Contemporanul, ianuarie-iunie 1960 (Anul 14, nr. 1-26)

1960-01-01 / nr. 1

O cupă de vin pentru 1960! U CUNOSCUT de-a lun­gul celor peste trei de­cenii de cînd scriu, fel de fel de oameni și de întîmplări. L-am văzut de atîtea ori pe Mano­­lescu-Strunga, fruntaș li­beral, intrînd cu masivu-i corp, propul­sat de un abdomen monumental, un „bodega Dragomir Niculescu“, unde mînca icre negre cu lingura de supă, tnecîndu-le in conţinutul unui număr stupefiant de sticle de vin roşu fran­ţuzesc. L-am cunoscut pe studentul (o mai fi trăind luliu Străinu ?), care, incer­­cind să-şi vindece frăţiorul bolnav de cotalgie, se angaja, în timpul vacan­ţei de vară, chelner la un restaurant de pe litoral. înainte de a se prezenta la serviciu, studentul işi lua în circă, la 5 dimi­neaţa, frăţiorul, 11 instala pe plajă, de unde, spre seară, 11 sălta iar în spinare şi, frînt de oboseală, 11 ducea la culcare. Am cunoscut muncitori. Mi-aduc aminte de chipul frumos şi de ţinuta demnă a tipografului Tudor Popescu, căruia, cu cîteva ore înainte de a fi împuşcat de bandele legionare, îi strînsesem mina. Revăd, de asemenea, chipurile altor tipografi, minate de tuberculoză, dinţii lor măcinaţi de otrăvurile plumbului. Aud ţăcănitul linotipurilor — şi deodată se face linişte... întorc capul şi-i revăd de data aceasta, aliniaţi muţi de-a lun­gul pereţilor, cu braţele încrucişate : grevă... Era în ajunul unui nou an şi patronii le suprimaseră raţia de lapte, antidot împotriva saturnismului. îi revăd, privindu-şi nemişcaţi pa­harele goale... Era prin 1932, anul în care minu­natul, pe cît de nefericiul poet al pro­letariatului maghiar, József Attila, »vrii : „Oh, cum mai zace noaptea mare ! Din sînu-i pădurea zbucneşte — negru — singe. O sută douăzeci de milioane, îmi spune medicul, nu au un pic de pîine ...“ Am cunoscut mulţi scriitori. Mulţi dintre aceştia lichidaţi de trecuta so­cietate prin metode cu mult mai per­fide decit aceea a asasinatului pro­­priu-zis. Am fost prieten cu Bogdan Amaru, un pui de ţăran, mărunt de stat, dar un mare talent. I-ar fi tre­buit puţină linişte, cîteva pahare cu lapte — nu prea multe, dar sigure — pentru a-şi reface sănătatea , nu le-a avut. Stăpinii Vremii în care a trăit i-au dat o singură posibilitate­­. să-şi cumpere un briceag, cu care şi-a des­chis, cum spunea intr-una din ulti­mele sale scrisori, „o gură în sîn“. Am fost contemporan cu atîţia vi­sători ucişi. Se apropie noaptea anului nou ; eu trăiesc, şi ei nu mai sínt... Unde e Alexandru Sahia ? Unde e poetul Al. Robot, ucis de fascişti ? (sínt cred, vreo treizeci de ani de cînd îmi trimitea primele-i poezii) ... Unde e Constantin Râde ? Unde e Aurelia Cornea ? Unde Nicolae Furcă de la „Bilete de Papagali“ ? Unde firavul Corneliu Tamenski ? Unde mîndrul pictor Bob Bulgaru ? Unde George Mihail Zamfirescu ? Unde Arthur Enăşescu, cu blinzii-i ochi de căprioară, poetul pe care-l văd şi acum în faţa restaurantului „Capşa“, înaintea unui An Nou, pri­vind halucinat la colocviul paharelor, senatorilor şi deputaţilor, la saraban­da cupelor ciocnite de marii cavaleri de industrie ai epocii ? Unde sunt toţi nevinovaţii răpuşi ? Cum îi chema pe cei trei copii de moţi, despre care am scris acum mai bine de un sfert de veac cînd, înne­buniţi, de foame, s-au aruncat într-o prăpastie ? ... Zăpezile de altădată sînt pătate cu singe. Cît e de oportună uitarea, de atîtea ori, şi — totuşi — în acest caz cît de criminală ar fi . . . Un an nou ne întîmpină. Cum am putea să uităm milioanele de valori şi de