Contemporanul, ianuarie-iunie 1960 (Anul 14, nr. 1-26)
1960-01-01 / nr. 1
DOUA DINASTII TRECUSE numai un an, la 30 decembrie 1947, peste cei 80, de grea năpastă monarhică. Urgia începuse în 1866, cînd boierii s-au decis să-şi aducă un aliat Intru oprimarea siexploatarea poporului, pe acel mult trîmbiţat „domn strein“ cu ajutorul căruia să-şi chivernisească mai bine socotelile. Campionul acestei idei şi realizatorul ei e fost Ion Brătianu, foiridatorul unei dinastii paralele cu cea a Hohenzolernilor. Cele două dinastii, care au luat naştere odată, şi-au cam amestecat rosturile, în timp, ajungînd alternativ şi camuflat să şi domnească și să și guverneze. S-a întîmplat deci în faptă, ca pe vremea îmbătrânirii primului rege, Ion I. C. Brătianu să domnească cu adevărat , după cum atunci cînd dinastia Brătienilor intrase în declin, al treilea rege să guverneze mai abitir ca vizirii brătieni. Legenda acreditată de brătieni, vroia să spună că a fost nevoie de multă dibăcie pentru aducerea năpastei în ţară. Insă ,,meşteşugurile“ lui Ion Brătianu ar fi reuşit să înfrîngă toate dificultăţile şi i-au dat posibilitatea să-şi împlinească isprava. Zice aşadar legenda că prinţul Carol ar fi venit cu costumul în geamantan — un costum şi un geamantan — iar pe paşaport cu indicaţia,valetul lui Ion Brătianu“. Dacă legenda va fi fost adevărată, atunci Brătianu a urmărit două lucruri : pe de o parte, să arate prinţului că, de fapt, el îi va fi valet, iar pe de alta să tragă o poliţă asupra viitorului, punînd sub semnul acestui „serviciu“ iniţial întreaga recunoştinţă pe care domnitorul trebuia să i-o poarte ulterior. Şi aşa a şi fost. Din cei 47 ani de domnie ai regelui nr. 1, 32 au fost ani de guvernare brătienistă, în frunte cu tatăl şi fiul — I. C. şi I. I. C., sau Ion şi Ionel. In aceşti ani, vreo 15 au fost ani de domnie pură a brătianului tată. Era nevoie de aşa ceva, pentru salvarea intereselor comune ale celor două dinastii, care începuseră deja să-şi împletească destinele şi era nevoie, mai ales, la început de domnie, cînd aceasta nu era încă bine consolidată şi cînd se auzea, în ţară, foarte des refrenul : „Ia-ţi lădiţa şi domniţa şi treci iute Dîmboviţa“. Atunci s-a atins şi recordul rămînerii la putere a liberalilor. 12 ani în şir. Din alţi 13 ani de domnie ai regelui nr. 2, 9 au fost ani de guvernare ai celui de-al doilea brătian, — fiul. Şi s- a domnit cîtva timp, în perioada primului război mondial, cînd tronul s-a cam clătinat, pe urma Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, şi către sfîrşitul vieţii regelui, cînd Ion I. C. şi-a creat, ca la jocul de cărţi, un bretan de trei valeţi, denumit de circumstanţă, regenţă. Regii nr. 3 şi nr. 4, deşi tată şi fiu, şi-au împărţit domnia ca fraţii, reauzînd alternativ, fiecare, cite 10 ani dintr-un total de 20, şi au ajuns — pentru prima dată în istorie — la situaţia ca şi tatăl să fie succesorul fiului. Din cei 20 ani de domnie, 7 ani au fost de guvernare a familiei Brătianu, prin prepuşi însă, deoarece titularii blazonului erau consideraţi mult sub plafonul atins de înaintaşi. Totalizînd, ajungem la 80 de ani domnie Hohenzollern, cuprinzînd în ei şi vreo 15 ani de guvernare străină, şi la 48 ani de guvernare brătienistă, cuprinzînd în ei şi 20 de ani de domnie băştinaşe. Cum şi-au împărţit stăpînirea, aşa şi-au împărţit şi avuţia ţării. Brătianu l-a înzestrat întîi pe rege. Blazonul prinţului scăpătat se lustruia treptat, prin dispariţia potecilor de pe bazonul pantalonilor