Contemporanul, ianuarie-iunie 1957 (Anul 11, nr. 1-23)

1957-01-04 / nr. 1

r MEMENTO • Viitoarea premieră a Teatrului Na­tional — sala Comedia va fi piesa „Ale dracului fantome" de Eduardo de Fi­­lippo In regia lui Ion lancovescu. • In sala Studio primul spectacol din acest an va fi alcătuit din 2 piese ale lui Bernard Shaw — „Omul destinu­lui" In regia lui­­ Cojan si „Doamna neagră din sonete" în regia Dinei Cocea. • Prima premieră a Teatrului C.F.R. Giulești In anul 1957 va fi „Evantaiul lady-ei Windermere" de Oscar Wilde, în regia lui Lucian Giurchescu. La rindul său, Teatrul Tineretului va prezenta spectatorilor la începutul anului piesa „Importanţa de a fi onest" de acelaşi autor • Spumoasa comedie a lui Victor Ion Popa, „Tache, Janke şi Cadir“ a fost aleasă de Teatrul Municipal ca primă premieră în 1957 • Shakespeare va fi şi el prezent pe primele afişe teatrale de la Începutul acestui an cu piesa „Femeia îndă­rătnică", pe care o va prezenta Teatrul Armatei. • Teatrul de păpuși „Ţăndărică" pro­mite micilor spectatori că la începutul anului II va prezenta piesa „Milioanele Iul Arlequin" in regia Iul Gh. Teodo­­rescu. • Viitoarea premieră a Teatrului de Operă și Balet­ va fi celebra operă a Iul Bizet — „Carmen“ — in regia Iul I Rîa­­zescu, avînd ca dirijor pe Egizzio Mas­­sini, ca pictor scenograf pe Kirlacoff și ca maestru de balet pe Stere Popescu. • La Teatrul de Operetă, prima pre­mieră a anului 1957 va fi „Colomba", pe libret de Mircea Ștefănescu. Muzica operetei a fost compusă de Elly Roman, iar textele muzicale de Aurel Felea. Teatru ŢINUTĂ ARTISTICĂ Şl STIL F­iecare din noi poartă în suflet, selec­tat cu grijă şi chiar cu severitate, bu­chetul celor mai frumoase amintiri. Printre aceste, flori ale supreme, frumuseți de gîndire şi sensibilitate umană, e CU nepu­tinţă să nu se resfire şi cîteva petale de artă. îndelungata mea activitate de om al tea­trului mi-a fixat fireşte, multe momente, mulţi fiori de-o clipă, permanentizaţi de resorturile nevăzute ale memoriei,­­ fiori ai marilor creaţii de artă văzute în ţară, la Moscova sau la Paris, pe scene mari, mijlo­cii şi mici. " In această vistierie, chivernisită cu zgîrcenie de-a lungul vnilor. Teatrul Secuiesc de Stat din Tg. Mureş şi-a lăsat şi el momente de neuitat Pentru că, o spun de la început, Teatrul Secuiesc nu e numai o mîndrie a Regiunii Autonome Maghiare, ci unul din cele mai bune lăcaşe de artă din ţară. Creat acum ,zece ani, acest colectiv a avut norocul să se nască îrntr-o zodie bună , integrat organic procesului general de ma­turizare a teatrului nostru, încă de la început idealul lui a fost idealul de artă al noii societăţi Roadele acestei fericite coinci­denţe n-au întîrziat să se arate­ oamenii colectivului teatral din Tg. Mureş şi-au înţeles perfect misiunea, iar prin strădania lor perseverentă, prin dăruirea şi pasiunea, prin disciplina lor ra­ţională, ei au dat teatrului contururi din ce în ce mai sigure, o înfăţişare distinctă să fi­­­element atît de pr­eţios şi de cerul astăzi — un profil propriu Ce anume caracterizează acest profil ? In primul rînd, o evi­­dentă unitate de concepţie a oamenilor de acolo, izvorînd din principiul fundamental că arta teatrală este rezultatul unu efort colectiv Spectacolele se disting printr-o desăvîrşită prin genitale, fiecare rol, oricît de mic, se bucură de o egală tratare regizorală şi actor ceaşcă. . Există la Teatrul din Tg. Mureş o profundă disciplină artistică mai mult chiar, o solidaritate artistică o atmosferă de familie sudată prin dragoste şi respect reciproc. Şi mai e apoi o mare pasiune şi dăruire pentru scenă Apro­­pierea dintre teatru şi ceremonia sacră încetează, aici, de a mai fi o simplă metaforă. Jocul actorilor, spectacolele în ansamblul lor, au ceva din flacăra marilor echipe de teatru, se simte în ele o întemeiată aspiraţie spre o ţinută clasică. Asta nu înseamnă însă că în Teatrul Secuiesc n-ar fi loc pen­tru îndrăzneală. Dimpotrivă, distribuţiile sunt făcute cu mult simţ teatral, dar şi cu intuiţia sigură a resurselor ascunse, a zăcămintelor