nevinovăţii îngropate sub monstruosul, diabolicul, diformul munte al calamităţilor de tot felul : foame, boli, ger, constrîngerea trupu­lui şi a minţii, umiliri... Nimic din ceea ce a fost suferinţă nu trebuie să fie lăsat pradă umbre­lor, şi mai ales atunci cînd înaintea noastră se deschid porţile unui an nou de frumuseţea întrevăzută a lui 1960. Chipul Bucuriei este mai expresiv dacă II alături chipului Nefericirii Bugetul de stat pe anul 1960 arată, după cum s-a spus, caracterul paş­nic, constructiv, al cheltuelilor şi sec­torul tot mai restrîns pe care-l ocupă cheltuielile militare. Grija pentru soarta omului, pentru întărirea pu­­terii omului — a omului muncitor, desigur. Pentru învăţămlnt şi cultură 403 Eugen Jebeleanu (Continuări in pag. 2 a) A I I. TRATAV V Trăiască scumpa noastră patrie, Republica Populară Romina! SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 1 ianuarie 1960 * • Nr. 1 (690) 8 pagini 50 bani A D­U­P­A 12 ANI STAZ! se împlinesc doi­sprezece ani din ziua în care poporul nostru şi-a văzut realizat un vechi Vis: alungarea de pe tronul ţării a odioasei dinastii a Hohenzoller­­nilor. Amintirea domniei celor veniţi din Siegmaringen ca să prade pe melea­gurile acestei ţări este atît de îngro­zitoare, încît însăşi evocarea lor stirneşte un adine sentiment de dez­gust, de dispreţ, de ură aprigă şi neîmpăcata. Aceasta se explică prin faptul că cei 81 de ani, cît a durat tirania regalităţii în ţara noastră, coincid tocmai cu epoca celei mai sîngeroase terori spirituale şi mate­riale pe care a suferit-o poporul nos­­tru, tocmai cu epoca celor mai sîn­­georase represiuni, tocmai cu epoca celei mai nemiloase exploatări. Din chiar clipa descinderii lui Ca­rol I pe pămînt romînesc, s-au văzut cu claritate scopurile şi interesele care au determinat aducerea lui în ţară de către moşierime şi burghezie. Odată cu domnia Hohenzollernilor a început epoca celei mai sălbatice asu­priri a ţărănimii. A început epoca foametei endemice. A început noap­tea lungă şi grea a celor mai grele suferinţe ale întregului nostru popor muncitor. In 1907, an în care primul rege al acestei dinastii odioase şi blestema­te îşi sărbătorea patruzeci şi unu de ani de la înscăunare, unsprezece mii de ţărani flămînzi, rupţi şi goi, scoşi din bordeie de chinurile foamei, au primit, în schimbul pămîntului ro­ditor care era al lor de drept, gloanţe în frunte şi în piept şi ţărînă în gură pentru odihna de veci. In 1918, cînd muncitorii, ajunşi la ultimul prag al răbdării şi al mizeriei omeneşti, au ieşit în stradă cerînd mărirea salariilor lor de suferinţă, au fost împuşcaţi de Ferdinand, cel de-al doilea domnitor din aceasta dinastie blestemată. In 1933, cînd, sub conducerea Par­tidului Comunist Român, clasa mun­citoare a ridicat steagul luptei împo­triva fascismului care batea la gra­niţa patriei noastre, au ţăcănit din nou mitralierele, şi sute de oameni au înroşit caldarîmul atelierelor Gri­­viţa, din ordinul lui Carol al II-lea, cel de-al treilea domnitor din această dinastie blestemată. Cînd întreg poporul român, eliberat de sub jugul fascismului prin lupta comuniştilor şi a celor mai devotaţi fii ai patriei, cerea ca la cîmia ţării să fie adus un guvern democrat, care să înceapă o epocă nouă, o epocă de slujire credincioasă a intereselor po­­porului, din nou au ţăcănit mitralie­rele şi, în 1945, în piaţa palatului, au căzut oameni împuşcaţi. Mitralie­rele erau instalate în palatul dom­­nesc, şi acţionau din ordinul lui Mihai I, cel de-al patrulea domnitor