se transformă in retorism. Exagerată, amploarea dă alteori filmului un caracter stufos, ti face la un moment dat prea încărcat, lungeşte, nemotivat episoadele, îndeosebi finalul. Nici culoarea nu mi se pare a fi la nivelul la care ne-au obişnuit ultimele filme sovietice. Secvenţele sunt dominate de roşu, culoarea flăcărilor care au cuprins satele, a singelui vărsat in lupte Dar tonurile sint uneori prea tari şi pitorescul cu ponţii şi grădini In floare, prea îngroșat. în ansamblu, filmul aduce aminte de „Scanderbeg". Am fi dorit — dat fiind că Petrov a regizat și acest film — să ne aducă aminte și de „Petru cel Mare". Suita rusească „Anotimpurile" : Vara La strada, la strada...! 'I este inutil să povestesc anecdota filmului „ÎNDRĂGOSTIŢIIIntriga lui este doar un pretext pentru a ne purta din nou In cadrul favorit al producţiilor ita-liene, pentru a pune din nou — nu sub lupă, ci sub microscop — faimosul, imbatabilul, sanctificatul „fapt cotidian". Deci, ni se va arăta din nou o stradă îngustă, întortochiată şi umbroasă, o stradă cu ziduri cojite, cu frizerii fără firme, dar cu perdele sunătoare de mărgele, o stradă cu puşti gălăgioşi filmaţi aproape întotdeauna de sus în jos, cu vecini care se cunosc şi-şi vorbesc de la ferestre, cu băieţi şi fete care au copilărit împreună, iar acum se iubesc, dar se iubesc ca în piesele lui Shaw, adică făcindu-şi complimente îngrozitoare şi impodobindu-se reciproc cu cele mai teribile epitete. Cu toate că Antonella Lualdi este o actriţă fermecătoare şi o frumuseţe demnă de clasici, rolul principal nu-l va juca nici de data aceasta actriţa, căci din nou protagonista va fi... „la strada". Ar fi insă nedrept să vedem in acest film numai preferinţele, schemele şi ticurile unui curent. Producţia lui Bolognini are o notă distinctă, care îi dă un farmec special. Este farmecul mediului suburban sau aproape suburban, farmecul şi pitorescul unei lumi a la G. Zamfirescu — versiune romană. Tinerii sprijină zidurile contemplativ, mestecă solemn, cocoţaţi pe o ladă, îşi fac confidenţe în gura mare şi întreabă pe prima trecătoare fără nici un ocol: vrei să ne căsătorim? Fetele strigă de jos, din piaţă, prietenele de la etaj: o femeie în vîrstă, lăbărţată, cu rochia murdară şi cu coşniţa. Urăşte de urechi un puşti recalcitrant şi recomandă frizerului să-i tundă numărul zero; lucrătoarele de la croitorie îşi aprind fierul cu mangal in faţa atelierului Apoi urmează formidabila petrecere de duminică după masă, sala cît o hală a dancingului din cartier, femeia cu bustul opulent şi partenerul ei sfrijit şi languros, fetele cu nasul prea lung cerind autografe unui figurant, şeful de orchestră de o eleganţă duminicală, onorînd cu un boogie-woogie prezenţa unei vedete aproximative etc. etc. Secvenţa aceasta — nu am exagerat cu nimic — are Intr-adevăr ceva formidabil în aparenţă este banală, inofensivă, zglobie. Pe fond, acolo unde stă subtextul, are însă o drojdie inspăimlntător de amară. Fetele venite să danseze nu au nimic din spiriulala obişnuită a figurantelor din film. Sint urîte, îmbrăcate prost, nefotogenice, cu o anumită ostentaţie aproape. Veselia colectivă are in ea ceva derizoriu, iar perechile sint învăluite intr-un sentimentalism lamentabil Intr-adevăr neo-realiştii sunt teribili când se încăpăţinează să fie sincerii Numai că aici este vorba de un singur episod Dacă tot filmul ar fi avut densitatea şi asprimea acestei secvenţe am fi avut de-a face cu o producţie excepţională Dar cum aceasta nu se intîmplă, ,,îndrăgostiţii" reprezintă numai un film plăcut, foarte plăcut, dar care nu este altceva decit o variantă pe tema ,,Fetele din piaţa Spaniei“ Este adevărat, variaţiile se pot prelungi la infinit şi pentru că tema este generoasă, dar şi pentru că perseverenţa cineaştilor italieni - precum se pare - nu e deloc mică, în felul acesta insă „La strada" încetează să mai fie un simplu substantiv. Ea devine o adevărată formulă magică. S-ar zice că neo-realiştii o pronunţă in cor, scandind, bătind din palme ca la un ceremonial: „La stra-dăi... La stra-dai... La