valoroase ce trebuie aduse la rurti­nă în această căutare a valorilor posibile. t'tierii actori se bucură de mare atenţie Dar nu numai de dragul ideii în sine, ci totdeauna de dragul spactacolulu, totdeauna în rolul şi la momentul potrivit îndrăzneala creatoare impl­iă o exigenţă extrem de riguroasă, care nu ţine seama de susceptibilităţi şi are o singură ţintă­­­ calitatea. Au fost cazuri când o întreagă distribuţie a fost răsturnată uneori în preaj­­ma premierei, ceea ce dovedeşte o mare capacitate de autocontrol, de verificare. Iată explicaţia excelentelor realizări ale acestui teatru. Dintre acestea, adevărate modele artistice rămîn Burghezii, unde at­mosfera riguros realizată a fost un propice fundal pentru un substanţial foc de idei . Chef boieresc, spectacol fierbinte şi ritmat pînă la desăvîrşire. Făclia, admirabil exem­plu de fuziune şi efuziune interpretativă, armonioasa montare a Pescăruşului, sau poezia tristă a Învăţătoarei. N-am dat decit cîteva exemple. Reperto­riul teatrului e însă mult mai larg şi variat, de la Mătrăguna la Bătrîneţe zbuciumată, de la Bănut Ban la Fiul meu, de la O scri­soare pierduta la Azilul de noapte. Implicit, această arie a repertoriului pune în lumină şi diver­­siatea capacităţii artistice a interpreţilor Pentru că omogeni­­tatea, spiritul­ colectiv, disciplina liber consimţită deschid deose­bite posibilităţi artistice iar teatrul are şi a avut de-a lungul acestor zece ani asemenea individualitâţi, ba chiar personalităţi: Szabó Fernö, animator, regizo­­r, autor, autor al Unor creaţii me­morabile (Chef boieresc, Bătrîneţe zbuciumată, O scrisoare pier­dută etc etc); Delly­­ f­erenc, viguros şi inteligent interpret în Burghezii, Egor Bulîciov, Pescăruşul­­. Andraşsi Martori, savuros în Prea multă minte strică, excelent In Făclia şi cel mai cunos­cut nouă din atîtea roluri de neuitat. Kovács György actorul atît de fecund şi de divers care ne-a­ vrăjit în Pescăruşul, Bur­ghezii. Prea multă minte strică, ne-a cu­tremurat un Cui i se supune vremea şi ne-a dat momente de supremă înălţare ar­tistică în Făclia: un deceniu de activiste creatoare închinat cu pasiune şi elan neobosit teatrului său, tineri ca Erdős Irma şi Lohinszky Lorand, două autentice talente în plin avînt şi încă mult­, mulţi alţii., Desigur, în organizarea întregului colectiv un rol deosebit a jucat şi joacă Tompa Miklós, emi­nent conducător şi regizor. Toţi aceştia şi cu ei întreg colectivul, merită cu prisosinţă a­cum la aniversarea celor zece ani de muncă, exemplară felicită­­rile cele mai sincere şi urările cele mai ca’de, sigur­ fiind că această sărbătoare nu e decit un popas în drumul propus, pa care-l vor presăra şi în viitor cu multe şi mari succese. Şi ch­ar dacă storia arte' noastre dramatice d’n aceşti ani se va scrie mai tîrziu, ctnd fiorul şi căldura realizărilor prezentate se vor­­ potolit un timp. Teatrul Secuiesc de Stat din Tg. Mureş va mar­ca, fără îndoială, un­ moment de seamă şi caracteristica rară a unui exemplu de ţinută artistică şi de stil. Marietta Sadova Maestră emerită a artei din R.P.R. 1­0 ani de la Înfiinţarea Teatrului Secuiesc de Stat din Tg. Mureş Acum o jumătate de veac la Teatrul National Sînt bine cunoscute succesele pe care Ie-a avut in anii de democraţie populară Tea­trul National „­ L. Caragiale" Opera celui mai mare dramaturg român, al cărui nume străluceşte azi pe frontispiciul primei scene a tării şi-a găsit aici o reprezentare exem­plară, care a fost aplaudată şi peste hotare Camil Petrescu, Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Horia Lovinescu, Maria Banuş, G Ciprian şi alţii s au întîlnit pe scena Naţionalului, prin lucrările lor, cu clasicii romîni şi autori reprezentativi din toate epocile, ai tuturor popoarelor Desigur, repertoriul celei mai mari instituţii de artă dramatică de la noi nu este desăvîrşit ; noua direcţie comunică presei un program larg de completare şi îmbogăţire a acestui repertoriu în anul acesta. Dar între ceea ce se joacă azi la Teatrul Naţional şi ceea ce se juca odinioară este fără îndoială o deosebire