din această dinastie blestemată. Optzeci şi unu de ani de stăpînire hohenzoll­e­i au echivalat în isto­ria noast . di optzeci şi unu de ani de suferi ,la princenă pentru popor şi tot atîta re uzur pentru o bandă de tîlhari ti­thin­­ căreia s-a adunat tot putregai to­oată tagma jefuitorilor, toată lir­a cozilor de topor, ţoala tandra tr­ăjătoriilor de ţară. Primul domnitor şi-a început pră­­dăciunile cu o vastă escrocherie, nu­mită în presa timpului „afacerea dru­­murilor de fier“ de pe urma căreia cărpănosul Carol I şi-a achiziţionat moşii întinse pe care robeau sate în­tregi de desculţi, însîngeraţi de vi­nele de bou ale vătafilor. Al doilea rege — înalt, bleg, clă­­păug — a rotunjit averea primului, adăugind moşiilor celui ce l-a pre­­cedat in scaunul domnesc noi lati­fundii mănoase, noi masive de munţi împăduriţi, noi castele, noi ferme. Al treilea, cel mai versatil dintre ei, Carol Buzatul, a devenit cel mai în­stărit acţionar al tuturor întreprin­derilor din ţară, posesor al unei averi uriaşe, transportată din timp şi ho­ţeşte peste hotare. Ultimul, Mihai detracatul şi detro­­natul, s-a visat continuatorul jafuri­lor, continuatorul asupriri­or înain­taşilor săi. In scurta lui domnie şi-a împlinit, în bună parte, dorinţele. Mihai I concepea România ca o mo­şie personală. Dar a venit — şi nu din senin — trăznetul de la 30 Decembrie 1947. Vi­sul visat decenii de-a rîndul de po­porul nostru harnic, talentat şi dor­­nic să înceapă o viaţă nouă, a deve­nit, în sfîrşit, o realitate. Ţara a scăpat de Hohenzolerni. Poporul şi-a smuls căpuşele regeşti de pe trup şi le-a strivit. Au trecut de atunci doisprezece ani. În aceşti doisprezece ani s-au arni­­zat în ţara noastră, în taatori pentru le de activitate, jitîjf [ost nevoie de care altjt,ca"nu de secole. Satele de iaragină de odinioară au fost che­­marte la o viaţă nouă. Pentru Intna oară In istoria noastră, ţărănoi a Hovfv’nit 6tăDÎnul pămîntului de mun­t­e lui­ Plugul de lemn­­fit trimis la muzeul obiectelor preistorice. Acolo unde sub Hohen­zollerni stăruia munca primitivă, aproape barbară, se dezvoltă astăzi agricultura noastră socialistă, înflo­ritoare, slujită de mijloace mecani­zate înaintate. Au fost secate bălţile şi au fost îndreptate cursuri de ape. A fost stîrpit paludismul. In cele mai multe sate, lampa veche a fost înlo­cuită cu electricitatea. Locul conacu­lui boieresc l-a luat biblioteca, cine­matograful, echipa de cîntece şi dan­suri, casa de naşteri, creşa, dispen­sarul. Foştii sclavi ai carcerelor din fabri­cile lui Carol al ll-lea şi ale lui Mi­hai I, dezrobiţi şi dezrobitori ai în­­tregului popor, au devenit, stăpîni în casa şi în ţara lor, în mîinile lor pricepute şi harnice au luat destine­le patriei. Revoluţia poate fi văzută oriunde, în semnificaţiile ei concrete, uriaşe şi dătătoare de grandioase spe­ranţe Ţara noastră, odinioară săracă, roa­ba străinătăţii, a unei străinătăţi avare şi hrăpăreţe, care importa de peste hotare ultimul nasture, ultimul şurub, ultimul ac cu gămălie, a de­venit o ţară cu o industrie înainta­tă, a cărei putere sporeşte de la zi la zi. Cum să nu ne tresalte de mîb­ila. inimile, cînd vedem-rtf', să fie şi sortită, pînă o11 • rminamen­te agri­şă rămînă ■astăzi utilaj petrolifer colet, tractoare în China, produse farmaceutice în Australia ? Intelectualitatea romînească, soco­tită de .,palat" şi de burghezo-moşie­­rime o ..pletoră" inutilă şi stînjeni­­toare, participă cu rîvnă la opera măreaţă a construirii socialismului, în patria noastră, omul de