respectivi. Costumaşul ponosit, care încăpea într-o valiză modestă, de presupus valet, s-a transformat curînd într-o strălucitoare hlamidă regală, chipiul de feldwebel, într-o coroană pretenţioasă de parvenit, iar lădiţa în casete din ce în ce mai mari, din ce în ce mai multe, îndesate toate cu aurul strîns din munca la care poporul era supus ca pe vremea faraonilor. Căptuşită cu moşii, cu fabrici, cu aur, ploşniţa regală se umfla. Şi ca să nu contrazică cu nimic natura, ploşniţa a supt şi sînge, sîngele veritabil al ţăranilor şi muncitorilor cărora nu s-a mulţumit să le ia numai pămînturile şi fabricile, ci şi viaţa. Dinastia numărul doi, cea autohtonă, nu putea rămîne mult în urmă. Era rîndul fostului „valet“, devenit rege, să-şi pricopsească valetul. Atunci a început iureşul în bogăţiile ţării, prin tolerarea hoţiilor şi asasinatelor, sub magicul semnal: „îmbogăţiţi-vă“. Mana cerească s-a revărsat din Banca Naţională a lui Carada şi ţara a fost împînzită cu fabricile familiei Brătianu, replica de echilibru a industriilor regale. Lanţul era nesfîrşit: Sinaia -r cuie; Letca — hîrtie; Brezoi — cherestea; Brăila — ciment; Giurgiu — zahăr; Galaţi — şantiere. Şi după ele, lingă ele, peste ele, bănci şi băncuţe, societăţi pe acţiuni, societăţi de asigurare, campanii de transporturi, case de export. Pentru exploatarea bogăţiei principale a ţării, petrolul, şi pentru crearea arterelor feroviare de circulaţie, regele şi-a adus neamurile. Capitalul străin, acaparator, a venit în ţară, via Berlin, prin Strasberg pentru căi ferate, prin Deutsche Bank şi Deutsche Aktien Geselschaft pentru petrol. Ulterior, neamurile regale s-au amestecat cu aliaţii celeilalte dinastii, mărcile s-au înfrăţit cu dolarii, cu lirele şi cu francii, exploatarea s-a unit într-o stoarcere pînă la epuizarea oamenilor şi a bogăţiilor, „participarea“ la punerea în valoare a resurselor naturale s-a transformat în semicolonialism, totul sfîrşind — potrivit dezvoltării fireşti a lucrurilor — în crearea capitalului financiar, în naşterea oligarhiei financiare. Cele două dinastii s-au transformat în tejghetari, în vînzători cu dugheana sau pe picior, al produselor întreprinderilor respective. Bani, bani, cît mai mulţi bani, le era deviza. Totul pentru afaceri, totul pentru bani. ,,Nihil sine deo“ — a devenit „nihil sine leo“. Regele coroanei de oţel, cum îi plăcea să-şi zică, a devenit regele caşcavalului de Broştenî, regele vinurilor de Segarcea, regele salamului de Sibiu. Imitîndu-l, pînă şi băştinaşul Ştirbey devenise „prinţ“ al castraveţilor şi dovleceilor de Buftea. Tributul pentru aceste chiverniseli regale a dat-o poporul în analfabetism, pelagră, tuberculoză, malarie. Cînd i s-a impus tribut mai mare, mai greu, ca în 1888, 1907, 1916, 13 decembrie 1918, Lupeni 1929, Griviţia 1933, 24 februarie 1945, 8 noiembrie 1946, poporul muncitor a dat această plată în sînge. Istoria poporului nostru, vrednică să fie învăţată deoarece cuprinde în ea minunate pagini de demnitate şi eroism, de înfruntare curajoasă a asupririi şi nedreptăţii, istoria aceasta luminată de figurile lui Doja, ale ţăranilor de la Bobîlna, ale lui Horia, Cloşca şi Crişan, a lui Tudor, ale patrioţilor de la 1848, martirilor din 1907, eroilor de la Griviţa, istoria aceasta a noastră a fost mînjită cu domnia regească a celor 80 de ani între 1866 şi 1947. Ajunsesem în mijlocul secolului al 19-lea, după teribila zdruncinare a tronurilor din 1789, după precizările categorice — în ceea ce priveşte viitorul — ale anului 1848, fără a fi avut nu o tradiţie a regalităţii, dar nici măcar veleităţi de aşa ceva. Şi ne-am pomenit cu această pacoste din senin, ca urmare a unor aranjamente politicianiste, înjghebate în saloanele de petrecere sau la mesele de stoss. Bilanţul dezastruos al trecerii monarhiei prin istoria ţării noastre apasă, greu de răspundere, pe umerii claselor stăpînitoare. De ce au încercat pulsul ţării, sondînd „popularitatea“ regalităţii prin sărbătorirea din 1906 ? Cum au nimerit-o tocmai la jumătatea acestei domnii, putrezită complect la 80 de ani ? Poporul a răspuns prompt, indicînd precis pulsul. Prin pana lui Vlăhuţă s-au rostit cuvintele profetice: „Sub crengi de brad, trosneşte putregaiul“, iar prin vîlvătaiele conacelor boiereşti se anticipa soarta întregii noastre burghezo-moşierimi. Anul 1907 a prezentat o diagramă precisă a situaţiei: 40 de ani au fost suficienţi pentru a se face socotelile. După o altă etapă de 40 de ani, în condiţii schimbate, nefasta domnie a fost curmată: în 1866 burghezo-moşierimea noastră a inventat monarhia; în 1947, după 80 de ani, burghezo-moşierimea aştepta ca monarhia s-o salveze. Dar, după cum în timp de 80 de ani burghezia nu a putut consolida o ficţiune, tot aşa ficţiunea n-a putut scăpa de la inevitabila ei pieire, clasa ajunsă în faza de putrezire. Poporul, care era stăpîn pe soarta lui, care şi-a cucerit prin luptă situaţia de stăpîn pe destinele sale, a înlăturat ciotul din calea sa. Octav Livezeanu - AH!... OCCIDENTUL ! Proiecte pe 1960 IN DORINŢA de a afla citeva din proiectele Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 1960, ne-am adresat sculptorului Ion Irimescu, secretar al Uniunii, care ne-a spus : — Pentru o cit mai strinsă legătură cu masele şi pentru ca produsul artistic să ajungă cît mai uşor la oamenii muncii, se vor încheiaangajamente de colaborare cu o uzină, cu un G.A.S. sau G.A.C. şi cu o şcoală medie tehnică din regiunea Bucureşti. Scopul acestei colaborări este de a organiza expoziţii periodice, de a ajuta munca cultural-artistică la locul respectiv şi de a crea nucleele unor colecţii de artă plastică, care să constituie baza unor viitoare mici muzee. Trei brigăzi de artişti vor pleca în trei maic centre industriale, pentru a cunoaşte mai îndeaproape pe muncitorii noştri şi eroica lor activitate constructivă. Sarcinile ce ne stau în faţă sunt multe « de o deosebită importantă, ele constituind obiectivele centrale din planul de munca al Uniunii, obiective spre care converg toate eforturile noastre creatoare. Printre ele se înscriu : Bienala de la Veneţia, Expoziţia de la Moscova a ţărilor socialiste din 1961 etc. Toate aceste măsuri şi multe altele, înscrise la planul nostru de activitate pe 1960, vor asigura pentru anul ce vine o întărire a legăturii artiştilor cu viaţa, precum şi o preocupare mai consecventă şi mai susţinută pentru orientarea tineretului în munca sa creatoare. MICROFOI LETON SE FACE distribuţia la opeta cea «nouă : — Bătrînul bogat, în vîrstă de 70 ()• ani : G., tînărul bariton, (28 de ani). ~r- Nepotul bătrînului, 25 de ani : C., tenorul vîrstnic (60 de ani de viaţă şi 55 de carrieră — căci prima oară am cîntat la serbarea florilor de la întîia grădiniţă de copii din sectorul III Albastru). — Iubita nepotului, rîvnită odios de bătrîn, 20 de ani , T., soprana cu experienţă, vîrstă frumoasă, depăşind cu putere şi vehement pe aceea a tînărului bariton. Tînărul regizor, debutant, schiţează un gest de împotrivire. Răspuns tenoral, în