substanţială, în primul rînd de concepţie. Deosebirea nu e afirmată numai de actele politicii artistice de azi ci şi de documente ale trecutului, cum este cel pe care-l publicăm aici, — memoriul adresat ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor de scriitori romîni acum 50 de ani (Arhivele Statului, dos. Ministerului, nr. 4, 1907-1908). V. S. du­şi că astfel şi-a îndeplinit întreaga da­torie. Teatrul Naţional se abate din ce în ce mai mult de la menirea unui ase­menea aşezămînt eminamente de cultură, educaţiune şi rom­înism. Sunt o asemenea direcţiune. Domnule Ministru, vedem cu mihnire repertoriul Teatrului Naţional alcătuit în , proporţie de mai mult de trei sferturi din piese străine, reprezintate cu o deosebită îngri­jire, pe cînd operile autorilor romîni apar foarte rar pe prima noastră scenă, şi încă şi atunci formînd spectacole de min­­tuială, înfăţişeate cu atîtia lipsă de soli­citudine publicului îneît par­că s-ar urmări cu dinadinsul ţinta de a-l desgusta pentru totdeauna de literatura dramatică originală. încalţe dacă piesele streine ce se joacă la Teatru Naţional ar fi alese dintre capo­­d­operele sănătoasei şi strălucitei litera­­turi clasice universale şi chiar moderne. Din nenorocire însă în marea lor majo­ritate ele sunt traducerile (şi ce tradu­ceri...) acelor producţiuni la modă azi în teatrele de speculă comercială ale bulevardelor parisiene, lucrări literare efemere ale căror sclipiri de stras nu se pot cor­funda cu lumina adevărată şi binefăcătoare, deşi mai discretă, ce îm­prăştie în cursul veacurilor pietrele pre­­ţioase şlefuite de geniul unui Moliere sau Shakespeare. Atari piese frivole, Domnule Ministru, pe o scenă ca a Teatrului Na­ţional, cu cît atrag mai mult publicul cel mare prin superficiala lor strălucire, cu atît mai mult ele smintesc gustul estetic embrionar al mulţimilor nepregătite. Aşa fiind, isbînda financiară, mediocră de altminteri, din care actuala direcţiune a teatrului pare a-şi face o fală, unica,i fală, nu poate fi decît un prilej de în­tristare pentru bunii şi luminaţii romîni, cari doresc ca Teatrul Naţional să ofere altceva obştrei decît distracţiuni uşuratece de cîteva ceasuri. Vă rugăm să binevoiţi. Domnule Mi­nistru, a interveni cu deplina putere ce vă dă legea ca Teatrul Naţional să rein­­tre în făgaşul său normal, singurul folo­sitor pentru ţară Faceţi ca direcţiunea acestei oropsite instituţiuni să fie însufleţită de sentimente mai bune faţă de literatura dramatică naţională ce avem, săracă mai mult can­­titativ decît calitativ, iar pe de altă parte, prin măsuri prielnice ce-i stau la îndemînă să dea necontenit îndemn noii Domnule Ministru, Subscrişii scriitori romîni venim cu nă­dejde în chibzuinţă şi patriotismul­­dum­neavoastră — să vă exprimăm îngrijora­­rea ce ne inspiră, de o vreme, soarta Tea­trului Naţional. SUM o conducere care-şi consacră toa­tă Inteligenţa, toată rîvna, numai întru a realiza excedente bugetare închipuiri­generaţiuni de scriitori de a aduce pri­nosul talentului lor şi pe acest altar al neamului nostru care se cheamă Teatru Raţional. Astăzi veţi fi ştiind desigur. Domnule Ministru, că nici măcar pomeni­tul gen de piese franţuzeşti ce se joacă cu predilecţie nu sîunt încredinţate scriito­­rilor romîni, a căror precară situaţie de asemenea vă este cunoscută, ci sînt date pradă cîtorva favoriţi ai direcţiunii care nu numai că nu profesează literatura dar nici nu ştiu cel puţin limba romîneascâ. Vă rugăm, Domnule Ministru, să primiţi încredinţarea deosebitei noastre conside­­raţiuni. (SEMNEAZĂ­­ PRINTRE ALŢII) . RADU D ROSETTI, EMIL GIRLEA­­NU, I. ADAM, D. NANU, ST . IOSIF, D ANGHEL, MIRCEA DEMETRIAD, N. Diuc, GHEORGHE RANETTI, N. D. TARANU, ALEX STAMATIAD, CONS­TANTA HODOS, ION GORUN, CHENDI ILARIE GRIGORE VENTURA, I. C. BA­­CALBAŞA, MIHAIL SADOVEANU, N. RADULESCU-NIGER, IULIU RO$CA, HARALAMB LECCA, A. DE HERZ (DINU RAMURA), ION DRAGOSLAV. GH. IONESCU: La prăşit porumb (Expoziţia interregională — Bucureşti) IGOR MOISEEV PRINTRE NOI D­ansul popular este expresia vie şi puter­nică a vieţii spirituale