ştiinţă, de Zaharia Stancu (ConUnuart (n pag. 7). Proletari din toate ţările, uniti-văl Cronica optimistului AN NOU IN TIMP imemorial a­­vem obiceiul ca la o a­­nume dată, în trecut mai curînd, la sfîrşi­­tul muncilor cîmpeneşti, de la o vreme în toiul­­iernii, să socotim că un an vechi sfîrşeşte şi eli­ul nou începe. Adevărul este că faţă de curgerea năvalnică a vieţii, mereu una şi me­reu alta, universul stelar aparţine mecanicii, unde, într-adevăr, consi­derem figura eliptică ori circulară pe care o transcrie un astru, putem de­termina un punct ca moment de ple­care ori de sosire. Insă învîrtirea me­canică nu implică în ea nici un acci­dent vizibil, aşa cum limbile ceasor­nicului se întorc fără a-şi schimba culoarea ori forma în jurul unui ax. Viaţa curge, dimpotrivă, mereu în linie dreaptă, călătorim pe un ocean imens, înainte şi tot înainte, in­­trăm şi ieşim din porturi întotdeau­na noi şi niciodat­ă nu ne-ntoarcem de unde am plecat. Sîntem, fiecare din noi, un Coluimb care navigînd înainte, în linie dreaptă, dăm de con­tinente noi, fără a reveni, pe partea cealaltă a globului, la locul de unde am plecat. Tinerețea se îndepărtează fără oprire, cu vremea o uităm, pen­tru că orice revenire prin peisajele ei ne este interzisă. Tinereţea noastră răm­ine, oricît ne-am iluziona, o sim­­plă figură poetică, fiindcă în faţa ei se ridică în drum falnica tinereţe a altora. E bine, e rău acest lucru ? Este dramatic, fără îndoială, însă frumos, nespus de frumos. Imbarcîndu-te, îţi iei pentru totdeauna rămas bun de la ţărmul pe care l-ai părăsit, pentru că nu te vei mai întoarce nicicind pe locurile de unde ai plecat. Un sin­gur obiect rămîne statornic sub picioa­rele tale în călătoria pe imensul o­­cean al timpului, corabia, care în via­ţa de toate zilele este patria ta. Despărţirea, curat abstractă, între a.n'.il vechi şi carul nou, nu e însem­nată prin nici o oprire, prin nimic nu se deosebeşte apa de aci, de cea de dincolo, hotarul între ani nu există. Ba dimpotrivă, măsurînd numai durata vieţii, unii ani sînt mai lungi iar alţii mai scurţi. Cînd unii din noi am trăit din plin, am lucrat mult pentru semenii noştri, anul a fost nu de 365 ci de o mie de zile. Cel care a dormit într-una nesăvîr­­şind nimic, a avut o viaţă scurtă. Păşind tot înainte, mulţi nu pot ţine paşii noştri şi se pierd în drum, rămînînd la dist­anţe incalculabile îna­poi. încetează de a fi contemporanii noştri şi noi ne aflăm cot la cot cu generaţiile noi. Alţii, dimpotrivă, au pasul iute, ne-o iau înainte şi flutură din ce în ce mai pe care flamura. Roata nu există în viaţa umană, e o utopie să crezi că poţi suci vremea pe ax şi să aduci un punct al ei, la semnul de unde ai plecat Numai bă­­trtnii absoluţi, adică nişte bolnavi de un sol special, au nostalgia portului originar Şi privesc cu dezgust orice privelişte nouă. Important pentru omul socialist e G. Călinescu (Continuări in pag. 2­ a) D iiiiiiiiiiiiînniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiM PERSPECTIVE I E AFLĂM în faţa unui nou an şi, intr-o perspec- g tivă mai largă — pe care rotunjimea cifrelor o sugerează — in faţa unui nou deceniu. Păşim peste un prag dincolo de care începe anul 1960, şi cu acelaşi pas pornim pe un drum mai lung, la capătul căruia vom intra in 1970. Şi anul şi deceniul _ stau în faţa noastră, şi avem dreptul să ne­­ ridicăm in vîrful picioarelor, încercînd să privim cit mai­­| departe. Ce va aduce 1960 ? Care va fi situaţia generală a omenirii după ce diin acest secol zbuciumat şi