Contemporanul, ianuarie-iunie 1960 (Anul 14, nr. 1-26)

1960-01-01 / nr. 1

DOUA DINASTII T­RECUSE numai un an, la 30 decembrie 1947, peste cei 80, de grea năpastă monarhică. Ur­gia­­ începuse în 1866, cînd boierii s-au decis să-şi aducă un aliat Intru oprimarea si­­exploatarea po­porului, pe acel mult trîmbiţat „domn strein“ cu ajutorul căruia să-şi chivernisească mai bine socote­­li­le. Campionul acestei idei şi realizato­rul ei e fost Ion Brătianu, foiridato­­rul unei dinastii paralele cu cea a Hohenzol­­­er­nilor. Cele două dinastii, care au luat naştere odată, şi-au cam amestecat rosturile, în timp, ajungînd alterna­tiv şi camuflat să şi domnească și să și guverneze. S-a întîmplat deci în faptă, ca pe vremea îmbătrânirii primului rege, Ion I. C. Brătianu să domnească cu adevărat , după cum atunci cînd dinastia Brătienilor in­trase în declin, al treilea rege să guverneze mai abitir ca vizirii bră­­tieni. Legenda acreditată de brătieni, vroia să spună că a fost nevoie de multă dibăcie pentru aducerea nă­pastei în ţară. Insă ,,meşteşugurile“ lui Ion Brătianu ar fi reuşit să în­­frîngă toate dificultăţile şi i-au dat posibilitatea să-şi împlinească is­­prava. Zice aşadar legenda că prinţul Carol ar fi venit cu costumul în geamantan — un costum şi un gea­mantan — iar pe paşaport cu indica­ţia­­,valetul lui Ion Brătianu“. Dacă legenda va fi fost adevărată, atunci Brătianu a urmărit două lucruri : pe de o parte, să arate prinţului că, de fapt, el îi va fi valet, iar pe de alta să tragă­ o poliţă asupra viitorului, punînd sub semnul acestui „servi­ciu“ iniţial întreaga recunoştinţă pe care domnitorul trebuia să i-o poarte ulterior. Şi aşa a şi fost. Din cei 47 ani de domnie ai regelui nr. 1, 32 au fost ani de guvernare brătienistă, în frunte cu tatăl şi fiul — I. C. şi I. I. C., sau Ion şi Ionel. In aceşti ani, vreo 15 au fost ani de domnie pură a brătianului tată. Era nevoie de aşa ceva, pentru salvarea intere­selor comune ale celor două dinastii, care începuseră deja să-şi împle­tească destinele şi era nevoie, mai ales, la început de domnie, cînd aceasta nu era încă bine consolidată şi cînd se auzea, în ţară, foarte des refrenul : „Ia-ţi lădiţa şi domniţa şi treci iute Dîmboviţa“. Atunci s-a atins şi recordul rămînerii la putere a liberalilor. 12 ani în şir. Din alţi 13 ani de domnie ai rege­lui nr. 2, 9 au fost ani de guver­nare ai celui de-al doilea brătian, — fiul. Şi s- a domnit cîtva timp, în perioada primului război mondial, cînd tronul s-a cam clătinat, pe urma Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, şi către sfîrşitul vieţii re­gelui, cînd Ion I. C. şi-a creat, ca la jocul de cărţi, un bretan de trei valeţi, denumit de circumstanţă, re­genţă. Regii nr. 3 şi nr. 4, deşi tată şi fiu, şi-au împărţit domnia ca fraţii, reauzînd alternativ, fiecare, cite 10 ani dintr-un total­ de 20, şi au ajuns — pentru prima dată în istorie — la situaţia ca şi tatăl să fie succesorul fiului. Din cei 20 ani de domnie, 7 ani au fost de guvernare a familiei Brătia­nu, prin prepuşi însă, deoarece titu­larii blazonului erau consideraţi mult sub plafonul atins de înaintaşi. Totalizînd, ajungem la 80 de ani domnie Hohenzollern, cuprinzînd în ei şi vreo 15 ani de guvernare străină, şi la 48 ani de guvernare brătienistă, cuprinzînd în ei şi 20 de ani de domnie băştinaşe. Cum şi-au împărţit stăpînirea, aşa şi-au împărţit şi avuţia ţării. Bră­tianu l-a înzestrat întîi pe rege. Bla­zonul prinţului scăpătat se lustruia treptat, prin dispariţia potecilor de pe bazonul pantalonilor