şi materiale a poporului. Viaţa de toate zilele, temele lirice, cele eroice, toate şi-au găsit ex­primarea şi cristalizarea în dansuri care au fost transmise apoi din generaţie în generaţie. Uniunea Sovietică, prin varietatea popoare­lor conlocuitoare, nu-şi găseşte egal în pri­vinţa bogăţiei şi diversităţii dansurilor sale naţionale. Lirismul dansurilor ruseşti, dina­mismul celor ucrainene, mîndria dansurilor gruzine, expresivitatea celor uzbece, constru­iesc un material coregrafic atît de fecund, încît nu este de mirare că maeştrii de balet găsesc în acest tezaur noi mijloace de expre­sie, noi posibilităţi de îmbogăţire a vocabu­larului coregrafic şi nesecate izvoare de ins­piraţie. Forma naţională a dansurilor diferitelor popoare sovietice este atît de caracteristică încît chiar un ochi­­profan nu poate să nu diferenţieze un dans rus de unul georgian sau un dans ucrainean de unul uzbec. Diferite în formă, dansurile sovietice au, însă, un conţinut comun : în ele se reflectă umanismul socialist, dragostea şi înţelegerea pentru om, pentru bucuriile şi tristeţile sale. Umorul să­nătos popular, curajul patriotic şi bucuria de a trăi, imprimă dansurilor sovietice o notă optimistă, cuceritoare, care explică suficient, dintr un anumit punct de vedere,, succesul, pe care Ansamblul de stat de dansuri populare al U.R.S.S. l-a obţinut pretutindeni în ţările pe care le-a vizitat. Sfîrşitul anului 1956 ne-a prilejuit desfăta­rea artistică de a vedea din nou spectacolele Ansamblului de sub­ conducerea lui Igor Moi­seev, artist al poporului din U.R.S S. Sub conducerea sa, Ansamblul şi-a al­­cătuit un bogat repertoriu, care poartă am­prenta clară a personalităţii talentatului său maestru coregraf. Un remarcabil simţ dra­maturgic, o profundă pătrundere şi cunoaş­tere a dansurilor populare, o Inepuizabilă fan­tezie, sunt numai cîteva din calităţile care l-au ajutat să creeze rînd pe rînd dansuri pline de originalitate şi forţă. Valoarea acestor opera este demonstrata chiar şi numai de faptul că văzute de cî­teva ori la rînd ele îşi păstrează aceeaşi ca­pacitate de a convinge de a emotion­a 'rtbe­­eaşi prospeţime şi aceeaşi săvoare. Nu în­seamnă aceasta oare că Igor Moiseev s-a adresat în opera sa de creaţie, nu acumulă­rilor folclorului sovietic, ci însuşi spiritului creator al poporului? Că a reuşit să pătrun­­dă ceea ce era esenţial în creaţia populară, şi că a luat această esenţă ca izvor de ins­piraţie pentru opera sa personală de crea­tor? Noi credem că da. Este imposibil să vorbim, oricît de fugar, despre creaţia lui Igor Moiseev, fără a vorbi şi despre instrumentul perfect pe care îl are la dispoziţie pentru realizarea ţelurilor sale artistice. Ansamblul de stat de dansuri populare al U. R. S. S., prin avîntul său tineresc, prin măiestria sa deosebită, prin dragostea pa­sionată pentru dans, prin dansatorii eminenţi care îl constituie a cucerit o lume întreagă. In spectacolele sale, Igor Moiseev prezintă, alături de dansuri noi, şi dansuri din vechiul său repertoriu, fatat pozitiv după părerea noa­stră, care pune în felul acesta bazele unei tradiţii în genul atît de tînăr al spectacolului ansamblurilor de dansuri populare. Am revăzut cu aceeaşi îneîntare ca şi la prima vizionare, dansul bielorus iurocika, dansul adjar Horumi, tabloul Partizanii din ciclul ,,Imagini sovietice“, sau Suita moldo­venească, alături de dansuri mai noi ca Dans ciuvaş. Dans başchir sau Dans chinez cu e­şarfe Economia mijloacelor întrebuinţate, a­­mănuntul plin de semnificaţie, ingeniozitatea desfăşurărilor coregrafice, precum şi dragos­tea şi respectul cu care maestrul de balet s-a apropiat de izvorul de Inspiraţie, fac ca asemenea creaţii să se înscrie cu cinste ală­turi de capodoperele altor genuri de mani­festări artistice. Meritul deosebit al lui Igor Moiseev este felul în care, în crearea dansu­rilor amintite, s-a apropiat de tezaurul dan­sului popular Intr-adevăr, Moiseev nu a so­cotit că dansul popular trebuie să fie trans­pus pe scenă în forma sa autentică, ci după ce a pătruns adînc structura fundamentală