grandios se va fi scurs deceniul care începe mîine ? De la început trebuie spus că 1960 va fi un an mare şi că avem dreptul să ne aşteptăm din partea lui la lucruri mari. Conferinţa la nivel înalt din primăvara viitoare poate să con­­stituie un pivot de diamant în jurul căruia întreaga omenire —­­ adică peste două miliarde şi jumătate de bărbaţi şi femei — va putea să-şi întoarcă faţa de la spectrul morţii atomice spre privelişti mai luminoase, şipre zări conforme cu aspira­ţia la fericire a fiecărui om şi a fiecărui popor. Poate că deceniul care începe mîine, ultimul înainte de a se împlini o sută de ani de la naşterea lui Lenin, va da prilej întregii omeniri — adică la peste două miliarde şi jumătate de bărbaţi şi de femei, cei mai mulţi dintre ei cum nu se poate mai buni, mai frumoşi şi mai inteligenţi — să aplaude nu numai sosirea primului om in Lună, ci şi topirea ultimului tun de pe Pămînt.­­ Zău, ce frumos ar fi­­ I Haideţi cu toţii la treabă, de la Hruşciov şi Eisenhower pînă la cel mai simplu om dintre oamenii simpli, să facem din acest vis realitate I Geo Bogza . »Blestemata sistema“ ca o consecinţă a miş­cării de eliberare na­ţională a popoarelor mici, harta Europei a înregistrat apariţia câ­­torva state noi. Marile puteri priveau cu îngrijorare aceas­tă situaţie. „Concertul european , cum se zicea pe atunci, avea aspec­­tul unei sindrofii de cucoane gătci­­ne, tulburate in tihna şi tabieturile lor de năvala unui tineret impetuos, exuberant şi puţin cam ireveren­ţios. Acest suflu de viaţă noua, dacă nu mai putea fi înăbuşit, trebuia în orice caz diriguit, controlat­­­, măsura posibilului, temperat. Astfel s-a ajuns la soluţia dinastiilor străine. „îndată ce un popor ţinut sub jug îşi recapătă libertatea şi este recu­noscut de sine stătător, — scria Gheorghe Panu în ziarul sau Lupta, pe la 1891, — iute aşa-numitul Con­cert European îi găseşte un principe, pe care il cocoaţă pe un tron nou, a­­bia lustruit, mirosind încă a pole­ială“. Şi Panu citează cazul Belgiei, căreia „i se octroiază ca dar de in­dependenţă un principe german“ ; al Greciei, căreia i se trimite un rege din afară ; al Bulgariei, care deşi mi­mai „sem:independenţa“ pe vremea aceea, a avut totuşi „fericirea de a poseda d­oi prinţi străini“ (Din lite­ratura antimonarhică, Biblioteca pen­­tru toţi, p .57). în acest sistem general se înca­drează şi apariţia dinastiei de Hn^'’ zollern pe tronul ţării noastre, la 181B. Reprezentind interesele şi spiritul reacţionar al marilor puteri, el are de la început concursul celor doua partide de guvernăm­înt boierimea conservatoare, care îşi apara pozi­ţiile greu zdruncinate sub domnia lui Vodă Cuza, şi burghezia liberală, care, părăsind ideile generoase de la 48 nu mai urmărea decit un singur ţel, — să ia locul conservatorilor la cri­ma ţării. Şi pentru unii şi pentru alţii, principele străin era un aliat preţios. Vor lucra împreună in vede­rea aceluiaşi scop : stăvilirea­ proce­sului de democratizare a ţarii. Dar ecoul luptelor de la 48 stăruia încă un aer, iar reformele democratice ale lui Cuza erau încă în amintirea oa­menilor. Trebuiau salvate deci apa­rentele. Astfel, odată cu principele străin, s-a d­at o constituţie copiata după cea belgiană şi în unele privin­ţe mai largă chiar decit aceasta. O constituţie de democraţie burgheză, care, în litera ei, părea destul de înaintată. In memoriile sale, Carol I face pre­ţioasa mărturisire că, după opinia sa, „pentru ţară ar fi fost mai ni­merit un regim mai absolutist . »­*■ tind această