respectivi. Cos­­tumaşul ponosit, care încăpea într-o valiză modestă, de presupus valet, s-a transformat curînd într-o strălu­citoare hlamidă regală, chipiul de feldwebel, într-o coroană pretenţioasă de parvenit, iar lădiţa în casete din ce în ce mai mari, din ce în ce mai multe, îndesate toate cu aurul strîns din munca la care poporul era supus ca pe vremea faraonilor. Căptuşită cu moşii, cu fabrici, cu aur, ploşniţa regală se umfla. Şi ca să nu contrazică cu nimic natura, ploşniţa a supt şi sînge, sîngele veri­tabil al ţăranilor şi muncitorilor că­rora nu s-a mulţumit să le ia numai pămînturile şi fabricile, ci şi viaţa. Dinastia numărul doi, cea autoh­tonă, nu putea rămîne mult în urmă. Era rîndul fostului „valet“, devenit rege, să-şi pricopsească valetul. A­­tunci a început iureşul în bogăţiile ţării, prin tolerarea hoţiilor şi asa­sinatelor, sub magicul semnal: „îm­­bogăţiţi-vă“. Mana cerească s-a re­vărsat din Banca Naţională a lui Ca­­rada şi ţara a fost împînzită cu fabri­cile familiei Brătianu, replica de e­­chilibru a industriilor regale. Lanţul era nesfîrşit: Sinaia -r cuie; Letca — hîrtie; Brezoi — cherestea; Brăila — ciment; Giurgiu — zahăr; Galaţi — şantiere. Şi după ele, lingă ele, peste ele, bănci şi băncuţe, so­cietăţi pe acţiuni, societăţi de asi­gurare, campanii de transporturi, case de export. Pentru exploatarea bogăţiei prin­cipale a ţării, petrolul, şi pentru cre­area arterelor feroviare de circula­ţie, regele şi-a adus neamurile. Capitalul străin, acaparator, a ve­nit în ţară, via Berlin, prin Stras­­berg pentru căi ferate, prin Deutsche Bank şi Deutsche Aktien Geselschaft pentru petrol.­ Ulterior, neamurile re­gale s-au amestecat cu aliaţii celei­lalte dinastii, mărcile s-au înfrăţit cu dolarii, cu lirele şi cu francii, exploatarea s-a unit într-o stoarcere pînă la epuizare­a oamenilor şi a bogăţiilor, „participarea“ la punerea în valoare a resurselor naturale s-a transformat în semicolonialism, totul sfîrşind — potrivit dezvoltării fireşti a lucrurilor — în crearea capitalului financiar, în naşterea oligarhiei fi­­­­nancia­re. Cele două dinastii s-au transformat în tejghetari, în vînză­­tori cu dugheana sau pe picior, al produselor întreprinderilor respective. Bani, bani, cît mai mulţi bani, le era deviza. Totul pentru afaceri, totul pentru bani. ,,Nihil sine deo“ — a devenit „nihil sine leo“. Regele coroanei de oţel, cum îi plăcea să-şi zică, a devenit regele caşcavalului de Broştenî, regele vinu­rilor de Segarcea, regele salamului de Sibiu. Imitîndu-l, pînă şi băştinaşul Ştir­­bey devenise „prinţ“ al castraveţi­lor şi dovleceilor de Buftea. Tributul pentru aceste chiverniseli regale a dat-o poporul în analfabetism, pelagră, tuberculoză, malarie. Cînd i s-a impus tribut mai mare, mai greu, ca în 1888, 1907, 1916, 13 decem­brie 1918, Lupeni 1929, Griviţia 1933, 24 februarie 1945, 8 noiembrie 1946, po­porul muncitor a dat această plată în sînge. Istoria poporului nostru, vrednică să fie învăţată deoarece cuprinde în ea minunate pagini de demnitate şi eroism, de înfruntare curajoasă a asupririi şi nedreptăţii, istoria a­­ceasta luminată de figurile lui Doja, ale ţăranilor de la Bobîlna, ale lui Horia, Cloşca şi Crişan, a lui Tudor, ale patrioţilor de la 1848, martirilor din 1907, eroilor de la G­riviţa, isto­­ria aceasta a noastră a fost mînjită cu domnia regească a celor 80 de ani între 1866 şi 1947. Ajunsesem în mijlocul secolului al 19-lea, după teribila zdruncinare a tronurilor din 1789, după precizările categorice — în ceea ce priveşte