stra-dăi..." Ecaterina Oproiu „N. Vermont" " ’ • Bt?. Printre pictorii romîni de la Inceputul secolului nostru, Nicolae Vermont ocupă un loc de frunte, attt prin arta sa profund, realistă, cit şi prin varietatea tehnicilor folosite pentru afirmarea viziunii şi personalităţii sale complexe. Darul său de atent observator al naturii şi fenomenului uman sub cele mai felurite aspecte i-a înlesnit lui Vermont să se exprime cu egală putere de pătrundere şi de interpretare plastică in lucrările In ulei de mici şi mari dimensiuni, In acuarelă şi a pastei, in tehnica de alb şi negru, In decoraţia murală mitologică sau religioasă. Tematica întregii sale opere, plină de sinceritate, de adevăr şi de căldură interioară, surprinde subiecte sugestive din viaţa de toate zilele, jocuri şi oameni pe care-i puttem intilni oricind in înfăţişarea lor obişnuită, fără podoabe amăgitoare, fără bucolică dulceagă şi răsuflat idilism. Consacrind pictorului şi omului Nicolae , Vermont o judicioasă şi documentată prezentare in colecţia „Maeştrii artei romi- .ă rneşti“, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă reactualizează, sub semnătura Angelei Vrancea, o figură dintre cele mai interesante ale plasticii noastre moderne şi contemporane, despre care pină acum nu se publicase un studiu mai cuprinzător. : . Deşi schiţa biografică este oarecum fugitiv prezentată, aflăm totuşi din această parte a studiului datele cele mai semnificative ale vieţii artistului. Ar fi fost necesar, poate, ca autoarea să stăruie mai mult asupra perioadei muncheneze a formaţiei lui Vermont, asupra luptei dintre realism şi secesionism (la care intr-un fel, la un moment dat a luat şi el parte) şi să încerce definirea mai amplă a ţelurilor, curentelor la modă atunci in capitala Bavariei. Viziunea idealistă, artificială şi dulceag,idilică a acestei epoci, care a lăsat urme adinei in opera tuturor celor ce au studiat In aceeaşi vreme la Academia de Belle.Arte din München, se cerea lămurită in elementele ei de seducţie şi combătută ■ puternic pentru rolul nefast jucat in acţiunea de îndrumare a tinerelor talente. Cercetind diversele etape ale activităţii lui Nicolae Vermont, autoarea semnalează atitudinea protestatară a pictorului in anii studiilor muncheneze, cind, rupîndu-se din mrejele dogmatismului academic, expune împreună cu artiştii realişti dizidenţi, aşa cum, in ţară, se va asocia cu Ştefan Luchian in acţiunea întreprinsă împotriva artei oficiale; aşa cum răscoalele ţărăneşti vor găsi răsunet şi in opera sa, tălmăcite in imagini de dramatică demascare a mizeriei , şi suferinţelor populaţiei exploatate, a singeroaselor represiuni. In perioada 1912—1913 vede Angela Vrancea momentul afirmării deplinei maturităţi artistice a lui Nicolae Vermont. Tematică preferată a acestei epoci o constituie peisajul şi chipurile de oameni modeşti, umili (clopoierul, ţiganca cu coşul de rufe), precum şi unele scene de interior. Din opera anilor următori, care marchează apogeul carierei pictorului, se desprind îndeosebi lucrările cu Cadru limitat, cu puţine personaje, văzute în prim plan: „In- ' dată ce încearcă a-şi lărgi timpul de vedere şi are nevoie să insiste mai mult pen- tru desăvirşirea unei compoziţii cu mai multe centre vizuale - spune autoarea — atenţia sa împrăştiată nu mai poate reda cu destulă intensitate toate elementele tabloului. Şi de aceea, foarte multe dintre compoziţiile sale mari, cu toate schiţele prealabile, au rămas şi in versiunea definitivă nefinisate pe alocuri. Meritul lor in-.contestabil este insă un desen desăvirşit şi o punere in pagină cu multă pricepere, elemente demne de un excelent cunoscător al meşteşugului picturii.... Nicolae Vermont este recunoscut şi ca un înzestrat portretist. Ţăranca noastră cu trupul zvelt, cu trăsături energice, cu nobleţea atitudinii şi a portului, simbol al robusteţii fizice şi morale, ţigăncile florărese, rarele portrete de bărbaţi şi mai cu seamă viguroasele şi expresivele autoportrete,încununează cu realizări de necontestat prestigiu, fecunda activitate a artistu-lui. Angela Vrancea scoate în