a dansului în speţă, s-a socotit îndreptăţit — atunci când acest lucru s-a dovedit necesar — să dezvolte elementele existente, să creeze în stilul dansului­ respectiv, să îmbogăţească mişcările, să amplifice desenul în spaţiu, toc­mai în scopul de a reda mai pregnant toată frumuseţea conţinutului Lărgirea vocabularu­lui strict popular,- tnsă,­­este făcută cu nttta­­ măsură, geometria dansurilor, oricît de Com­­plexă ar fi devenit, se bazează pe o atît de fină sezisare a specificului national, îneît nici cel mai înverșunat apologet al dansului popular „pur" nu ar putea susține că stilul respectiv a fost alterat. In afară de dansurile sovietice, Igor Moi­scev a introdus în programul ansamblului pe care îl conduce şi dansurile popoarelor din ţările de democraţie populară. Dacă în spec­tacolele pe care le-am văzut în anii trecuţi, am putut admira dansuri ungureşti, poloneze sau slovace, de data aceasta, ca un delicat omagiu adus ţării care îl găzduieşte. Ansam­blul de dansuri populare al U.R.S.S. ne-a oferit şi cîteva dansuri romîneşti, printre care Binul şi Muşamaua. Coregrafia plină de­­ fan­tezie (în special Muşamaua) ne-a dat încă o dată măsura superlativelor calităţi care îl ca­racterizează pe Igor Moiseev, iar execuţia dinamică a dansatorilor, dublată de o surprin­zător de corectă sezisare a stilului, au trans­format plăcuta surpriză a publicului într-un adevărat entuziasm. Toate dansurile ne-au lăsat amintiri de neuitat. Măiestria tehnică a dansatorilor, ex­presivitatea jocului lor actoricesc, omogenita­tea mişcării şi a gestului, dobîndesc forţa unui tutu­ orchestral care doboară şi ultimele bariere şi-i face pe spectatori să vibreze la unison cu scena. In asemenea condiţii cu greu se pot da nume, căci una dintre calităţile Ansamblului este tocmai această forţă artistică colectivă ; totuşi, nu se pot trece sub tăcere realizările cu totul remarcabile ale Tamarei Zeifert, ar­tistă emerită a R.S F.S.R., ale Lidiei Scria­bina, Tamara Golovanova, sau Irina Koneva, precum şi ale soliştilor Lev Golovanov, Vasi­­lii Savin, Serghei Ţvetkov etc. Ca şi în trecut, spectacolele Ansamblului de dansuri populare al U.R.S.S. sînt o ade­vărată sărbătoare artistică pentru publicul bucureştean. Dar Igor Moiseev, după propriile sale cuvinte, ne-a adus mai mult decît atîta : el ne-a adus dansurile sovietice ca un simbol al prieteniei și dragostei poporului sovietic. Gelu Matei C­inema I­I ...De proporţii monumentale pe cicilist in filme istorice cu montări enorme, cu o figuraţie uriaşă, cu scene de bătălie, cu cavalcade şi încrucişări de spade, regizorul V. Petrov nu se dezminte şt nici de data aceasta. „CÂND VINE FURTUNA" (Bogdan Hmelniţki) este o producţie de proporţii monumentale, o imensă frescă istorica, arătind o Coamă răsfolită de lupte, pustiită de foc, bintuită de ciumă, chinuită de foamete, dar rezistind eroici, luptind eroic impotriva cotropitorilor, adică a panilor polonezi. Filmul este străbătut de patosul evenimentelor istorice, cardinale, şi are ceva din stilul eroic al marilor opere ruse, Cneazul Igor. Ivan Susanin, însuşirea lui cea mai izbitoare este monu­mentalitatea. Regizorul a privit parcă frămintarea secolului al XVIulea cu ochii unui sculptor care pregăteşte un grup de marmură de proporţii supranaturale. De aceea, eroiii filmului au seme­ţia şi, intr-o oarecare măsură, rigiditatea statuilor. Miş­carea psihologică a personajelor interesează mai puţin. Dramele individuale reţin numai sporadic atenţia, căci pe regizor îl preocupă mai ales mişcarea maselor şi drama colectivă, în comparaţie cu filmul lui Savcenko (mai există un ,,Bogdan Hmelniţki" turnat, dacă nu mă înşel, în timpul Marelui Război) noua producţie a studiourilor din Kiev este mai fastuoasă, mai cuprinzătoare. Dar din păcate, ceea ce filmul a ciştigat în lrurgime a pierdut, după părerea mea, In adîncime. Uneori patosul lul trece de limitele fireşti şi se transformă in retorism. Exagerată, amploarea dă alteori filmului un caracter stufos, ti face la un moment dat prea încărcat, lungeşte, nemotivat episoa­­dele, îndeosebi finalul. Nici culoarea nu mi se pare a fi la nivelul la care ne-au obişnuit ultimele filme sovietice. Secvenţele sunt dominate de roşu, culoarea flăcărilor care au cuprins satele, a singelui vărsat in lupte Dar tonurile sint uneori prea tari şi pitorescul cu ponţii şi grădini In floare, prea îngroșat. în ansamblu, filmul aduce aminte de „Scanderbeg". Am fi dorit — dat fiind că Petrov a regizat și acest film — să ne aducă aminte și de „Petru cel Mare". Suita rusească „Anotimpurile" : Vara La strada, la strada...! 