la major : — Fii respectuos, tinere, la operetă hotărăște vocea, nu dimensiunea trupului sau actul de naștere... la-la, la-la, la-la, la-la... Așadar, apar pe scenă : tînărul bariton de 28 de ani, jos de statură, deghizat în bătrînel de 70 de ani ; vîrstnicul tenor de 60 de ani, pieptos, înalt, vast, făcînd-o pe nepoţelul de 25 de ani ; frumoasa soprană, exprimînd candoarea iubirii pentru nepoţelul de înălţime dublă cît a ei şi dezgustul plin de teamă faţă de pirpiriul bătrîn căruia peruca îi fuge mereu pe o ureche. Dirijorul atacă, alămurite strigă, corzile se zbuciumă, tenorul se hotărăşte într-un tîrziu să sune şi el clopoţelul glasului argintiu : „...ănhra — şasierii, varmehiipri — măviervrrii, ubi — damia — bedjiniete — vajdeboi... Nu maestre, aici nu vă grăbiţi* lăsaţi-mi respiro-ul... — Cum ar suna versurile în traducere îi riscă timid regizorul. — Glumeşti, tinere ? Eu cint în cea mai curată limbă romînă... Vezi în libret — îi şopteşte peste umăr dirijorul regizorului buimăcit. Acolo scrie : „în vraja serii, farmecul primăverii, iubita mea, pe tine te aştept..." Mda, cam năstruşnice versuri, dar mă rog... — Maestre, nu vă supărați, ar trebui ceva mai clar. — Ah! Nenorocirea operetei va fi regia... înțelegeți odată că ăl din scală vrea să mă audă, nu să mă înțeleagă... — Maestre... — Gata, am terminat. Nu mai repet. Cîntă tu, draga mea. Cînd mă enervez, scad cu un bemol. Regizorul renunţă. Se cufundă în lectura libretului, mîneîndu-şi unul din creioanele chimice cu care-şi scrisese primul caiet de regie. După premieră, o cronică i-a făcut observaţia că n-a lucrat destul cu figuraţia. V. S. O cupă de vin pentru 1960! (Urmare din pag. l-a) ----------------------0 milioane mai mult decît în anul trecut ; pentru sănătate şi prevederi sociale, 352 milioane de iei mai mult decît în 1959 ; pentru investiţii in agricultură, peste 25 la sută mai mult decît in 1959 (în total, circa 4,4 miliarde Iei) ; pentru industrie, 17,173 miliarde. Pun faţă in faţă datele acestea cu datele trecutului, despre care am amintit. Să vorbească singure . .. * ... O sută de miliarde de franci s-au Investit pentru fabricarea primei bombe atomice franceze. Zece miliarde de mărci au fost alocate de Bundestagul d-lui Adenauer pentru cheltuielile militare pe 1960. Asta nu poate dovedi decît un singur lucru: că nu toţi oamenii au memorie. Eu am văzut alaltăieri, într-un magazin, doi muncitori — bărbat şi soţie — cumpărînd un serviciu de splendide pahare de cristal. I-am privit şi mi-am spus : oamenii aceştia au memorie şi au în plus ceva, ştiu să vadă bine şi în viitor ... Ei vor ridica, de Anul Nou, alături de sute de milioane de alţi oameni cu capul pe umeri din lumea întreagă, paharele pentru acele lucruri minunate, de dragul cărora au căzut atîţia oameni curaţi, floarea omenirii, strălucirea lumii, pentru pace şi pentru fericire. Alături de aceste paşnice şi mereu mai puternice oştiri ale păcii, să ridicăm aşadar o cupă plină de vin scînteietor : pentru 1960, pentru anul păcii, pentru bucuria celor mulţi ! Informăm cititorii că abonamentele pe 1960 se pot face fie prin difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii, fie prin factorii poştali şi oficiile poştale P.T.T.R. Costul unui abonament pe 3 luni este de lei 6,50, pe 6 luni de lei 18, iar pe un an de lei 26. DE ANUL NOU IN COSMOS — Acum înţelegi de ce ţi s-a spus să treci mai binte Calea, laptelui ? — Deocamdată sunt experimentali, dar scopul final cred că ăsta e ! — După cum