viit­­orul — ale anului 1848, fără a fi avut nu o tradiţie a regalităţii, dar nici măcar veleităţi de aşa ceva. Şi ne-am pomenit cu această pacoste din senin, c­a urmare a unor aranja­mente politicianiste, înjghebate în saloanele de petrecere sau la mesele de stoss. Bilanţul dezastruos al trecerii mo­narhiei prin istoria ţării noastre a­­pasă, greu de răspundere, pe umerii claselor stăpînitoare. De ce au încercat pulsul ţării, son­­dî­nd „popularitatea“ regalităţii prin­ sărbătorirea din 1906 ? Cum au ni­merit-o tocmai la jumătatea acestei domnii, putrezită complect la 80 de ani ? Poporul a răspuns prompt, indicînd precis pulsul. Prin pana lui Vlăhuţă s-au rostit cuvintele profetice: „Sub crengi de brad, trosneşte putregaiul“, iar prin vîlvătaiele conacelor boie­reşti se anticipa soarta întregii noastre burghezo-moşierimi. Anul 1907 a prezentat o diagramă precisă a situaţiei: 40 de a­ni au fost suficienţi pentru a se face socotelile. După o altă etapă de 40 de ani, în condiţii schimbate, nefasta domnie a fost curmată: în 1866 burghezo-moşierimea noas­tră a inventat monarhia; în 1947, după 80 de ani, burghezo-moşierimea aş­tepta ca monarhia s-o salveze. Dar, după cum în timp de 80 de ani bur­ghezia nu a putut consolida o fic­ţiune, tot aşa ficţiunea n-a putut scăpa de la inevitabila ei pieire, clasa ajunsă în faza de putrezire. Poporul, care era stăpîn pe soarta lui, care şi-a cucerit prin luptă si­­tuaţia de stăpîn pe destinele sale, a înlăturat ciotul din calea sa. Octav Livezeanu - AH!... OCCIDENTUL ! Proiecte pe 1960 I­N DORINŢA de a afla cite­­va din proiectele Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 1960, ne-am adresat sculptorului Ion Irimescu, secretar al Uniunii, care ne-a spus : — Pentru o cit mai strinsă le­gătură cu masele şi pentru ca produsul artistic să ajungă cît mai uşor la oamenii muncii, se vor încheia­­angajamente de cola­borare cu o uzină, cu un G.A.S. sau G.A.C. şi cu o şcoală me­die tehnică din regiunea Bucu­reşti. Scopul acestei colaborări este de a organiza expoziţii pe­riodice, de a aju­ta munca cul­­tural-artistică la locul respectiv şi de a crea nucleele unor co­lecţii de artă plastică, care să constituie baza unor viitoare mici muzee. Trei brigăzi de artişti vor pleca în trei maic centre indus­triale, pentru a cunoaşte mai în­­deaproape pe muncitorii noştri şi eroica lor activitate constructivă. Sarcinile ce ne stau în faţă sunt multe «­ de o deosebită im­portantă, ele constituind obiecti­vele centrale din planul de mun­ca al Uniunii, obiective spre care converg toate eforturile noastre creatoare. Printre ele se înscriu : Bienala de la Veneţia, Expoziţia de la Moscova a ţări­­lor socialiste din 1961 et­c. Toate aceste măsuri şi mu­lte altele, înscrise la planul nostru de activitate pe 1960, vor asi­gura pentru anul ce vine o în­tărire a legăturii artiştilor cu viaţa, precum şi o preocupare mai consecventă şi mai susţinu­tă pentru orientarea tineretului în munca sa creatoare. MICROFOI LETON S­E FACE distribuţia la op­eta cea «nouă : — Bătrînul bogat, în vîrstă de 70 ()• ani : G., tînărul bariton, (28 de ani). ~r- Nepotul bătrînului, 25 de ani : C., tenorul vîrstnic (60 de ani de viaţă şi 55 de carrieră — că­ci prima oară am cîntat la serbarea florilor de la întîia grădiniţă de copii din sectorul III Albastru). — Iubita nepotului, rîvnită odios de bă­­trîn, 20 de ani , T., soprana cu experienţă, vîrstă frumoasă, depăşind cu putere şi vehement pe aceea a tînărului bariton. Tînărul regizor, debutant, schiţează un gest de împotrivire. Răspuns