'I este inutil să povestesc anecdota filmului „ÎNDRĂGOSTIŢIIIntriga lui este doar un pretext pentru a ne purta din nou In cadrul favorit al producţiilor ita-­­­­­liene, pentru a pune din nou — nu sub lupă, ci sub microscop — faimosul, imbatabilul, sanctificatul „fapt cotidian". Deci, ni se va arăta din nou o stradă îngustă, întortochiată şi umbroasă, o stradă cu ziduri cojite, cu frizerii fără firme, dar cu perdele sunătoare de mărgele, o stradă cu puşti gălăgioşi filmaţi aproape întotdeauna de sus în jos, cu vecini care se cunosc şi-şi vorbesc de la ferestre, cu băieţi şi fete care au copilărit împreună, iar acum se iubesc, dar se iubesc ca în piesele lui Shaw, adică făcindu-şi complimente îngrozitoare şi impodobindu-se reciproc cu cele mai teribile epitete. Cu toate că Antonella Lualdi este o actriţă fermecătoare şi o frumuseţe demnă de clasici, rolul principal nu-l va juca nici de data aceasta actriţa, căci din nou protagonista va fi... „la strada". Ar fi insă nedrept să vedem in acest film numai preferinţele, schemele şi ticurile unui curent. Producţia lui Bolognini are o notă distinctă, care îi dă un farmec special. Este farm­ecul mediului suburban sau aproape suburban, farmecul şi pitorescul unei lumi a la G.­ Zamfirescu — versiune romană. Tinerii sprijină zidurile contemplativ, mestecă solemn, cocoţaţi pe o ladă, îşi fac confidenţe în gura mare şi întreabă pe prima trecătoare fără nici un ocol: vrei să ne căsătorim? Fetele strigă de jos, din piaţă, prietenele de la etaj: o femeie în vîrstă, lăbărţată, cu rochia murdară şi cu coşniţa. Urăşte de urechi un puşti recalcitrant şi recomandă frizerului să-i tundă nu­mărul zero; lucrătoarele de la croitorie îşi aprind fierul cu mangal in faţa atelierului Apoi urmează formidabila petrecere de duminică după masă, sala cît o hală a dancing­­ului din cartier, fem­eia cu bustul opulent şi partenerul ei sfrijit şi languros, fetele cu nasul prea lung cerind autografe unui figurant, şeful de orchestră de o eleganţă duminicală, onorînd cu un boogie-woogie prezenţa unei vedete aproximative etc. etc. Secvenţa aceasta­ — nu am exagerat cu nimic — are Intr-adevăr ceva formidabil în aparenţă este banală, inofensivă, zglobie. Pe fond, acolo unde stă subtextul, are însă o drojdie inspăimlntător de amară. Fetele venite să danseze nu au nimic din spiriulala obişnuită a figurantelor din film. Sint urîte, îmbrăcate prost, nefotogenice, cu o anumită ostentaţie aproape. Veselia colectivă are in ea ceva derizoriu, iar perechile sint învăluite intr-un sentimentalism lamentabil Intr-adevăr neo-realiştii sunt teribili când se încăpăţinează să fie sincerii Numai că aici este vorba de un singur episod Dacă tot filmul ar fi avut densi­tatea şi asprimea acestei secvenţe am fi avut de-a face cu o producţie excepţională Dar cum aceasta nu se intîmplă, ,,îndrăgostiţii" reprezintă numai un film plăcut, foarte plăcut, dar care nu este altceva decit o variantă pe tema ,,Fetele din piaţa Spaniei“ Este adevărat, variaţiile se pot prelungi la infinit şi pentru că tema este generoasă, dar şi pentru că perseverenţa cineaştilor italieni - precum se pare - nu e de­loc mică, în felul acesta insă „La strada" încetează să mai fie un simplu substantiv. Ea devine o adevărată formulă magică. S-ar zice că neo-realiştii o pronunţă in cor, scan­­dind, bătind din palme ca la un ceremonial: „La stra-dăi... La stra-dai... La stra-dăi..." Ecaterina Oproiu „N. Vermont" " ’ • Bt?. P­rintre pictorii romîni de la Incepu­­tul secolului nostru, Nicolae Vermont ocupă un loc de