frază, A. D. Xenopol a­­daugă: „Iată deci cu ce dispoziţii sufleteşti păşea noul principe la a­­plicarea constituţiei“, (istoria parti­­delor politice în Rominia vol. 1, partea II, Buc. 1911, P-147). Cum şi cele două partide politice se aflau in aceleaşi „dispoziţii su­fleteşti“, era fatal ca drepturile şi­bertăţile cetăţeneşti, înscrise in aşa­­numitul pact fundamental, să ram na literă moartă. Şi atunci a început „blestemata sistemă“, cum o numeşte Caragiale: regele numea guvernul, iar acesta, printr-un simulacru de consultare a corpului electoral, îşi fabrica un parlament. De la alegerile cu „su­veică“ şi cu noroz, s-a ajuns, sub urmaşii lui Carol I, la monstruosul furt de urne, practicat făţiş şi cinic. Această înşelătorie politică necesita o vastă reţea de complicităţi, cu­­prinzînd magistratura, administraţia, armata şi jandarmeria. Cine accepta jocul, era răsplătit. Cei puţini, care A­N SECOLUL trecut, I aveau naivitatea să respecte legea, erau năpăstuiţi. In felul acesta, pro­cesul de democratizare a ţării, în­ceput la 48, zăgăzuit indată după a­­ceea şi reluat sub domnia lui Cuza, a fost definitiv oprit. Politica a fost înlocuită cu politicianismul cel mai josnic. In loc să se sprijine pe mase, partidele se bizuie pe o armată de electori, care terorizează administra­ţia, influenţează justiţia şi împart după bunul lor plac favoruri sau sancţiuni. „Ceie două aşa-numite partide is­torice, — scria Caragiale in al sau 1907, — nu sînt, in realitate, decit două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă“. Dar clientela trebuie ţinută şi în­treţinută. Pentru agenţii mărunţi se găsesc slujbe şi sinecuri. Mai era insă clientela de sus, clientela de Tudor Teodorescu- Branişte (Continuări In pag. 2-a) . Nu-mi amintesc... E­u să fiu sincer — şi, de bună seamă, am toate motivele — nu-mi a­­mintesc să fi fost, cu toate că am trăit sub patru regi, vreodată, in viaţa mea, di­nastic. Nici chiar in anii îndepăr­taţi ai adolescenţei, cină, pierdut In tagma sopranilor, cintam, însoţind ..din cap", efectele de piculină ale or­­chestrei, cunoscutul „in pace şi onor" al cuplului Hübsch- A­lecsandri. Paradele militare şi admi­nistrative de zece mai nu m-au ispitit niciodată. Li­­ceean, încălţat­­ in papuci cu talpă de cauciuc şi drapat In costumul Banu Mărăcine, luam cu entuziasm drumul Monumentului cu gindul la bonul de prăjitură, ce ne aş­­tepta, după spectacol. Era singurul patmet cu care isto­rica zi ne mai ademenea. O zi prelungită de somn, pe vremea studenţiei, nu strica şi zece mai era una din ele. Dacă erau mai mul­te, era cu atât mai bine şi doliul regal din 1914, cel din 1915 şi cite aveau să mai ur­meze, aduceau nu numai şcolarilor, dar şi dascălului, ce ne aflam la vremea aceea, lungi ceasuri de mulţumire. Mica noastră arhivă mai păstrează şi astăzi: — scrisoarea publică, în care comentam bursa de o sută de mii de lei, cu care guvernul de pe vremuri gă­sea cu cale să doteze buge­­tul pauper al studentului Ca­rol, ce se­­înscrisese, prin 1913, la nu-s-ce facultate... ; — scrisoarea fără de orto­grafie, cu care directorul „Globului“ (pentru a vorbi in termenii romanului lui Zaharia Stancu) ne reproşa frivolitatea cu care expedia,­sem, intr-una din publica­ţiile lui, decesul regelui Fer­­dinand ; — un număr de poeme (Zi istorică; Mater dolorosa ; Turism ; Dinasticism), in care, printre altele, răzbat şi ecouri din mascarada filan­tropiei, cu care, la zile mari, Perpessicius (Continuare in pa» Fără cuvinte toy Desen de BENEDICT GANESCU

Next