tenoral, în la major : — Fii respectuos, tinere, la operetă ho­tărăște vocea, nu dimensiunea trupului sau actul de naștere... la-la, la-la, la-la, la-la... Aș­adar, apar pe scenă : tînărul bari­ton de 28 de ani, jos de statură, deghizat în bătrînel de 70 de ani ; vîrstnicul tenor de 60 de ani, pieptos, înalt, vast, făcînd-o pe nepoţelul de 25 de ani ; frumoasa so­­prană, exprimînd candoarea iubirii pentru nepoţelul de înălţime dublă cît a ei şi dez­gustul plin de teamă faţă de pirpiriul bă­­trîn căruia peruca îi fuge mereu pe o ureche. Dirijorul atacă, alămurite strigă, corzile se zbuciumă, tenorul se hotărăşte într-un tîrziu să sune şi el clopoţelul glasului ar­gintiu : „...ănhra — şasierii, varmehiipri — măviervrrii, ubi — damia — bedjiniete — vajdeboi... Nu maestre, aici nu vă grăbiţi* lăsaţi-mi respiro-ul... — Cum ar suna versurile în traducere î­i riscă timid regizorul. — Glumeşti, tinere ? Eu cint în cea mai curată limbă romînă... Vezi în libret — îi şopteşte peste umăr dirijorul regizorului buimăcit. Acolo scrie : „în vraja serii, farmecul primă­verii, iubita mea, pe tine te aştept..." Mda, cam năstruşnice versuri, dar mă rog... — Maestre, nu vă supărați, ar trebui ceva mai clar. — Ah! Nenorocirea operetei va fi re­gia... înțelegeți odată că ăl din­ scală vrea să mă audă, nu să mă înțeleagă... — Maestre... — Gata, am terminat. Nu mai repet. Cîntă tu, draga mea. Cînd mă enervez, scad cu un bemol. Regizorul renunţă. Se cufundă în lectura libretului, mîneîndu-şi unul din creioanele chimice cu care-şi scrisese primul caiet de regie. După premieră, o cronică i-a făcut ob­servaţia că n-a lucrat destul cu figuraţia. V. S. O cupă de vin pentru 1960! (Urmare din pag. l-a) ----------------------0­ milioane mai mult decît în anul tre­cut ; pentru sănătate şi prevederi so­­ciale, 352 milioane de iei mai mult decît în 1959 ; pentru investiţii in agricultură, peste 25 la sută mai mult decît in 1959 (în total, circa 4,4 mili­arde Iei) ; pentru industrie, 17,173 mi­liarde. Pun faţă in faţă datele acestea cu datele trecutului, despre care am amintit. Să vorbească singure . .. * ... O sută de miliarde de franci s-au Investit pentru fabricarea primei bombe atomice franceze. Zece miliar­de de mărci au fost alocate de Bun­destagul d-lui Adenauer pentru chel­­tuielile militare pe 1960. Asta nu poate dovedi decît un sin­gur lucru: că nu toţi oamenii au me­morie. Eu am văzut alaltăieri, într-un ma­gazin, doi muncitori — bărbat şi soţie — cumpărînd un serviciu de splendide pahare de cristal. I-am privit şi mi-am spus : oamenii aceştia au memorie şi au în plus ceva, ştiu să vadă bine şi în viitor ... Ei vor ridica, de Anul Nou, alături de sute de milioane de alţi oameni cu capul pe umeri din lumea întreagă, paharele pentru acele lucruri minu­nate, de dragul cărora au căzut atîţia oameni curaţi, floarea omenirii, stră­lucirea lumii, pentru pace şi pentru fericire. Alături de aceste paşnice şi mereu mai puternice oştiri ale păcii, să ridi­căm aşadar o cupă plină de vin scîn­­teietor : pentru 1960, pentru anul păcii, pentru bucuria celor mulţi ! Informăm cititorii că abo­namentele pe 1960 se pot face fie prin difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii, fie prin factorii poştali şi ofi­ciile poştale P.T.T.R. Costul unui abonament pe 3 luni este de lei 6,50, pe 6 luni de lei 18, iar pe un an de lei 26. DE ANUL NOU IN COSMOS — Acum înţelegi de ce ţi s-a spus să treci mai b­in­te Calea, laptelui ? — Deocamdată sunt experimentali, dar scopul final cred că ăsta e ! — După