frunte, attt prin arta sa profund, realistă, cit şi prin varietatea tehnicilor folosite pentru afirma­­rea viziunii şi personalităţii sale complexe. Darul său de atent observator al naturii şi fenomenului uman sub cele mai felurite aspecte i-a înlesnit lui Vermont să se ex­prime cu egală putere de pătrundere şi de interpretare plastică in lucrările In ulei de mici şi mari dimensiuni, In acuarelă şi a pastei, in tehnica de alb şi negru, In de­coraţia murală mitologică sau religioasă. Tematica întregii sale opere, plină de sin­ceritate, de adevăr şi de căldură interioară, surprinde subiecte sugestive din viaţa de toate zilele, jocuri şi oameni pe care-i put­­­tem intilni oricind in înfăţişarea lor obiş­nuită, fără podoabe amăgitoare, fără bu­colică dulceagă şi răsuflat idilism. Consacrind pictorului şi omului Nicolae , Vermont o judicioasă şi documentată pre­zentare in colecţia „Maeştrii artei romi- .­ă r­neşti“, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă reactualizează, sub semnătura An­gelei Vrancea, o figură dintre cele mai in­teresante ale plasticii noastre moderne şi contemporane, despre care pină acum nu se publicase un studiu mai cuprinzător. : . Deşi schiţa biografică este oarecum fu­gitiv prezentată, aflăm totuşi din această parte a studiului datele cele mai semnifi­cative ale vieţii artistului. Ar fi fost nece­sar, poate, ca autoarea să stăruie mai mult asupra perioadei muncheneze a formaţiei lui Vermont, asupra luptei dintre realism şi secesionism (la care intr-un fel, la un­­ moment dat a luat şi el parte) şi să în­cerce definirea mai amplă a ţelurilor, cu­rentelor la modă atunci in capitala Bava­­riei. Viziunea idealistă, artificială şi dul­­ceag,idilică a acestei epoci, care a lăsat urme adinei in opera tuturor celor ce au studiat In aceeaşi vreme la Academia de Belle.Arte din München, se cerea lămurită in elementele ei de seducţie şi combătută ■ puternic pentru rolul nefast jucat in acţiu­nea de îndrumare a tinerelor talente. Cercetind diversele etape ale activităţii lui Nicolae Vermont, autoarea semnalează atitudinea protestatară a pictorului in anii studiilor muncheneze, cind, rupîndu-se din mrejele dogmatismului academic, expune împreună cu artiştii realişti dizidenţi, aşa cum, in ţară, se va asocia cu Ştefan Lu­­chian in acţiunea întreprinsă împotriva artei oficiale; aşa cum răscoalele ţărăneşti vor găsi răsunet şi in opera sa, tălmăcite in i­­­­magini de dramatică demascare a mizeriei , şi suferinţelor populaţiei exploatate, a sin­­geroaselor represiuni. In perioada 1912—1913 vede Angela Vran­cea momentul afirmării deplinei maturităţi artistice a lui Nicolae Vermont. Tematică preferată a acestei epoci o constituie peisa­jul şi chipurile de oameni modeşti, umili (clopoierul, ţiganca cu coşul de rufe), pre­cum şi unele scene de interior. Din opera anilor următori, care marchea­ză apogeul carierei pictorului, se desprind îndeosebi lucrările cu Cadru limitat, cu pu­ţine personaje, văzute în prim plan: „In- '­ dată ce încearcă a-şi lărgi timpul de ve­dere şi are nevoie să insiste mai mult pen-­­ tru desăvirşirea unei compoziţii cu mai multe centre vizuale - spune autoarea — atenţia sa împrăştiată nu mai poate reda cu destulă intensitate toate elementele ta­bloului. Şi de aceea, foarte multe dintre compoziţiile sale mari, cu toate schiţele­­ prealabile, au rămas şi in versiunea defi­nitivă nefinisate pe alocuri. Meritul lor in-.­contestabil este insă un desen desăvirşit şi o punere in pagină cu multă pricepere, ele­mente demne de un excelent cunoscător al meşteşugului picturii.... Nicolae Vermont este recunoscut şi ca un înzestrat portretist. Ţăranca noastră cu trupul zvelt, cu trăsături energice, cu no­bleţea atitudinii şi a portului, simbol al robusteţii fizice şi morale, ţigăncile floră­­rese, rarele portrete de bărbaţi şi mai cu seamă viguroasele şi expresivele autopor­trete,­­încununează cu realizări de necontes­tat prestigiu, fecunda activitate a artistu-lui. Angela Vrancea scoate în evidenţă înalta probitate­­artistică a pictorului, dragosteă lui neţărmurită