evidenţă înalta probitateartistică a pictorului, dragosteă lui neţărmurită pentru om, accentul critic al viziunii sale realiste şi bogăţia activităţii ce a desfăşurat în cele mai variate genuri ale picturii. Lucrarea Angelei Vrancea nu este un imn liric, o convenţională evocare ditirambică, ci definirea obiectivă, lapidară şi elocventă a fizionomiei omului şi operei. La nouazeci de ani de la naşterea sa, Nicolae Vermont îi apare din această succintă analiză ca unii dintre figurile de maeştri care fac cinste artei romîneşti din primele decenii ale se- ‘ colului nostru. H. Brasian MARGINALII Decor şi lumină la „Strigoii“ Din cauze obiective, operante mai ales In zona distribuţiei premiera „Strigoii“, la Teatrul de Stat din Timişoara, (in regia lui Ianis Veichis) ne-a oferit posibilitatea - neaşteptată - de a vorbi cu precădere despre un „factor prim“ considerat aparte : decorul. „Strigoii“ pretind un decor unic pe întreg întinsul celor trei acte E vorba de casa doamnei Alving „văduva unui căpitan fost şambelan al regelui* acţiunea piesei petrecîndu-se J.*»fară pe ţărmul unuia din marile fiorduri din miază noapte ale Norvegiei“ Descrierea directă “ decorului făcută de Ibsen e sumară se epuizează în cîteva rînduri de la începptul actului . Scenografii Elena Pătrăşcanu şi Al Brătăşanu au demonstrat concret că elementele decorului şi mai ales esenţa şi poezia lui se deciun din lectura adîncită a piesei. La prima vedere, becorul „Strigoilor“ de la Timişoara pare o secţiune longitudinală în planul, la scară al unei case Un desen tehnic de arhitect Pe măsură ce ne familia rîzăm cu elementele lui, ne dăm însă seama că e mult mai mult Arhitecturalul şi figurativul se îmbină armonios, creând, în special, două „momente“ de o deosebită expresivitate şi poezie. In stînga căminul şi corpul coşului care ne urcă privirea pînă la fereastra luminată a camerei lui Oswald. E o primă zonă, care prin elemente esenţiale, sugerează — am spune, pe plan interior - structura şi caracteristicile unui edificiu nordic Cel de al doilea „moment“ scenografic e sera sau „grădina de iarnă cu geamlîc"* (cum specifică traducerea lui Petre Sturdza) de data asta sugestia mergînd spre exterior Construcţia e împlinită printr o şarpantă de lemn ce dă o mare transparentă (de acvarium) col tulul di dreapta al scenei transparentă ce se topeşte imediat în apa tulbu e a peisajului scandinav, nicial pe fundal Scenografii n-au închis cadrul acţiunii prin plafon în timp ce pe de altă parte , au „suspendat“ pe o estradă care delimitează rotund jocul personajelor Deasupra şi în spatele deemului plutesc draperia de tonalitate închisă , casa doamnei Alving rămîne izolată printre negurile cercului polar şi prinde negurile din conştiinta personajelor Departe de a căpăta valente mistice, supranaturale „strigoii“ au fost prezenţi prin exacta valoare dată de autor : „cadavre morale“, urme lăsate in conştiinţă de o viaţă socială strîmb alcătuită. Dacă nu mai e oportun nici un cuvînt de laudă, rămîne insă loc pentru unul de reproş. Decorul a fost insuficient ajutat şi pus în valoare de lumini (Tudor Huluban) Singura preocupare mai consecvent susţinută a fost de a urmări, prin reflectoare-pistol, mişcarea scenică a actorilor Foarte puţină atenţie s a dat în schimb, peşterilor sau diminuărilor de intensitate luminoasă, valorificării unui spaţiu sai altuia. şi, s-ar putea spune chiar indicaţiile generale ale autorului nu au respectat din pricina defectuoasei funcţionări sau întrebuinţări a aparatelor de luminat. Finalul, de pildă unde e un joc de lumini funcţional — Ibsen a ţinut în mod deosebit să se exprime si pi in H — e aproape cu totul intat Culpy nu pare a fî numai a scenografilor sau a electndenilor Pare că teatrul din Timişoara — şi observaţia se poate în mare măsură generaliza e nesatisfăcător dotat cu aparatura necesară. Oricum ar fi, insuficientă pricepere sau insuficientă înzestrare tehnică, nu e păcat ca decorul atît de frumos al ,,Strigoilor“ să nu atingă maximum de expresivitate şi de poezie din pricina unor volţi mai puţin ? Florian Potra