cum vezi, aruncarea greutăţii­ a făcut progrese serioase la Desene de BENEDICT. GANESCU Greu de suportat • „A suporta un film a­­merican de desene animate într-un cinematograf francez a devenit o experienţă dure­roasă, stînjenitoare şi exas­perantă. Filmul este îngrozi­­tor de plictisitor, mult infe­rior propriilor sale reclame care, deseori, sunt foarte a­muzante .Aş dori să subliniez că aceasta nu se aplică nici unuia din filmele de desen* animate ale lui Walt Disney. Nu se aplică nici măcar uno­ra dintre filmele mai vechi cu Popey Marinarul și trebuie să dau o notă bună unuia sau două dintre filmele din se­ria Tom și Jerry. Dar restul * In special filmele cele mai recente. Sînt stupide, sadice, dezlînate, urîte , nu, hidoa­se ,- uneori îngrozitoare și deseori dezgustătoare“. (Din­­tr-o scrisoare a unui cititor din Paris către New York He­rald Tribune, publicată la 28 noiembrie 1959). SPORT CT* /* u u T clCGcL CcL»» OS GERILA, ca un căruţaş mirosind a iris­­în februarie, a intrat pe fereastra mea de om mare ce nu mai crede în basme şi mi-a întins un cristal fermecat­— Priveşte ! mi-a zis şi s-a dat mai lungă sobă să se încălzească. Era un bulgăre de sticlă foarte ciudat, cu sclipiri albastre, roşii, verzui. Am stins lampa şi l-am aşezat la luminare. Bă­trînul surîdea hîtru lingă mine, aşteptînd. Se făcea că... Eram la Sofia în primăvara lui 60. Era cald, era frumos, într-o după amiază de primăvară. Cineva mă ducea pe aripile sale, poate o pasăre măiastră. Am revăzut Vitosa în haina anotim­pu­­lui feeric şi-a în coborît pe un stadion plin de lume. I-am recu­noscut pe ai noştri după stema republicană şi după cele trei cu­lori. Jucau foarte bine. Nu plecaseră de la Bucureşti cu ideea să ,.scoată“ un meci­ nul, ci să cîştige, să arate că victoria de anul trecut nu fusese întîmplătoare. Atacaseră dezlănţuit de la în­ceput şi conduceau cu 2-0. L-am auzit chiar şi pe crainicul Radio­difuziunii, Ion Ghiţulescu, exclamînd : „Dragi ascultători­ echipa romînă face o partidă entuziaamantă. Spectatorii sofioţi aplaudă la scenă deschisă. Sîntem în minutul 80 şi, în curînd, arbitrul va fluiera sfîrşitul meciului“. Glasul i se pierdu undeva în eter şi eu trăsei cu coada ochiului la năstruşnicul moş de lingă mine. Fuma ca între băr­baţi părînd că nu mă bagă în seamă. Inv­ii globul fermecat şi mă uitai iar... Asta era Roma aeterna. Uite Piazza Golonna, uite Fontana di Trevi, iată Foro Romano. Plutim uşor peste apele leneşe ale Tibrului. Un disc de beton: Stadionul Olimpic. Strigătele mul­­timii se potolesc dintr-odată. într-o margine a stadionului, o fată înaltă, blondă, se pregăteşte să sară peste ştacheta înălţată la 1­90 m. O recunoscui, era Yoli a noastră, campioana lumii. Tăcere, intensă tăcere. Start. Un pas, doi paşi, trei paşi. Bătaie! Ura a a ! O sută de mii de spectatori se îmbrăţişează în picioare. Moş Gerilă îmi şopteşte : — Ce vrei, temperamentul latin nu se dezminte. Fermecat glob de sticlă... Mi-a asudat palma. — Pot să mai mă uit? — Cum să nu- zise el. O să vezi câteva lucruri care ar să-ți placă-O sală foarte cunoscută. Filoreasca noastră cu șira spinării de neon. Nu mai zăresc nici un fum de țigară, ceea ce înseamnă că spectatorii s-au disciplinat, în sfîrșit. Asist la o partidă foarte disputată de baschet. Folbert e sub coș, aruncă... mingea cade prin esofagul de sfoară. Delir în tribune. C.C.A. s-a calificat pentru finala Cupei Campionilor Europeni ! — Ce zici ? întreabă musafirul meu. — Ce să zic? Pînă acum e excelent. — Stai să mai vezi... Cristalul s-a aburit