pentru om, accentul critic al viziunii sale realiste şi bogăţia activită­ţii ce a desfăşurat în cele mai variate ge­nuri ale picturii. Lucrarea Angelei Vrancea nu este un imn liric, o convenţională evocare ditirambică,­­ ci definirea obiectivă, lapidară şi elocventă a fizionomiei omului şi operei. La nouazeci de ani de la naşterea sa, Nicolae Vermont îi­ apare din această succintă analiză ca unii dintre figurile de maeştri care fac cinste artei romîneşti din primele decenii ale se- ‘­­ colului nostru. H. Brasian MARGINALII Decor şi lumină la „Strigoii“ Din cauze obiective, operante mai ales In zona distribuţiei premiera „Strigoii“, la Teatrul de Stat din Timişoara, (in regia lui Ianis Veichis) ne-a oferit posibilitatea - neaştep­tată - de a vorbi cu precădere despre un „factor prim“ consi­derat aparte : decorul. „Strigoii“ pretind un decor unic pe întreg întinsul celor trei acte E vorba de casa doamnei Alving „văduva unui căpitan fost şambelan al regelui* acţi­unea piesei petrecîndu-se J.*»­fară pe ţărmul unuia din marile fiorduri din miază noapte ale Norvegiei“ Descrierea di­rectă “ decorului făcută de Ibsen e sumară se epuizează în cîteva rînduri de la începp­tul actului . Scenografii Elena Pătrăşcanu şi Al Brătăşanu au demonstrat concret că elemen­tele decorului şi mai ales esenţa şi poezia lui se deciun din lectura adîncită a piesei. La prima vedere, b­ecorul „Strigoilor“ de la Timişoara pare o secţiune longitudinală în planul, la scară al unei case Un desen tehnic de arhi­tect Pe măsură ce ne familia rîzăm cu elementele lui, ne dăm însă seama că e mult mai mult Arhitecturalul şi figurativul se îmbină armonios, creând, în special, două „momente“ de o deosebită expresivitate şi poe­zie. In stînga căminul şi corpul coşului care ne urcă privirea pînă la fereastra luminată a camerei lui Oswald. E o pri­mă zonă, care prin elemente esenţiale, sugerează — am spu­­ne, pe plan interior - structura şi caracteristicile unui edificiu nordic Cel de al doilea „mo­ment“ scenografic e sera sau „grădina de iarnă cu geamlîc"* (cum specifică tr­aducerea lui Petre­­ Sturdza) de data asta sugestia mergînd spre exterior Construcţia e împlinită printr o şarpantă de lemn ce dă o mare transparentă (de acvarium) col tulul di­­ dreapta al scenei transparentă ce se topeşte ime­diat în apa tulbu e a peisajului scandinav, nicial pe fundal Scenografii n-au închis ca­dru­l acţiunii prin plafon în timp ce pe de altă parte , au „suspendat“ pe o estradă care delimitează rotund jocul per­sonajelor Deasupra şi în spa­tele deem­ului plutesc draperia de tonalitate închisă , casa doamnei Alving rămîne izolată printre negurile cercului polar şi prinde negurile din con­şti­inta personajelor Departe de a căpăta valente mistice, supra­naturale „strigoii“ au fost pre­zenţi prin exacta valoare dată de autor : „cadavre morale“, urme lăsate in conştiinţă de o viaţă socială strîmb alcătuită. Dacă nu mai e oportun nici un cuvînt de laudă, rămîne insă loc pentru unul de reproş. De­corul a fost insuficient ajutat şi pus în valoare de lumini (Tudor Huluban) Singura pre­ocupare mai consecvent susţi­nută a fost de a urmări, prin reflectoare-pistol, mişcarea sce­nică a actorilor Foarte puţină atenţie s a dat în schimb, peş­teri­lor sau diminuărilor de in­tensitate luminoasă, valorificării unui sp­aţiu sa­i altuia. şi, s-ar putea spune chiar indicaţiile generale ale autorului nu­­ au respectat din pricina defectuoa­sei funcţionări sau întrebuinţări a apar­atelor de luminat. Fina­lul, de pildă unde e un joc de lumini funcţional — Ibsen a ţinut în mod deosebit să se exprime si pi in H — e aproape cu totul intat Culpy nu pare a fî numai a scenogr­afilor sau a electnd­e­ni­lor Pare că teatrul din Ti­mişoara — şi observaţia se poate în mare măsură genera­liza e nesatisfăcător dotat cu aparatura necesară. Oricum ar fi, insuficientă pricepere sau insuficientă înzestrare tehnică, nu e păcat ca decorul atît de frumos al ,,Strigoilor“ să nu atingă maximum de expresivi­tate şi de poezie din pricina unor volţi mai puţin ? Florian Potra

Next