vezi, aruncarea greutăţii a făcut progrese serioase la Desene de BENEDICT. GANESCU Greu de suportat • „A suporta un film american de desene animate într-un cinematograf francez a devenit o experienţă dureroasă, stînjenitoare şi exasperantă. Filmul este îngrozitor de plictisitor, mult inferior propriilor sale reclame care, deseori, sunt foarte amuzante .Aş dori să subliniez că aceasta nu se aplică nici unuia din filmele de desen* animate ale lui Walt Disney. Nu se aplică nici măcar unora dintre filmele mai vechi cu Popey Marinarul și trebuie să dau o notă bună unuia sau două dintre filmele din seria Tom și Jerry. Dar restul * In special filmele cele mai recente. Sînt stupide, sadice, dezlînate, urîte , nu, hidoase ,- uneori îngrozitoare și deseori dezgustătoare“. (Dintr-o scrisoare a unui cititor din Paris către New York Herald Tribune, publicată la 28 noiembrie 1959). SPORT CT* /* u u T clCGcL CcL»» OS GERILA, ca un căruţaş mirosind a irisîn februarie, a intrat pe fereastra mea de om mare ce nu mai crede în basme şi mi-a întins un cristal fermecat— Priveşte ! mi-a zis şi s-a dat mai lungă sobă să se încălzească. Era un bulgăre de sticlă foarte ciudat, cu sclipiri albastre, roşii, verzui. Am stins lampa şi l-am aşezat la luminare. Bătrînul surîdea hîtru lingă mine, aşteptînd. Se făcea că... Eram la Sofia în primăvara lui 60. Era cald, era frumos, într-o după amiază de primăvară. Cineva mă ducea pe aripile sale, poate o pasăre măiastră. Am revăzut Vitosa în haina anotimpului feeric şi-a în coborît pe un stadion plin de lume. I-am recunoscut pe ai noştri după stema republicană şi după cele trei culori. Jucau foarte bine. Nu plecaseră de la Bucureşti cu ideea să ,.scoată“ un meci nul, ci să cîştige, să arate că victoria de anul trecut nu fusese întîmplătoare. Atacaseră dezlănţuit de la început şi conduceau cu 2-0. L-am auzit chiar şi pe crainicul Radiodifuziunii, Ion Ghiţulescu, exclamînd : „Dragi ascultători echipa romînă face o partidă entuziaamantă. Spectatorii sofioţi aplaudă la scenă deschisă. Sîntem în minutul 80 şi, în curînd, arbitrul va fluiera sfîrşitul meciului“. Glasul i se pierdu undeva în eter şi eu trăsei cu coada ochiului la năstruşnicul moş de lingă mine. Fuma ca între bărbaţi părînd că nu mă bagă în seamă. Invii globul fermecat şi mă uitai iar... Asta era Roma aeterna. Uite Piazza Golonna, uite Fontana di Trevi, iată Foro Romano. Plutim uşor peste apele leneşe ale Tibrului. Un disc de beton: Stadionul Olimpic. Strigătele multimii se potolesc dintr-odată. într-o margine a stadionului, o fată înaltă, blondă, se pregăteşte să sară peste ştacheta înălţată la 190 m. O recunoscui, era Yoli a noastră, campioana lumii. Tăcere, intensă tăcere. Start. Un pas, doi paşi, trei paşi. Bătaie! Ura a a ! O sută de mii de spectatori se îmbrăţişează în picioare. Moş Gerilă îmi şopteşte : — Ce vrei, temperamentul latin nu se dezminte. Fermecat glob de sticlă... Mi-a asudat palma. — Pot să mai mă uit? — Cum să nu- zise el. O să vezi câteva lucruri care ar să-ți placă-O sală foarte cunoscută. Filoreasca noastră cu șira spinării de neon. Nu mai zăresc nici un fum de țigară, ceea ce înseamnă că spectatorii s-au disciplinat, în sfîrșit. Asist la o partidă foarte disputată de baschet. Folbert e sub coș, aruncă... mingea cade prin esofagul de sfoară. Delir în tribune. C.C.A. s-a calificat pentru finala Cupei Campionilor Europeni ! — Ce zici ? întreabă musafirul meu. — Ce să zic? Pînă acum e excelent. — Stai să mai vezi... Cristalul s-a aburit