puţin. E mai rece, parcă aş ţine un bulgăre de zăpadă în mînă. Am înţeles. Ne aflăm la patinoarul „23 Au­gust“. Pe suprafaţa lucie de gheaţă aleargă într-un ritm infernal cîţiva băieţi cu crose. Patinele lucesc scurt în lumina lămpilor puternice. Sínt canadieni ? Ruşi ? Dar de unde! Uite-l pe Czaka, pe Ionescu. Pitkuil zboară în plasă. Mi se pare că adversarii sínt tot cehoslovacii de anul trecut care ne-au bătut Acum sínt con­duşi cu 7—1. Nu mai îndrăznesc să privesc. Ii înapoiez moşului cristalul fermecat: •— Pleacă, ispititorule. Aş fi vrut să văd aici şi schiori şi ju­cători de tenis de masă şi echipa noastră de tir... — Şi de ce ţi se pare imposibil ? — Nu ştiu. Prea ar fi frumos. — Ia te uită la el, ce neîncrezător este! Aveţi înotători buni, aveţi atleţi buni, aveţi şahişti buni. Şi pe urmă unde mai pui condiţiile oferite de stat pentru dezvoltarea mişcării de cultură fizică... — Ai dreptate, Moş Gerilă. Pleacă sănătos. Mă voi culca mai liniştit. — Bună seara. — Bună seara... Şi-a­m rămas cu urma lui de frig pe haine şi-am Uitea focul. Mai bine i-aş fi furat globul şi-aş mai fi privit. Sportivi, nu mă dezminţiţi, pentru că unui cronicar nu- stă bine să mintă. Eugen Barbu M . -ţ A­N N­O­U (Urmare din pag. 1­a) de a fi pregătit, dată fiind inegalita­tea paşilor, să se despartă de cei inerţi şi să-ş i continue drumul la braţ cu oamenii noi. Dar de asemenea e un comandament capital să ne spo­rim durata anului prin fapte din ce în ce mai numeroase. Ducă-se anii slabi ori seci. In ultimul deceniu de cînd, păşim sub steagul socialismului, vîrsiia ani­lor s-a schimbat. Ei sînt din ce in ce mai plini şi abia prididim să nu­mărăm zilele lor. Căci pe locul în care era paragină se clatină epicul. Drumul care înfăţişa numai o min­ciună de hartă e o panglică de as­falt pe care alunecă roatele automo­­bilului cu repeziciune. Cocioabele se năruie, clădiri măreţe se ridică în­­t­r-una, iar pe tăbliţele cutiilor de scrisori sunt inscripţii imposibile odi­nioară : A — muncitor, B — inginer, C— constructor. Ceea ce înseamnă moşier, rentier şi de „profesie libe­ră“ vom căuta la dicţionar. Şi nu am călătorit în viitor, grăbindu-l, de­cit puţin timp. Anul 1960 va fi mai plin şi ceilalţi şi mai plini şi ne va fi din ce în ce mai greu să ne descurcăm în metropola pe care sin­guri ne-am construit-o fila de vastă şi să foiletăm filele cărţii pe care am făcut-o atît de groasă. Statistica ne spune că în Republica Populară Ro­mînă a crescut în ultimii ani vîrsta omului cu vreo douăzeci de ani. A crescut însă şi numărul gesturilor creatoare, dormim în viaţa construc­tivă mai puţin, şi stăm trezi, mun­cind, mai mult. Aşa urez patriei mele să urmeze şi de aci înainte. Să arun­căm calendarele cu zile monotone, e­­gale unele cu altele, să renunţăm la dormitarea, asemeni cu moartea, să ne ţinem pururi în picioare prin cio­­cănitul ciocanelor şi zăngănitul mis­trcilor, fiece zi să ne găsească t­ot mai sus pe schele. Nu fiţi cuminţi, a­­comodanţi, preocupaţi a nu stropi pe cutare şi pe cutare cu var ori cu ni­sip. Oceanul te izbeşte în obraz cu stropii, spumele şi valurile lui. Omul paşnic şi conformist nu e un con­structor. Noi n-avem sarcina stearpă de a întocmi procese-verbal, şi pro­tocoale ci de a face isprăvi e con- Strucţie. Fiţi avîntaţi, entuz­ii, vi­­«elioşi chiar pe drumul pe oa natiu­­"f* însăşi vi-1 arată. O rai re de gheaţă e moartea, socialism e o nacără şi simbolul lui e u steag roşu, de culoarea sângelui şi­­ fan ur­mare­a vieţii. r 1 Cînd văd pe cineva măsurat şi egal în tic. tacul