puţin. E mai rece, parcă aş ţine un bulgăre de zăpadă în mînă. Am înţeles. Ne aflăm la patinoarul „23 August“. Pe suprafaţa lucie de gheaţă aleargă într-un ritm infernal cîţiva băieţi cu crose. Patinele lucesc scurt în lumina lămpilor puternice. Sínt canadieni ? Ruşi ? Dar de unde! Uite-l pe Czaka, pe Ionescu. Pitkuil zboară în plasă. Mi se pare că adversarii sínt tot cehoslovacii de anul trecut care ne-au bătut Acum sínt conduşi cu 7—1. Nu mai îndrăznesc să privesc. Ii înapoiez moşului cristalul fermecat: •— Pleacă, ispititorule. Aş fi vrut să văd aici şi schiori şi jucători de tenis de masă şi echipa noastră de tir... — Şi de ce ţi se pare imposibil ? — Nu ştiu. Prea ar fi frumos. — Ia te uită la el, ce neîncrezător este! Aveţi înotători buni, aveţi atleţi buni, aveţi şahişti buni. Şi pe urmă unde mai pui condiţiile oferite de stat pentru dezvoltarea mişcării de cultură fizică... — Ai dreptate, Moş Gerilă. Pleacă sănătos. Mă voi culca mai liniştit. — Bună seara. — Bună seara... Şi-am rămas cu urma lui de frig pe haine şi-am Uitea focul. Mai bine i-aş fi furat globul şi-aş mai fi privit. Sportivi, nu mă dezminţiţi, pentru că unui cronicar nu- stă bine să mintă. Eugen Barbu M . -ţ AN NOU (Urmare din pag. 1a) de a fi pregătit, dată fiind inegalitatea paşilor, să se despartă de cei inerţi şi să-ş i continue drumul la braţ cu oamenii noi. Dar de asemenea e un comandament capital să ne sporim durata anului prin fapte din ce în ce mai numeroase. Ducă-se anii slabi ori seci. In ultimul deceniu de cînd, păşim sub steagul socialismului, vîrsiia anilor s-a schimbat. Ei sînt din ce in ce mai plini şi abia prididim să numărăm zilele lor. Căci pe locul în care era paragină se clatină epicul. Drumul care înfăţişa numai o minciună de hartă e o panglică de asfalt pe care alunecă roatele automobilului cu repeziciune. Cocioabele se năruie, clădiri măreţe se ridică într-una, iar pe tăbliţele cutiilor de scrisori sunt inscripţii imposibile odinioară : A — muncitor, B — inginer, C— constructor. Ceea ce înseamnă moşier, rentier şi de „profesie liberă“ vom căuta la dicţionar. Şi nu am călătorit în viitor, grăbindu-l, decit puţin timp. Anul 1960 va fi mai plin şi ceilalţi şi mai plini şi ne va fi din ce în ce mai greu să ne descurcăm în metropola pe care singuri ne-am construit-o fila de vastă şi să foiletăm filele cărţii pe care am făcut-o atît de groasă. Statistica ne spune că în Republica Populară Romînă a crescut în ultimii ani vîrsta omului cu vreo douăzeci de ani. A crescut însă şi numărul gesturilor creatoare, dormim în viaţa constructivă mai puţin, şi stăm trezi, muncind, mai mult. Aşa urez patriei mele să urmeze şi de aci înainte. Să aruncăm calendarele cu zile monotone, egale unele cu altele, să renunţăm la dormitarea, asemeni cu moartea, să ne ţinem pururi în picioare prin ciocănitul ciocanelor şi zăngănitul mistrcilor, fiece zi să ne găsească tot mai sus pe schele. Nu fiţi cuminţi, acomodanţi, preocupaţi a nu stropi pe cutare şi pe cutare cu var ori cu nisip. Oceanul te izbeşte în obraz cu stropii, spumele şi valurile lui. Omul paşnic şi conformist nu e un constructor. Noi n-avem sarcina stearpă de a întocmi procese-verbal, şi protocoale ci de a face isprăvi e con- Strucţie. Fiţi avîntaţi, entuzii, vi«elioşi chiar pe drumul pe oa natiu"f* însăşi vi-1 arată. O rai re de gheaţă e moartea, socialism e o nacără şi simbolul lui e u steag roşu, de culoarea sângelui şi fan urmarea vieţii. r 1 Cînd văd pe cineva măsurat şi egal în tic. tacul