vorbelor şi gesturilor, ca un ceas de mînă, cu grija mereu de a nu se pune rău cu nimeni, primind critica impasibil şi umil, ferindu-se însă a o face el însuşi la trebuinţă, fiindcă îşi zice : critica supără şi are urmarea de a-mi face grea viaţa per­sonală, am înţeles că am de-a face în haine noi, cu un om bătrîn. Crl­fjtcm sănătoasă • !o! atît de necesară ca și chiotul. Dacă fumul pe care îl ridic e strtmb şl nu-mi spui, ești un trădător. O, an nou, 1960 I Dă-mi pu­terea să mă îndrept, chiar și acum cînd unii socotesc că e prea tîrziu, dar lasă-mi avîntul, nerăbdarea la Fapte, vigoarea de a păşi laolaltă cu generaţiile viitorului Si­gnaiul înflă­cărat, nestăpînit Şi sincer. „Blestemata sistemă“ (Urmare din pag. l-a) „elită“, care cerea mai mult. Astfel s-a ajuns la acel val de afaceri scandaloase, cu diverse damne voa­late și la concesiunile oneroase, la faimoasele contracte de furni­turi, la „ghelirurile“, mai vechi, la comisioanele şi „şperțurile'' de mai tîrziu, la averile ce răsăreau peste noapte, ca din pămînt, la numirile prin nimic justificate, în cele mai înalte posturi, ca o primă de încu­rajare pentru servilism şi la siste­matica înlăturare a celor merituoşi care nu voiau să-şi plece capul. Paralel cu acest penibil spectacol, în aceeaşi perioadă a regalităţii, istoria avea să înregistreze paupe­rizarea şi analfabetismul păturilor de jos, pelagra şi tuberculoza, sa­tele fără medici şi fără învăţători, crunta asuprire a ţărănimii, repre­siunea odioasă din 1888, ororile inu­tile (cum le-a numit Constantin Miile­ din 1907, cumplita prigoană dezlănţuită împotriva clasei munci­toare de la oraşe, sîngele vărsat în piaţa Teatrului Naţional la 13 de­cembrie 1918, la Lupeni, în 1929, la Griviţa în 1933, pretutindeni unde oamenii cutezau să ceară pline, dreptate şi libertate. In una din cele mai puternice pa­gini ale sale, Al. Vlahuţă îi spu­nea lui Carol I : Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate ! Sau nu l-ai înţeles — Şi e tot una / De sus şi pînă jos s-a-ntins min­ciuna / Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate. Acest adevăr e valabil nu nu­mai pentru epoca lui Carol I, ci şi pentru domniile următoare. In toate privinţele, monarhia a lăsat o moştenire grea. Dar cu toată povara aceasta şi cu toate di­ficultăţile pe care ea le-a lăsat, ţara păşeşte cu hotărire pe drumul ei cel nou. In acest mare efort, orice om bine intenţionat e dator să-şi dea contribuția de muncă și price­pere, în sfera lui de activitate. NU-MI AMINTESC... (Urmare din pag. l­a) oficialităţile ne-au agravat in raite spitaliceşti, invaliditatea si insomniile etc., etc. ...Şi iac-aşa ni s-au scurs, sub patru regi, antii... Dar, vorba poetului latin, acestea au fost (sed haec prius fuere). 30 Decembrie 1947, continut­a pe 23 Au­gust, a pus capăt unui ciclu istoric şi l-a deschis pe acela in care ne aflăm de doispre­zece ani încheiaţi. Obsesiile dinastice dimpreună cu reac­ţiile lor, care au alimentat in trecut atâtea procese de presă, abia de mai agremen­tează cronica scandaloasă şi comedia de moravuri a ro­manelor noastre retrospecti­ve. Un nou peisagiu şi un nou climat s-au instaurat pretutindeni. In locul ficţiu­nilor teoretice şi al idolilor interimari, cultul muncii con­structive şi al demnităţii o­­mului domină şi cârmueşte. Un ritm nou, de­ o febrilitate nemaiintilnită In istoria noas­­tră, străbate țara de la un ca­păt al ei la altul S-ar zice că ne aflăm in zodia mira­colelor, însă miracolul e opera omului nou și omul nou s-a născut odată cu Re­­publica.

Next