vorbelor şi gesturilor, ca un ceas de mînă, cu grija mereu de a nu se pune rău cu nimeni, primind critica impasibil şi umil, ferindu-se însă a o face el însuşi la trebuinţă, fiindcă îşi zice : critica supără şi are urmarea de a-mi face grea viaţa personală, am înţeles că am de-a face în haine noi, cu un om bătrîn. Crlfjtcm sănătoasă • !o! atît de necesară ca și chiotul. Dacă fumul pe care îl ridic e strtmb şl nu-mi spui, ești un trădător. O, an nou, 1960 I Dă-mi puterea să mă îndrept, chiar și acum cînd unii socotesc că e prea tîrziu, dar lasă-mi avîntul, nerăbdarea la Fapte, vigoarea de a păşi laolaltă cu generaţiile viitorului Signaiul înflăcărat, nestăpînit Şi sincer. „Blestemata sistemă“ (Urmare din pag. l-a) „elită“, care cerea mai mult. Astfel s-a ajuns la acel val de afaceri scandaloase, cu diverse damne voalate și la concesiunile oneroase, la faimoasele contracte de furnituri, la „ghelirurile“, mai vechi, la comisioanele şi „şperțurile'' de mai tîrziu, la averile ce răsăreau peste noapte, ca din pămînt, la numirile prin nimic justificate, în cele mai înalte posturi, ca o primă de încurajare pentru servilism şi la sistematica înlăturare a celor merituoşi care nu voiau să-şi plece capul. Paralel cu acest penibil spectacol, în aceeaşi perioadă a regalităţii, istoria avea să înregistreze pauperizarea şi analfabetismul păturilor de jos, pelagra şi tuberculoza, satele fără medici şi fără învăţători, crunta asuprire a ţărănimii, represiunea odioasă din 1888, ororile inutile (cum le-a numit Constantin Miile din 1907, cumplita prigoană dezlănţuită împotriva clasei muncitoare de la oraşe, sîngele vărsat în piaţa Teatrului Naţional la 13 decembrie 1918, la Lupeni, în 1929, la Griviţa în 1933, pretutindeni unde oamenii cutezau să ceară pline, dreptate şi libertate. In una din cele mai puternice pagini ale sale, Al. Vlahuţă îi spunea lui Carol I : Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate ! Sau nu l-ai înţeles — Şi e tot una / De sus şi pînă jos s-a-ntins minciuna / Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate. Acest adevăr e valabil nu numai pentru epoca lui Carol I, ci şi pentru domniile următoare. In toate privinţele, monarhia a lăsat o moştenire grea. Dar cu toată povara aceasta şi cu toate dificultăţile pe care ea le-a lăsat, ţara păşeşte cu hotărire pe drumul ei cel nou. In acest mare efort, orice om bine intenţionat e dator să-şi dea contribuția de muncă și pricepere, în sfera lui de activitate. NU-MI AMINTESC... (Urmare din pag. la) oficialităţile ne-au agravat in raite spitaliceşti, invaliditatea si insomniile etc., etc. ...Şi iac-aşa ni s-au scurs, sub patru regi, antii... Dar, vorba poetului latin, acestea au fost (sed haec prius fuere). 30 Decembrie 1947, continuta pe 23 August, a pus capăt unui ciclu istoric şi l-a deschis pe acela in care ne aflăm de doisprezece ani încheiaţi. Obsesiile dinastice dimpreună cu reacţiile lor, care au alimentat in trecut atâtea procese de presă, abia de mai agrementează cronica scandaloasă şi comedia de moravuri a romanelor noastre retrospective. Un nou peisagiu şi un nou climat s-au instaurat pretutindeni. In locul ficţiunilor teoretice şi al idolilor interimari, cultul muncii constructive şi al demnităţii omului domină şi cârmueşte. Un ritm nou, de o febrilitate nemaiintilnită In istoria noastră, străbate țara de la un capăt al ei la altul S-ar zice că ne aflăm in zodia miracolelor, însă miracolul e opera omului nou și omul nou s-a născut odată cu Republica.